@@@

 S-a întâmplat în 12 martie 604: La această dată, a plecat la cele veșnice Grigore cel Mare, papă, părinte al Bisericii. Sf. Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare (sau „Sanctus Gregorius Magnus”) şi ca Grigore Dialogul (n. cca. 540, Roma –d. Roma), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii şi unul dintre cei şase părinţi apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim,Tertulian şi Ciprian de Cartagina. A fost şi primul călugăr devenit papă. 

Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica Romano-Catolică cât şi în Biserica Ortodoxă (Răsăriteană). Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore şi îl citează în lucrarea sa Învăţătura religiei creştine. Este patronul muzicienilor, cântăreţilor, studenţilor şi al învăţătorilor.Considerat unul din cei mai însemnaţi papi din istorie. Autor al scrierii în patru volume intitulate Dialogi (Dialogurile), motiv pentru care creştinătatea răsăriteană îl cinsteşte sub numele de Grigorie Dialogul. A compus Liturghia darurilor înainte sfinţite, care se celebrează în bisericile răsăritene în timpul postului mare.Cunoscută cu titlul Liturghia Sf. Grigorie Dialogul, este una dintre cele trei liturghii oficiate în bisericile ortodoxe, alături de cea a lui Ioan Gură de Aur şi cea a lui Vasile cel Mare. A mai scris Cartea regulii pastorale, adresată preoţilor, în care vorbeşte despre cumpătarea în asceză.

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latină Vigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore. Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare. Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare. Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi - Gordian și Silvia - s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute. Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră în serviciul public.După terminarea studiilor, Grigore a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei (praefectus urbis). Cariera publică însă avea să se termine odată cu moartea tatălui său. Grigore a renunțat la înalta funcție deținută și a intrat în viața monastică. Afinitatea pentru traiul monahal s-ar putea datora familiei sale, mama sa trăind ca o sfântă, iar surorile tatălui său erau călugărițe. 

Astfel, Grigore și-a împărțit întreaga avere săracilor și a ctitorit șapte mănăstiri, dintre care șase în Sicilia. Și-a transformat casa părintească de pe Colina Caelius în mănăstire închinată Sf. Apostol Andrei, în care a adăpostit călugării benedictini, alungați din mănăstirea Monte Cassino de longobarzii care încercau să cucerească peninsula italică. Grigore însuși s-a retras aici, dorind să rămână simplu călugăr benedictin. După multe secole, mănăstirea Sf. Andrei a fost dedicată celui care a întemeiat-o, Sf. Grigore (Mănăstirea Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio). Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (lat. apocrisiarius), ambasadador la cutea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Ca ambasador pe lângă împăratul Tiberiu I Constantin și succesorul acestuia, Mauriciu, le-a cerut să ajute Roma supusă atacurilor longobarde. A fost rechemat la Roma, unde, ales abate, și-a reluat viața de călugăr în mănăstirea sa.

A fost consilier al papei Pelagius al II-lea, când acesta i-a cerut ajutorul pentru a reuni episcopii din nordul Italiei cu Roma, aflați în schismă din cauza poziției luate de papa Vigiliu în privința condamnării „Celor Trei Capitole”.După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor.Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590. După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

Surse:

Lupu, Aurel și Damian, Sorin Dan, „Viețile episcopilor Romei socotiți sfinți în Biserica Ortodoxă”, Editura Herald, București, România, 2009

http://citateortodoxe.ro/biografie/grigorie-cel-mare-dialogul

https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-grigorie-mare-dialogul-140066.html

https://edituradoxologia.ro/autor/sfantul-grigorie-cel-mare

https://www.ro.biography.name/nume-religioase/71-italia/224-grigorie-cel-mare-540-604

$$$

 S-a întâmplat în 12 martie1838: La această dată, apărea, din iniţiativa şi sub conducerea iniţială a lui George Bariţiu, „Gazeta de Transilvania", primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania.

Întemeiat de George Bariţiu, publicația a apărut la Braşov, sub titlul de „Gazeta de Transilvania”. Mai apoi, de la 3 ianuarie 1849, s-a numit „Gazeta transilvană”, iar de la 1 decembrie 1849, „Gazeta Transilvaniei”. Între 1 ianuarie şi 25 iunie 1838, a avut ca supliment „Foaie literară”, iar între 2 iulie 1838 şi 24 februarie 1865 „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Situându-se pe poziţii democratice patriotice şi iluministe, publicaţia lui Bariţiu a avut un rol important în lupta politică a românilor din Transilvania, solidară cu cercurile progresiste din principate, unde era difuzată prin libraria lui Iosif Romanov .

În timpul revoluţiei de la 1848 din Transilvania, a militat pentru egalitatea în drepturi între naţionalităţile din principat, unitatea naţională a românilor de ambele părţi ale Carpaţilor, desfiinţarea iobăgiei în Ţara Românească şi Moldova (în Transilvania fusese desfiinţată în timpul împăratului romano-german Iosif al II-lea) etc. „Gazeta de Transilvania” s-a bucurat de colaborarea unor personalităşi de seamă din viaţa culturală şi politică a românilor, ca Timotei Cipariu, Andrei Mureşanu, Florian Aaron, August Treboniu Laurian, Damaschin Bojincă, Pavel Vasici, Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Nicolae Istrati etc. 

„Gazeta de Transilvania” a aăarut şi în Siberia sub numele de „Gazeta Transilvaniei și a Bucovinei” în data de 13/26 octombrie 1918 – sub conducerea brașoveanului Voicu Nițescu, pentru a facilita recrutarea de voluntari pentru cel de- al doilea Corp al Voluntarilor Români din Rusia. Tipărirea ei s-a realizat la tipografia cehă din Ekaterinburg și ziarul a oferit informații prizonierilor români de la Celiabinsk, Irkuțk și Vladivostok, în paginile ei fiind republicată dealtfel și „Declarația de la Darnița”. Până la sfârșitul anului 1918 au apărut șase numere, iar după mutarea redacției cu tot cu ziar la Irkuțk, în primul trimestru al anului 1919 au mai apărut alte șase numere. Din lipsa unei tipografii, ziarul a apărut aici scris de mână și parțial șapirografiat. „Gazeta de Transilvania” şi-a încetat apariţia în 1946. Din 1990, „Gazeta...” apare din nou, sub acelaşi nume. 

Cotidianul „Gazeta de Transilvania" era cunoscut pe plan internaţional aşa încât, în decembrie 1989, presa internaţională menţiona reapariţia unuia dintre ziarele europene cu o longevitate excepţională, din 1838 până în 1946, când a fost interzis de regimul comunist. În perioada comunistă, locul „Gazetei de Transilvania" a fost luat, la Braşov, de cotidianul „Drum Nou". În data de 26 iunie 2009, din păcate, activitatea „Gazetei de Transilvania” a fost suspendată din motive financiare și, mai apoi, proprietarul brandului a decedat, iar o eventuală viitoare apariție s-a îndepărtat în ceață odată cu incertitudinea proprietății...

Surse:

Hangiu Ion: Dicţionarul presei literare româneşti : (1790-2000. ). Bucureşti : Editura Institutului Cultural Român, 2004.

https://www.slideshare.net/levente78/01prima-nou-5746

http://www.bjbv.ro/scan/scan.php

http://muzeulmuresenilor.ro/arhiva/20-istoria-gazetei-de-transilvania

http://epochtimes-romania.com/news/brasov-cotidianul-gazeta-de-transilvania-nu-mai-apare---45673

$$$

 S-a întâmplat în 12 martie1881: În această zi, s-a născut Mustafa Kemal Atatürk, primul preşedinte al Republicii Turcia. Mustafa Kemal Atatürk (n. 12 martie 1881, Selânik - azi Salonic, Grecia; d. 10 noiembrie 1938, Istanbul) a fost un militar şi politician turc, născut în Macedonia, fondatorul şi primul preşedinte al Republicii Turcia.

Republica Turcia a fost fondată pe 29 octombrie 1923, iar Kemal a fost ales primul preşedinte al ţării. În practică, el a fost un dictator moderat, deşi a impus multe reforme cu caracter democratic. Prestigiul lui a fost atât de mare în majoritatea anilor 20 încât în vremea sa a existat foarte puţină opoziţie faţă de guvern. Deşi a admirat unele aspecte ale politicii Uniunii Sovietice şi Italiei Fasciste, el nu era nici comunist, nici fascist: proprietatea privată a fost protejată şi încurajată iar inamicii politici nu au suferit de obicei de pedepse mai grele decât exilul în provincie. Kemal avea un program încorporat în deviza partidului său (Partidul Republican al Poporului), constând în „şase stele": republicanism, naţionalism, secularism, populism, etatism şi revoluţie. 

Baza programului său era planul de secularizare şi modernizare a Turciei. Califatul a fost abolit în martie 1924, şcolile religioase au fost desfiinţate în acelaşi timp şi legea musulmană (Sharía) a fost desfiinţată, fiind înlocuită de codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german. Egalitatea femeilor a fost încurajată după căsătoria lui Mustafa Kemal cu o femeie educată în Vest, Latife Hanim, în 1923 (au divorţat în 1925) şi a început legalizarea ei prin adoptarea unor legi. În decembrie 1934, femeilor li s-a dat voie să voteze pentru membri din parlament şi să deţină locuri în parlament. Kemal a văzut fezul (pălăria otomană) ca un simbol al feudalismului şi a interzis-o. Cea mai revoluţionară reformă a fost înlocuirea alfabetului arab, cu care limba turcă fusese scrisă de secole, cu alfabetul latin, în1928. În 1934, o lege i-a forţat pe turci să-şi adopte nume de familie în stil vestic. Adunarea i-a dat lui Kemal titlul de „Atatürk", însemnând „tatăl turcilor".

Principiile politice ale lui Atatürk, aşa numitul „Kemalism", au fost proclamate în 1931 ca ideologia oficială a regimului. La 9 februarie 1934, a fost creată, printre alţii, la iniţiativa lui Atatürk, Înţelegerea Balcanică (Entente Balkanique) de către Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia. Acest tratat, avea un caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, ţările aliate îşi puteau apăra graniţele. Ţările din acest spaţiu au dorit stabilirea unei zone tampon între Uniunea Sovietică şi Vestul Europei. Albania, Bulgaria, Italia, Ungaria şi Uniunea Sovietică au refuzat să participe la acest tratat defensiv. În aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ordine de idei, între Republica Turcia şi România s-a semnat un Tratat de „prietenie veşnică”...

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-lui-mustafa-kemal-ataturk

https://www.timpul.md/articol/mustafa-kemal---ataturk-parintele-turciei-moderne-39340.html

https://www.britannica.com/biography/Kemal-Ataturk

https://www.history.com/topics/middle-east/kemal-ataturk

$$$

 S-a întâmplat în 12 martie 1930: La această dată, Mahatma Gandhi, părintele independenței Indiei, a început să conducă un marș de 350 de kilometri spre litoralul Indiei, pentru a protesta alături de alți 50.000 de militanți față de monopolul britanic asupra sării, manifestaţia rămânând în istorie drept „Marșul Sării” și ducând la arestarea sa de către autoritățile engleze. Mulţi istorici consideră nu numai că acela a fost momentul în care a început procesul pentru independenţa Indiei, ci şi că, tot atunci, avea să fie demarată disoluţia sistemului colonial global. Marşul a durat până în data de 6 aprilie.

Încă de la finalul anilor 1910, Mohandas Karamchand Gandhi a fost liderul mișcării indiene de eliberare de sub dominația colonială britanică, denumită The Raj. Fostul avocat, ascetic și subțirel a inițiat o mișcare civilă de protest pașnic împotriva administrației engleze, îndemnându-și conaționalii să nu cumpere produse britanice. A petrecut doi ani la închisoare, sub acuzația de instigare la revoltă. Conceptul său filosofic de protest social a devenit cunoscut drept „satyagraha” (forța adevărului) și susținea înfruntarea nedreptății cu mijloace non-violente. În timp ce englezii îl priveau cu suspiciune, indienii au început să îl venereze, numindu-l Mahatma, „marele suflet”.

La Congresul Național din ianuarie 1930, mulți se așteptau ca Gandhi să abordeze probleme considerate fundamentale pentru independența țării și echitatatea socială la care visau indienii. În loc să lanseze un atac frontal asupra nedreptăților evidente, Gandhi a preferat să aleagă problematica impozitelor pe sare, ca temă de protest. Aceste taxe, la rândul lor aberante, deveneau astfel un simbol al injustiției sistemului de guvernare britanic. Gandhi a realizat că discutarea tuturor problemelor existente ar fi fost un proces nesfârșit și ineficient, de aceea, a luat un subiect concret și l-a transformat în stindard al luptei pentru dreptate.Mulți dintre camarazii săi au fost, la început, neîncrezători în șansele de reușită ale unei asemenea acțiuni. „Eram total nedumeriți și nu puteam concepe să coborâm lupta pentru libertate la nivelul unui drob de sare”, își amintește Jawaharlal Nehru,care avea să devină ulterior prim-ministru al Indiei. Un alt coleg a comparat demersul lui Gandhi cu încercarea de „a omorî o muscă cu un baros”. 

Cu toate acestea, pentru Gandhi, monopolul pe sare era un reper al modului nedrept în care Anglia administra țara, chiar și în cele mai mărunte probleme ale vieții de zi cu zi. Efectele acestui monopol afectau pe toată lumea, indiferent de clasă socială sau religie. La 2 martie, a trimis o scrisoare vice-regelui britanic, lordul Irwin, formulând o serie de solicitări, printre care și abrogarea taxei pe sare. Dacă aceste cereri vor fi ignorate, promitea că va lansa campania „satyagraha”, forța adevărului. „Ambiția mea”, scria el, „este nici mai mult nici mai puțin decât să îi conving pe englezi în mod pașnic și să îi fac să înțeleagă răul pe care îl provoacă Indiei.” Irwin nu a trimis niciun răspuns oficial, iar Gandhi s-a ținut de cuvânt. În zorii zilei de 12 martie 1930, și-a pus planul în aplicare. Purtând o haină simplă, țesută în casă și sandale, înarmat cu un băț și credința fermă că va reuși, a ieșit din ashram-ul său (casa de rugăciune) de lângă Ahmedabad, împreună cu câteva zeci de însoțitori. Pornea pe drumul de sute de kilometri către orașul Dandi de pe țărmul Mării Arabiei, din Oceanul Indian.Acolo,plănuia să sfideze interdicțiile legate de exploaterea sării, colectând mineralul direct din apa mării, fără a plăti impozitele absurde cerute de administrație. Gandhi se aștepta să fie arestat sau agresat dintr-o clipă în alta, însă englezilor le-a fost teamă de o reacție în masă a indienilor și nu au interzis marșul.

În frunte cu liderul lor de 60 de ani, care, în ciuda vârstei a impus un ritm alert de deplasare, convoiul parcurgea aproximativ 20 de kilometri pe zi. Gandhi a poposit în zeci de sate de-a lungul drumului, pentru a vorbi oamenilorși pentru a condamna administrația britanică, inclusiv taxele aplicate pe bunuri mărunte, precum sarea. Îi încuraja și pe funcționarii guvernamentali să îmbrățișeze filosofia sa de a nu coopera cu sistemul, demisionând din slujbele pe care le aveau. „De ce e valoroasă o slujbă guvernamentală, în cele din urmă?” întreba el. „Nu face decât să îți dea puterea de a-i tiraniza pe alții.” Pe măsură ce Gandhi și tovarășii săi înaintau spre coasta de Vest, mii de indieni li se alăturau, transformând micul grup de protestatari într-o procesiune care se întindea pe kilometri întregi. The New York Times și alte publicații au început să urmărească acțiunea de protest, citându-l pe Gandhi, care denunța taxa pe sare ca fiind „monstruoasă” și afirmând că englezilor le e „rușine” să îl aresteze. Pe lângă reproșurile la adresa conducerii britanice, Gandhi vorbea, în discursurile sale, și despre nedreptățile promovate de sistemul indian al castelor, care etichetau clasele inferioare, interzicând contactul celor „superiori” cu membrii acestora și nerecunoscându-le anumite drepturi. Pentru a-și susține afirmațiile prin fapte, Gandhi a făcut baie într-un loc destinat celor din clasele inferioare și i-a invitat la conferințele lui, refuzând să înceapă înainte ca ei să se alăture audienței.

Gandhi și echipa sa lărgită au ajuns la Dandi, în data de 5 aprilie, după ce au parcurs peste 300 de kilometri în 24 de zile. În dimineața următoare, mii de jurnaliști și susținători s-au adunat în jurul lui, pentru a-l asista în comiterea infracțiunii simbolice. După o baie în apele limpezi ale mării, Gandhi a pășit pe plaja unde existau bogate depozite de sare. Oficialitățile britanice încercaseră înainte să îngroape sarea în nisip, pentru a zădărnici eforturile lui Gandhi, dar acesta a găsit cu ușurință un bulgăre pe care l-a transformat în armă pașnică de luptă contra sistemului. Gestul lui Gandhi a încurajat o mulțime de conaționali să se alăture mișcării „Salt Satyagraha”. În săptămânile următoare, suporteri din toată țara au venit pe malul mării pentru a colecta ilegal sare. Femeile au avut un rol crucial. Multe fierbeau apa, pentru a obține sarea, altele o vindeau ilegal în piețe sau pichetau magazinele „oficiale”. Aproximativ 80.000 de oameni au fost arestați pentru răzvrătire, închiși și agresați de forțele de ordine.

Gandhi însuși a fost ridicat de poliție, la data de 5 mai, după ce își anunțase intenția de a conduce un marș pașnic către minele de sare guvernamentale de la Dharasana. Mișcarea pe care a inițat-o a fost atât de puternică, încât a continuat chiar și când el se afla în închisoare. La 21 mai, 2.500 de oameni neînarmați, ignorând avertismentele poliției, au mărșăluit către depozitele din Dharasana. Jurnalistul american Webb Miller se afla la fața locului și a descris întâmplările. „Deodată, la comandă, forțele de ordine s-au năpustit asupra celor care mărșăluiau și i-au bombardat cu o ploaie de lovituri... Niciunul dintre protestanți nu a ridicat măcar o mână pentru a se apăra. Au căzut ca popicele.” Relatarea tulburătoare a lui Miller a circulat în presa internațională și a fost citită cu voce tare în fața Congresului american. Winston Churchill - care nu era un fan al lui Gandhi - a admis ulterior că protestele acestea și urmările lor au constituit cea mai mare rușine pentru englezi, de când au pus pentru prima dată piciorul în India.

Gandhi a rămas închis până la începutul anului 1931, însă, la ieșirea din închisoare, a fost primit ca un erou. Revista Time i-a acrodat titlul de „Omul anului” în 1930, iar ziarele din lumea întreagă se înghesuiau să îl citeze sau să povestească despre el. Lordul Irwin a acceptat, într-un final, să negocieze cu el în 1931, cei doi semnând Pactul Gandhi - Irwin, prin care se punea capăt mișcării satyagraha, în schimbul mai multor concesii din partea britanicilor, printre care și eliberarea a mii de deținuți politici. Deși prevederile referitoare la sare rămâneau, în linii mari, aceleași, totuși, indienii din zona țărmului au primit dreptul de a exploata sarea de mare.

A fost câștigată o bătălie, nu însă și războiul. Gandhi și susținătorii săi au mai organizat multe proteste între 1930 și 1940, iar independența țării a fost câștigată de abia în 1947. Însă „Marșul sării” a reușit ceea ce Mahatma își propusese încă de la început: să clatine temelia dominației britanice, să arate lumii întregi că dreptatea poate fi o armă pașnică. Martin Luther King Jr. avea să considere peste ani că „Marșul sării” a avut o influență decivisivă în formarea propriilor sale convingeri cu privire la revolta socială. Gandhi și-a explicat filosofia și modul de viață în autobiografia sa: „Când mă cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și iubirii a învins mereu. Au existat tirani și criminali și, pentru un timp, păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna.”

Surse:

https://www.britannica.com/event/Salt-March

https://scholarblogs.emory.edu/postcolonialstudies/2014/06/20/gandhis-salt-march-to-dandi/

http://www.msnbc.com/msnbc/inside-gandhis-salt-march-the-nonviolent-journey-changed-the-world

https://www.psychologies.ro/cultura/maestri/mohandas-gandhi-avocatul-bunavointei-390768

https://www.dw.com/ro/60-de-ani-de-la-asasinarea-lui-mahatma-gandhi-părintele-naţiunii-indiene/a-3096321

$$$

 S-a întâmplat în 12 martie 1938: Are loc Anschluss-ul, iar trupele germane ocupă Austria. Anschluss (se traduce prin: anexare, conexiune sau uniune politică), cunoscută şi ca Anschluss Österreichs (anexarea Austriei), a reprezentat anexarea Austriei la Germania de către regimul nazist, prin care s-a format aşa-numita Germanie Mare. Evenimentul, petrecut la 12 martie 1938, a însemnat „culminarea unei dorinţe de veacuri”, clamată de naziști (și nu numai), aceea de a reuni populaţiile germane şi austriece într-o singură naţiune. Evenimentul din 1938 a fost legiferat de Germania fără a ţine seama de populaţia Austriei.

Doctrinele lui Hitler scoteau în evidenţă planul nazist de constituire a unui nou imperiu (Reich) german, al treilea din istoria Germaniei. Conform concepţiei Führerului, cel de-al Treilea Reich urma să conducă lumea şi să dureze o mie de ani. Austria germană trebuia să revină la marea patrie germană. Împlinirea acestui destin presupunea ca poporul german să dispună de Lebensraum (spaţiu în care să-şi ducă existenţa). Aşadar naţiunea trebuia să se extindă. În aceste condiţii expansiunea germană continuă nestingherită. 

Astfel, în zilele de 11 şi 12 martie 1938, Germania a invadat Austria. „Anschluss-ul” apropia agresiunea germană spre estul şi sud-estul Europei sporind considerabil primejdia pentru integritatea teritorială a Cehoslovaciei, armatele Reichului german concentrându-se (în luna mai 1938) la graniţele Cehoslovaciei, act care a generat „criza din mai” în problema cehoslovacă. La scurt timp, în data de 12 septembrie 1938, la un congres al partidului nazist, Hitler a dat un ultimatum Cehoslovaciei, cerându-i ca în opt ore să părăsească teritoriile cu populaţie germane.

În ziua de 3 martie, ambasadorul Marii Britanii la Berlin Nevile Henderson, aduse la cunoștință lui Hitler dorința guvernului englez „de a stabili baza pentru prietenia sinceră și cordială cu Germania, începând cu ameliorarea situației și terminând cu crearea unui nou spirit de înțelegere amicală”. Tot la 3 martie, Hitler îi declară ambasadorului Henderson că „Germania nu va permite altor țări, de a se amesteca în reglementarea raporturilor sale cu țările care comportă o numeroasă populație germană”. În Austria un guvern care nu este susținut decât de 10% din populație oprimă germanii, o astfel de situație nu poate dura mult timp spune din nou Hitler, și „dacă Anglia continuă să se opună tentativelor făcute de Germania pentru a asigura o reglementare justă și rezonabilă va veni un moment dat când va fi război”. Reacția lui Henderson nu a întârziat să apară, deși a șovăit în a-i spune, a admis totuși ca diplomația britanică nu intenționează să contracareze politica Germaniei în ce privește Anschlussul, că Anglia va accepta o soluție rezonabilă în chestiunea austriacă și că el însuși „s-a pronunțat pentru Anschluss.”

Cancelarul Kurt Schuschnigg, după comunicarea ultimatumului lui Arthur Seyss-Inquart, a rămas mult timp să mediteze. A dat apoi ordinul să obțină cu orice preț o convorbire telefonică cu Mussolini, dar nu a putut. Organizațiile „patriotice”, informate de ultimatumul lui Seyss-Inquart, au primit ordin să continue să acționeze conform planului și să urmeze eforturile pentru realizarea plebiscitului. Cancelarul care se afla într-o situație ingrată trebuia să acționeze rapid și eficient. Un apropiat informează că Schuschnigg era foarte ferm. În ajunul Anschluss-ului afirmase „sunt gata de orice, chiar să fac apel la forța armată, pentru a salva onoarea”. Însă, la câteva ore după ce a aflat agitația de la graniță, s-a dezis. „Este imposibil, Pericolul este prea mare. Nici un ajutor de nicăieri. Trebuie să anulăm acest plebiscit”. La ora 16.00, Seyss-Inquart și Edmund Glaise von Horstenau aduceau un al doilea ultimatum german, se cerea demisia cancelarului până la ora 1900

Kurt Schuschnigg și Wilhelm Miklas au respins imediat ultimatumul. Apelurile presante ale Vienei se multiplicau. Parisul a cerut Londrei părerea dacă era partizanul unei acțiuni comuneși i-a primit un răspuns negativ. Însărcinatul cu afaceri franceze la Roma a cerut lui Ciano o întrevedere urgentă cu Ducele. La care ginerele lui Mussolini a răspuns „dacă este despre Austria, nu este nevoie”. Aproape de ora 17.00, Quai d'Orsay transmise Vienei un mesaj în care informa ca nicio intervenție nu se luase în calcul, că vor continua demersurile Paris-Londra, că tot ce îi pot spune este să câștige timp. După ora 17.00, consilierul ambasadei von Stein și generalul Muff au reînnoit cererea de demisie a cancelarului și formarea unui guvern condus de Seyss-Inquart, în caz contrar Viena urmând a fi bombardată. Singura mișcare întreprinsă a fost ca Seyss-Inquart să supravegheze liniștea publică. Acesta în noua sa postură a lansat un apel, prin intermediul radioului, către populația austriacă în care cerea acesteia să nu opună nicio rezistență trupelor germane. Raidul aerian anunțat pentru 19.30 nu a avut loc deși ultimatumul încă nu fusese acceptat. Dar avioane germane aterizau unele după altele la Aspern, aerodromul Vienei, din ele debarcau oameni ai Gestapoului, membrii SS, personal administrativ. Gările de la graniță erau ocupate în timp ce în orașe național-socialiștii luau cu asalt comisariatele, jandarmeria și posturile de poliție fără să întâmpine o rezistență serioasă. Spre ora 23.00, o ultimă scânteie diplomatică lucea în străinătate: Londra în final răspunsese solicitărilor presante venite de la Paris. Un demers comun fusese întreprins la Berlin, dar el nu avusese tonul care trebuia pentru a redresa o situație deja pierdută. Pentru Viena era prea târziu, la 2305 Wilhelm Miklas l-a numit pe Seyss-Inquart cancelar.

La 9 martie 1938, într-un discurs pronunțat la Innsbruck, anunță că luase decizia de a organiza un plebiscit. Întrebarea pusă va fi următoarea: „Sunteți pentru o Austrie liberă germană, independentă, socială, creștină și unitară?- Sunteți pentru pace și muncă și pentru egalitatea drepturilor tuturor celor care sunt din popor și ai patriei?” Nu se va putea răspunde decât cu „DA” și „NU” și votul va fi permis numai cetățenilor cu vârsta de peste 24 de ani, bărbați și femei. Cancelarul a luat această decizie după consultarea unei comisii care cuprindea pe Ender, fostul cancelar al Austriei, pe ministrul de stat Schmitz și pe ministrul Justiției Adamovitch, de asemenea au fost întrebați și toți guvernatorii provinciilor care s-au pronunțat în favoarea plebiscitului. Prin organizarea plebiscitului el urmarea să dovedească opiniei publice internaționale că populația Austriei se opunea Anschluss-ului.

Nicio opoziție de nici un fel nu s-a ridicat contra trupelor germane care au intrat în această țară pe 12 martie dimineața. După ce a petrecut seara la Linz și s-a plecat asupra mormântului mamei sale, Hitler a sosit la Viena pe 13 martie. Aici i-a ordonat lui Seyss-Inquart, care fusese proclamat cancelar pentru o zi, să emită o lege care să ratifice unirea cu Reichul și alipirea la Germania constituind „Germania Mare”, lucruri care s-au și întâmplat. Seyss-Inquart a urmat întocmai sfaturile primite și în aceeași zi emitea legea care unea cele două țări, din care am extras următorul citat „În virtutea art. 3, alineatul 2, din legea Constituțională federală, privind măsurile extraordinare în materie constituțională… Guvernul federal a decis:

Art.1. Austria este o țară din Reich-ul German.

Art.2. În ziua de duminică, 10 aprilie 1938, germanii și germanele din Austria, care au împlinit vârsta de 20 de ani, voi fi chemați să se pronunțe printr-un plebiscit liber și secret asupra întoarcerii la Reich-ul german.

Art.3. La plebiscit, hotărârea se va lua cu majoritatea voturilor exprimate…”.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Anschluss

https://www.dhm.de/lemo/kapitel/ns-regime/aussenpolitik/anschluss-oesterreich-1938.html

https://tribuna-magazine.com/80-de-ani-de-la-anschluss-i/

http://www.aos.ro/wp-content/carti/978-606-92161-7-0-al-doilea-razboi-mondia-cea-mai-mare-conflagratie-a-secolului-XX.pdf

https://www.mediafax.ro/externe/dominatia-nazista-in-europa-de-la-anschluss-la-atacul-impotriva-uniunii-sovietice-4827721

$$$

 S-a întâmplat în 12 martie1965: În această zi, a murit George Călinescu, critic şi istoric literar, scriitor, publicist; membru al Academiei Române. George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti - d. Otopeni) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. În 1926, el debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viaţa literară şi Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. 

În perioada 1933 şi 1934, el a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viaţa românească, revista înfiinţată, la Iaşi, în 1906. La Bucureşti colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti şi de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui şi al desfiinţării revistei.Fondează la Iaşi Jurnalul literar(1939).A condus revistele Jurnalul literar şi Lumea şi ziarele Tribuna poporului şi Naţiunea.După 1947 publică în revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) şi Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma, Universul literar, Viaţa literară, Sburătorul, Gândirea.A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iaşi şi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, în două etape. 

Devine conferenţiar al Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură şi de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iaşi şi un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. După 1947 aceasta din urmă şi-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă, ş.a.). Publică, dupa 1945, studii şi eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului şi istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc şi de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanţate, numeroase alte studii, eseuri, a ţinut numeroase conferinţe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică şi după aceea, până în anul morţii, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenţie polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acţiunea romanului. Primul său roman, într-un clasament sui-generis al valorii, Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix şi Otilia, Cartea nunţii este un eseu despre căsătorie, Bietul Ioanide şi Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide şi apoi şi în Scrinul negru), iar acţiunea lor are în perioada interbelică şi imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. 

Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc şi în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Şun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului. Monumentala sa lucrare, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), măsurând exact 948 de pagini „in quarto", urmăreşte, într-o viziune declarat impresionistă, apropiată de ideile programatice din Estetica lui Benedetto Croce, care nu exclude însă studiul sistematic, academizant, erudit, evoluţia fenomenului literar românesc, integrat în fiecare clipă într-un context ceva mai larg, cel al literaturii universale, cu scăpărătoare caracterizări de autori şi descrieri remarcabile ale unor opere literare. 

Istoria sa constituie şi azi scheletul oricărui curs de istorie a literaturii române, deşi pe unele perioade, alte istorii literare o depăşesc în exactitate. S-a spus despre aceasta istorie literară, unică în Europa, în genul ei, că e un veritabil roman critic, luându-se în considerare portretele fiecărui scriitor în parte, care pot fi opera unui mare romancier. Opera lui Călinescu, porneşte de la primele atestări documentare în limba română, de la Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung şi ajunge în epoca imediat contemporană autorului, adică în epoca interbelică. Opera lui George Călinescu nu avea practic un model european, există foarte puţine asemenea opere de sinteză, o istorie a literaturii engleze Histoire de la littérature anglaise (1864) scrisă de Hypolitte Taine, şi una a literaturii franceze cu ilustraţii a lui Gustave Lanson. Călinescu a combinat cele două surse şi a obţinut un hibrid extrem de interesant.Cu menţiunea că nici o istorie literară europeană de autor nu-şi propunea acest obiectiv extrem de ambiţios de a duce istoria literaturii de la origini până în prezentul momentului scrierii ei. 

Evident, G. Călinescu a avut avantajul unei relative scurtimi a istoriei literaturii române, care explodează la noi după revoluţia paşoptistă.Titlurile capitolelor au de obicei o valoare simbolică şi au devenit chei ale înţelegerii literaturii române. Fiecare articol este ilustrat cu fotografia autorului, şi cu diverse documente de epocă. Cum era firesc cu cât se depărtează de prezent criticul este tot mai puţin subiectiv, iar capitolul cel mai interesant este consacrat literaturii vechi, citită prin grila literaturii contemporane, într-o lectură inversă. Fiecare scriitor în parte se bucură de o fişă biografică, inserată de obicei la început, şi în cazul scriitorilor contemporani există un portret literar, care i-a îndreptăţit pe unii critici să afirme că Istoria lui G. Călinescu este de fapt un „roman critic". Ediţia princeps a fost publicată în anul 1941 la Editura Fundaţiilor Regale, autorul a început lucrul la ea în 1936, dar cea mai mare parte a timpului şi-a consumat-o cu corectura uriaşei bibliografii anexată la sfârşitul cărţii şi a legendelor tuturor fotografiilor. Preţul era colosal, o mie de lei, din acest motiv la scurtă vreme a fost însoţită de publicarea unei sinteze, o ediţie populară, prescurtată, „Compendiul", adresat elevilor.Multă vreme studenţii de la Litere nu au avut acces la această carte monumentală, mai exact până în anul 1985 când la editura Minerva apare ediţia a doua revăzută şi adăugită de profesorul Alexandru Piru.La 12 martie 1965 se stinge din viaţă, la Sanatoriul Otopeni.

Surse:

Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, 1981, ed. a II-a, Editura Libra, 1994

http://www.autorii.com/scriitori/george-calinescu/

https://www.artline.ro/George-Calinescu-29723-1-n.html

http://www.scritub.com/literatura-romana/Date-biografice-George-Calines5110121820.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_george_calinescu.htm

$$$

 S-a întâmplat în 12 martie 2008: În această zi, a plecat în eternitate actorul Ovidiu Iuliu Moldovan. Ovidiu Iuliu Moldovan (n. 1 ianuarie 1942 , sat Vişinelu, comuna Sărmaşu, judeţul Cluj (interbelic), astăzi în judeţul Mureş - d. Bucureşti) a fost un mare actor român, cu o bogată activitate în teatru, film, teatru radiofonic şi de televiziune.

Ovidiu Iuliu Moldovan a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, promoția 1964, la clasa profesorilor Pop Marțian și Octavian Cotescu. După absolvire, între 1965 și până în 1969 a jucat pe scena Teatrului Național din Timișoara, unde a fost, pe rând, Sebastian în „A 12-a noapte'' de W. Shakespeare, Adam în „Anotimpurile de Werker'', regia Aureliu Manea, Emilian — „Romulus cel Mare'' de F. Durrenmatt, regia Constantin Anatol, Alan Squeir — „Pădurea împietrită'' de Sherwood, regia Constantin Anatol, Paul — „Dactilografii'' de Schisgall, regia Ianis Veakis, Mio — „Pogoară iarna'' de M. Anderson, regia Emil Reus. A jucat și într-un spectacol regizat de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, „Furtuna" de William Shakespeare.

În 1970 s-a angajat la Teatrul Național București, unde, până în 2002, a interpretat o multitudine de personaje variate din literatura dramatică românească și universală: Oswald în piesa „Regele Lear'' de William Shakespeare (regia Radu Penciulescu, 1970), Ian — „Prima zi de libertate" de Leon Kruczkovski (regia Dan Nasta, 1971), Thomas — „Generoasa fundație" de Antonio Buero Vallejo (regia Horea Popescu, 1978), Caligula, în piesa cu același nume de Albert Camus (regia Horea Popescu, 1980), Despot Eraclid — „Despot Vodă" de Vasile Alecsandri (regia Anca Ovanez Doroșenco, 1983), Malvolio — „A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare (regia Anca Ovanez Doroșenco, 1984). 

A mai fost: Gelu Ruscanu — „Jocul ielelor" de Camil Petrescu (regia Sanda Manu, 1986), Carson — „Marea" de Edward Bond (regia Horea Popescu, 1987), Baiazid Yildirim — „Moștenirea" de Tudor Popovici (regia Horea Popescu și Mihai Manolescu, 1989), Iason — „O trilogie antică — Medeea" după Euripide și Seneca (regia Andrei Șerban, 1990), Avram Iancu în „Avram Iancu'' de Lucian Blaga (regia Horea Popescu, 1991) şi multe alte roluri….Ultimul spectacol al marelui actor a fost „Celălalt Cioran'' după „Caietele'' lui Emil Cioran, regizat special pentru el de Radu Penciulescu. Montajul a avut premiera în 2002, fiind inclus în repertoriul Teatrului Național din București. „Celălalt Cioran" a fost inclus în proiectul „Voci și spectacole memorabile", realizat de UNITER și Societatea Română de Radiodifuziune, reprezentând "cartea audio" a acestei creații în care actorul îl interpretează pe Cioran.Spectacolul a fost înregistrat pe CD și textul a fost editat în aceleași coperți.

La 15 ianuarie 2008, Ovidiu Iuliu Moldovan a urcat pe scena naționalului bucureștean, pentru ultima oară, alături de actorii Valeria Seciu, Ion Caramitru și clarinetistul Aurelian Octav Popa, în cadrul recitalului extraordinar „Trecut-au anii...", dedicat împlinirii a 158 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.Fizionomia, experiența scenică și intuiția cinematografică l-au impus și pe marele ecran: „Despre o anume fericire'' (1974), „Pe aici nu se trece'' (1974), „Actorul și sălbaticii'' (1975), „Dincolo de pod'' (1976), „Tufă de Veneția'' (1976), „Între oglinzi paralele'' (1976), „Buzduganul cu trei peceți'' (1977), „Profetul, aurul și ardelenii'' (1978), „Artista, aurul și ardelenii'' (1978), „Un om în loden'' (1979), „Copilul, petrolul și ardelenii'' (1980), „Bietul Ioanide'' (1980), „Semnul șarpelui'' (1982), „Castelul din Carpați'' (1982).A mai jucat în „Întâlnirea'' (1983), „Misterele Bucureștilor'' (1983), „Vreau să știu de ce am aripi'' (1984), „Dreptate în lanțuri'' (1984), „Horea'' (1984), „Sosesc păsările călătoare'' (1984), „Din prea multă dragoste'' (1985), „Punct și de la capăt'' (1986), „Cuibul de viespi'' (1988), „Flori de gheață'' (1989), „Somnul insulei'' (1993), „Nopți de cristal'' (1994, producție Grecia), „Crăciun însângerat'' (1996, producție Canada) și „Craii de Curtea Veche'' (1997), ultima sa creație.

Totodată, el a avut roluri în filme pentru televiziune — „Un august în flăcări'' (1975); „Nimeni nu moare'' (1984); „Misiunea'' (1988); „Ion și Adriana'' (1995, producător ZDF Berlin) și în piese de teatru pentru televiziune —„Robespierre'' după R. Rolland (1973); „Cei din urmă'' după M. Gorki (1975); „Turnul de fildeș'' după C. Petrescu (1980); „Steaua fără nume'' de M. Sebastian (1983); „Hanul de la răscruce'' după Horia Lovinescu (1984); „Bălcescu'' după Octav Măgureanu (1985).

A deținut peste 60 de roluri în piese de teatru radiofonic (pentru care a lucrat cu regizori precum Constantin Moruzan, Cristian Munteanu, Dan Puican sau Leonard Popovici) și a colaborat la peste 80 de emisiuni de poezie, în care a recitat versuri de Mihai Eminescu. I-au fost decernate numeroase premii și distincții care i-au răsplătit activitatea teatrală și cinematografică. În 2004, Ovidiu Iuliu Moldovan a fost distins cu Premiul pentru întreaga carieră, acordat de Senatul UNITER pentru efortul depus în slujba cinematografiei. Ovidiu Iuliu Moldovan a murit la 12 martie 2008, la vârsta de 66 de ani. La 15 martie 2008, Președinția României i-a conferit post-mortem Ordinul Steaua României, în grad de cavaler, „în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră artistică, pusă în slujba scenei și a filmului din țara noastră".

Surse:

http://www.tvr.ro/hamlet-si-portret-in-memoriam-ovidiu-iuliu-moldovan_21372.html#view

https://www.cinemagia.ro/actori/ovidiu-iuliu-moldovan-2392/

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/a-trait-vertical-si-discret-si-a-plecat-in-acelasi-fel-119546.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/ovidiu-iuliu-moldovan-insuccesul-te-obliga-la-autodepasire/