$$$

 S-a întâmplat în 12 martie 1999: În această zi, a murit Sir Yehudi Menuhin, violonist, dirijor şi pedagog britanic de origine americană, elev al lui Alan Bush şi George Enescu; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1994). Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York - d. Berlin) a fost un celebru violonist şi dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigraţi din Rusia. Pe lângă cetăţenia americană, a dobândit ulterior şi cetăţenie elveţiană (1970) şi britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin de Stoke d'Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi şi prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.

Sir Yehudi Menuhin s-a născut la 22 aprilie 1916, New York, din părinţi evrei de origine rusă, Moshe şi Maruta fiind emigranţi în America. La trei ani începe să studieze vioara, profesor fiindu-i Sigmund Anker, copilul dovedindu-se extrem de talentat încă de la această vârstă fragedă. La vârsta de şapte ani, în 1923, Menuhin interpretează concertul pentru vioară al lui Mendelssohn, alături de San Francisco Symphony Orchestra. La scurt timp apar ecourile interpretării unui profesionist ce se dovedeşte desăvârşit, cu un simţ muzical ieşit din comun; intră sub îndrumarea violonistului şi pianistului american Louis Persinger, şi primeşte invitaţii pentru nenumărate concerte şi turnee peste hotare.

În anul 1924, cu ocazia unui concert susţinut de George Enescu la San Francisco, copilul Yehudi Menuhin, în vârstă de 8 ani, se afla în sală unde trăia fermecat muzica interpretată de muzicianul român. Peste ani, Menuhin declara despre acest moment: „Voiam să alerg în culise şi să stau în apropierea lui. Mi se părea că ar fi fost suficient, pentru ca fericirea mea din seara aceea să fie deplină, dar ştiam că părinţii nu-mi vor permite o asemenea îndrăzneală şi nu am spus nimic. Nu l-am uitat însă niciodată pe Enescu”. Un an mai târziu, ca urmare a insistenţelor părinţilor micului Yehudi, ce doreau să-l convingă pe Enescu să devină profesorul fiului lor, cei doi se întâlnesc la Paris, însă Enescu refuză iniţial rugămintea părinţilor, pentru ca, după câteva luni, fiind impresionat de abilităţile copilului, să accepte să îi îndrume paşii muzicali. În anul 1926 Menuhin a venit în România, la Vila Luminiş din Sinaia, să-l reîntâlnească pe George Enescu, fiind impresionat de calităţile de muzician şi pedagog ale acestuia. Însă Menuhin avea să rămână impresionat nu numai de personalitatea lui Enescu, ci şi de România în totalitatea ei, aşa cum o cunoscuse în acea vizită aici.

Apoi Menuhin ajunge la Paris, iar la indicaţia lui Persinger ia lecţii de la fostul profesor al acestuia, pedagogul belgian Eugène Ysaÿe, ale cărui metode şi vârstă înaintată nu sunt pe placul lui Yehudi, iar la recomndarea lui Enescu, Menuhin este pregătit pentru o perioadă de Alfred Busch.În perioada 1928 – 1929, realizează primele sale înregistrări solo, fiind acompaniat de însuşi Louis Persinger. În anul 1929, la vârsta de 13 ani, Menuhin susţine trei concerte la Berlin, cu dirijorul Bruno Walter, în care interpretează Bach, Beethoven şi Brahms. Trece, apoi, în 1931, din nou sub îndrumarea lui George Enescu, care exercită o influenţă majoră asupra tânărului muzician, şi care se preocupă de înregistrările sale cu acompaniament de pian, la unele dintre acestea participând şi sora lui Yehudi, Hephzibah. Peste ani, Menuhin avea să declare: „Enescu mi-a dat lumina care a ghidat întreaga mea existenţă”.În 1931 realizează prima sa înregistrare în concert, la Londra, critica de specialitate numindu-l deja „maestrul Yehudi Menuhin”.

Una dintre cele mai importante imprimări este cea din 1933, când a interpretat, împreună cu George Enescu, „Concertul pentru 2 viori” de Bach, care obţine Marele Premiu al discului Gramophon, prima lor colaborare înregistrată find punctul de pornire a nenumărate sentimente de revelaţie artistică pentru ambii, reprezentate de momentele în care au avut ocazia să cânte împreună. Menuhin şi Enescu vor rămâne peste timp, buni prieteni şi apropiaţi colaboratori. Un an mai târziu, Menuhin înregistrează din nou un conxcert, tot la Londra, sub bagheta lui Edward Elgar, iar în 1934 realizează o nouă înregistrare a unui concert dirijat de Pierre Monteux. În următorii doi ani realizează înregistrări ale integralei Bach pentru vioară, iar la vârsta de 20 de ani era deja considerat unul dintre cei mai buni violonişti ai lumii. În perioada celui de-al doilea război mondial, Menuhin susţine peste 500 de concerte pentru trupele Aliate, şi, de asemenea, concertează în Germania pentru cei eliberaţi din lagărele de concentrare, experienţă care avea să marcheze profund întreaga carieră a muzicianului.

În această perioadă, Menuhin a susţinut numeroase concerte şi a realizat înregistrări ale celor mai importante partituri ale muzicii clasice, incluzând în repertoriul său şi Sonata pentru vioară solo a lui Bela Bartok, în compoziţiile căruia Menuhin a descoperit realizări de excepţie ale unui creator muzical desăvârşit. La rândul său, Bartok recunoştea că Menuhin îi interpretează muzica cu o profunzime remarcabilă, pe care nu îndrăznea să o găsească la vreun artist al timpului său. Tocmai de aceea, apropierea artistică dintre cei doi a reprezentat, conform criticilor vremii, cea mai aprofundată colaborare dintre două personalităţi muzicale ale secolului al XX-lea. Yehudi Menuhin a fost unul dintre cei mai importanți promotori în spațiul internațional al creaţiei artistice a lui George Enescu, de care l-a legat şi o prietenie extrem de apropiată şi cu care se vizita des, mai ales după exilul lui Enescu la Paris. Dipariţia lui Enescu, în mai 1955, a lăsat un mare gol în cariera lui Menuhin, care în întrega sa carieră care a urmat, şi-a făcut un ţel din a aduce şi mai aproape de inimile melomanilor, bogata activitate artistică a unuia dintre mentorii şi prietenii săi.La 4 septembrie 1958, se deschidea la Bucureşti prima ediţie a Festivalului internaţional George Enescu, iar unul dintre invitaţii de onoare a fost Yehudi Menuhin.

Sosit în România la 15 septembrie 1958, Menuhin susţine o conferinţă de presă în care elogiază viaţa şi opera lui Enescu. Menuhin spunea: „Maestrul George Enescu a lăsat țării sale tot ce a avut mai prețios. Întreaga sa viață a fost o expresie a modestiei deosebite care îl caracteriza. Enescu se gândea în primul rând la patria pe care o iubea mai presus decât orice. El și-a iubit țara prin tot ce reprezenta ea mai autentic și mai expresiv. De aceea, desigur, a prețuit el atât de mult folclorul românesc care este și rămâne supremul său tezaur artistic. Cred că este fericit poporul căruia îi aparține un om și un artist ca Enescu.” În festival, Menuhin a susținut un recital minunat, în care a interpretat partitele nr. 6 în mi major și nr. 4 în re minor de Bach și sonata pentru vioară solo de Bala Bartok. Un moment absolut remarcabil la acea primă ediţie a festivalului Enescu l-a reprezentat interpretarea violoniștilor Yehudi Menuhin și Davis Oistrach, sub bagheta dirijorului român George Georgescu, a Concertului pentru două viori și orchestră de Bach.

În 1959 se stabileşte la Londra, în anul 1963 deschide şcoala ce avea să-i poarte numele, o instituţie pentru copii şi tineri talentaţi în domeniul muzical şi, în acelaşi an, la Londra, introduce pentru prima dată într-un mare concert, simfonia I de George Enescu, lucrare pe care englezii aveau să o adopte şi să îşi dorească să o asculte în fiecare an.Aceasta este perioada în care Menuhin debutează şi la pupitrul dirijoral, o postură în care avea să se regăsească până la finalul vieţii şi pentru care a primit numeroase elogii inmternaţionale, după ce avea să conducă aproape toate marile orchestre ale lumii.Una dintre remarcabilele sale colaborări, a fost cea cu compozitorul şi sitaristul (instrument specific indian) Ravi Shankar, considerat un muzician misterios, iar o alta, realizată în anii ’80, este colaborarea pentru mai multe concerte de jazz, cu Stephane Grappelli.

În anul 1970 primeşte cetăţenia elveţiană, în anul 1977 scrie o carte autobiografică – „Unfinished Journey „/“Călătorie neterminată”, iar în anul 1983 Menuhin şi Robert Masters înfiinţează Concursul internaţional Yehudi Menuhin pentru tineri violonişti, considerat cea mai importantă competiţie mondială de gen pentru tinerele talente.În anul 1985 primeşte cetăţenia britanică şi, totodată, titlul de „Sir”, îar în anul 1990 înfiinţează Orchestra Asian Youth cu care va face turnee în Japonia, Taiwan, Singapore şi Hong Kong.În întrega sa carieră, Menuhin a interpretat pe unele dintre cele mai valoroase instrumente din lume, a căror acustică a impresionat: Lord Wilton Guarnerius din 1742, Giovanni Bussetto din 1680, Giovanni Grancino din 1695, Guarneri filius Andrea 1703, Stradivarius, Prince Khevenhüller 1733 Stradivari, sau Guarneri del Gesù 1739.Yehudi Menuhin este şi autorul altor volume, din care menţionăm „Violin: Six Lessons” – în anul 1972, „The Music of Man” – în 1980, sau „Life Class” – în 1986.

Pe plan personal, Yehudi Menuhin a fost căsătorit de două ori, prima sa soţie, Nola Nicholas, fiica unui industriaş australian, dăruindu-i doi copii – Krov şi Zamira. După divorţul celor doi petrecut în anul 1947, Menuhin s-a recăsătorit cu balerina şi actriţa britanică Diana Gould, care avea să îi aducă muzicianului alţi doi copii – Gerard şi Jeremy, cel din urmă devenind un talentat pianist.În anul 1998, cu modestie și cu iubire față de profesorul său George Enescu, Sir Yehudi Menuhin a acceptat să vină în România, în calitate de invitat de onoare al Festivalului George Enescu din acel an. Atunci lordul Yehudi Menuhin a şi dirijat un concert simfonic în cadrul festivalului, într-un program Enescu-Bartok, în compania orchestrei Festivalului din Budapesta şi a pianistului maghiar Peter Frankl. Tot în acel an, la 13 septembrie, Menuhin a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, precum şi pe cel de cetăţean de onoare al oraşului Cluj-Napoca.

Yehudi Menuhin nu a fost însă numai unul dintre cei mai mari muzicieni din toate timpurile, ci s-a implicat şi în susţinerea a numeroase organizaţii religioase, sociale, şi de mediu din întreaga lume. Generozitatea şi implicarea sa în scopuri caritabile i-au adus recompense de calibru, cum sunt titlul de Comandor al Legiunii de Onoare, Cavaler al Ordinului Olandez Orange-Nassau, Honorary K.B.E., la care se adaugă numeroase distincţii care au răsplătit cariera sa artistică excepţională – Crucea Ordinului Federal al Germaniei, Ordinul Belgiei, ori premiul „Nehru”, sau titlul de Doctor Honoris Causa al celor mai prestigioase instituţii de învăţământ din lume, printre care Oxford, Sorbona şi Cambridge, sau titlul de lord decernat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.A trecut la cele veşnice la 12 martie 1999, la Berlin, la vârsta de 83 de ani, în plină putere creatoare, într-un moment în care avea, încă, multe planuri ambiţioase de îndeplnit şi un program bine conturat până în anul 2003, inclusiv preşedinţia de onoare a Festivalului Enescu din anul 2001.

Surse:

https://www.menuhin.org

https://www.menuhin-foundation.com/yehudi-menuhin-for-europe/

http://www.romania-muzical.ro/articol/centenar-yehudi-menuhin-doi-muzicieni-de-geniu-enescu-si-menuhin-uniti-intru-eternitate/1401531/17/1

http://www.unesco.org/new/en/goodwill-ambassadors/former-honorary-and-goodwill-ambassadors/yehudi-menuhin/

https://radioromaniacultural.ro/portret-yehudi-menuhin-simbol-al-muzicii-universale-elev-si-prieten-al-lui-enescu-si-apropiat-al-romanilor/

https://www.euroarts.com/tv-license/6361-daniel-hope-homage-yehudi-menuhin

$$$

 S-a întâmplat în 12 martie…

– „Ziua Gărzii Naţionale de Mediu”; stabilită prin Ordinul nr.224 din 27 februarie 2007; este ziua în care a fost înfiinţată instituţia, în anul 2003

- 604: A murit Grigore cel Mare, papă, părinte al Bisericii..

-1365: Întemeierea Universităţii din Viena.Universitatea din Viena (Universität Wien, în latină Universitas Vindobonensis alias Alma mater Rudolphina) este o universitate fondată în anul 1365 de arhiducele Rudolf al IV-lea din dinastia de Habsburg. În ordinea vechimii este a doua universitate din spaţiul Sfântului Imperiu Roman, după Universitatea Carolină din Praga, fondată în 1348 de împăratul Carol al IV-lea din dinastia de Luxemburg.Clădirea principală este opera arhitectului Heinrich von Ferstel (1883).Diploma de întemeiere a universităţii a fost semnată în data de 12 martie 1365 de arhiducele Rudolf al IV-lea şi de fraţii săi, Albrecht al III-lea şi Leopold al III-lea, toţi trei descendenţi din dinastia de Habsburg. În mentalitatea medievală a existat ideea de continuitate între Imperiul Roman şi Sfântul Imperiu Roman, prin particula „sfânt" evidenţiindu-se faptul că acesta din urmă, a fost unul creştin, spre deosebire de Imperiul Roman (antic), care fusese creat şi dezvoltat până la epoca creştinismului consacrat. 

– 1613: S-a născut arhitectul francez André Le Nôtre; creatorul stilului francez în peisagistică; a realizat planurile pentru parcurile de la Versailles, Tuileries şi Saint-Cloud (m. 1700)

- 1685: S-a născut George Berkeley, teolog irlandez.George Berkeley (d.14 ianuarie 1753) a fost un episcop irlandez cu descendenţă engleză, filozof şi teoretician în domeniul educaţiei.Este cunoscut mai ales pentru doctrina sa care stipula inexistenţa unei substanţe materiale şi faptul că lucrurile, bunăoară pietrele sau mesele, sunt colecţii de „idei" sau senzaţii ce pot să existe doar în minte şi doar atâta timp cât sunt percepute

– 1824: S-a născut fizicianul german Robert Kirchhoff; împreună cu Robert Bunsen, este fondatorul analizei spectrale (1859); a descoperit cesiul şi rubidiul (1860-1861) (m. 1887)

- 1832: S-a născut Charles Boycott, proprietar irlandez.Charles Cunnigham Boycott (d.19 iunie 1897), proprietar irlandez împotriva căruia ţăranii de pe moşia sa au organizat, pentru prima dată în istorie, o formă de protest numită de atunci boicot.

- 1838: Apare (din iniţiativa şi sub conducerea iniţială a lui George Bariţiu) „Gazeta de Transilvania", primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania (1838-1946).

- 1848: Simion Bărnuţiu a redactat „Proclamaţia către români”, care constituia un adevărat program politic: convocarea congresului naţional român, libertatea individuală prin suprimarea definitivă a iobăgiei, libertate naţională. Românii din Transilvania sunt chemaţi să se ridice la luptă pentru drepturile lor naţionale. (12/24)

- 1863, 12/24: Înfiinţarea Agenţiei diplomatice române la Belgrad (primul titular - Theodor Callimachi);este prima agenţie diplomatică având caracter oficial înfiinţată de România, recunoscută atât de statul de reşedinţă, cât şi de celelalte state care aveau reprezentanţe la Belgrad

- 1863: S-a născut Gabriele D'Annunzio, poet, scriitor italian.Gabriele d’Annunzio, principe de Montenevoso (n. Pescara - d. 1 martie 1938, Gardone) a fost un poet, romancier, nuvelist şi dramaturg italian, preşedinte al Academiei italiene.

- 1878: S-a născut Constantin C. Popovici, matematician, astronom român (contribuţii în domeniul analizei matematice) şi astronom (a înfiinţat, în 1913, Observatorul astronomic din Iaşi); membru de onoare al Academiei Române din 1946 (m. 1956).

- 1881: S-a născut Mustafa Kemal Atatürk, primul preşedinte al Republicii Turcia (d. 1938)    

- 1881: S-a născut Voino Alfred Tanner; geolog, geograf, etnolog şi diplomat finlandez; ambasador al ţării sale la Bucureşti, a publicat, în 1935, o lucrare despre România, prin care a încercat să facă cunoscute în Finlanda realităţile politice, economice şi culturale româneşti; membru corespondent străin al Academiei Române (1935) (m. 1966) 

- 1885: S-a născut Mateiu Caragiale, poet, prozator român (d. 1936), fiul cel mare al marelui dramaturg Ion Luca Caragiale.În 1904 începe la Berlin studiile de drept pe care le abandonează.În anul 1921 îi apare Remember la Viaţa Românească. Din 1916 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche pe care o finalizează în 1928.Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În acelaşi an, la 1 mai primeşte premiul Societăţii scriitorilor români.În Agendă notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la Sub pecetea tainei iar în octombrie la Soborul (Şcoala) ţaţelor.Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morţii poetului. 

- 1907: Demisia Guvernului conservator prezidat de Gheorghe G. Cantacuzino. Ulterior, s-a format un Guvern liberal, în frunte cu Dimitrie A. Sturdza (cu I. I. C. Brătianu la Ministerul de Interne şi cu generalul Al. Averescu la Ministerul de Război), care-şi propunea rezolvarea gravei probleme agrare cu care se confrunta România şi care declanşase marea răscoală ţărănească (izbucnită în luna februarie) (12/25)

- 1910: S-a născut compozitorul Dumitru Eremia (m. 1976)

– 1912: S-a născut (la Târgu Neamţ) poetul canadian de origine română Irving Layton (numele la naştere: Israel Pincu Lazarovici) (m. 2006)

- 1913: Canberra devine capitala Australiei.Numele de Canberra a fost hotărât în 1913.El provine de la cuvântul „kanberry” din limba aborigenilor, care înseamnă „loc de întâlnire”. Locul pe care a fost construită Canberra a căpătat statutul de teritoriu distinct, asemănător modelului Whashingtonului, numindu-se Teritoriul Capitalei Australiene (Australian Capital Territory), având propriul guvern. Oraşul Canberra ocupă aproximativ 40% din suprafaţa Teritoriului Capitalei Australiene.Cauza desemnării unei noi capitale într-o aşezare nouă a fost rivalitatea dintre cele două mari metropole Sydney şi Melbourne. A fost ales un teritoriu situat între cele două oraşe rivale.

- 1914: Constantin Brâncuşi are prima expoziţie personală, la New York (12 martie - 1 aprilie 1914), la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzaţie.Colecţionarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existenţă materială prielnică creaţiei artistice.

- 1921: S-a născut industriaşul italian Giovanni Agnelli, fost preşedinte al grupului Fiat, considerat un adevărat „monarh" al industriei de automobile italiene (m. 2003) 

- 1925: S-a născut scriitorul Constantin Chiriţă (n. Ibăneşti, Vaslui — d. 14 noiembrie 1991, Königswinter, Germania) prozator român, cărţile sale adresându-se în special tineretului.A fost redactor la diferite reviste literare (mai ales la Luceafărul şi Sportul literar). Constantin Chiriţă este autorul unui foarte popular ciclu de romane pentru tineret, intitulat Cireşarii.Ele au fost ecranizate în anii 1970 ca serial de televiziune, care s-a bucurat de succes.S-au turnat filme după aceste volume, considerate best-seller-uri în perioada comunistă (până astăzi). În întreaga ţară s-au înfiinţat cercuri de tineret şi cluburi cu numele „Cireşarii” şi s-au organizat numeroase expediţii şi excursii, cu participanţi de vârsta cireşarilor şi cu caracter ştiinţific, o retrăire a aventurilor acestora.

- 1925: A murit Sun Yat-sen, revoluţionar chinez.Sun Iat-sen, ori Dr. Sun Iat-sen, (Sun Yat-sen, ori Dr. Sun Yat-sen, în variantele de transliterare bazate pe limba engleză), (n. 12 noiembrie 1866) a fost un conducător, medic, om politic şi revoluţionar chinez, despre care adesea se spune că ar fi fost "tatăl Chinei moderne". Sun a jucat un rol esenţial în detronarea dinastiei Qing din 1911, urmată de schimbările revoluţionare care au condus la epoca modernă din istoria Chinei, cea republicană, atât în China continentală cât şi în cea insulară.

- 1925: S-a născut Leo Esaki, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel.Leo Esaki, născut Leona Esaki (n. 12 martie 1925), este un fizician japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1973 împreună cu Ivar Giaever şi Brian David Josephson pentru descoperirea fenomenului de tunelare a electronilor.Este cunoscut pentru inventarea diodei Esaki, dispozitiv electronic care exploatează acest fenomen. Cercetările le-a efectuat la Tokio lucrând la compania Tsushin Kogyo (cunoscută astăzi sub numele de Sony).

- 1927: S-a născut farmacologul Dumitru Dobrescu; lucrări privind efectele adverse ale medicamentelor (autor al conceptului de „farmacoepidemiologie"); membru corespondent al Academiei Române.

- 1928: S-a născut Edward Albee, dramaturg şi producător american. Piesele sale de teatru sunt inspirate din realitate şi au ca temă motivul înstrăinării şi al incapacităţii de a comunica, folosind ca procedeu maniera teatrului absurd şi al suprarealismului.

- 1929: S-a născut Nicolae Tertulian (numele la naştere: Nathan Veinsrein), estetician, eseist şi critic literar, stabilit la Paris

-1930: Mahatma Gandhi, părintele independenței Indiei, a condus un marș de 350 de kilometri spre litoralul Indiei, pentru a protesta alături de alți 50.000 de militanți față de monopolul britanic asupra sării, manifestaţia rămânând în istorie drept „Marșul Sării” și ducând la arestarea sa de către autoritățile engleze. Mulţi istorici consideră nu numai că acela a fost momentul în care a început procesul pentru independenţa Indiei, ci şi că, tot atunci, avea să fie demarată disoluţia sistemului colonial global. Marşul a durat până în data de 6 aprilie

- 1931: S-a născut speologul francez Christian Juberthie; studii privind ecologia mediului subteran terestru şi acvatic, protecţia şi conservarea mediului subteran; membru de onoare străin al Academiei Române (1993) 

- 1932: S-a născut muzicologul Radu Gheciu; fost realizator de emisiuni muzicale la Radiodifuziunea Română (m. 2003)

- 1935: S-a născut compozitorul Ede (Eduard) Terényi

– 1936: A murit Garabet Ibrăileanu, critic şi istoric literar; eseist şi romancier; membru post-mortem al Academiei Române din 1948 (n. 1871). Unele surse menţionează ca dată a morţii 10 martie 1936, iar altele 11 martie 1936

- 1938: Anschluss - trupele germane ocupă Austria. Anschluss (anexare, conexiune sau uniune politică), cunoscută şi ca Anschluss Österreichs (anexarea Austriei), a reprezentat anexarea Austriei la Germania de către regimul nazist, prin care s-a format aşa-numita Germanie Mare. Evenimentul, petrecut la 12 martie 1938, a însemnat culminarea unei dorinţe de veacuri, aceea de a reuni populaţiile germane şi austriece într-o singură naţiune. Evenimentul din 1938 a fost legiferat de Germania fără a ţine seama de populaţia Austriei.

 - 1940: S-a născut Virgil Nemoianu, critic literar, teoretician, comparatist, eseist şi traducător; stabilit din 1977 în SUA.

- 1940: S-a născut Sanctitatea Sa Bartholomeu I, patriarh ecumenic de Constantinopol; ales la 22.X.1991 (după moartea patriarhului Dimitrios I), Bartholomeu I (liderul spiritual al tuturor ortodocşilor din lume) exercită tripla funcţie inerentă rangului său; este arhiepiscop de Constantinopol; apoi, este primul dintre cei circa 80 de episcopi ai Patriarhiei Ecumenice răspândiţi în întreaga lume; în sfârşit, patriarhul ecumenic Bartholomeu I este „primul între egali" în cadrul episcopatului ortodox; cu acest titlu el exercită prerogativele de prezidare, coordonare şi iniţiativă în toate problemele panortodoxe; membru de onoare străin al Academiei Române (2004)

- 1940: S-a născut cântăreţul american de jazz All Jarreau

- 1941: S-a născut istoricul literar Mircea Anghelescu. 

– 1942: A murit Robert Bosch, industriaş şi filantrop german; a înfiinţat în 1886, la Stuttgart, „Atelierul de mecanică fină şi electrotehnică”, creând astfel fundaţia a ceea ce va deveni Compania internaţională Bosch, un lider global în furnizarea de tehnologii şi servicii; cheia succesului produselor Bosch a fost gradul ridicat de inovaţie şi accentul pus pe calitate (n. 1861)

– 1942: A murit Sir William H. Bragg, fizician englez; contribuţii la investigarea structurii cristalelor cu ajutorul razelor X; Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1915, împreună cu fiul său, Sir William L. Bragg (n. 1862)

- 1945: A murit Anne Frank, autoarea celebrului jurnal, Jurnalul Annei Frank.Annelies Marie „Anne” Frank (n. 12 iunie 1929, Frankfurt am Main, d. Bergen-Belsen, Germania) a fost o fată evreică germană, care şi-a pierdut cetăţenia germană în exilul olandez, şi care a căzut victimă genocidului nazist din al Doilea Război Mondial (a murit de tifos în Lagărul de la Auschwitz). Este cunoscută datorită jurnalului pe care l-a ţinut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată.Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care supravieţuise, este considerat un document istoric al holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor naziştilor.

- 1946: S-a născut Liza Minnelli, cântăreaţă şi actriţă de film americană .Liza Minnelli (n. 12 martie 1946) este o actriţă şi cântăreaţă americană de film, laureată a premiului Oscar pentru rolul din musicalul Cabaret. Este fiica actriţei Judy Garland şi a celui de al doilea soţ al acesteia, Vincente Minnelli.

- 1947: Preşedintele Harry Truman, în mesajul adresat Congresului SUA, prezintă programul politicii externe, cunoscut sub denumirea Doctrina Truman 

– 1948: S-a născut istoricul Andrei Pippidi; preocupări de istorie medievală occidentală, medievală şi modernă sud-est europeană; autor de eseuri polemice pe teme istorice şi civice; fiul arheologului Dionisie Pippidi; membru corespondent, din 2012, al Academiei Române

- 1950: S-a născut Irina Coroiu, critic de teatru şi film (m. 2004)

- 1950: A murit scriitorul german Heinrich Mann (n. 1871)

- 1950: S-a născut compozitorul şi solistul vocal George Nicolescu

– 1951: A murit (în închisoarea de la Sighet) economistul Gheorghe Taşcă; a contribuit la organizarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, al cărei rector a devenit (1929-1931); membru corespondent al Academiei Române din 1926; deţinut politic din 1950 (n. 1875)

- 1955: A murit Charles Parker (supranumit „Bird"), renumit cântăreţ american de jazz şi saxofonist (n. 1920)

– 1963: A murit regizorul şi scenaristul Jean Mihail, pionier al artei cinematografice româneşti, atât în domeniul filmului de ficţiune cât şi al celui documentar; a obţinut primul premiu al filmul românesc, la Cannes, în 1946 (n. 1896)

- 1965: A murit George Călinescu, critic şi istoric literar, scriitor, publicist; membru al Academiei Române (n. 1899).

- 1966: A murit (la Paris) pictorul român Victor Brauner, stabilit în Franţa în 1930; frate cu folcloristul Harry Brauner (n. 1903) .

- 1985: A murit dirijorul american de origine ungară Eugene Ormandy (n. 1899)

- 1990: A murit dirijorul german Karl Münchinger (n. 1915)

- 1990: A fost adoptată Proclamaţia de la Timişoara, în cadrul unei manifestaţii populare desfăşurate în Piaţa Operei.Proclamaţia de la Timişoara este un document programator adoptat la Timişoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestaţiei populare din Piaţa Operei începută cu o zi înainte. Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a lucra în funcţii publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcţia de preşedinte. 

- 1991: A murit basul italian Nicola Rossi-Lemeni (n. 1920) 

- 1992: Mauritius devine republică în cadrul Commonwealth-ului.

- 1994: Biserica anglicană a acceptat şi femei-preot, pentru prima dată în ultimii 460 de ani

- 1995: A murit Dumitru Almaş, prozator şi istoric; autor de romane istorice şi de biografii romanţate).Dumitru Almaş (n. Dumitru Ailincăi, 19 octombrie 1908, Negreşti, Neamţ) a fost un prozator, istoric, scriitor, publicist şi profesor universitar român, autor de romane istorice şi de biografii romanţate. A iniţiat (1967), şi a condus, ca redactor şef, revista „Magazin istoric” până în anul 1971.

- 1999: A murit Sir Yehudi Menuhin, violonist, dirijor şi pedagog britanic de origine americană, elev al lui Alan Bush şi George Enescu; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1994)..Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York - d. Berlin) a fost un celebru violonist şi dirijor american, descendent al unei familii de evreiemigraţi din Rusia. Pe lângă cetăţenia americană, a dobândit ulterior şi cetăţenie elveţiană (1970) şi britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin de Stoke d'Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi şi prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.În 1927 Yehudi Menuhin a venit în România, la vila Luminiş, locuinţa din Sinaia a lui George Enescu, pentru a lua de la acesta primele lecţii de vioară.În tinereţe, Yehudi Menuhin a plecat la Paris pentru a studia vioara cu George Enescu. O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955.

- 1999: Polonia, Cehia şi Ungaria devin membre cu drepturi depline în NATO. Este a cincea extindere din istoria Alianţei Nord-Atlantice şi prima de după „războiul rece"

- 2000: În cadrul Anului jubiliar sfânt (în cursul unei ceremonii desfăşurate în Catedrala Sf. Petru din Vatican), printr-un gest istoric fără precedent, Papa Ioan Paul al II-lea şi membrii Curiei papale au cerut iertare, în numele Bisericii Catolice, pentru păcatele comise de-a lungul existenţei acesteia

- 2001: A murit scriitorul american Robert Ludlum (n. 1927) specializat în genul thriller.

- 2002: A murit sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti (n. 1932)

- 2003: Premierul Serbiei, Zoran Djindjic, a fost asasinat

- 2004: A murit regizorul ceh de film Karel Kachyňa (n. 1924)

- 2008: A murit actorul Ovidiu Iuliu Moldovan (n. 1942).

- 2009: A murit Mihai Ungheanu, critic şi istoric literar; senator PRM în perioada 2000-2008 (n. 1939)

- 2010: A murit scriitorul spaniol Miguel Delibes (n. 1920) 

– 2011: A murit Joe Morello, unul dintre cei mai renumiţi toboşari americani din istoria muzicii jazz (n. 1928)

– 2015: A murit scriitorul britanic Sir Terence David John „Terry” Pratchett, autorul scrierilor fantastice din seria „Discworld” (n. 1948)

– 2016: A murit matematicianul, economistul şi profesorul american Lloyd Shapley; laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 2012 (n. 1923)

$$_

 EUGENIA DE REUSS-IANCULESCU

Eugenia de Reuss Ianculescu (11 martie 1866 – 29 decembrie 1938) a fost o profesoară, scriitoare și activistă pentru drepturile femeilor din România . A fost una dintre fondatoarele Ligii Femeilor, prima organizație feministă din România, iar mai târziu a fost fondatoarea Ligii pentru Drepturile și Îndatoririle Femeilor din România. Luptând pentru dreptul de vot al femeilor timp de cincizeci de ani, a scris romane, a ținut prelegeri, a cultivat sprijinul politicienilor și a prezentat petiții legislative, câștigând în anul morții sale dreptul femeilor din România de a participa la alegerile generale.

Biografie

Eugenia de Reuss Ianculescu s-a născut pe 11 martie 1866 în Igești, un sat din regiunea Bucovina a Imperiului Austriac , care a devenit Austro-Ungaria în anul următor. Născută pe moșia tatălui ei, a fost fiica aristocraților Maria Dinotto-Gusti și Alexandru de Reuss-Mirza. După ce și-a primit educația primară la Iași , capitala regiunii Moldova din Vechiul Regat Român , a devenit învățătoare și a călătorit frecvent în Franța și Italia alături de Asociația Elenă și Latină și de o asociație de arheologie din care a fost membră. La ceva timp după terminarea studiilor, Reuss s-a căsătorit cu Ianculescu, dar nu se cunosc informații despre soțul ei, în afară de faptul că acesta a fost ofițer superior în infanteria Regimentului 29 Dorohoi . 

Activismul pentru drepturile femeilor

În 1889, în timp ce preda la Iași, Reuss Ianculescu a încercat să creeze o asociație sufragistă, dar nu a reușit să stârnească interesul. A făcut o a doua încercare de a fonda o societate feministă în 1891, cu încurajarea Maryei Chéliga-Loevy , dar din nou a fost zădărnicită. În cele din urmă, la 30 octombrie 1894, prima organizație a femeilor din România a fost aprobată de Adunarea Generală, după ce Reuss Ianculescu a recrutat-o cu succes pe Cornelia Emilian să devină președinte. Emilian a fost soția unui profesor proeminent, precum și scriitoare și activistă pentru femei. Femeile au fondat Liga Femeilor Române la Iași și au început să publice o revistă numită Buletinul Ligii Femeilor , care conținea articole despre feminismul internațional și drepturile femeilor. Organizația a rămas activă timp de cinci ani, desființăndu-se la începutul secolului. Când Liga Feminină a dat faliment, Reuss Ianculescu a părăsit Iașiul și s-a mutat la București . 

Reuss Ianculescu s-a dedicat scrisului și a publicat o serie de romane în următorii ani, printre care Voință (1902), Spre dezvoltare (1903), Pentru o idee (1904) și Menirea femeii (1906). Voință a fost nominalizată la un premiu al Academiei Române. Spree a fost dedicată fiicei sale, care a murit în copilărie. Odată cu creșterea popularității sale, după publicarea cărții Spre emancipare , Reuss Ianculescu a fost încurajată să susțină o serie de prelegeri despre drepturile femeilor la Ateneul Român din București. Temele au inclus subiecte despre destinul și viitorul femeilor, susținute în 1906, și femeile în politică, prezentate în 1913. 

Succesul prelegerilor a condus-o pe Reuss Ianculescu la înființarea în 1910 a Societății pentru Drepturile Femeilor , care a fost redenumită Liga Drepturilor și Datoriilor Femeilor din România (LDDFR) în 1913. Organizația a fost prima asociație a femeilor care a avut ca scop în mod specific eliberarea de drepturi și, deși fondată la București, avea filiale în toată Moldova și Țara Românească . Dr. Nicolae Minovici și Reuss Ianculescu au acționat ca copreședinți, iar Constantin G. Dissescu, ministrul Instrucțiunii Publice, a ocupat funcția de președinte de onoare. Incorporarea unor bărbați influenți în conducere a fost o tactică folosită de Reuss Ianculescu pentru a câștiga sprijinul politicienilor influenți și o manifestare a convingerii sale că bărbații și femeile aveau abilități complementare care puteau fi unite pentru a obține succesul. Până în 1912, ea edita o revistă lunară pentru organizația numită Droit des Femmes (Drepturile Femeilor) , iar în 1913, LDDFR a prezentat Parlamentului României o cerere pentru drepturile civile și politice ale femeilor. 

În același an, Reuss Ianculescu a afiliat LDDFR la Alianța Internațională pentru Sufragiul Femeilor . În 1914, ea și un mic grup de activiste, inclusiv Maria Gavrilescu, Elena Meissner și Adela Xenopol, au susținut o petiție pentru includerea dreptului de vot al femeilor în Constituția Regatului România , petiție care era în dezbatere. Deși a încercat să colaboreze cu Cercul Feminin Socialist pentru a promova cauza, aceștia au respins alinierea la LDDFR deoarece considerau că organizația sa excludea femeile din clasa muncitoare și se concentra prea mult pe femeile educate. În timpul războiului, a ținut prelegeri, a participat la întâlniri și conferințe și a încercat să promoveze cauza implicării politice a femeilor. A refuzat invitația Alettei Jacobs de a participa la Congresul Internațional al Femeilor din 1915 , considerând că acest congres obliga femeile să aleagă pacifismul în locul naționalismului și și-a jurat pe deplin loialitatea față de România. 

La sfârșitul războiului, când Transilvania și România s-au unit în 1918, Reuss Ianculescu a devenit vicepreședinte al Uniunii Femeilor Române din România Mare, condusă de Maria Baiulescu . În 1921, LDDFR s-a alăturat asociației umbrelă Consiliul Național al Femeilor Române . Reuss Ianculescu a ocupat funcția de vicepreședinte al noii organizații, care s-a afiliat Consiliului Internațional al Femeilor. [14] Doi ani mai târziu, Reuss Ianculescu a fost numită „președinte pe viață” al LDDFR. Între 1926 și 1935, Reuss Ianculescu a fost membră în consiliul de administrație al Alianței Internaționale pentru Sufragiul Femeilor. Când a fost elaborată Constituția României din 1923 , aceasta nu le oferea femeilor dreptul de vot, tratându-le în schimb ca fiind incompetente din punct de vedere juridic. Reuss Ianculescu a continuat să facă presiuni prin intermediul diverselor organizații pentru a obține dreptul de vot, iar femeile au avut un succes parțial, când în 1929 au câștigat dreptul de a participa la alegerile locale. În 1938, au câștigat dreptul de a participa la alegerile generale, deși aveau să piardă aceste drepturi în anul următor. 

Reuss Ianculescu a murit pe 29 decembrie 1938 în casa ei din Igești , care la acea vreme făcea parte din România Mare . 

Lucrări selectate

Voință (1902) București, România (în română) 

Spre dezrobire (1903) București, România (în română) 

Pentru o idee (1904) București, România (în română) 

Menirea femeii (1906) București, România (în română) 

Menirea femeii și rolul ei în viitor: Conferință ținută la Ateneul din București la 16 aprilie 1906 (în română). Bucuresti, Romania. 1906.

„Femeia română și politică”. Drepturile Femeii (în română). 2 . Bucureşti, România: 12– 25. ianuarie–februarie 1913.[

$$$

 GABRIELA ADAMEȘTEANU

Gabriela Adameșteanu (născută pe 2 aprilie 1942) este o romancieră, povestitoare, eseistă, jurnalistă și traducătoare româncă . Autoarea celebrelor romane „Calea egală a fiecărei zile” ( 1975 ) și „Dimineața irosită” ( 1983 ), este cunoscută și ca activistă pentru susținerea societății civile și membră a Grupului pentru Dialog Social (GDS), precum și redactor al Revistei 22 .

Biografie

Gabriela Adameșteanu s-a născut la Târgu Ocna pe 2 aprilie 1942. A fost fiica lui Mircea Adameșteanu, profesor de istorie la liceu, și a Elenei, profesoară de economie casnică , care și-a pierdut postul când materia ei a fost eliminată din programa școlară de către autoritățile comuniste și a trebuit să lucreze la o grădiniță. Un frate al lui Mircea Adameșteanu a devenit prizonier politic în regimul comunist; un altul, renumitul arheolog Dinu Adameșteanu , se refugiase în Italia.

Gabriela Adameșteanu și-a trăit o mare parte din tinerețe la Pitești . În 1960–1965, a urmat Facultatea de Literatură a Universității din București , absolvind cu o teză despre Marcel Proust , și a debutat cu o proză scurtă în 1971. Adameșteanu a fost angajat la secția Editura Politică , care urma să devină, în 1966, Editura Științifică și contribuie la editura Enciclopedică . Viața Românească și România Literară ). După 1983, a lucrat ca redactor la Cartea Românească , unde a depus eforturi pentru a păstra standardele literare în fața unui nou val de cenzură sub regimul Nicolae Ceaușescu . 

S-a căsătorit cu Gheorghe-Mihai Ionescu și a născut un fiu, Mircea Vlad Ionescu, în 1968.

„ Drumul egal al fiecărei zile ”, o povestire care face aluzie la supraviețuirea intelectuală într-un mediu provincial în timpul agresivului stalinism al anilor 1950, i-a adus aprecierea criticilor și premiul Academiei Române . În 1979, a publicat o serie de povestiri scurte sub titlul „ Dăruiește-ți o zi de vacanță”, care au dezvoltat temele din „Drumul egal ”. În același an, în august, a călătorit în Republica Populară Polonă , unde a fost martoră la atmosfera încurajată de vizita Papei Ioan Paul al II-lea (conform amintirilor sale, era „un sentiment magic al demnității umane”). 

Cu Dimineață pierdută , un roman complex centrat pe o conversație aparent banală între două femei, care reconstituie discret, dar meticulos, sfârșitul tragic al generației interbelice , Adameșteanu a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor și a fost confirmat ca unul dintre cei mai importanți autori români ai anilor 1980. Dimineață pierdută a fost pusă în scenă de Cătălina Buzoianu în 1987, devenind centrul de interes într-o perioadă în care regimul Ceaușescu intrase în faza sa mai represivă. 

După Revoluția Română din 1989, a demisionat din funcția de la Cartea Românească. În 1990, s-a alăturat GDS și a devenit redactor al revistei acesteia, 22 , în anul următor. Timp de mulți ani, Adameșteanu a fost și este încă membru al centrului PEN Român, fiind timp de câțiva ani și președinte al acestuia. 

Printre alte lucrări literare ale ei se numără Vară-primăvară (o colecție de povestiri publicate în 1989), Obsesia politicii (interviuri cu personalități politice post-1989, 1995), Cele două Românii (eseuri, 2000) și romanul din 2003 Întâlnirea . Ea a tradus în română Pierre et Jean de Guy de Maupassant și Sans la miséricorde du Christ de Hector Bianciotti . 

Opera lui Adameșteanu, care a fost descrisă drept realistă și, alternativ, drept „ hiperrealistă ”, este remarcată pentru portretizarea umanității care se degradează sub presiunea nivelatoare a realității cotidiene. În acest sens, criticii i-au clasat literatura printre cele mai importante realizări ale generației sale (alături de romanele și nuvelele cu tematică similară ale lui Norman Manea , Bedros Horasangian , Alexandru Papilian și Mircea Nedelciu ).

Reprezentările sale puternice ale valorilor care se degradează (sub presiunea totalitarismului ) se bazează pe utilizarea unor narațiuni și voci concurente(aspecte ale acestora incluzând cele ale tinerilor funcționari publici care se simt copleșiți de mediocritate, fiicele presate de prioritățile sociale să nu-și jelească părinții și femeile nefericite căsătorite). Acuratețea lui Adameșteanu în exprimarea diverselor modele de vorbire și comportament a fost ea însăși aclamată. 

În anul 2000, a fost decorată cu Ordinul Steaua României , în grad de ofițer.

$$$

 HARRY HOUDINI

Magicianul Harry Houdini s-a făcut remarcat datorită numerelor sale incredibile de evadare. De la lanțuri și cătușe, până la cabluri și funii atârnate de zgârie nori Houdini a șocat lumea cu actele sale de magie care sfidau moartea. Dar, până la urmă, a trebuit să-și plătească datoria în fața vieții. Deci, cine a fost Harry Houdini?

Houdini s-a născut în 1874 într-o familie de evrei unguri. A emigrat în Statele Unite ale Americii când avea patru ani, deoarece tatăl său devenise rabin într-o comunitate evreiască din Appleton. Numele său real era Ehrich Weisz, care s-a transformat în Weiss, după ce tatăl a primit cetățenia americană.

Houdini a fost nevoit să muncească încă din copilărie. Atunci a încercat și câteva numere de trapez, luându-și numele de „Enrich, prințul aerului”. 

După mai multe mutări, Weiss tatăl a ajuns împreună cu Ehrich la New York, unde au avut diferite locuri de muncă. Ehrich a început să fie interesat de memoriile magicianului francez Jean Eugene Robert-Houdin. A fost atât de tare impresionat încât a mai adăugat un „i” lui Houdin și și-a creat numele de scenă:Houdini.

În 1891, formează o echipă care executa trucuri magice cu cărți, împreună cu prietenul său Jacob Hyman, numită „Frații Houdini”. Hyman este înlocuit de fratele lui Harry-Dash (Theodore)-dar pentru o scurtă perioadă.

 În 1893 o întâlnește pe Wilhelmina Beatrice Rahner, care va ajunge asistenta lui. Astfel, „Frații Houdini” se transformă în „Houdinii”. În 1895, Bess, așa cum i se zicea Beatricei, va deveni soția lui Harry. Până la sfârșitul carierei, Bess a rămas asistenta acestuia. Tot în acestă perioadă, megicianul îi provoacă pe polițiștii unei secții, susținând că poate scăpa din cătușe și poate evada din celulă, lucru care îi reușește.

1898 îi aduce lui Houdini dorința de a renunța, dar un an mai târziu norocul îi surâde atunci când îl întâlnește pe Martin Beck. Acesta era un magnat al teatrelor de vaudeville, care vede potențialul de spectacol în numărul de evadare a lui Houdini.

După ce are o serie de reprezentații în America, anul 1900 îi aduce lui Houdini un turneu în Europa. Timp de 5 ani, Houdini a fascinat și a cucerit bătrânul continent cu numerele sale.

Unul dintre episoadele memorabile este acela din 1904 când a răspuns provocării ziarului londonez Daily Mirror de a scăpa din niște cătușe speciale. Ele fuseseră realizate pe o perioadă de cinci ani de către un lăcătuș. Houdini a cerut ca să-i fie desfăcute cătușele pentru a-și putea da haina jos, dar a fost refuzat. Atunci, cu un briceag pe care l-a ținut între dinți și-a tăiat haina. La un moment dat, soția sa a urcat pe scenă și l-a sărut. După aceea, Houdini s-a întors în spatele cortinei și după o oră și zece minute era liber. Se crede că Bess i-a dat prin sărutare cheia de la cătușe. Peste ani, Houdini a declarat că a fost cea mai dificilă evadare din cariera sa.

În Germania, a provocat multă vâlvă când a intrat în conflict cu forțele de poliție ale Kaiserului. Un polițist din Köln l-a acuzat de fraudă, iar Houdini i-a răspuns acuzându-l de calomie. La proces, Harry Houdini a trebuit să dezvăluie câteva dintre trucurile sale, dar acest lucru nu i-a dăunat imaginii. Din contră, faima sa a crescut și i-a fost confirmat renumele de „Regele Cătușelor”.

În 1905 se reîntoarce în America, unde va înregistra cele mai mari succese între 1907 și 1910. Notorietatea lui se datora faptul că mereu se reinventa și își schimba numerele, fapt ce surprindea și capta mereu publicul.

În 1912, crează numărul “Celula de tortură chinezească cu apă”. Houdini era scufundat cu capul în jos, într-un vas cu apă, în timp ce picioarele îi erau blocate. O faţă a vasului era din sticlă, astfel că publicul putea să-l vadă pe Houdini. Dar evadarea nu putea fi urmărită de public, pentru că aşa cum se întâmpla în toate numerele lui, o cortină acoperea vasul.

Un truc de iluzionism foarte reuşit a fost atunci când a făcut să dispară un elefant cu tot cu dresorul lui de pe scena Hipodromului din New York. Alte numere memorabile au fost cele în care încerca să se elibereze dintr-o cămaşă de forţă, în timp ce era suspendat de glezne de la înălţimea unor macarale sau a unor clădiri înalte. Tot în acestă categorie se încadrează şi spectacolele în care a fost îngropat de viu sub pământ fără sicriu sau scufundat cu un sicriu într-o piscină, dar mai ales momentul în care a fost legat într-o cămaşă de forţă, închis într-un sicriu sigilat şi apoi îngropat într-un rezervor cu nisip.

Din 1907 până la moarte a fost preşedinte al Societăţii Magicienilor Americani. A fost singurul magician care a fost ales în această funcţie timp de nouă ori, în timp ce alţii fuseseră votaţi doar pentru un mandat. A creat o reţea de legături între magienii profesionişti şi amatori care s-a transformat în cea mai mare mişcare cunoscută vreodată.

După moartea mamei sale a început să să vâneze persoane medium false. A desconspirat mulţi impostori în calitate de membru al Comitetului Ştiinţific American. Houdini nu credea în supranatural şi lupta împotriva acestuia l-a costat prietenia cu Sir Arthur Conan Doyle, care suţinea contrariul şi care era convis că Houdini posedă şi el nişte puteri paranormale.

În 1926, pe 26 octombrie a dat un spectacol la Princess Theater în Montreal. Un student de colegiu, J.Gordon Whitehead i-a aplicat câteva lovituri în stomac pentru a testa duritatea muschilor magicianului. Această parte era una obişnuită în cadrul spectacolului, dar de data aceasta Houdini nu avusese timp să contracte muşchii stomacului înainte de a fi lovit. Deşi a simţit nişte dureri abdominale şi-a continuat reprezentaţia.

Peste o zi a ajuns la Detroit, unde a fost diagnosticat cu apendicită acută, dar nu a vrut să primească îngrijiri medicale. Pe 24 octombrie dă ultima reprezentaţie, iar peste 24 de ore este dus de urgenţă la spital. Apendicele i-a fost înlăturat, dar peritonita se extinsese deja.

Moartea a ales să intervină pe 31 octombrie 1926, de Halloween. Maestrul avea numai 52 de ani. Înmormântarea a avut loc într-un cimitir din Brooklyn pe care chiar Houdini şi-l alesese.

La funerarii au participat peste 2.000 de persoane. Slujba a fost efectuată de rabini, apoi a avut loc o ceromonie de rupere a baghetei, organizată de Societatea Magicienilor Americani.

Houdini i-a promis soţiei sale că va găsi o cale să comunice cu ea din lumea de dincolo. De aceea Bess a organizat timp de 10 ani şedinţe de spiritism în care spera că va reuşi să-l contacteze pe Harry, dar nu a reuşit acest lucru.

Până la urmă magicianul care a încercat să trişeze în jocul cu moartea nu a putut să câştige bătălia finală. Moartea şi-a cerut dreptul şi nu a izbutit nici să găsescă o cale de a trimite mesaje între cele două lumi.

$$$

 HARTA LUI PIRI REIS

Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse. Unele au facut cariera, fiind amintite constant , iar altele au ramas simple mentiuni ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate,datorita enigmelor pe care le-a generat .

Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai le banuim?

Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465 in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de “om al marii”. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.

In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”.Aceasta nu cuprindea si celebra harta de mai tarziu .piri reis Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr.( Conform lui Piri, acestea includeau opt harti ptolemaice facute in vremea lui Alexandru Macedon, o harta araba a Indiei, patru harti portugheze noi ale Sindh, Pakistan si o harta a lui Christopher Columb a Indiilor de Vest.) – pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.

In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.

La lumina, dupa veacuri de intuneric

Dupa aproape patru secole, in anul 1929, un grup de istorici descopera, intamplator, in Palatul Topkapi, din Istanbul, o bucata de piele de gazela, care parea sa reprezinte o harta. Peticul ilustra coasta de vest a Africii, coasta estica a Americii de Sud si coasta nordica a Antarcticii, iar printre insemnarile facute, pe ea statea imprimat, in limba araba: “Aceasta harta a fost scrisa de Piri Ibn Haji Mehmet, nepotul lui Kemal Reis, din Gallipoli, in luna lui muhharem din anul 919”. Data corespundea perioadei 9 martie – 7 aprilie 1513. Era aceeasi harta pe care amiralul turc o realizase cu mai bine de 400 de ani in urma.

Punctele geografice de pe harta erau localizate cu ajutorul unei serii de cercuri cu linii radiale si nu cu ajutorul latitudinii si al longitudinii. Astfel de harti portulane, perfectionate de cartograful Dulcert Portolano, erau adesea folosite in Evul Mediu. Pe langa conturarea coastelor celor trei continente, harta comporta si numeroase reprezentari menite sa furnizeze informatii privitoare la caracteristicile regionale. Apar portrete ale suveranilor, animale, vase pe ocean, rauri, stanci, dar si note care indica particularitati si date despre starea demografica, faunistica, sau geografica a teritoriilor cuprinse pe harta.

Datand de la inceputul secolului XVI, cand parti de lume le erau inca straine chiar si celor mai ilustri cartografi si navigatori, harta este surprinzatoare prin exactitatea ei, desi nu unica de acest fel a epocii sale. Reproduce cu fidelitate nu doar liniile de coasta continentale, dar si dimensiunile acestora, precum si distantele dintre ele si relief. Exista unele inadvertente in zona Caraibelor si in sudul Americii de sud, dar harta ramane in ansamblu, foarte precisa.

Enigma hartii 

Totusi, pana in anul 1953, cand facsimilul hartii este dat spre cercetare cartografului american Arlington H. Mallery, fost capitan de marina al SUA, harta este depozitata intr-un muzeu si nu se fac semnalari deosebite cu privire la continutul ei. Veteranul este primul care supune documentul unui studiu amanuntit.

Mallery proiecteaza harta pe un planiglob si constata cu surprindere ca documentul este atat de exact pe alocuri, incat poate aduce unele rectificari chiar hartilor contemporane. Ce il va intriga initial este ilustrarea in profunzime a coastei estice a Americii de Sud. Maniera in care harta prezinta aceasta regiune este mult prea detaliata pentru a se fi putut realiza, la numai 20 de ani de la descoperirea continentului, in 1492, de catre Columb. Documentul prezinta informatii precise referitoare la relief, la cursurile raurilor si la amplasarea muntilor acestei regiuni, cunostinte inaccesibile intr-o perioada atat de scurta.

Avansand cercetarile, lui Mallery nu ii ramane insa prea mult loc de indignare, pentru ca descopera ceva si mai naucitor, prezenta Continentului Alb in “peisaj”. Desi fusese realizata la inceputul secolului XVI, iar Antarctica era descoperita oficial in anul 1820, harta lui Piri Reis ilustreaza o bucata din Continentul Sudic, cu 300 de ani inainte ca cineva sa stie de existenta sa. Mai mult de atat, harta nu indica linia de coasta a Antarcticii descrisa de calota glaciara, ci marginea de sub gheata a acesteia, limita insulara. Descoperirea este consideata uluitoare, intrucat, continentul se afla sub gheturi de sute de milioane de ani, iar tehnologia penetrarii lor a devenit posibila cu numai cateva decade in urma.

Dovezile geologice confirma ca cea mai apropiata perioada cand “Pamantul Reginei Maud” – cum a fost numita coasta nordica a Antarcticii – putea fi partial descoperit de gheturi, ar fi fost acum 6.000 de ani. Unii cercetatori imping aceasta data chiar mai in urma, acum 9.000 sau 13.000 de ani. Nu numai ca istoria ne invata ca o tehnologie care sa permita asemenea performante nu era accesibila in acele vremuri, insa cea mai veche civilizatie cunoscuta nu dateaza decat din anul 6.000 i.Hr. Abia in secolul XX, omul a devenit capabil sa stabileasca forma de sub gheturi a Antarcticii, cu ajutorul satelitilor si al sondarilor seismice, niciodata disponibile pana atunci.

Malley isi da seama de proportiile descoperirii si decide sa ceara unele pareri. Harta este preluata spre cercetare de profesorii Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan, de la colegiul Keene, din SUA. Acestia se concentreaza indeosebi pe problematica Antarcticii. Ei sunt de parere ca, daca se elimina posibilitatea folosirii unei tehnologii avansate, ramane loc pentru numai doua teorii, putin plauzibile, care sa explice prezenta Continetului Sudic pe harta. Fie calota glaciara a Antarcticii este de factura recenta, avand numai cateva mii de ani vechime, fie originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand omul inca nu exista. Ambele prezumtii sunt respinse cu infrigurare de comunitatea stiintifica, intrucat, oricare din ele ar da peste cap tot ceea inseamna istoria umanitatii.

Cercetarile adancesc misterul

La solicitarea lui Charles Hapgood, in 1960, bucata de piele de gazela este supusa evaluarii si de catre Fortele Aeriene ale SUA, care concluzioneaza: “Deliberarea conform careia partea inferioara a hartii ilustreaza coasta “Pamantului Reginei Maud” este una rezonabila. Gasim ca aceasta este cea mai logica interpretare a hartii. Detaliile conturate in partea de jos a hartii se potrivesc remarcabil cu rezultatele sondarilor facute in zona in timpul expeditiei antarctice britanico-suedeze, din anul 1949. Aceasta indica faptul ca linia de coasta a fost cartografiata inainte sa fie acoperita de calota glaciara. Calota din regiune este astazi groasa de aproximativ o mila. Nu avem idee cum informatiile acestei harti pot fi impacate cu presupusul nivel de cunoastere geografica din 1513”.

Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru. Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, „alunecand in jos”, la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.map of piri reis

Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.

Istoria, si chiar decenii mai tarzii din secolul al XVI-lea, au oferit ilustrari cartografice mai surprinzatoare, prin precizia lor, decat harta lui Piri Reis. Niciuna nu a mai confruntat insa atat de insolit, perioada aparitiei sale, cu reprezentarea avangardista a vreunei bucati de uscat. Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.

$$$

 HARALAMB ZINCĂ

Haralamb Zincă s-a stins din viață într-o zi de 24 decembrie (anul 2008), la București, fiind înmormântat la Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției.

Haralamb Zincă, pe numele său real Hary Isac Zilberman, s-a născut pe 4 iulie 1923, în Roman, și a trăit o viață străbătută de frământări, marcată de pasiunea pentru literatură și de confruntările cu realitatea istorică. Fiul unui evreu din nordul Moldovei, destinul său a fost conturat de învățătura primită și de tragediile unui secol zbuciumat. La doar 14 ani, începe să muncească, îmbinând viața de muncitor cu dorința arzătoare de a deveni scriitor. O compunere școlară, apreciată de dascălul său, îi va deschide calea unei cariere literare care avea să se confunde cu istoria tumultuoasă a acelor vremuri.

În 1940, odată cu refugierea în Basarabia, viața lui H. Zincă ia o turnură dramatică. Înrolat în armata rusă, participă la luptele din Lituania și Prusia, trăind pe pielea lui haosul războiului. Jurnalul de război devine o mărturie a unui conflict de proporții, în timp ce H. Zincă își află adevărata vocație de scriitor. După război, în anul 1945, revine în țară, unde devine bibliotecar și activist, însă adevărata sa cale literară se deschide în anii ’50. Debutează în 1950 cu nuvela „Primăvara”, un simbol al unei lumi în tranziție, iar în deceniile următoare publică lucrări ce reflectă idealurile și conflictele unui regim totalitar, dar și căutările unei identități personale.

Până la sfârșitul vieții sale, Haralamb Zincă va lăsa în urmă o zestre literară impresionantă, incluzând lucrări de non-ficțiune, volume documentaristice și spionaj, dar și romane polițiste, cu intrigi captivante și teme sociale din actualitatea momentului. Cel mai cunoscut dintre ele, „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, este ecranizat în 1978, consolidându-i reputația de maestru al suspansului și al analizei psihologice. În paralel, H. Zincă își construiește o carieră de editor și critic literar, fiind activ în publicații precum „Tânărul scriitor” și „Luceafărul” și ajungând, în anul 1967, director al Casei Uniunii Scriitorilor.

Deși a fost apreciat pentru contribuțiile sale, în ultimii ani de viață, boala Alzheimer l-a cufundat în uitare, iar imaginea sa literară s-a estompat. Haralamb Zincă a trecut în neființă pe 24 decembrie 2008, lăsând în urmă o operă vastă și păstrându-și loc de cinste în istoria literaturii române.

Amintirea lui H. Zincă tresare în candele aprinse la Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției, acolo unde un nume de scriitor rămâne viu, amintind de un om al cuvântului și al luptei pentru adevăr. Fiul său, Andrei Zincă, regizor cunoscut în Statele Unite, continuă să poarte mai departe moștenirea unui tată care a trăit între cuvânt și istorie.