$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1863: În această zi, s-a născut Gheorghe Marinescu, medic, fondator al şcolii româneşti de neurologie. Gheorghe Marinescu (n. Bucureşti - d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie. În 1882 – după absolvirea Seminarului Central – el se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, îşi continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. 

Aici cunoaşte pe Pierre Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski şi Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie. Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia. În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În acelaşi an – întors în ţară – primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film ştiinţific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formaţii în patogenesa parkinsonismului.

În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele şi tendinţele medicinii moderne.În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.Devine din ce în ce mai cunoscut şi apreciat în cercurile ştiinţifice de specialitate internaţionale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani.Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroşi, care vor constitui nucleul Şcolii Româneşti de Neurologie. Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi reîntinerire (1929), Reflexele condiţionate (1935, împreună cu Arthur Kreindler) şi multe altele. În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de multe ori a fost raportor principal.

La 15 mai 1938, Gheorghe Marinescu încetează din viaţă în Bucureşti. Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. Reţin atenţia contribuţiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi şi dezvolta ipoteze de perspectivă. Din testamentul lui Gheorghe Marinescu: „…Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aşi voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Ţară Românească.”

Surse:

https://medicaacademica.ro/gheorghe-marinescu-%E2%80%A8romanul-care-a-revolu%C8%9Bionat-neurologia/

http://www.eualegromania.ro/2015/12/07/gheorghe-marinescu-autorul-primului-tratat-stiintific-de-neurologie-din-lume/

http://www.saptamanamedicala.ro/articole/Gheorghe-Marinescu

https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/starea-de-sanatate/gh-marinescu-medicul-savant-287695.html

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1869: În această zi, a murit Alphonse de Lamartine. Alphonse de Lamartine (Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine) (n. 21 octombrie 1790 în Mâcon - d. Paris) a fost un poet, scriitor romantic şi politician francez. 

După câteva încercări eșuate, abandonează cariera militară și se dedică literaturii, scriind o serie de tragedii în versuri și elegii. În 1815, aflat în stațiunea Aix-les-Bains pentru a se îngriji de sănătatea deja șubredă, le întâlnește pe cele două femei cărora urmează să le dedice o parte importantă din opera sa. De frumoasa Antoniella, o femeie simplă din clasa muncitoare, se îndrăgostește fulgerător, iar după moartea acesteia, scrie anecdota Graziella, Antoniella servind drept inspirație pentru personajul feminin principal. În 1820, Lamartine se căsătorește cu Maria Ann Birch, o tânără britanică având legături cu familia lui Churchill, și își consolidează cariera diplomatică, angajându-se initial ca secretar la ambasada franceză din Napoli. În același an, publică prima sa colecție de poezii, Meditații poetice (Méditations poétiques), care se bucură de un succes imens datorită noului stil romantic și al sincerității sentimentelor exprimate. Poeziile lui Lamartin aduceau un suflu nou literaturii franceze.

În 1829, el a devenit membru al Academiei franceze. Alături de Victor Hugo şi de Alfred de Vigny, a fost unul dintre iniţiatorii poeziei romantice franceze.A scris o poezie a emoţiilor delicate, spiritualizate, remarcabilă prin lirismul melancolic şi contemplativ, datorat aspiraţiei nostalgice către timpul trecut, retrăirea elegiacă a iubirii, consonanţa dintre natură şi starea sufletească a eului liric. Micul volum de versuri, apărut anonim, în 1820, Méditations poétiques (douăzeci şi patru de poezii în ediţia originală), a marcat una dintre datele importante ale secolului trecut, pe care Sainte-Beuve o evoca în aceşti termeni într-o scrisoare către Verlaine, din 19 nov. 1865: „Nu, cei care n-au fost martori n-ar putea să-şi imagineze impresia adevărată, legitimă, de neşters pe care contemporanii au primit-o de la primele Meditaţii…”

Deşi nu revoluţiona tehnica versificaţiei şi nici nu reînnoia temele tradiţionale ale lirismului, Lamartine aducea în poezie un accent necunoscut, o atmosferă, o manieră unică de a vorbi despre dragoste, natură, aspiraţia spre ideal.În versurile lui, cititorii regăseau cu încântare propriile lor sentimente, exprimate parcă de o voce cunoscută, suavă şi melancolică, penetrantă ca o melodie de mult îndrăgită, care trezeşte amintiri nostalgice. Mulţi ani mai târziu, într-o prefaţă din 1849, Lamartine va încerca să definească el însuşi genul de poezie pe care-l inaugurau Meditaţiile: un „cântec interior”, visător şi melancolic, şi nu o artă artificială, „o alinare a propriei inimi, care se legăna cu propriile-i suspine”. „Sunt primul care am coborât poezia din Parnas şi care am dat Muzei, în locul unei lire cu şapte coarde convenţionale, înseşi fibrele inimii omului, înfiorate de sentimente şi impresionate de natură” – scria Lamartine.Poezia devenea sentiment şi emoţie, încetând să mai fie un exerciţiu al inteligenţei şi al imaginaţiei. O poezie a emoţiilor delicate, spiritualizate, epurate de orice aluzie la viaţa de toate zilele, versuri de o muzicalitate suavă, fluidă şi misterioasă. 

Cele mai izbutite poeme ale lui Lamartine sunt adevărate „romanţe fără cuvinte”, cântece fără suport vorbit, la care cadenţa este mai importantă decât sensul şi modulaţia mai fascinantă decât semnificaţia (Claude Roy). Momentul pe care l-a reprezentat poezia lirică, intimistă, în creaţia lui Lamartine a fost urmat, după 1830, de poezia de inspiraţie umanitară, deschisă spre preocupările sociale. În consens cu mişcarea romantică, cu Victor Hugo şi Vigny, Lamartine se îndreaptă cu pasiune spre poezia politică de o înaltă valoare morală, traversată de un suflu entuziast, generos, de încrederea în viitorul mai bun al omenirii. Curând, evenimentele publice îl atrag complet. Prestigiul omului politic îl egalează şi-l depăşeşte pe cel al scriitorului nu numai în Franţa, ci şi peste hotare, în Ţările Române, de exemplu, unde Lamartine este admirat şi elogiat de paşoptişti ca simbol al revoluţiei şi eliberării popoarelor. Eşecul în alegerile pentru preşedinţia Republicii Franceze marchează sfârşitul carierei politice a lui Lamartine. Retras din viaţa publică după 1848, este silit să se consacre „muncii silnice literare” pentru a-şi plăti datoriile şi scrie, cu sufletul la gură, volume după volume de opere în proză. Ajuns la crepusculul vieţii, îmbătrânit şi trist, Lamartine reia lira părăsită de mulţi ani, pentru a compune, în 1856, ultimele sale poeme lirice, Le Désert (Deşertul) şi La Vigne et la maison (Via şi casa), tulburătoare meditaţie despre bătrâneţe şi moarte.

Surse:

https://www.fnac.com/Alphonse-De-Lamartine/ia25145/bio

https://www.britannica.com/biography/Alphonse-de-Lamartine

https://cultural.bzi.ro/viata-si-opera-lui-alphonse-de-lamartine-21059

https://rightwords.ro/autori/biografie/alphonse-de-lamartine

https://bel-esprit.ro/alphonse-de-lamartine-cine-stie-sa-se-faca-iubit-stie-sa-faca-totul/

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1913: În această zi, a venit pe lume Gheza Vida, sculptor român. Gheza Vida (n. Baia Mare, judeţul Maramureş – d. 11 mai 1980, Baia Mare) a fost sculptor, membru corespondent al Academiei Române. El s-a născut în familia lui Iosif şi Rozalia Vida, fiind al optulea copil al acestora.Toţi cei şapte fraţi dinaintea lui muriseră la vârste foarte mici, de aceea părinţii i-au dat un prenume care nu mai fusese dat în familia lor (Gheza), în spiritul credinţei populare că astfel vor înşela soarta şi că el va supravieţui.

Gheza se trage dintr-o familie românească săracă.Tatăl său a fost miner sau, după unele surse, ţăran. Unii autori ortografiază numele său Gheza, alţii Geza sau Gèza, ca în limba maghiară, dar sculptorul a spus, în mai multe rânduri, că el este român. Ca studii, a făcut patru clase primare şi patru gimnaziale în Baia Mare, între anii 1920-1928. Între 1928-1931, el a frecventat atelierul de pictură care aparţinea lui Martin Katz, Sarolta Kahan şi Lidia Agricola. Ulterior, în 1942, a fost admis la Academia de belle-arte din Budapesta. A reluat cursurile acestei instituţii în anul 1944. Din 1928 până în 1931, el şi-a câştigat traiul lucrând ca grădinar, paznic, salahor sau muncitor forestier. În 1932, a fost primit în Uniunea Tinerilor Comunişti şi a fost arestat de autorităţi pentru răspândirea de manifeste de propagandă comunistă. În 1934 sculptează Cosaşul, Dabinuşca, Femeia cu găleată, Răscoala şi Ţărancă cu greblă, iar în toamna aceluiaşi an apare prima cronică despre opera lui. În 1935 efectuează stagiul militar în armata română, la Satu Mare.

În 1937 a fost cooptat în conducerea unei noi asociaţii a artiştilor din Baia Mare şi a participat la prima expoziţie de grup, la Baia Mare. În luna octombrie a aceluiași an, el a plecat din România spre Spania, unde s-a înrolat voluntar în Brigăzile Internaţionale pentru a lupta în războiul civil spaniol împotriva forţelor conduse de generalul Franco şi sprijinite de Germania nazistă. În Spania a luptat în anul 1938 la Madrid, Guadalajara, Andaluzia, Aragon şi Catalonia. A sculptat Cap de copil, lucrare azi dispărută.A fost luat prizonier de trupele naţionaliste şi internat în diverse lagăre de prizonieri. A fost trimis la muncă forţată în Germania, de unde a evadat în anul 1941, întorcându-se la Baia Mare.

În 1943 se întoarce de la Budapesta, unde studia Belle-arte, fiind concentrat de autorităţile maghiare într-un detaşament de muncă forţată pentru români, la Seini. În 1944 îşi continuă studiile la Budapesta, la arte frumoase. Este din nou concentrat într-un detaşament de muncă pentru români, în Ungaria.Trei dintre marile sale lucrări sunt expuse la Cluj. În 1945 s-a înrolat voluntar în Armata Română şi a luptat în campania din vest. O nouă expoziţie organizată la Cluj cuprinde lucrări ale sale, inclusiv pe cele trei expuse în 1944.În 1946 a participat cu lucrarea Mineri la Cluj, la o expoziţie. În 1947 a participat la Salonul de pictură şi sculptură al Transilvaniei. În 1948 a expus la Expoziţia de artă plastică regională de stat a Transilvaniei. În 1949 a continuat să expună lucrările sale în ţară, dar şi în străinătate (Moscova, Leningrad, Veneţia, Budapesta, Cairo, Damasc, Alexandria, Sofia, Paris, Belgrad, Bologna, Londra, Torino, Brno, Roma, Haga, Copenhaga).Aproape în fiecare an a continuat să sculpteze diferite lucrări, inclusiv monumente amplasate în Baia Mare.În 1958 organizează împreună cu graficianul Vasile Kazar o expoziţie la Bucureşti, expunând pe lângă sculpturi şi linogravuri şi desene în tuş realizate de el în 1945.A participat la Bienala de la Viena.

În 1959 a expus în străinătate, la Praga, Budapesta, Varşovia şi Minsk. În 1960 a continuat expoziţiile peste hotare, prezentându-şi sculpturile la Leningrad, Cairo, Alexandria, Helsinki, Bratislava, Berlin şi Praga.În 1961 a participat din nou la expoziţii înafara ţării, la Paris, Damasc, Sofia şi Moscova.În 1963 expoziţiile sale au fost la Varşovia şi Praga. La Belgrad s-a organizat în anul 1964 Expoziţia „Gheza Vida – Alexandru Ciucurencu”. În 1965 a participat la expoziţia de la Bologna. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici. În 1973 se organizează Expoziţia Vida-Kazar la Sala Dalles din Bucureşti şi se inaugurează Monumentul Ţăranilor Martiri de la Moisei. La 1 martie 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.În cursul aceluiaşi an expune la Haga şi Bruxelles.

În 1976 participă la o expoziţie la Londra, cu subiect dedicat lui Constantin Brâncuşi, la expoziţia omagială Brâncuşi de la Paris, la Bienala de la Veneţia şi la o expoziţie la Baia Mare. Se realizează primul film despre Gheza Vida şi opera sa. În 1977 participă la expoziţia „1907 în artele plastice”, la Bucureşti. În 1978 expune la Baia Mare şi la Berlin. Dintre numeroasele sale creaţii, se evidenţiază chipurile ţărăneşti, sculpturile inspirate de tradiţiile populare („Dans oşenesc”), de personajele legendare ale pădurii („Fata pădurii”, „Omul nopţii”, „Omul apelor”) sau inspirate de folclorul muncitorilor băieşi („Priculiciul minei”, „Vâlva minei”, „Varvara”), unice în peisajul plastic românesc contemporan.

Alte lucrări memorabile sunt: „Monumentul Ostaşului Român” (1964) de la Carei, „Monumentul de la Moisei” (cioplit în lemn în 1966, înlocuit de o replică în piatră în 1972) şi „Sfatul bătrânilor” (1971) – pentru care artistul a fost distins cu Premiul Comitetului de stat pentru cultură şi artă. A încetat din viaţă la data de 11 mai 1980. Astăzi deja considerat un clasic al sculpturii româneşti, Gheza Vida şi-a înscris numele în istoria artei printr-o activitate cert influenţată de circumstanţele socio-istorice ale epocii sale şi chiar de un anume spaţiu bine determinat geografic: Maramureşul natal.

Surse:

Marinescu, Otilia; Brezovszki, Ana-Maria – Vida Gheza 28 februarie 1913, Baia Mare-11 mai 1980, Baia Mare, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, Baia Mare, 2003

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.graiul.ro/2018/05/12/omagiu-marelui-sculptor-al-maramuresului-gheza-vida-1913-1980/

http://www.certitudinea.ro/articole/arte-vizuale/view/centenar-vida-geza-n-a-fost-ungur-a-fost-roman-maramuresean

http://www.buletindecarei.ro/2018/02/in-memoriam-vida-gheza-parintele-monumentului-ostasului-roman-de-la-carei.html

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1935: În această zi, a murit colecţionarul de artă Anastase Simu; a adunat opere de o inestimabilă valoare aparţinând unor mari artişti români sau străini; în 1927 a dăruit casa şi întreaga colecţie statului, Muzeul „Simu" fiind unul dintre cele mai de seamă din Bucureşti şi din ţară; membru de onoare al Academiei Române.

Anastase Simu (n. 25 martie 1854, Brăila - d. Bucureşti) a fost un academician român, doctor în ştiinţe politice şi administrative, colecţionar de artă, ocupând funcţiile de secretar la Legaţia României la Berlin, membru de onoare (1933) al Academiei Române şi mai târziu senator de Brăila în trei legislaturi. 

După studii făcute la Paris şi Bruxelles a fost membru al „Consiliului consultativ al artelor” (1910 -1915) şi a fondat în 1910 Muzeul Simu, fiind primul colecţionar de la noi care a considerat necesar să ridice o casă de artă cu scopul de a contribui la educaţia municipalităţii. Muzeul Simu a fost un muzeu în Bucureşti, înfiinţat în 1910 de colecţionarul Anastase Simu şi care a funcţionat într-o clădire proprie, demolată în 1960. A funcţionat ca muzeu privat până în 1927, când Anastase Simu l-a donat statului român. Odată cu demolarea clădirii în 1960, colecţia de artă a fost dispersată în mai multe muzee.Colecţia muzeului era împărţită în cinci secţii şi cuprindea foarte multe lucrări de pictori şi sculptori francezi din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea (Zurbaran, Delacroix, Houdon, Fremiet, Ridon, Meunier, Daumier, Gericault, Pissaro, Renoir, Courbet, Bourdelle etc). 

În secţiunea de artă românească erau expuse lucrări de pictori precum Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pallady, Petraşcu, Teodorescu-Sion, Bunescu, Ressu etc şi sculptori precum Brâncuşi, Paciurea, Stork etc. Printre alte exponate se mai aflau mulaje italieneşti din secolul al XVI-lea sau icoane bizantine. O parte din această colecție se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României, iar o alta în colecția Simu de la Pinacoteca București. Colecția cuprindea circa 1.200 de piese din toate genurile artistice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă. Edificiul muzeului a fost construit în stil ionic, similar templelor greceşti şi a fost terminat în 1910. Clădirea a fost demolată în 1960, iar pe locul ei a fost construit magazinul de confecţii „Eva”.

Surse:

https://editiadedimineata.ro/muzeul-simu-templul-grecesc-din-inima-bucurestiului-de-odinioara/

http://art-historia.blogspot.com/2010/05/unde-era-muzeul-simu.html

https://formareculturala.ro/muzeul-simu-deschis-in-anul-1910/

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie…

- 1553: S-a născut Michel de Montaigne, scriitor, filosof francez. 

- 1754: S-a născut Gheorghe Şincai, istoric, filolog, poet român, reprezentant al Şcolii Ardelene (d. 1816) .

- 1785: Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti din Transilvania de la 1784, sunt executaţi prin tragere pe roată 

- 1820: S-a născut Sir John Tenniel, ilustrator şi caricaturist britanic; a făcut primele ilustraţii pentru „Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor" (1865) şi „Dincolo de oglindă" semnate de Lewis Carroll (1872) (m. 1914)

- 1863: S-a născut Gheorghe Marinescu, medic, fondator al şcolii româneşti de neurologie (d. 1938).

- 1869: A murit Alphonse de Lamartine, scriitor romantic francez (n. 1790).

- 1890, 28.II / 12.III: S-a născut (la Kiev/Ucraina, din părinţi polonezi, ambii cunoscuţi dansatori), renumitul balerin şi coregraf Vaslav Nijinsky; după o carieră fulminantă, s-a retras la numai 29 de ani, din cauza unei boli psihice (m. 1950, la Londra)

- 1896: S-a născut pianista braziliană Guiomar Novaes (m. 1979) 

- 1901: S-a născut chimistul american Linus Pauling; autorul concepţiei rezonanţei structurilor de valenţă; intensă activitate de mobilizare a opiniei publice împotriva experienţelor nucleare; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1954 şi Premiul Nobel pentru Pace pe 1962; membru de onoare al Academiei Române (1965) (m. 1994).

- 1909: S-a născut Sir Stephen Spender, poet şi critic literar britanic (m. 1995)

-1913: S-a născut regizorul Vincente Minnelli („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”).Vincente Minnelli, pe numele adevărat Lester Anthony Minnelli, a debutat ca regizor în 1935, a avut un contract longeviv cu MGM, unde a realizat numeroase musicaluri, gen pe care l-a reînviat sigurându-i o nouă epocă de glorie având spectacolul în sânge şi fiind unul dintre cei mai apreciaţi stilişti ai filmului hollywoodian postbelic.Pasiunea sa pentru pictură şi experienţa sa de scenograf şi regizor de teatru îi marchează întreaga filmografie, în care inspiraţia şi genurile abordate sunt foarte diverse (musical, comedie, dramă, melodramă, film biografic), constante rămânând graţia mişcărilor de aparat, armonia culorilor, sugestivitatea decorurilor, eleganţa costumelor, aşa cum demonstrează filmele sale. A fost soţul actriţei Judy Garland cu care are o fiică celebră, actriţa şi cântăreaţa Liza Minnelli.  

- 1913: S-a născut Gheza Vida, sculptor din România (d. 1980).

- 1916: A murit Henry James, scriitor american naturalizat britanic. Henry James (n. 15 aprilie 1843) a fost un romancier, critic literar, dramaturg şi prozator american de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. James şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în Europa, în special în Anglia, devenind spre sfârşitul vieţii sale cetăţean britanic.Deşi Henry James este mai ales cunoscut pentru romanele, nuvelele şi povestirile sale care sunt scrise din punctul de vedere al conştiinţei personajelor sale, celebritatea sa literară se datoreşte opticii sale novatoare asupra literaturii, corelată cu evoluţia filozofiei şi psihologiei.

- 1922: S-a născut Radu Câmpeanu, jurist şi om politic liberal; arestat pentru convingerile sale politice în perioada 1947-1953; ulterior emigrează în Franţa; revine în România la începutul lunii ianuarie 1990; preşedinte-fondator al Partidului Naţional Liberal după reînfiinţarea partidului (1990-1993); a candidat la Preşedinţia României la alegerile din mai 1990 şi noiembrie 1996

- 1926: S-a născut pictorul Virgil Almăşanu (m. 2009) 

- 1926: S-a născut pianistul şi compozitorul Dan Mizrahi (m. 2010) 

- 1929: S-a născut Frank Gehry, arhitect american.Frank Owen Gehry (născut Ephraim Owen Goldberg în Toronto, Canada) este unul dintre cei importanţi arhitecţi contemporani, cunoscut în special pentru perspectiva sa aproape sculpturală a designului clădirilor sale.

- 1930: S-a născut Leon Neil Cooper.Leon Neil Cooper este un fizician american, laureat, în 1972, al Premiului Nobel pentru Fizică, împreună cu John Bardeen şi John Robert Schrieffer, pentru rolul său în dezvoltarea teoriei BCS (numită astfel de la iniţialele celor trei) a superconductivităţii.Conceptul de pereche de electroni Cooper îşi trage, de asemenea, numele de la el.

- 1930: La propunerea regelui Carol al II-lea, s-a instituit ordinul „ Virtutea aeronautică”, primul ordin din lume destinat aviatorilor

- 1935: A murit colecţionarul de artă Anastase Simu; a adunat opere de o inestimabilă valoare aparţinând unor mari artişti români sau străini; în 1927 a dăruit casa şi întreaga colecţie statului, Muzeul „Simu" fiind unul dintre cele mai de seamă din Bucureşti şi din ţară; membru de onoare al Academiei Române (n. 1854).

- 1936: A murit Charles Nicolle, medic şi bacteriolog francez; în 1909 a descoperit modalitatea de transmitere a tifosului exantematic; Premiul Nobel pentru medicină pe 1928 (n. 1866) 

- 1942: S-a născut Brian Jones, muzician englez (d. 1969).Lewis Brian Hopkin Jones , cunoscut ca Brian Jones, a fost un muzician englez şi membru fondator al trupei The Rolling Stones. Jones a fost un multi-instrumentist cântând şi la instrumente non-tradiţionale cum ar fi sitarul şi marimbafonul.

- 1944: Premiera comediei „Iată femeia pe care o iubesc” de Camil Petrescu, montată la Teatrul National din Bucuresti

- 1948: S-a născut Steven Chu, fizician.Steven Chu (n.Saint Louis, Missouri, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1997 împreună cu Claude Cohen-Tannoudji şi William Phillips pentru dezvoltarea metodelor de răcire şi captare a atomilor cu ajutorul laserilor

- 1950: A murit istoricul literar Ştefan Ciobanu; a depus o intensă activitate politică şi culturală pentru unirea Basarabiei cu România; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1944-1948) (n. 1883, la Tighina, azi în R. Moldova); tatăl lui Valeriu Ciobanu, istoric literar şi folclorist. 

- 1953: S-a născut Principesa Irina a României, fiica regelui Mihai al României.Alteţa Sa Regală Irina, Principesă a României, fostă Principesă de Hohenzollern, s-a născut la Lausanne, Elveţia. Este a cincea pe linia succesiunii la şefia Casei Regale române şi la tronul României.De asemenea, este a 86-a în linia de succesiune la tronul britanic.A fost căsătorită cu John Kreuger, de care a divorţat. Are doi copii: Michael de România Kreuger (n.1985) şi Angelica de România Kreuger(n.1986) iar în 2007 s-a căsătorit cu John Walker.

- 1957: S-a născut John Turturro, actor, regizor şi scenarist american de film de origine italiană

- 1958: S-a născut compozitorul Mihnea Brumariu

- 1968: Premiera filmului „Planeta maimuţelor" cu Charlton Heston 

- 1976: Dezvelirea, la Deva, a statuii ecvestre a lui „ Decebal”, opera a sculptorului Ion Jalea

- 1986: A fost asasinat Olof Palme, om politic social-democrat suedez; prim-ministru (1969-1976; 1982-1986); pe plan intern a aplicat măsuri sociale profunde, pe plan extern a dus o politică bazată pe acţiuni pacifiste (n. 1927) 

- 1991: S-a încheiat operaţia „Furtună în deşert"; declanşată (la 17.I.1991) împotriva Irakului (care invadase Kuweitul, la 2.VII.1990), de către coaliţia internaţională la care au participat SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită şi Kuweitul; cu acest prilej au fost utilizate pentru prima dată rachetele americane „Tomahawk"; acest prim „război din Golf", cum va fi numit, s-a încheiat cu înfrângerea trupelor irakiene şi eliberarea Kuweitului. 

- 1993: A avut loc premiera spectacolului „Richard al III-lea”, la Teatrul Odeon din Bucuresti; sub semnatura regizorului Mihai Maniutiu, spectacol de referinta in istoria teatrului romanesc de dupa 1989 

- 1996: Prinţesa Diana acceptă divorţul 

- 2000: A murit matematicianul Nicolae-Victor Teodorescu; este considerat creatorul şcolii româneşti de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale; membru al Academiei Române (n. 1908)

- 2003: A murit Romulus Diaconescu, prozator şi teatrolog (n. 1942)

- 2004: A murit scriitoarea spaniolă Carmen Laforet (n. 1921)

- 2006: A murit Owen Chamberlain, fizician american, care împreună cu Emilio Segrè, a câştigat Premiul Nobel pentru Fizică, pentru descoperirea antiprotonului, o antiparticulă sub-atomică (n. 1920)

- 2007: A murit pianistul de origine română Albert Guttman, stabilit în Elveţia (n. 1937, la Galaţi)

- 2008: A murit Joseph M. Juran, inginer american de origine română (stabilit în SUA din 1912); specialist în probleme de management, supranumit "arhitect al calităţii"; fondator şi preşedinte de onoare al Institutului „Juran"; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1991) (n. 1904).

- 2010: A murit regizorul de film italian Nini (Antonio) Grassia; în anul 2008 a fost distins cu Leul de Aur pentru întreaga carieră la Festivalul de Film de la Veneţia; Grassia intenţiona să facă un film-mărturie al vieţii reale şi crude din oraşul italian Napoli, pornind de la cazul unui român de etnie rromă împuşcat într-un atentat la o intrare în metroul din oraş, fiind confundat, pare-se, cu unul dintre şefii mafioţi din zonă (n. 1944) 

- 2011: A murit Annie Girardot, actriţă franceză

- 2011: A murit Jane Russel, actriţă americană

$$$

 Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso s-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: “Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, “L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din “Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din “L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în “Fedora” și Maurizio din “Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din “Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în “L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: “Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în “Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv “Domine Deus” și “Crucifixus” din “Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o “durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat “nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui “L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i-a înhumat rămășițele.

$$$

 GALEN

1) Biografia și principalele sale opere:

Galen (130–200), medic, anatomist, fiziolog, filosof și lexicograf grec, este considerat unul dintre cei mai mari gânditori medicali din toate timpurile. Galen a publicat numeroase publicații de-a lungul vieții sale, începând cu Trei comentarii la operele silogistice ale lui Chrysipp la vârsta de 13 ani și terminând cu Introducere în dialectică cu un an înainte de a muri. Peste 2,5 milioane de cuvinte au fost atribuite întregii sale opere. Peste jumătate din textele de medicină antică care au supraviețuit sunt compozițiile sale.

Deși au fost propuse o serie de date de naștere între 127 și 132, 130 este cea mai populară alegere. Galen s-a născut în Pergamon, Asia Mică, într-o familie bogată, cu o puternică moștenire academică, și a fost influențat de renașterea culturală greacă care începuse la sfârșitul secolului I d.Hr. Lumea romană devenise din ce în ce mai elenizată ca urmare a acestei renașteri, care a dus și la adoptarea metodelor educaționale grecești și la utilizarea limbii grecești ca limbă de cultură.

Galen a învățat exclusiv de la tatăl său, Nicon, matematician, arhitect, astronom, filosof și admirator al literaturii grecești, până la vârsta de 14 ani. Galen și-a bazat, de asemenea, în mod conștient, propria viață pe exemplul lui Nicon privind virtuțile stoice. Potrivit autorului cărții „Despre patimi și erori ale sufletului”, mama sa era „atât de predispusă la mânie încât uneori își mușca servitoarele; țipa constant la tatăl meu și se certa cu el”, dar el a fost „norocos să aibă cel mai puțin irascibil, cel mai drept, cel mai devotat dintre tați”. Galen definește pasiunea ca fiind „acea energie nestăpânită, rebelă rațiunii” și are gestionarea ei ca unul dintre obiectivele vieții sale. El spune: „Când am comparat faptele nobile ale tatălui meu cu pasiunile rușinoase ale mamei mele, am decis să îmbrățișez și să iubesc faptele lui și să fug și să urăsc pasiunile ei”. Poate nu este surprinzător că a ales să rămână celibatar.

În al paisprezecelea an al vieții sale, Galen a participat la prelegeri ținute de gânditori stoici, platonici, peripatetici și epicurieni din Pergamon. Ca urmare a încurajării lui Nicon, a refuzat să se „proclame membru al vreuneia dintre aceste secte”, susținând că „nu era nevoie ca profesorii [de filosofie] să nu fie de acord între ei, așa cum nu exista niciun dezacord între profesorii de geometrie și aritmetică”. Mai târziu în viață, a adoptat aceeași atitudine față de sectele medicale, îndemnându-i pe medici să ia tot ce este util de oriunde îl găsesc și să nu urmeze o singură sectă sau un singur om, deoarece asta îl face pe om un „sclav intelectual”.

Conform lui Galen, Nicon a fost „sfatuit de un vis să înceapă medicina împreună cu filosofia... dacă nu mi-aș fi dedicat întreaga viață practicării preceptelor medicale și filozofice, nu aș fi învățat nimic important... marea majoritate a bărbaților care practică medicina și filosofia nu sunt pricepuți în niciuna dintre ele, căci nu au fost de viță nobilă sau nu au fost instruiți corespunzător sau nu au perseverat în studiile lor, ci s-au îndreptat spre politică.”

Primul său profesor de anatomie a fost Satyrus, un elev al lui Quintus, care, prin intermediul elevilor săi, a jucat un rol semnificativ în renașterea activității anatomice care a culminat cu opera lui Galen. Galen, fiind de viță nobilă, sfătuit pe bună dreptate și lăsând deoparte politica, a perseverat cu studiile sale la Pergamon în următorii patru ani, așa cum spune el, „îndemnându-mă deasupra tovarășilor mei într-o asemenea măsură încât studiam atât ziua, cât și noaptea”.

Galen s-a întors la Pergamon în 157, unde „a avut norocul să găsească și să prezinte public un remediu pentru tendoanele deteriorate”, ceea ce i-a adus postul de medic al gladiatorilor în 158. A fost reangajat anual până la începutul războiului parț din 161.

Galen a folosit rănile traumatice pe care le-a întâlnit în arenă ca ocazii bune de a-și aprofunda cunoștințele despre anatomie, chirurgie și medicină. Avea să folosească acest rezervor de informații de-a lungul întregii vieți pentru a-și susține argumentele. Galen a realizat unele dintre cele mai inovatoare lucrări ale sale în timp ce era medic al gladiatorilor, ale căror vieți de zi cu zi pot fi reconstituite din scrierile sale. Această lucrare a inclus explicația sa despre rolul pe care îl joacă nervul laringian recurent în reglarea producției vocii. Acest lucru a avut ramificații largi pentru el și contemporanii săi, deoarece le-a afectat concepțiile despre suflet.

Galen a călătorit la Roma în 163, când s-a împrietenit cu consulul Flavius Boethius și cu filosoful Eudemus. Galen, care a adoptat învățăturile stoice „de a disprețui onorurile și bunurile lumești și de a ține la cinste doar adevărul”, s-a opus egoismului adversarilor săi și a deplâns incapacitatea lor de a înțelege onestitatea motivației și a intelectului atunci când o întâlneau. Demonstrațiile anatomice publice ale lui Galen și realizările sale ca medic i-au făcut pe medicii romani atât de geloși pe el încât Eudemus „l-a avertizat că se pune în pericol de asasinat”.

În 166, Galen a vizitat din nou Pergamonul. Cu toate acestea, Marcus Aurelius și Lucius Verus l-au chemat și l-au numit medic ordinar în 168, după o gravă epidemie de ciumă în rândul trupelor romane din Aquileia. Galen a locuit la una dintre moșiile rurale imperiale până în 175, când Commodus i s-a alăturat lui Marcus în expedițiile sale militare. Galen a fost numit medic al lui Commodus (împărat 180–192) de către Marcus în 169.

A publicat „Despre utilitatea părților corpului”, o lucrare fiziologică importantă în 17 cărți, precum și „Despre facultățile naturale”, o altă lucrare fiziologică majoră, precum și numeroase alte tratate în această perioadă. În calitate de doctor al lui Marcus, Galen s-a întors definitiv la Roma în 176. A continuat să scrie, să țină prelegeri și să organizeze proteste publice în timp ce se afla acum sub protecția imperială.

Cea mai mare parte a bibliotecii lui Galen a fost distrusă de un incendiu în iarna anilor 191/192. Cu toate acestea, în ciuda acestui eșec, pe care l-a gestionat cu o stăpânire de sine stoică, declarând că „nicio pierdere nu a fost suficientă pentru a-mi aduce suferință”, suntem incredibil de bine informați despre scrierile sale datorită celor două tratate pe care le-a scris despre propriile cărți și ordinii lor cronologice de publicare. Al doilea a fost alcătuit în 198. L-a scris pe primul în tinerețe, după ce „o anumită carte... inscripționată clar «Galenus Medicus» s-a dovedit la o inspecție... a fi un fals”. Ambele cărți servesc drept surse importante de informații biografice și oferă informații autorizate despre veridicitatea scrierilor sale.

Galen și-a continuat studiile medicale și a scris din 179 până la moartea sa, în 200, creând lucrări importante, printre care Metoda de vindecare. Tratatele Despre egalitatea dintre păcat și pedeapsă, Mica semnificație a onoarei și gloriei populare și Refuzul de a divulga cunoștințe sunt exemple ale scrierilor sale mai intelectuale din ultimii zece ani. Introducere în dialectică a fost titlul celei mai recente cărți a sa.

2) Teme principale:

Anatomie:

Cercetările lui Galen asupra sistemului circulator au fost una dintre cele mai semnificative contribuții ale sale la medicină. Înainte de descoperirea lui Galen, se credea că oxigenul, mai degrabă decât sângele, era transportat prin artere. El a fost primul care a realizat că sângele venos (negru) și sângele arterial (luminos) au variații unice unul față de celălalt. Galen a emis mult mai multe ipoteze despre natura sistemului circulator, pe lângă aceste observații. În conformitate cu teoriile lui Hipocrate, el credea că ficatul este locul creării sângelui. Pentru ca sistemul circulator să utilizeze nutrienții absorbiți din alimentele pe care le consumăm, ficatul îi transforma în sânge. Vena mare ar permite în cele din urmă sângelui produs în ficat să curgă unidirecțional în ventriculul drept al inimii.

O noțiune despre modul în care sângele absoarbe oxigenul din plămâni și îl distribuie în tot corpul a fost, de asemenea, propusă de Galen. Aerul din plămâni intra în ventriculul stâng al inimii prin artera venoasă, potrivit lui, unde se amesteca cu sângele produs de ficat. Schimbul de substanțe reziduale din sânge înapoi în plămâni pentru expirare era posibil prin aceeași venă.

Sângele nou din ventriculul drept trebuia să călătorească spre ventriculul stâng pentru a primi aer din plămâni. Prin urmare, Galen a susținut că septul, care separă partea stângă și dreaptă a inimii, are niște orificii minuscule. Aceste orificii permiteau sângelui să treacă ușor prin el pentru a schimba produsele reziduale și a primi aer.

Lucrările sale au prezentat inexactități științifice, chiar dacă cercetările sale anatomice pe modele animale l-au ajutat să înțeleagă mai profund sistemul circulator, sistemul neurologic, sistemul respirator și alte componente. Galen considera că sistemul circulator nu este un sistem unificat de circulație, ci mai degrabă două rețele distincte de distribuție unidirecționale. El credea că ficatul produce sânge venos, care este apoi distribuit și utilizat de toate organele corpului. El a propus că toate organele corpului ingerează și diseminează sânge arterial, a cărui sursă este inima.

Ciclul se încheia apoi prin producerea din nou a sângelui, fie în inimă, fie în ficat. Galen susținea, de asemenea, ideea că sinusul carotidian conține o rețea de vene sanguine pe care a numit-o rete mirabile. Ambele ipoteze despre circulația sângelui s-au dovedit ulterior a fi false, începând cu scrierile lui Ibn al-Nafis publicate în jurul anului 1242.

Galen a fost un pionier în studiul coloanei vertebrale umane. El a făcut descoperiri importante în timpul disecției și vivisecției animalelor, care i-au permis să caracterizeze cu precizie coloana vertebrală, măduva spinării și coloana vertebrală umană. Galen a adus contribuții semnificative la înțelegerea sistemului nervos central. În plus, a reușit să caracterizeze nervii spinali, ceea ce este crucial pentru studiul său asupra sistemului neurologic.

Galen a devenit ulterior primul medic care a investigat efectele secționării mai multor niveluri ale măduvei spinării. El a folosit porci pentru a le studia neuroanatomia prin secționarea completă sau parțială a anumitor nervi pentru a vedea efectele asupra organismului. A tratat chiar și afecțiuni care afectau nervii și măduva spinării. Galen a examinat ideea de tonus muscular, a clarificat distincția dintre agoniști și antagoniști și a descris distincția dintre neuronii motori și cei senzoriali în lucrarea sa De motu musculorum.

Galen a demonstrat, de asemenea, că vocea era reglată de creier prin tehnicile sale de vivisecție. Unul dintre cele mai cunoscute experimente pe care le-a efectuat în fața unui public a fost cel al porcului care țipa: Galen tăia un porc și, în timp ce acesta țipa, lega nervul laringian recurent, sau corzile vocale, pentru a demonstra cum acestea erau responsabile de producerea sunetului. El a demonstrat funcția rinichilor și a vezicii urinare folosind aceeași tehnică pentru a lega ureterele.

Galen credea că abilitatea corpului uman de a funcționa se datorează a trei sisteme interdependente. El a postulat că primul sistem este format din creier și nervi, care controlează cunoașterea și sentimentele. Al doilea sistem propus a fost inima și arterele, despre care Galen credea că sunt responsabile de furnizarea energiei vitale. Ficatul și venele, despre care Galen credea că sunt responsabile de hrănire și creștere, au fost sistemul final postulat. Galen a propus, de asemenea, că ficatul produce sânge, care este apoi distribuit în tot corpul.

Localizarea funcției:

„Despre doctrinele lui Hipocrate și Platon”, una dintre cele mai importante lucrări ale lui Galen, a încercat să demonstreze compatibilitatea celor două subiecte și punctele lor de vedere. Galen a creat un suflet tripartit cu o structură similară, bazată pe opiniile sale și pe cele ale lui Aristotel. El a numit cele trei elemente ca fiind logic, spiritual și apetitiv, folosind aceeași terminologie ca și Platon. Fiecare se potrivea cu o anumită regiune a corpului.

Creierul adăpostea sufletul intelectual, inima adăpostea sufletul spiritual, iar ficatul adăpostea sufletul apetitului. Galen, care avea o bază solidă în medicină, a fost primul om de știință și filosof care a legat porțiuni ale sufletului de regiuni specifice ale corpului. În zilele noastre, acest concept este cunoscut sub numele de „localizare a funcției”. Proiectele lui Galen au fost inovatoare la acea vreme și au servit drept model pentru teoriile ulterioare ale localizării.

Se credea că sufletul rațional controlează funcțiile cognitive de nivel superior ale unui organism, cum ar fi luarea deciziilor sau perceperea lumii și trimiterea acestor semnale către creier. De asemenea, el a enumerat „imaginația, memoria, reamintirea, cunoașterea”, sugerând că fiecare dintre acestea se găsește în sufletul rațional.

Sufletul plin de viață era locul unde se aflau funcțiile de „dezvoltare sau de a fi viu”. Impulsurile noastre, precum furia, erau, de asemenea, stocate în sufletul plin de viață. Se considera că aceste pasiuni sunt mai periculoase decât emoțiile obișnuite, deoarece se credea că sunt considerabil mai puternice. A treia jumătate a sufletului, cunoscută sub numele de spiritul apetitului, era responsabilă de reglarea energiilor vii ale corpului, în special a sângelui. Spiritul apetitului controla, de asemenea, plăcerile trupești și era influențat de emoțiile pozitive. Jumătatea animalică, sau mai naturală, a sufletului, care constituie a treia parte a sufletului, este preocupată de impulsurile biologice și instinctele de supraviețuire ale corpului. Galen a sugerat că plăcerea excesivă are un efect dăunător asupra sufletului, făcându-l să ajungă la stări de „incontinență” și „licvenție”, în care nu este capabil să se oprească voit din a se bucura.

El a modificat ipoteza pneuma, pe care a folosit-o pentru a descrie modul în care sufletul funcționa în cadrul organelor sale desemnate și modul în care aceste organe, la rândul lor, interacționau unele cu altele, pentru a-și uni opiniile despre suflet și modul în care acesta funcționa în cadrul corpului. Galen a făcut apoi o distincție între pneuma mentală, situată în creier și sistemul nervos, și pneuma vitală, situată în sistemul arterial. Galen a poziționat pneuma psihică în interiorul creierului și pneuma vitală în interiorul inimii.

Opoziția față de stoici:

Contribuțiile lui Galen la medicină și la sistemul circulator sunt cunoscute pe scară largă, dar el a fost interesat și de filosofie. Urmând învățăturile lui Platon, și-a creat propriul model sufletesc în trei părți; unii academicieni îl numesc platonician. Galen considera că există o bază fiziologică pentru bolile mintale și a stabilit o teorie a personalității bazată pe cunoștințele sale despre circulația fluidelor umane. Galen nu a fost de acord cu înțelegerea și aplicarea stoicilor asupra pneumei și a legat-o de multe dintre opiniile sale.

Galen susținea că stoicii nu au putut oferi o justificare convingătoare pentru localizarea funcțiilor mentale. Era sigur că avea o soluție superioară - creierul - folosind medicina. Sufletul rațional, despre care stoicii credeau că este prezent în inimă, era singurul aspect al sufletului pe care îl recunoșteau. Urmându-l pe Platon, Galen a adăugat încă două componente sufletului. Galen a respins logica aristotelică, precum și logica propozițională stoică și a adoptat o silogistică fictivă, puternic influențată de peripatetici.

Problemă minte-corp:

Galen era de acord cu unele școli filozofice grecești în convingerea sa că mintea și corpul nu erau facultăți separate. Aici a devenit cea mai pronunțată opoziție a sa față de stoici. Galen a propus ca organele din corp să fie responsabile pentru funcții specifice. Aceasta a fost o idee controversată la acea vreme. Galen credea că nu există o distincție clară între mental și fizic. Galen a susținut că afirmațiile stoicilor privind separabilitatea minții și corpului erau invalidate de lipsa de susținere empirică, motiv pentru care a fost atât de vocal în critica sa la adresa lor.

Relația dintre spirit și trup este un subiect de dispută academică serioasă. Galen susține în mica sa carte Quod animi mores atât că sufletul „urmează”, cât și că sufletul este o combinație corporală. Aceste afirmații au fost reconciliate de academicieni, care susțin o interpretare materialistă a filosofiei minții a lui Galen. Această interpretare materialistă susține că Galen echivalează amestecurile corpului cu sufletul.

Psihoterapie:

„Despre diagnosticul și vindecarea patimilor sufletului”, o altă lucrare semnificativă a lui Galen, detalia modul de abordare și vindecare a problemelor psihologice. Galen a făcut o încercare timpurie la ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de psihoterapie. În cartea sa, el a oferit sfaturi despre cum să vorbești cu oamenii care se confruntă cu dificultăți psihologice pentru a-i face să se deschidă și să își împărtășească cele mai întunecate secrete și pasiuni, ceea ce îi va ajuta să se vindece de deficiențele lor mentale. Persoana principală, sau terapeutul, trebuia să fie un bărbat, de preferință mai în vârstă și mai înțelept, neconstrâns de pasiuni. Galen susținea că aceste pasiuni erau de vină pentru problemele psihologice ale oamenilor.

3) Influența sa asupra filosofilor musulmani:

Lumea islamică a beneficiat de filosofia medicală a lui Galen și continuă să o folosească. Creștinul arab Hunayn ibn Ishaq a fost primul traducător important al lui Galen în arabă. El a tradus 129 de lucrări „Jalinos” în arabă între anii 830 și 870. Descoperirea de lucrări galenice noi sau oarecum dificil de accesat continuă să vină prin surse arabe precum Muhammad ibn Zakariya al-Razi (865-925 d.Hr.). Traducerea lui Hunayn din Kitab ila Aglooqan fi Shifa al Amrad, care este păstrată în biblioteca Academiei de Medicină și Științe Medievale Ibn Sina, este recunoscută ca una dintre capodoperele literare ale lui Galen.

Acest manuscris din secolul al X-lea, care face parte din compilația alexandrină a scrierilor lui Galen, este împărțit în două părți și conține informații despre numeroase febre (Humyat) și afecțiuni inflamatorii ale organismului. Faptul că conține informații despre peste 150 de formulări simple și compuse, atât de origine animală, cât și botanică, este și mai semnificativ. Cartea oferă informații despre obiceiurile și practicile medicale ale civilizațiilor grecești și romane. În plus, această carte oferă o resursă primară pentru investigarea a peste 150 de medicamente simple și compuse utilizate în epoca greco-romană.

Așa cum sugerează titlul lucrării lui al-Razi, „Îndoieli asupra lui Galen”, și scrierile altor medici precum Ibn Zuhr și Ibn al-Nafis, lucrările lui Galen nu au fost luate ca atare, ci mai degrabă ca o bază pentru investigații suplimentare care ar putea fi contestate. Punând un accent puternic pe testare și empirism, scriitori precum al-Razi, Ali ibn Abbas al-Majusi, Abu al-Qasim al-Zahrawi, Ibn Sina (Avicenna), Ibn Zuhr și Ibn al-Nafis au produs descoperiri și observații noi care au fost contrastate cu cele ale lui Galen și contopite cu acestea. De exemplu, teoria galenică despre inimă a intrat în conflict cu descoperirea circulației pulmonare de către Ibn al-Nafis.

Scrierile lui Galen, inclusiv umorul său, continuă să aibă o influență semnificativă asupra medicinei unani contemporane, care este utilizată pe scară largă din Maroc până în India și este acum strâns asociată cu cultura islamică. Galen, pe care Maimonide îl considera cel mai bun medic din toate timpurile și pe care îl menționa frecvent în scrierile sale medicale, a avut o influență asupra lui.