$$$

 DESPRE MĂRGELE

Mărgelele sunt considerate a fi una dintre cele mai timpurii forme de comerț între membrii rasei umane.

Se crede că comerțul cu mărgele a fost unul dintre motivele pentru care oamenii au dezvoltat limbajul. Se spune că margelele au fost folosite și comercializate în cea mai mare parte a istoriei omenirii.

Cele mai vechi mărgele găsite până în prezent au fost la Peștera Blombos, veche de aproximativ 72.000 de ani, și la Ksar Akil din Liban, de aproximativ 40.000 de ani.

Mărgelele fiind ceva popular, oamenii sunt atrași de ele și sunt intrigați să afle mai multe despre ele.

Oameni precum arheologii, creatorii de mărgele, colecționarii etc. sunt interesați de mărgele pentru a afla mai multe despre ele și pentru a face cercetări.

Mărgelele pot fi împărțite în mai multe tipuri de categorii suprapuse pe baza diferitelor criterii precum materialele din care sunt realizate, procesul utilizat la fabricarea lor, locul sau perioada de origine, modelele de pe suprafața lor sau forma lor generală.

În unele cazuri, cum ar fi mărgele millefiori și cloisonné, mai multe categorii se pot suprapune într-un mod interdependent.

Mărgelele sunt încă fabricate din multe materiale naturale, atât organice (adică, de origine animală sau vegetală), cât și anorganice (de origine pur minerală).

Cu toate acestea, unele dintre aceste materiale sunt acum în mod obișnuit supuse unor procesări suplimentare dincolo de simpla modelare și găurire, cum ar fi îmbunătățirea culorii prin coloranți sau iradiere.

Organele naturale includ oase, coral, corn, fildeș, semințe (cum ar fi nucile tagua), coajă de animal și lemn.

Pentru cea mai mare parte a istoriei omenirii, perlele au fost mărgele prețioase supreme de origine naturală datorită rarității lor; procesul modern de cultivare a perlelor le-a făcut mult mai comune.

Chihlimbarul și jetul sunt, de asemenea, de origine organică naturală, deși ambele sunt rezultatul fosilizării parțiale.

Substanțele anorganice naturale includ diferite tipuri de pietre, de la pietre prețioase la minerale comune și metale.

Dintre acestea din urmă, doar câteva metale prețioase apar în forme pure, dar alte metale de bază purificate pot fi plasate la fel de bine în această categorie împreună cu anumite aliaje naturale, cum ar fi electrul.

$$$

 DIMITRIE ȚICHINDEAL

Prima școală pedagogică românească, înființată la Arad, l-a avut director pe Dimitrie Țichindeal. Acesta a fost un preot, cărturar, fabulist, traducător şi militant pentru emanciparea românilor din Banat.

Dimitrie Ţichindeal (n. 1775, Becicherecu Mic - d. 20 ianuarie 1818) s-a născut într-o familie de preoţi şi a urmat studiile teologice la Timişoara.

Odată terminate studiile s-a întors în satul natal, devenind învăţător şi apoi preot. Vine ulterior la Arad unde profesează timp de doi ani.

În contemporan a publicat un volum de fabule cu substrat social, adaptate la realităţile româneşti. Acesta îi aduce şi demiterea din învăţământ din cauza promovării limbii şi culturii române în detrimentul celei sârbe, sinonim la acea vreme cu ortodoxismul din Banat. Ţichindeal înaintează în acest sens un memoriu împăratului Austro-Ungariei în care se plânge de această persecutare, însă fără rezultat.

Conform celor postate pe pagina de Facebook Muzeul Preparandiei Arad activitatea sa de militant pentru drepturile românilor din Banat ia un nou avânt şi în 1807. Ţichindeal se numără printre semnatarii unui memoriu către împăratul Francisc I al Austriei pentru numirea unui director român peste şcolile româneşti din Banat. Ţichindeal devine astfel primul director român al Preparandiei din Arad. 

Pierde din nou catedra 

În 1814 reprezentanţi ai românilor din Banat, printre care şi Ţichindeal, trimit un nou memoriu împăratului cerând de această dată numirea unui episcop român la Arad. Acest lucru îi aduce din nou pierderea catedrei, din cauza nemulţumirilor create în conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Pe plan literar, Ţichindeal se ocupă de traducerea de texte din limba sârbă în limba română, cu acelaşi scop, de a promova educarea şi emanciparea maselor româneşti. Traduce mai ales lucrările marelui iluminist sârb Dositej Obradovic. Traduce inclusiv fabulele, modificate uşor, pe care le-a publicat mai târziu ca fiind creaţii proprii. De aceea nu au o valoare atât literară, cât simbolică, fiind adaptate de la viaţa şi obiceiurile sârbeşti la realitatea românească.

Bolnav, se stinge din viaţă la numai 43 de ani, într-un spital din Timişoara. Este îngropat în satul său natal, la Becicherecu Mic.

Astăzi, o școală din Arad îi poartă numele. Liceul Pedagogic „Dimitrie Țichindeal” a fost întemeiat în 1812 de către Dimitrie Țichindeal ca Preparandia din Arad. Importanța sa a fost majoră datorită lipsei unei școli în limba română, în întreaga Transilvanie.

La început au fost înscriși 78 de elevi, iar cursurile erau ținute de către 4 profesori: Dimitrie Țichindeal, care era și director, Iosif Iorgovici, Constantin Diaconovici Loga și Ioan Mihuț. Pe lângă dascăli, aici au fost pregătiți și preoți până în 1822 când a fost înființat Institutul Teologic din Arad. De-a lungul vremii istituția de învățământ a avut numeroase denumiri. Astăzi numele este de Colegiul Naţional „Preparandia - Dimitrie Ţichindeal” Arad, dat în anul 2013.

$$$

 DINASTIA SAFRA

Joseph Safra este considerat cel mai bogat bancher al lumii, potrivit unui top intocmit de revista americana Forbes.

Povestea libanezului este una fabuloasa si plina de ingrediente picante, noteaza presa americana. Familia lui Joseph s-a ocupat de comertul cu aur inca de pe vremea Imperiului Otoman, facilitand drumul marfurilor pretioase catre Orientul Mijlociu, scrie Business Insider. Coincidenta sau nu, numele bancherului parea sa fie predestinat, Joseph insemnand „galben” sau “aur” in limba araba.

Cunoscuta pentru operatiunile sale bancare clandestine, misterioasa familie Safra continua si astazi sa fie o ”fortareata” a succesului din domeniul financiar.

Presa de peste Ocean se intreaba cum a reusit insa o familie atat de bogata si de controversata, totodata, sa ramana destul de discreta in media?

Dinastia Safra a luat nastere in timpul Imperiului Otoman, cand stra-strabunicul lui Joseph Safra se afla la carma afacerilor cu aur, pe care le intermedia in Orientul Mijlociu. Dinastia, asa cum este cunoscuta astazi in ochii publicului larg, a fost condusa la inceputuri de stra-strabunicul bancherului Joseph Safra. 

Familia de origine libaneza a reusit sa capete increderea tuturor „bancherilor” din Turcia acelor vremuri, in special datorita facilitatilor pe care le intermediau intre Alexandria, Alepp si Istanbul. La inceputul secolului XX, Imperiul Otoman a inceput sa se destrame, iar tatal lui Joseph, Jacob, a decis atunci sa plece in Beirut, acolo unde a pus bazele unei alte afaceri. Jacob s-a separat atunci de afacerea detinuta de intreaga familie (Safra Freres et Cie.) pentru a infiinta in Beirut o banca ce avea sa-i poarte numele: Jacob E. Safra.

Fiul sau, Edmond, s-a alaturat tatalui in afaceri, la varsta de 16 ani si curand a preluat conducerea departamentului bancar de tranzactii cu metale pretioase.

Dupa al doilea Razboi Mondial, Safra si-au mutat baza operationala in Brazilia, dar au pastrat discretia. In 1952, Jacob si-a transferat afacerile in Sao Paulo, Brazilia. Trei ani mai tarziu, Bana Safro de Investimento avea baza operationala in cel mai mare oras brazilian. Aici familia s-a remarcat in randul bogatiilor prin discretia cu care se ocupa de business. Interesant este ca Safra pastra toate actele oficiale intr-un dialect arab, cunoscut doar oamenilor educati din Orientul Mijlociu. Ulterior, Banco Safra din Sao Paulo este manageriata de fratele mai mic al lui Edmond, Moise.

Datorita reputatie ireprosabile din sectorul financiar, Edmond Safra si-a transferat operatiunile in Elvetia, pentru a dezvolta o Banca a Alimentelor. Aceasta a fost miscarea care l-a pus in evidenta pe tanarul intreprinzator Edmond. A inceput cu o investitie de 1 milion de dolari, dupa care banca a crescut incet incet, devenind ulterior centrul imperiului familiei, cu active care depaseau cinci milioane de dolari la inceputul anilor `80. In 1966, Edmond fonda ceea ce avea sa fie cea mai de succes operatiune americana, si anume Republic National Bank din New York.

La putin timp dupa succesul lui Geneva, Safra s-a intors in America pentru a-si incerca inca o data norocul. Si a reusit. Pana in 1985, banca sa ocupa locul trei dupa volumul operatiunilor din New York, dupa Citigroup si Chase Manhattan.

In 1980 numele familiei a fost aruncat intr-un scandal mediatic, cand Edmond s-a vazut fortat sa vanda Banca Alimentelor catre American Express pentru 650 milioane de dolari, un acord despre care s-a spus ca l-a bantuit pe bancher ani de zile in sir. Intelegerea s-a facut, dar American Express nu si-a respectat cuvantul dat libanezilor si a tarat numele Safra intr-o campanie de defaimare, lucru cu care bancherii nu erau obisnuiti. Dupa o serie de probleme disputate public, Edmond si-a prezentat intentia de a cumpara din nou Banca Alimentelor. American Express a refuzat insa. Ca reactie, familia Safra a deschis o noua banca care avea sa concureze cu businessul achizitionat de cei de la American Express.

In 1989, American Express a prezentat public scuze fata de Safra, donand in acelasi timp opt milioane de dolari ca recompensa pentru prejudiciile aduse de-a lungul timpului.

Edmond Safra

In tot acest timp, Edmond a stat departe de insuratoare, fiind un burlac convins pana la varsta de 44 de ani. Fratii sai insa nu erau de aceeasi parere cu el, sperand sa dea nastere curand unui fiu care sa-i calce pe urme si sa se ocupe mai tarziu de afacerile familiei. Visul bancherului era acela ca Banco Safro sa ajunga la 1000 de ani de traditie. In 1969, Edmond a cunoscut-o insa pe Lily Monteverde. Aceasta din urma tocmai isi pierduse sotul, care se sinucise, cand s-a apropiat de cel mai ravnit bancher al momentului. Deja o mostenitoare bogata, Lily a cautat sa devina si mai prospera, implicandu-se in diverse afaceri. Cu toate astea, ea n-a reusit sa-i impresioneze pe cumnatii sai, care nu erau convinsi de geniul sau antreprenorial.

Nu doar ca trecuse de mult timp de varsta la care putea, fara probleme, sa dea nastere unui copil, dar numele sau era pe lista suspectilor privind moartea bizara a sotului ei. Exact tipul de sotie nepotrivita pentru Edmond, considerau fratii acestuia.

Convins de familie, bancherul a pus capat relatiei cu Lily mai tarziu si s-a intors in New York. Despartirea n-a tinut insa mult, iar cei doi au ajuns la altar in 1976, nu inainte de a incheia un contract prenuptial, care includea nici mai mult, nici mai putin de 600 de pagini!

Casatoria celor doi n-a fost deloc trainica, ea durand doar doua luni. Suficient pentru ca Edmond s-o duca in luna de miere pe Lily intr-unul din cele mai exclusiviste si mai scumpe locuri din lume: Riviera Franceza.

Cei doi au dus o viata de lux, detinand mai multe proprietati in diverse colturi ale globului, inclusiv in zona Rivierei Franceze, dar se ocupau totodata si cu acte de caritate, donand milioane de dolari unor proiecte religioase, educationale, culturale sau medicale, din diverse colturi ale globului.

In 1999 Edmond Safra a fost gasit mort in apartamentul sau din Monaco. Cauza mortii a fost un incendiu. Asistenta sa a fost acuzata de crima si gasita vinovata, desi au existat voci care au spus ca nu ea fusese autoarea crimei. Unii au sustinut ca in spatele asasinatului ar fi stat chiar mafia ruseasca. Altii, in schimb, au suspectat-o pe sotia sa, Lily. Aceasta din urma nu s-a lasat insa afectata de acuzatiile care i-au fost aduse si si-a continuat munca filantropica. Recent a donat casei de licitatii Christie`s bijuterii care au fost licitate la 38 milioane de dolari.

In ceea ce-i priveste pe fratii lui Edmond, ei se ocupa in continuare de afacerile familiei, care depasesc un miliard la ora actuala, scrie revista Forbes.

Joseph si Moise, fratii lui Edmond se ocupa cu succes de conducerea Banco Safra, pozitionand-o in topul institutiilor de credit. Au atat de mult succes incat Joseph a fost clasat pe prima pozitie in topul celor mai bogati bancheri ai lumii, intocmit anul acesta de Forbes.

In varsta de 73 de ani, Joseph isi manageriaza cu succesul business-urile, ba chiar are planuri in ceea ce priveste afacerile familiei. Anul trecut, de exemplu, a platit 1,1 miliarde de dolari pentru Banca Suediei si aproape 300 milioane de dolari pentru un birou situat pe Madison Avenue.

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie 1468: La această dată, a murit tipograful german Johannes Gutenberg; în jurul anului 1440, a inventat tiparul cu litere mobile (n. ~1400). Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg a fost un metalurgist şi inventator german, renumit pentru contribuţia sa remarcabilă la tehnologia tiparului. Este creditat cu inventarea unui nou tip de presă tipografică ce folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile, cu crearea aliajului folosit pentru acest tip de matriţe şi cu realizarea unei întregi serii de cerneluri pe bază de uleiuri. Originea primelor prese ale lui Gutenberg este neclară, mai mulţi autori considerând presele sale iniţiale drept adaptări ale preselor mai vechi deja existente. 

Conform impactului avut, inventarea de către Gutenberg a presei cu litere mobile în Europa reprezenta o substanţială îmbunătăţire a presei fixe, care era deja utilizată. Combinând aceste elemente într-un sistem de producţie, invenţia sa a permis tipărirea rapidă a materialelor scrise şi o explozie a informaţiei în Europa renascentistă. Gutenberg s-a născut în oraşul german Mainz, fiul unui negustor numit Friele Gensfleisch zur Laden, care a adoptat numele de familie „zum Gutenberg" după numele cartierului în care se mutase familia sa. Presa fixă în care foile de hârtie erau presate de blocuri de lemn în care fuseseră gravate textul şi/sau ilustraţiile, a apărut pentru prima oară în China, şi a fost folosită în Asia de Est cu mult timp înaintea lui Gutenberg. Până în secolele al 12-lea şi al 13-lea, numeroase biblioteci chineze conţineau zeci de mii de cărţi tipărite. Coreenii şi chinezii cunoşteau tiparul cu litere mobile, dar din cauza complexităţii sistemului de scriere folosit, tiparul cu litere mobile nu a fost atât de utilizat ca în Europa Renaşterii.

Nu se ştie dacă Gutenberg cunoştea aceste tehnici sau le-a reinventat independent. Gutenberg a introdus în mod sigur metode eficiente pentru producerea în masă a cărţilor, ducând la o creştere masivă a numărului de texte scrise în Europa — în mare parte datorită popularităţii Bibliei lui Gutenberg, prima sa lucrare produsă în masă, începând cu 23 februarie 1455. Totuşi, Gutenberg nu a avut talent la afaceri, şi nu a obţinut profituri substanţiale din invenţia sa. Gutenberg a început experimentele cu tipografia din metal după ce s-a mutat din oraşul natal Mainz la Strasbourg (pe atunci oraş german, astăzi în Franţa) - în jurul anului1430. Ştiind că tiparul cu blocuri de lemn implica mult timp şi cheltuială, deoarece fiecare matriţă, de mărimea unei pagini, trebuia gravată de mână separat şi nu avea mare durabilitate, Gutenberg a tras concluzia că blocurile metalice puteau fi produse mult mai repede, prin combinarea unor matriţe mici şi refolosibile pentru fiecare literă în parte.

Surse:

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/biblia/revolutia-lui-gutenberg-inventarea-tiparului-si-raspandirea-bibliei.html

https://www.biographyonline.net/business/j-gutenberg.html

https://www.encyclopedia.com/people/literature-and-arts/libraries-books-and-printing-biographies/johann-gutenberg

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria-tiparului

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1870: La această dată, a murit, la Budapesta, Emanoil Gojdu, jurist şi om politic, care a reprezentat interesele românilor din Transilvania şi ale comunităţii româneşti din Ungaria; moştenirea sa (imobile în Budapesta şi acţiuni în bănci) a fost lăsată prin testament românilor din Transilvania şi din Ungaria, fiind administrată prin intermediul Fundaţiei ce-i poartă numele, înfiinţate în 1870. Emanoil Gojdu (n. 9/21 februarie 1802, Oradea, judeţul Bihor - d.1870, Budapesta, Ungaria) a fost avocat, filantrop, revoluţionar paşoptist. Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanoil s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând E. Gojdu. Emanoil s-a născut în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802.A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.Tatăl lui Emanoil, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie.În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu.Tatăl lui Emanoil a purtat toată viaţa numele de Popovici.Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea. Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: „Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821.Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu".Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână.Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii. 

Emanoil Gojdu a urmat cursurile liceale la liceul premonstratens din Oradea şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria. În anul universitar 1820-1821, Gojdu s-a înscris la cursurile Academiei de Drept din Oradea. Ceilalţi ani de studii i-a făcut la Bratislava şi la Budapesta. După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, s-a stabilit la Budapesta, unde a fost numit practicant la Tabla Regească. În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în „Szépliteraturai Ajandék", în anul 1826.În perioada următoare, Emanoil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanoil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848.

Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga, „Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită". Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.Tot la 9/21 mai 1848 a redactat „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat", prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. 

Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi pentru că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români. În anul 1866, Gojdu a fost ales deputat de Tinca. La 4 noiembrie 1869, Emanoil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia. Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse „acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor".În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi.În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează „în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană".Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: „Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870".

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu. După instaurarea regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952. După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu. În anul 2005, guvernul României a renunţat la întregul patrimoniu al Fundaţiei Gojdu, în favoarea statului maghiar. De ce? Probabil din prostie, indolenţă ori interese meschine! Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său. Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

Surse:

http://mariaberenyi.hu/Gojdu.pdf

https://www.cotidianul.ro/cat-de-bogat-poti-fi-in-romania-povestea-lui-emanuil-gojdu/

http://www.dozadebine.ro/emanuil-gojdu-avocat-de-succes-si-patriot-ardelean/

https://radioromaniacultural.ro/emanoil-gojdu-faptele-unui-patriot-9-februarie-1802-3-februarie-1870-de-dan-manolache/

http://www.napocanews.ro/2018/02/emanoil-gojdu-s-a-nascut-pe-9-februarie-1802-averea-sa-imensa-a-lasat-o-romaniei.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/romania-mostenitoarea-averii-lui-emanuil-gojdu-64325.html

https://www.realitatea.net/jocuri-de-putere-afacerea-gojdu-tezaurul-pierdut-de-romania_2134844.html

https://glasul-hd.ro/istoria-cum-nu-e-scrisa-manuale-emanuil-gojdu-mai-mult-decat-un-nume-de-cartier-deva/

https://culturainmiscare.ro/emanuil-gojdu-simbolul-pierdut-al-oradiei/

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1870: La această dată, a murit, la Budapesta, Emanoil Gojdu, jurist şi om politic, care a reprezentat interesele românilor din Transilvania şi ale comunităţii româneşti din Ungaria; moştenirea sa (imobile în Budapesta şi acţiuni în bănci) a fost lăsată prin testament românilor din Transilvania şi din Ungaria, fiind administrată prin intermediul Fundaţiei ce-i poartă numele, înfiinţate în 1870. Emanoil Gojdu (n. 9/21 februarie 1802, Oradea, judeţul Bihor - d.1870, Budapesta, Ungaria) a fost avocat, filantrop, revoluţionar paşoptist. Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanoil s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând E. Gojdu. Emanoil s-a născut în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802.A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.Tatăl lui Emanoil, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie.În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu.Tatăl lui Emanoil a purtat toată viaţa numele de Popovici.Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea. Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: „Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821.Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu".Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână.Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii. 

Emanoil Gojdu a urmat cursurile liceale la liceul premonstratens din Oradea şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria. În anul universitar 1820-1821, Gojdu s-a înscris la cursurile Academiei de Drept din Oradea. Ceilalţi ani de studii i-a făcut la Bratislava şi la Budapesta. După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, s-a stabilit la Budapesta, unde a fost numit practicant la Tabla Regească. În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în „Szépliteraturai Ajandék", în anul 1826.În perioada următoare, Emanoil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanoil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848.

Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga, „Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită". Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.Tot la 9/21 mai 1848 a redactat „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat", prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. 

Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi pentru că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români. În anul 1866, Gojdu a fost ales deputat de Tinca. La 4 noiembrie 1869, Emanoil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia. Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse „acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor".În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi.În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează „în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană".Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: „Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870".

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu. După instaurarea regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952. După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu. În anul 2005, guvernul României a renunţat la întregul patrimoniu al Fundaţiei Gojdu, în favoarea statului maghiar. De ce? Probabil din prostie, indolenţă ori interese meschine! Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său. Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

Surse:

http://mariaberenyi.hu/Gojdu.pdf

https://www.cotidianul.ro/cat-de-bogat-poti-fi-in-romania-povestea-lui-emanuil-gojdu/

http://www.dozadebine.ro/emanuil-gojdu-avocat-de-succes-si-patriot-ardelean/

https://radioromaniacultural.ro/emanoil-gojdu-faptele-unui-patriot-9-februarie-1802-3-februarie-1870-de-dan-manolache/

http://www.napocanews.ro/2018/02/emanoil-gojdu-s-a-nascut-pe-9-februarie-1802-averea-sa-imensa-a-lasat-o-romaniei.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/romania-mostenitoarea-averii-lui-emanuil-gojdu-64325.html

https://www.realitatea.net/jocuri-de-putere-afacerea-gojdu-tezaurul-pierdut-de-romania_2134844.html

https://glasul-hd.ro/istoria-cum-nu-e-scrisa-manuale-emanuil-gojdu-mai-mult-decat-un-nume-de-cartier-deva/

https://culturainmiscare.ro/emanuil-gojdu-simbolul-pierdut-al-oradiei/

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1890: La această dată, avea loc, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, premiera dramei „Năpasta" de I. L. Caragiale. În numărul din 18 decembrie 1889, ziarul „Românul” anunţa că I. L. Caragiale a terminat o piesă nouă, intitulată Năpasta. În numărul pe ianuarie 1890, revista „Convorbiri literare” publică această piesă în două acte.Reprezentată, în premieră, sâmbătă 3 februarie 1890, la Teatrul Național din București, împreună cu Vicleniile lui Scapin de Molière, Năpasta a fost primită cu răceală, iar cronicile, cele mai multe, au fost defavorabile. După al patrulea spectacol, a fost scoasă din repertoriu. În spectacolul de la București jucau Grigore Manolescu (Dragomir), C. Mărculescu (Gheorghe), Constantin Nottara (Ion), Aristizza Romanescu (Anca). 

Doar în parte, insuccesul a fost pus pe seama faptului că piesa ar fi fost prost jucată, pentru că de fapt criticile vizau lipsa de autenticitate, ajungându-se chiar la afirmația aberantă că țăranii lui Caragiale nu sunt români, ci muscali, că, după spectacol, cum zicea Duiliu Zamfirescu, rămâi cu un sentiment de „răceală umedă” ș.a.m.d. Aristizza Romanescu avea să spună mai târziu că în Năpasta s-a întâlnit ”cu cel mai mare nesucces” din carieră, pe care îl prevăzuse, dar cedase rugăminții lui Caragiale care îi spunea că nu are cui să-i dea rolul, „cuvinte blestemate”, considera actrița. Grigore Manolescu și Nottara făcuseră însă în Năpasta mari creații actoricești.

La scurt timp după premieră, piesa apare în volum la Editura Haiman, cu aceeași dedicaţie din „Convorbiri literare”: „Dnei Ana T. Maiorescu”. La începutul lunii mai, Caragiale pleacă la Iaşi pentru a pregăti spectacolul cu Năpasta. Premiera la Iași a avut loc pe 11 mai 1890. În distribuție: Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, Gh. Cîrjă. La Iași spectacolul s-a reluat în 1894 și 1899, apoi a dispărut complet de pe afișe, așa încât, cum a remarcat Şerban Cioculescu, piesa nu a mai fost jucată până la sfârșitul primului război mondial.În epocă, printre susţinătorii dramei se numără G. Ionescu-Gion şi tânărul critic şi istoric Nicolae Iorga, care, la 19 ani, debutează cu o cronică favorabilă în ziarul lui Gh. Panu, „Lupta” din 18 februarie 1890. Caragiale i-a trimis un exemplar din Năpasta cu următoarea dedicație: „Criticului inteligent și conștiincios care a binevoit, ca om rar ce este, întâi să citească Năpasta și să gândească asupra ei, și apoi s-o critice.” Cu volumele Teatru, apărut în 1889 la Socec şi Năpasta, Caragiale candidează pentru premiile „Năsturel-Herescu” şi „I. Eliade Rădulescu”, oferite de Academia Română. După raportul defavorabil al lui B. P. Hasdeu şi apărarea lui Iacob Negruzzi, urmează rechizitoriul lui Dimitrie A. Sturdza şi votul de respingere în şedinţa din 14 aprilie 1891 (cu 20 de voturi contra, 3 pentru). Rolul cel mai important în dezavuarea operei scriitorului l-a jucat liberalul Dimitrie A. Sturdza, care l-a acuzat, declarând sentenţios că dramaturgia lui ar fi imorală şi antinaţională.Se poate afirma că Năpasta a fost prima piesă românească jucată într-o limbă străină. La data de 30 decembrie 1895 s-a jucat la Cernăuţi, tradusă în limba germană de Adolf Last. Aceeași traducere a stat și la baza spectacolelor de la Berlin și de la Leipzig, din anul 1902, pe afiş apărând însă titlul Anca. Un an mai târziu, Năpasta se va juca la Budapesta, în limba maghiară, iar în anul 1918 la Magdeburg în traducerea lui Mite Kremnitz.

Pentru Năpasta, în 1901, Caragiale este acuzat de plagiat, urmând un răsunător proces, cu lungi dezbateri, celebru în literatura română, autorul dramei acuzându-l pe Caion de calomnie. Nici în anii 1940–1960, drama Năpasta nu a fost privilegiată. La Naționalul bucureștean ea va fi montată abia la sfârșitului deceniului al șaselea, în 1959 (premiera: 24 octombrie), de Miron Niculescu, avându-i în distribuție pe Marietta Anca și Irina Răchițeanu-Șirianu (Anca), Emil Botta în rolul lui Ion, Toma Dimitriu (Dragomir), Emil Liptac și Grigore Nagacevschi (Gheorghe).Astfel spectacolul teatrului radiofonic de la mijlocul deceniului al șaselea fusese mai mult decât binevenit. După patru ani de la difuzarea primei serii a comediilor lui Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu (decembrie 1951–ianuarie 1952), Constantin Moruzan monta la Teatrul radiofonic drama Năpasta, distribuindu-i pe Nicolae Sireteanu (Dragomir), Constantin Codrescu (Gheorghe), George Calboreanu (Ion), Aura Buzescu (Anca), Tiberiu Simionescu (Crainicul).Această primă înregistrare cu Năpasta s-a difuzat în premieră în 22 ianuarie 1956, la ora 18.00, la Radio România I. Anii 1950–1970 sunt dominate de montările regizorilor Mihai Zirra, Constantin Moruzan și Paul Stratilat. Versiunea dramei lui Caragiale, apărută și pe CD la Editura Casa Radio este una în manieră tradițională, cu povestitor, literaturizată, chiar cu aspect nuvelistic la început. Colaborator statornic al teatrului radiofonic în anii ’50–’60, realizând aici multe dintre marile sale creaţii interpretative, George Calboreanu este distribuit în rolul lui Ion. În 1964, același regizor, Constantin Moruzan, avea să realizeze o a doua versiune, cu o altă distribuție și substanțial diferită față de prima, renunțând la formula cu comentator, ceea ce conferă spectacolului mai multă teatralitate, apropiindu-se de stilul montărilor moderne, inclusiv prin jocul actorilor: Boris Ciornei (Dragomir), Alexandru Azoiței (Gheorghe), Emil Botta (Ion) care juca rolul la Teatrul Național din București începând din 1959, Olga Tudorache (Anca), Gheorghe Soare (Un țăran), Traian Moraru (Alt țăran). Premiera s-a difuzat miercuri 14 octombrie 1964, la ora 10.03, pe programul I. Ion rămâne una dintre interpretările de neuitat ale lui Emil Botta, care joacă hipnotic, în transă, conferind personajului o dimensiune parcă de erou dostoievskian. Se observă, o dată în plus, că Năpasta este mai întâi de toate o dramă psihologică, rivalizând cu creații similare din literatura și teatrul universal, ceea ce nu fusese observat la premiera din 1890, tratată cu superficialitate și răutate. Plină de expresivitate și nuanțe adecvate în construirea personajului este interpretarea Olgăi Tudorache, Anca. 

După zece ani de la prima montare, regizorul Miron Niculescu reia la Teatrul Național din București Năpasta, păstrându-i în distribuție pe Emil Botta, a cărui interpretare a rolului Ion rămâne memorabilă, Irinia Răchițeanu-Șirianu în Anca, Toma Dimitriu (Dragomir) și distribuindu-l pe Traian Stănescu în rolul lui Gheorghe. Data premierei: 25 septembrie 1969.Timp de mai bine de patru decenii, montările lui Constantin Moruzan au fost singurele versiuni ale dramei lui Caragiale la teatrul la microfon. Consecvent programului său repertorial și ideii de a oferi unor generații diferite de actori și regizori ocazia de interpreta titluri de referință din dramaturgia națională și universală, Teatrul Național Radiofonic a reluat în anii din urmă drama Năpasta. În 2006 (premiera: 5 februarie, ora 19.00, Radio România Cultural), regizorul Gavriil Pinte a oferit o nouă versiune, cu Petre Nicolae (Dragomir), Ion Grosu (Gheorghe), Gheorghe Visu (Ion), Rodica Negrea (Anca). Cea mai recentă montare a dramei Năpasta datează de la sfârșitul anului 2011 și poartă semnătura regizorului Dan Puican. În distribuție: Mihai Constantin (Dragomir), András Demeter (Dragomir), Horațiu Mălăele (Ion), Mariana Mihuț (Anca), Gheorghe Pufulete, Ștefan Huluba (Sătenii).Spectacolul a fost difuzat în premieră în 17 decembrie 2011, la ora 23.00, la Radio România Actualități. 

Surse:

http://www.cimec.ro/Muzica/Repertoriu/Napasta.htm

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/o-drama-psihologica-de-valoare-universala-napasta-de-i-l-caragiale/

https://www.teatrul-excelsior.ro/napasta-o-dezbatere-despre-adevar-in-premiera-la-teatrul-excelsior/

https://surasulcopilariei.wordpress.com/2015/11/20/napasta-rezumat-de-ion-luca-caragiale/

http://www.aradon.ro/%E2%80%9Enapasta%E2%80%9D-sau-patima-razbunarii/1292262