$$$

 1 februarie -„Ziua intendenţei militare a Armatei României". Prin Înaltul Ordin nr. 29, emis la 1 februarie 1861, s-a consfinţit înfiinţarea intendenţei militare. Intendenţa militară a reprezentat dintotdeauna un serviciu care se îngrijea de aprovizionarea armatei cu mijloace materiale, alimente, furaje etc. Intendența militară a fost oficializată în România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până la înfăptuirea Unirii celor două Principate, încă de pe timpul Regulamentelor Organice, în Ministerele de Război ale Moldovei și Munteniei funcționa câte o secție de intendență, însă atribuțiile acestora nu erau clar definite. Unirea Principatelor Române a accelerat consacrarea intendenței ca specialitate distinctă și indispensabilă a Armatei Române, prin Decretul nr. 417 din 30 august 1860, hotărându-se întrunirea administrațiilor militare și a intendențelor într-o singură administrație, sub ordinele Ministerului de Război din București.

Prin Înaltul Ordin de Zi nr.29 din 1 februarie 1861, Alexandru Ioan Cuza a consfințit înființarea Corpului de Intendență Militară. Acesta era alcătuit din intendentul general al armatei (asimilat gradului de general de brigadă) și subordonat ministrului de Război, un subintendent clasa I (asimilat gradului de colonel), doi subintendenți clasa a II-a (locotenent-colonel), doi adjuncți clasa I (asimilați gradului de comandanți de batalion — maior) și șase adjuncți clasa a II-a (căpitan). Prin Raportul înaintat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ministrul de Război, colonelul Ioan Ghica, argumenta necesitatea aprobării unui regulament propriu intendenței. Astfel, prin „Instrucțiunile asupra funcțiilor Intendenței Militare'', publicate în Monitorul Oastei nr.11 din 16 februarie 1861, se preciza expres că intendenții militari erau numiți de guvern pe lângă trupe „ca să înlocuiască vegherea ministrului în treburile interioare ale armatei'' — solda și subzistența, îngrijirea îmbrăcăminții, a locuinței, sănătății și înlesnirea mișcărilor. 

Din inițiativa ministrului de Război, generalul Ion Emanoil Florescu, în 1862 a fost adoptată „Legea privind întreținerea armatei'', care ulterior a cunoscut o serie de îmbunătățiri.Legea reglementa pensiile militarilor, rațiile alimentare, retragerea din serviciu, standardul de viață în corpuri, transportul și recompensele pentru merite deosebite.În același an au apărut noi reglementări în domeniu. Prin Înaltul Ordin de Zi nr.219 din 16 octombrie 1862, s-a constituit Corpul ofițerilor de administrație, însărcinat cu executarea tuturor serviciilor administrative. Nu se poate concepe o acţiune militară fără existenta suportului material, fără implicarea cu responsabilitate a ofiţerului de intendenţă, in soluţionarea sarcinilor complexe, de asigurare oportună a efectivelor cu tehnică și materiale de resort, în condiţii deloc ușoare, cu un cadru legislativ restrictiv și bugete de austeritate. Chiar în aceste condiţii, intendentul, ofiţerul, subofiţerul sau personalul civil contractual care asigură utilizarea eficientă și eficace a fiecărui leu alocat prin buget pentru întreţinerea zilnică a efectivelor, întotdeauna a găsit resursele necesare îndeplinirii în timp și în condiţii optimecât mai bune a sarcinilor incredinţate. După cum se ştie, nu se poate desfășura nici un fel de activitate pe terenul de instrucţie, în tabere, exerciţii, în operaţii în afara teritoriului naţional sau în cazarmă, fără ca personalul din intendenţă să nu-și probeze priceperea. De aceea, în ultimele decenii, intendenţa a cunoscut profunde mutaţii și perfecţionări, acestea ţinând pasul cu transformările survenite in structurile militare.

Procesele reformei și restructurării au vizat atât structura diferitelor eșaloane militare, cât și structurile de intendenţă. Începând cu anul 1990, sistemul de aprovizionare al armatei cu tehnică și materiale de resortul intendenţei a cunoscut, cum era și firesc, mutaţii considerabile. În sfera relaţiilor, acestea s-au aplicat corespunzător, organele și formaţiunile implicate În aprovizionare, pentru indeplinirea atribuţiilor funcţionale, au intrat în contact cu un număr mare de structuri militare și civile, unele care nu au existat inainte de 1990. Au apărut sarcini noi pentru organele de intendenţă in ceea ce priveşte achiziţia, contractarea, negocierea preţului și decontarea tehnicii și materialelor de resort, potrivit cerinţelor economiei de piaţă iar prin aplicarea sistemului de piaţă descentralizat a crescut ponderea activităţilor de recepţie calitativă a bunurilor și efectuarea decontărilor de către fiecare unitate achizitoare, fapt ce a impus şi perfecţionarea continuă a pregătirii structurilor de intendenţă existente în compunerea diverselor structuri militare. Evoluția ulterioară a intendenței militare a confirmat utilitatea sa pentru bunul mers al oștirii, logistica din zilele noastre preluând multe dintre tradițiile și atributele sale. În aceste momente aniversare pentru intendenţa Armatei României, gândul bun se îndreaptă spre acei repreuentanţi ai intendenţei militare care au dăruire, profesionalism, competenţă, patriotism şi multă dragoste de lucru făcut cu bun simţ şi care, prin pasiune şi muncă, o aşează la locul cuvenit şi respectat de ceilalţi militari.La mulţi ani tuturor celor ce lucrează sau au activat în acest domeniu!...

Surse:

https://www.mapn.ro/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/02/01/ziua-intendentei-militare--46566

http://www.rador.ro/2016/02/01/ziua-intendentei-militare/

http://www.ajabcmrr.ro/Documente/intendenta_2013.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie 2003: În această zi, naveta americană „Columbia" se dezintegrează la reintrarea în atmosferă, la altitudinea de 63 km. Naveta, lansată la 12 aprilie 1981, se afla la a 28-a misiune. Şi-au pierdut viaţa șapte astronauţi (șase americani şi unul israelian). Accidentul s-a petrecut cu puțin timp înainte de terminarea celei de-a 28-a misiuni a navetei, STS-107.

Pierderea navetei Columbia a fost rezultatul avariilor suferite în timpul lansării, când o parte din izolație, de mărimea unei serviete mici, s-a desprins din rezervorul principal exterior al navetei sub acțiunea forțelor aerodinamice. Resturile au lovit muchia frontală a aripii stângi, avariind sistemul de protecție termică (TPS), care o protejează de căldura generată de frecarea cu atmosfera la reintrarea în aceasta. Deși Columbia a rămas pe orbită, unii ingineri au suspectat că există probleme, dar managerii NASA au restrâns investigația, pe motiv că nu se pot face prea multe, chiar dacă se găsesc probleme.

Regulamentele de securitatea operării navetelor NASA stipulau că spuma de izolație a rezervorului exterior și lovirea navetei de către aceasta erau probleme de securitate ce trebuiau să fie rezolvate înainte de primirea permisiunii de lansare, dar adesea se dădea undă verde lansărilor chiar dacă inginerii ce studiau problema desprinderii de spumă izolatoare nu ajungeau la o concluzie favorabilă. Majoritatea lansărilor de navete înregistrau asemenea desprinderi de spumă și zgârieturi ale învelișului termic, evenimente ce încălcau regulamentele de securitate.În timpul reintrării după misiunea STS-107, suprafața avariată a permis gazelor fierbinți să pătrundă și să distrugă structura internă a aripii, cu rapiditate, ceea ce a determinat dezmembrarea vehiculului în timpul zborului. O operațiune masivă de căutare efectuată în Texas, Louisiana și Arkansas a dus la recuperarea rămășițelor echipajului și a numeroase fragmente din vehicul.Misiunea STS-107 a fost cea de-a 113-a lansare de navetă spațială. Ea a fost amânată de 18 ori de-a lungul a doi ani de la data planificată inițial, 11 ianuarie 2001, fiind lansată efectiv la 16 ianuarie 2003. (STS-113 a fost lansată înaintea ei). O întârziere cauzată de crăpături în sistemul de distribuție a combustibilului avusese loc cu o lună înainte de una dintre datele planificate, 19 iulie 2002. Comisia de Investigare a accidentului Columbiei a determinat că această întârziere nu a avut nimic de-a face cu defectarea catastrofală ce a avut loc șase luni mai târziu.

Recomandările Comisiei de Investigare a accidentului Columbiei au tratat atât probleme tehnice, cât și probleme organizatorice. Accidentul a dus la oprirea operării navetelor spațiale timp de doi ani, așa cum s-a întâmplat și după dezastrul Challenger. Construcția Stației Spațiale Internaționale a fost oprită, și, timp de 29 de luni, stația s-a bazat exclusiv pe Agenția Spațială Federală Rusă pentru reaprovizionare și pentru rotația echipajului până când zborurile navetelor spațiale americane s-au reluat cu misiunea STS-114.

Surse:

https://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/accidentul-suferit-de-columbia-acum-10-ani-inceputul-sfarsitului-pentru-navetele-spatiale-americane-10535266

http://www.ziare.com/international/stiri-externe/dezintegrarea-navetei-columbia-5-ani-de-la-dezastru-228247

http://www.romania-actualitati.ro/25_de_ani_de_la_tragedia_navetei_challenger-24855

https://www.descopera.ro/dnews/10537720-a-fost-dezvaluita-povestea-nestiuta-a-celui-mai-dramatic-moment-din-istoria-recenta-a-nasa

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie…

- Ziua intendenţei militare; prin Înaltul Ordin nr. 29, emis la 1.II.1861, s-a consfinţit înfiinţarea intendenţei militare; pe baza acestuia s-a format corpul ofiţerilor de intendenţă militară, condus de intendentul general al Armatei (asimilat cu gradul de general de brigadă) şi subordonat Ministerului de Război 

- 1587: Regina Elisabeta I a Angliei (1558-1603) a semnat ordinul de execuţie a Mariei Stuart a Scoţiei.

- 1671: S-a născut, la Cremona, lutierul italian Francesco Stradivarius (m.1743).Apreciate în lumea întreagă, viorile construite de familia Stradivarius se disting prin perfecţiunea contururilor şi prin sonoritatea de o excepţională nobleţe. 

- 1690: S-a născut compozitorul italian Francesco Maria Veracini (m. 1768)Francesco Maria Veracini n. Florenţa – d. 31 octombrie 1768, Pisa), violonist şi compozitor italian; virtuoz renumit al vremii, şi-a desfăşurat activitatea la Londra, Dresda şi Praga.A compus opere, cantate, concerte şi sonate pentru violă.

- 1789: A fost ales primul preşedinte al S.U.A. – George Washington (1732-1799).În perioada 1789-1797 cât a fost preşedinte, a promovat o politică internă conservatoare şi centralistă.În politica externă a fost adept al izolaţionismului. 

- 1801: S-a născut, la Paris, Maximilian Paul Emile Littré (m.1884), medic, filolog, scriitor, filosof şi om politic francez.Membru al Academiei Franceze. A tradus, în franceză, în 10 volume, operele lui Hipocrate, un dicţionar de medicină, de chirurgie şi de farmacie, precum şi alte lucrări. 

- 1823, 1/13: Vornicul Mihai Sturdza, reprezentant al marii boierimi moldovene, foloseşte într-un memoriu, pentru prima dată în viaţa politică a Ţărilor Române, noţiunea de conservator, pentru a desemna tendinţele marii boierimi de a păstra vechile stări de lucruri 

- 1838: S-a născut Nicolae Gane, scriitor şi politician român, membru (1908) al Academiei Române (d. 1916)

- 1847: Se inaugurează Teatrul de la Copou din Iaşi cu „Bătălia moldovenilor cu cavalerii teutoni la Marienburg", tablou vivant de Gheorghe Asachi, şi "Vicontele de Letorier", vodevil de Bayard şi Dumanoir 

- 1848: S-a născut Sava Henţia, pictor român (d. 1904) 

- 1851: A murit scriitoarea britanică Mary Shelley (n. 1797) ..

- 1860: S-a născut filologul german Gustav Weigand (m. 1930)

- 1861: Începe să funcţioneze, la Bucureşti, Arsenalul Armatei 

- 1868: S-a născut pictorul Ştefan Luchian; membru post-mortem al Academiei Române (1948) (m. 1916).

- 1876: S-a născut Octavian C. Tăslăuanu, critic literar, memorialist, publicist şi om politic; aflat la conducerea „Luceafărului" între anii 1903 şi 1919, a jucat, prin poziţia deţinută la cea mai de seamă revistă culturală a românilor transilvăneni, un rol deosebit de important în lupta dusă pe tărâm cultural pentru realizarea dezideratului de desăvârşire a unităţii naţionale (m. 1942) 

- 1882: S-a născut Márie Majerová (m.1967), prozatoare cehă. Dintre romanele publicate, cităm: O lume mai frumoasă (1923), Bariera (1933), Sirena (1935) – capodopera sa etc. 

- 1884: A fost publicată prima ediţie a Oxford English Dictionary 

- 1893: A apărut la Iaşi, până la 26 oct. 1943, cu intermitenţe, ziarul naţional liberal Evenimentul.Fondatori au fost George A. Scorţescu şi Albert C. Honigman.În perioada 1919-1920 a fost redactor şef publicistul Rudolf Şuţu. La 20 ian. 1900 a fuzionat cu ziarul Opinia din Iaşi. Un cotidian cu acelaşi nume apare la Iaşi din anul 1990. 

- 1894: S-a născut pictorul Lucian Grigorescu. Lucian Grigorescu (n. Medgidia - d. 28 octombrie 1965, Bucureşti) a fost un pictor român post-impresionist.Studiază pictura cu G.D. Mirea şi Gabriel Popescu între 1912 şi 1915 la Academia de Belle Arte din Bucureşti.După întreruperea cauzată de război, reia studiile în anii 1918-1920. Îşi continuă formaţia artistică la Roma (1921-1923) şi Paris (1924), unde frecventează atelierele de la „Grande Chaumière" şi „Académie Ranson", în atelierul lui Roger Bissière. Pe un drum urmat adesea de artişti, începând cu repezentanţii impresionismului, călătoreşte spre sudul Franţei, lucrând, între 1927-1939 la Cassis, fascinat de lumina intensă, de culorile proaspete ale regiunii. Participă la saloanele oficiale din România, la expoziţii organizate de „Tinerimea Artistică", „Grupul nostru", „Arta" etc. Pictorul, pe care criticul N. Argintescu-Amza îl considera, în monografia ce i-a consacrat-o, „unul dintre cei mai interesanţi, mai complecşi şi mai personali postimpresionişti în cadre mondiale", rămâne credincios elanurilor sale din tinereţe, dăruindu-se cu o nedisimulată plăcere lucrului în „plain-air" (Peisaj la Martigne, Mogoşoaia).Lucian Grigorescu a fost înainte de toate un pictor al naturii, dar aici trebuie adăugată şi natura umană. Cele mai multe portrete aparţin perioadei târzii a artistului, totuşi şi în tinereţe a realizat unele portrete semnificative. Realitatea este respectată, transfigurată însă de o puternică sensibilitate personală.În 1948, Lucian Grigorescu a fost ale membru corespondent al Academiei Române.

- 1895: S-a născut regizorul american John Ford (m.1973), unul dintre maeştrii westernului. 

- 1896: Premiera mondială a operei „Boema" de Puccini, la Torino 

- 1901: S-a născut actorul american de film Clark Gable (m. 1960). 

- 1903: A murit George Stokes, matematician şi fizician irlandez (d. 1819).Sir George Gabriel Stokes a fost un matematician şi fizician irlandez, care, lucrând la Cambridge, a adus importante contribuţii în domeniile dinamicii fluidelor (inclusiv ecuaţiile Navier-Stokes), opticii, şi fizicii matematice (inclusiv Teorema lui Stokes).A fost secretar şi ulterior preşedinte al Royal Society.

- 1905: A apărut, la Bucureşti, „Viaţa nouă", publicaţie lunară, sub direcţia lui Ovid Densusianu; revista a devenit principalul organ de presă al mişcării simboliste de la noi 

- 1905: S-a născut Emilio Gino Segrè, fizician italian, laureat al Premiului Nobel..Emilio Gino Segrè (n. Tivoli, Italia - 22 aprilie 1989, Lafayette, California, SUA) a fost un fizician italian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1959, împreună cu Owen Chamberlain, pentru descoperirea antiprotonului.A emigrat în Statele Unite datorită legilor rasiale promulgate în Italia în 1938, după modelul german.Acolo şi-a continuat activitatea de cercetare la Universitatea Berkeley din California.Împreună cu Corson şi Mackenzie, a descoperit elementul astatin, iar în colaborare cu Kennedy, Seaborg, şi Wahl, izotopul plutoniu-239 şi proprietăţile acestuia. În 1944 i s-a acordat cetăţenia americană.Între 1943 şi 1946 a participat la proiectul Manhattan al Laboratorului Los Alamos de realizare a primei bombe atomice.În 1946 s-a reîntors la Universitatea Berkeley la postul de profesor, continuând studiile în domeniul fisiunii spontane şi mai apoi în domeniul fizicii particulelor elementare.

- 1918: S-a născut Ludmila Ghiţescu, poetă şi prozatoare (m.2.I.1991)  

- 1920: S-a înfiinţat Institutul de Istorie Naţională din Cluj-Napoca; fondat din iniţiativa şi cu sprijinul material al regelui Ferdinand I, Institutul a funcţionat în cadrul Universităţii din Cluj, fiind condus de Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu

- 1922: S-a născut cântăreaţa italiană de operă (soprană) Renata Tebaldi (m. 2004)

- 1926: S-a născut istoricul Dumitru Protase; în activitatea de cercetare s-a aplecat îndeosebi asupra istoriei Daciei romane şi postromane; membru de onoare al Academiei Române 

- 1926: S-a născut Leslie Nielsen, actor canadian, veteran al cinematografiei, cu peste 60 de filme la activ si peste 1500 de aparitii în show-uri TV („Kojak”, „Cine este şeful?”) (d.28.11.2010)

- 1928: S-a născut Octavian Sava, scenarist, dramaturg, autor de texte umoristice; redactor la Radio (1949-1964) şi apoi la Televiziune  

- 1931: S-a născut Boris Elţîn, om politic rus, primul preşedinte al Federaţiei Ruse (12.VI.1991 - 31.XII.1999) (m. 2007) 

- 1934: S-a născut scriitorul Nicolae Breban; membru al Academiei Române

- 1935: S-a născut Dieter Kühn, dramaturg şi eseist german

- 1935: S-a născut juristul Ion Dogaru; studii privind dreptul civil, dreptul comerţului internaţional, dreptul familiei, teoria generală a dreptului şi filosofia dreptului; membru corespondent al Academiei Române

 - 1935: A apărut la Iaşi, până în decembrie 1940, Atheneum. Revistă de ideologie şi ştiinţă a liceelor militare.Publicaţia îşi propunea să trateze probleme de organizare a învăţământului liceal militar, de pedagogie, filosofie, de psihologie, estetică, istorie literară.

- 1938: S-a născut pictorul Niculiţă Secrieru (m. 2002)

- 1938: S-a născut Constantin Popovici, sculptor român (d. 1995).Constantin Popovici (1938-1995), personalitate artistică complexă, fiul sculptorului Ion Grigore Popovici (1907–1946) şi al pictoriţei Nadia Popovici (1910–1985), a fost studentul maestrului Boris Caragea la Institutul de arte plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti (1958-1964). În 1966 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Participă la expoziţii internaţionale (Atena, Paris, Milano, Bruxelles, Londra, Veneţia, New York, Moscova). Distincţii: Premiului Uniunii Artiştilor Plastici (1967, 1991), Ordinul „Meritul cultural”, Premiul Academiei, Medalia „Una cultura per Europa” (1986, Roma).„Pasărea” lui Constantin Popovici se inspiră din faimosul model brâncuşian („Pasărea măiastră”), reuşind să redea cu un plus de dramatism ideea de zbor înţeleasă platonician, ca zbatere şi totodată descătuşare de forţe spirituale „captive” în materialul brut.Deasupra barajului Vidraru troneaza simbolul acestuia, titanul Prometeu sau Omul de Fier simbolizând puterea energiei, o lucrare monumentală ce are înălţimea de 10 metri, realizată cu ajutorul unor segmente de oţel inoxidabil şi inaugurată în 1971 de sculptorul Constantin Popovici în memoria energeticenilor ce au înălţat barajul.

- 1943: A încetat din viaţă, la Iaşi, Alexandru D. Atanasiu (n.1871), publicist, pictor şi profesor român. Iniţiator al Asociaţiunii generale a artiştilor, fondator al Societăţii Casa artelor (Iaşi, 1911), întemeietor şi director al revistei ieşene Arta română (1908-1912), artist plastic şi profesor cu îndelungată activitate.A fost unul dintre promotorii culturii româneşti în viaţa artistică şi în presa timpului.

 - 1944: S-a născut Petru Popescu, poet, scenarist şi prozator român, stabilit în SUA din 1975.Petru Popescu (n. Bucureşti) este un romancier, scenarist şi realizator de filme american de origine română.După terminarea liceului „Spiru Haret” se înscrie la Facultatea de Litere, secţia limbi străine (germanice), licenţa luată în 1967 cu specializarea literatură comparată. Debutează în 1966 cu placheta de versuri „Zeu printre blocuri”, pentru ca în 1969 să apară „Prins”, roman de mare succes în epocă şi care îl înscrie pe autor ca pe un promotor de referinţă al literaturii citadine. A obţinut o bursă Gottfried von Herder la Viena (1971- 1972).În 1974 acceptă o invitaţie din partea Universităţii din Iowa de a participa la un seminar internaţional International Writing Program, ocazie cu care se hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară.Stabilit în Statele Unite ale Americii din 1974, s-a impus drept romancier şi autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood.

- 1944: A murit Piet Mondrian, pictor olandez. Piet Mondrian (Pieter Cornelis Mondriaan, n.7 martie 1872) a fost un pictor olandez şi un contributor important la mişcarea artistică de Stijl (revista De Stijl (Stilul în olandeză), în care Mondrian a publicat primele eseuri despre teoria sa, pe care a numit-o neoplasticism.), fost fondată de Theo van Doesburg.Deşi bine cunoscute, des-parodiate şi chiar trivializate, picturile lui Mondrian arată o complexitate mult mai adâncă decât simplicatatea lor aparentă. Picturile pentru care este cel mai bine cunoscut, reprezentând forme rectangulare de roşu, galben, albastru şi negru, separate de linii groase, negre şi rectilineare, sunt de fapt rezultatul unei evoluţii artistice care s-a întâmplat în cursul de aproape 30 de ani şi care a continut până la sfârşitul vieţii lui Mondrian.    

- 1945: A murit Johan Huizinga, eseist şi istoric de artă olandez. Johan Huizinga (n. 7 decembrie 1872, Groningen; d. De Steeg lângă Arnheim), este un istoric, profesor şi eseist olandez. A studiat literaturile orientale la Groningen, apoi la Leipzig, afirmându-se în 1897 cu o teză despre teatrul indian. În 1897–1905 predă istoria la o şcoală din Haarlem.După succesul înregistrat cu volumul Originile oraşului Haarlem (1905), este numit profesor de istorie medievală şi contemporană la Universitatea din Groningen. Din 1915 până în 1942 este profesor la Universitatea din Leiden. În 1938 este ales vicepreşedinte al Comitetului internaţional pentru cooperare intelectuală al Ligii Naţiunilor. Arestat de nazişti în 1941, este eliberat în 1942, dar i se interzice să revină la Leiden. Moare la De Steeg, în februarie 1945.Cărţi publicate Amurgul Evului Mediu- 1919, Erasmus- 1924,Explorări în istoria civilizaţiei- 1929,Criza civilizaţiei- 1935,Homo ludens- 1938

- 1945: S-a născut interpreta de muzică populară Elena Roizen (m. 2007)

- 1946: Norvegianul Trygve Lie (1896-1968) devine primul secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) (până în 1953) 

- 1946: Ungaria este proclamată republică 

- 1949: A murit N.D. Cocea, prozator, eseist, dramaturg şi traducător român (n. 1880).Ataşat încă din tinereţe mişcării socialiste, a fost membru activ al cercului România muncitoare. Deasemenea a condus numeroase publicaţii legate de aceasta sau a colaborat la ele: Viaţa socială, Viitorul social, Facla, Chemarea. A fost director al unor publicaţii aflate sub îndrumarea PCR: Era nouă, Reporter.Având orientare de stânga, critică monarhia, oligarhia şi susţine cauza Răscoalei din 1907.În 1917, la Petrograd, îl cunoaşte pe Lenin, pentru care resimte o simpatie deosebită şi pe care îl evocă în mod elogios, doi ani mai târziu, într-un articol din ziarul Chemarea.

- 1952:Prin strădania actorului român Remus Ionaşcu (1905-1965), s-a organizat, în foaierul Teatrului Naţional din Iaşi, primul Muzeu al Teatrului, care prezenta afişe şi costume din vremurile de început ale activităţii dramatice. Acesta a stat la baza Muzeului Teatrului, inaugurat la 27 dec. 1976, când se împlineau 160 de ani de la primul spectacol de teatru în limba română.

- 1953:A încetat din viaţă, la Bucureşti, pedagogul român George G. Antonescu (n.1882).A fost unul dintre cei mai productivi teoreticieni români ai educaţiei din prima jumătate a secolului trecut.A publicat lucrări de istorie a pedagogiei, de pedagogie teoretică şi lucrări cu caracter social şi politic. A funcţionat ca profesor la Universitatea din Bucureşti şi director al Institutului Pedagogic Român, creat în 1926. 

- 1954: S-a născut prozatorul Tudor Dumitru Savu (m. 2000)

- 1955: S-a născut violoncelista Anca Vartolomei

- 1958: A murit fizicianul american Clinton Joseph Davisson; a descoperit fenomenul de difracţie a electronilor (1927); Premiul Nobel pentru Fizică pe 1937 (n. 1881)

- 1958: Primul satelit al Americii este lansat cu succes în Cosmos.

- 1965: S-a născut actorul american Brandon Lee, fiul lui Bruce Lee (m. 1993)

- 1966: A murit actorul american de film Buster Keaton (n. 1895) .

- 1970: S-a născut interpreta de muzică uşoară Nico (Nicoleta Matei)

- 1970: A murit botanista Alice Săvulescu; cercetări în domeniile microbiologiei şi patologiei vegetale; membru al Academiei Române (n. 1905)

- 1974: Ilie Năstase este declarat cel mai bun tenismen al anului 1973 şi este distins, la New York, cu „Racheta de aur"

- 1976: A murit fizicianul german Werner Heisenberg, unul dintre întemeietorii fizicii cuantice; Premiul Nobel pentru fizică pe 1932; membru de onoare străin al Academiei Române (1938) (n. 1901). Heisenberg s-a aflat mai apoi în fruntea programului pentru energie nucleară a Germaniei Naziste.

- 1986: A murit Alva Myrdal, sociolog şi politician suedez; prima suedeză ambasador (India, 1954); a condus delegaţia Suediei la Conferinţa pentru Dezarmare de la Geneva (1961-1973); militantă pentru pace, dezarmare şi pentru soluţionarea problemelor Lumii a Treia; Premiul Nobel pentru pace pe 1982 (n. 1902)

- 1990 - Gabriel Liiceanu înfiinţează la Bucureşti Editura Humanitas.

- 1991: România a obţinut statutul de „invitat special" la Consiliul Europei; la 7.X.1993 a avut loc ceremonia de aderare a României ca membru cu drepturi depline 

- 1991: Preşedintele Republicii Africa de Sud, Frederick de Klerk, anunţă abrogarea tuturor legilor legate de regimul de discriminare rasială. În aprilie 1994 au avut loc primele alegeri multirasiale din R. Africa de Sud, iar Nelson Mandela a devenit primul preşedinte de culoare al ţării

-1995: A intrat în vigoare Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană (semnat la 1.II.1993)

- 1995: România a semnat, la Strasbourg, alături de reprezentanţii altor 20 de state, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei (adoptată la 10.XI.1994, Convenţia a intrat în vigoare la 1.II.1998)

- 1998: A intrat în vigoare Convenţia pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei (adoptată la 10.XI.1994 şi deschisă spre semnare, la Strasbourg, la 1.II.1995; România a semnat Convenţia chiar în prima zi, alături de reprezentanţii altor 20 de state)  

- 1999: A încetat din viaţă Dimitrie Rachici (n.1934), poet român. Dintre volumele publicate: Între mare şi cer (1964), Dinamica secundă (1968), Absolvo (1970) etc.A realizat literatură pentru copii (Târlici, 1967) şi altele. 

- 2003: Naveta americană „Columbia" se dezintegrează la reintrarea în atmosferă, la altitudinea de 63 km. Naveta, lansată la 12 aprilie 1981, se afla la a 28-a misiune. Şi-au pierdut viaţa 7 astronauţi (6 americani şi unul israelian) 

- 2003: Au început să circule în România primele trenuri „Săgeata albastră”. 

- 2007: A murit Gian-Carlo Menotti, compozitor american de origine italiană (n. 1911)

- 2009: A încetat din viaţă Virgiliu Niculae Constantinescu (n.1931), inginer român.Membru titular al Academiei Române (1991). Are contribuţii la teoria lubrificaţiei (cu gaze, turbulente, interacţiuni vâscos-nevâscos în aerodinamică). Între anii 1994-1998 a fost preşedinte al Academiei Române

- 2012: A murit Wislawa Szymborska-Włodek, poetă, eseistă, ilustratoare de carte şi traducătoare poloneză; Premiul Nobel pentru literatură pe 1996 (n.2.VII.1923)

$$$

 COSTACHE CARAGIALE

Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale, a fost actor, regizor, profesor de actorie şi unul dintre fondatorii Teatrului Naţional din România, primul director de teatru al Teatrului cel Mare (Teatrului Naţional de azi) şi deschizător de drumuri în dramturgia românească.

Costache Caragiale s-a născut în 29 martie 1815 şi a decedat în 13 februarie 1877. Mărturiile contemporanilor sunt puţine, iar imaginea unui Costache Caragiale tânăr ne lipseşte. A absolvit Conservatorul, în vremea când acesta se numea Filarmonica, şi l-a avut model pe actorul Aristia. 

Aprins de dorinţa de a învia teatrul românesc cu spectacole în limba română 

Până să devină directorul Teatrului cel Mare, Costache Caragiale a jucat la Iaşi şi Botoşani vreo şase ani. La Bucureşti, teatrul era ca şi în Moldova un domeniu rezervat trupelor străine, franceze, nemţeşti, italiene marcat de spectacole de vodevil, operă, varietăţi. 

Pe la 1845 revine în Bucureşti şi încheagă o trupă, numind-o “trupa română de diletanţi”, din care făceau parte actorii străluciţi ai vremii: Ştefan Vellescu, C. Demetriade, Maria şi Raluca Stavrescu, Frosa Vlasto Marcolini şi Mihail Pascaly propunându-şi să includă în repertoriu numai piese scrise de primii noştri dramaturgii români ai vremii: V. Alecsandri, C. Negruzzi, C.Facca. 

„Aprins de dorinţa de a învia un teatru pe care cabala politică îl sugrumase încă în leagănul său – povestea Costache Caragiale – propusei la câţiva bărbaţi de putere să-mi dea ajutorul pecuniar, făgăduindu-le sclavia mea la întâmplare de nereuşire. Propunerea îmi fu primită în ridicol şi eu eram un şarlatan…”. 

Şi atunci, hotărăşte să-şi sacrifice averea personală în favoarea teatrului, ca trupa să joace spectacole în limba naţională, dintre care amintim: “Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii” de V. Alecsandri, „Buna educaţie” de C. Bălăcescu; „Comedia Vremeii sau franţuzitele” de C.Facca. 

Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Actorii au jucat în spectacole rostind textul în limba română, fără fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane. 

Publicul său nu era format din boierii din vestitele lor saloane ale epocii, ci lumea de jos a breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Actorul şi profesorul de la Conservator, care a dat prima promoție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui. 

Inaugurarea Teatrului cel Mare din Bucureşti 

Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. Din contractul semnat de către actor, se constată că a primit funcția de director al Teatrului cel Mare din Bucureşti la 1 iulie 1852, pe un termen de trei ani. La acea vreme, construcţia instituţiei nu era finalizată. 

Din contract reiese că era obligat să aibă o trupă de 24 de persoane, să dea în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, București, Fondul Teatrului Național, 1852) Nu știm cu ce bani, înainte de inaugurarea instituției, Costache Caragiale se deplasează la Paris pentru a cumpăra costume și decor. 

Așadar, Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei [CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel] între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. [ Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”] 

După înființare, în 1852, Teatrul Național devine în scurt timp inima Micului Paris, -aşa era numit Bucureştiul atunci – şi pulsează viaţă în universul cultural și politic românesc până în 1944. Era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti de pe scenele lumii în toate limbile, în spectacole de dramă, tragedie, comedie, vodevil. Viaţa bucureşteană de atunci înseamnă teatru, iar teatru înseamnă viaţă socială, culturală, politică, cu ecou în fața teatrului sau pe scena lui. 

La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre “frumoasa amestecătură” care mergea de la “modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”. 

În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. [Olănescu, Costache –“Teatru la români”]. 

Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Iar tonul festiv a fost dat de protipendada, care a alergat cu sufletul la gură să umple sala, ca să-și etaleze costumele și rochiile elegante daor ca să fie văzuţi. Programul ales pentru inaugurarea sălii nu corespundea nici cu frumuseţea sălii, nici cu însemnătatea zilei, că era ajunul anului nou, nici cu diversitatea socială a spectatorilor. 

În privința programului serii au existat controverse în epocă. Din ziarele timpului, aflăm că pe afiș era trecut spectacolul „Zoe” sau “Amantul împrumutat”, un vodevil într-un act, tradus din limba franceză, cu muzica cupletelor scrisă de Eduard Wachmann, unde juca cântăreața Niny Valéry și actorii: Costache Caragiale, Costache și Ralița Mihăileanu, Catinca Mihăescu și Raluca Stavrescu, urmat de un program de teatru de operă italiană, în care cuprindea o arie din opera “Masnadieri” (Bandiții) cântată de Mustani, și trioul din “Lucreția Borgia” cântat de soprana Marziali cu Finochi și Pellegrini, un cvartet din “Lucia de Lamermoor” cântat de domnișoara Lesniewsha cu Mustani, Fiochi și Carol, toți din trupa lui Papa Nicola. Și la final, doina din “Claca țărănească” operetă scrisă de Ioan Andrei Wachmann (1807-1863), pentru a da serii un ton festiv. 

Patru lei, o cămaşă, o bibliotecă şi un gând nobil 

La arhivele Statului printre multe dosare despre istoria teatrului românesc există o scrisoare semnată de Iasomiţa Caragiale: „Subscrisa, soţia repausatului Costache Caragiale, rămasă în mizerie, împreună cu o numeroasă familie, fără poziţiune, fără recompensă, adusă la extremă disperare, vin a vă ruga, a face a mi se acorda o seară în Teatrul Naţional, fără plată, ca să poată artiştii români, în fruntea cărora se află domnul Pascaly să dea o reprezentaţie în favoarea nenorocitei familii a lui Costache Caragiale, camaradul, fostul director şi iniţiatorul în arta dramatică.” Scrisoarea datează din 14 octombrie 1877. 

Refuzul fusese categoric pe motiv că direcţia nu are nicio zi liberă. 

Pe lângă comediile sale, a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi o vastă bibliotecă. Plecase în lumea de dincolo cu un gând nobil şi optimist: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…” A mai scris: „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” (o lucrare confesională unde stăruia asupra mişcării teatrale naţionale) şi „Teatrul Naţional în Ţara Românească” închinată publicului român. 

Costache Caragiale a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut un crez: TEATRUL.

$$$

 CORNELIU BABA

„Ideea care m-a urmărit este că şansa picturii mele a fost tocmai dezavantajul de a trăi în Est şi de a participa la toate coşmarurile acestei epoci, care mă urmăresc obsesiv în drama picturii mele.” Corneliu Baba s-a născut pe 18 noiembrie 1906.

Iată ce scria, spre sfârşitul vieţii, Corneliu Baba, unul dintre cei mai importanți pictori români, în „Însemnările unui pictor din Est”. „Fantezia mea avea nevoie de un drum sinuos, de drama umană, văzută în toată cruzimea, violenţa şi laşitatea care continuă să umple, de-a lungul secolelor, Istoria.” A murit la 91 de ani, în decembrie 1997. 

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe. 

Creația sa profund personală, racordată la tradiţia occidentală, realizată într-un limbaj unic, cum susțin foștii săi studenţi Henri Mavrodin, Zamfir Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu sau Ştefan Câlţia, azi artişti cu un loc sigur în peisajul contemporan, înseamnă mult pentru arta românească din secolul XX. Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe. 

Dând dovadă de o vocaţie cultivată din copilărie de tatăl său, pictor de biserici, a traversat un întreg secol, lucrându-şi asiduu talentul, pe care-l respecta, nerisipindu-şi energia creatoare, căutând să dea chip obsesiilor în tablouri a căror valoare s-a bucurat de recunoaştere unanimă. A iubit deopotrivă lectura şi muzica, fiind fascinat de George Enescu, căruia avea să-i picteze un portret tulburător mai târziu, descoperit în timpul unui concert susţinut cândva la Craiova, oraşul natal al pictorului: „Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”. 

Încă de la primele sale desene, datând din anul 1916, anul intrării României în război, alături de Antanta, s-a aplecat cu acribie asupra omului și a chipurilor lui, studiindu-le în paralel cu studiul naturii. A rămas dincolo de programe estetice, fără să se afilieze la vreunul, fără să se regăsească total în vreunul. Deși în opera lui de tinerețe se simt ecouri din diferite orientări – expresionism, avangardă etc. –, creația lui Corneliu Baba se va apropia apoi de realism, dar unul profund personal, care l-a impus, făcându-i totodată şi un mare deserviciu. A rămas fidel crezului romantic – pictura este o taină pe care n-o descifrează teoreticienii sau ideologii, idee pentru care a pledat în faţa studenţilor, în lunga lui carieră pedagogică, începută în 1939, când era deja asistent la Catedra de Pictură a Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, la care el însuşi studiase sub îndrumarea lui Nicolae Tonitza. 

În 1945 a devenit profesor de pictură la același institut, dar peste doar câțiva ani, în 1949, a primit interdicţia de a mai preda, din motive rămase incerte. 

A părăsit Iaşiul şi s-a stabilit la Bucureşti. El însuşi a mărturisit-o mai târziu, în „Însemnările unui pictor din Est”: „Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mânca. Din când în când eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Când foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întâlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte”. Sunt anii în care a acceptat să ilustreze „Mitrea Cocor”, cartea obedientă a lui M. Sadoveanu, şi „Bietul Ioanide”, romanul lui G. Călinescu. Mai târziu pentru acest gest a fost acuzat de pactizare cu regimul, pe care, pe altă parte, îl condamna neîncetat. Şi alte episoade din cariera sa au fost folosite în scop denigrator: scrisoarea din 1962, prin care cerea să devină membru al Partidului Muncitoresc Român, lucrări ca „Odihnă la câmp” şi câteva portrete sociale. 

Obsesia pentru portret, prezentă în destinul său decenii întregi, a fost decisivă pentru evoluția artistului. Datorită portretelor sale unice, Corneliu Baba şi-a găsit un loc numai al lui, odată cu prima expoziţie personală din străinătate (la Bruxelles, abia în 1964), după participarea la expoziţii de artă românească la Varşovia, Praga, Budapesta, Belgrad, Helsinki, Atena, Viena. Au urmat Londra, Tokyo, Beijing, Tel Aviv, Boston, New York, Washington, Chicago, Palma de Mallorca, Lisabona, Buenos Aires, Glasgow. 

Supravieţuind clipei, opera lui Corneliu Baba, explică acelaşi critic, respira acelaşi aer ca marea pictură occidentală, răspunzând creator influenţei exercitate de Goya, El Greco şi Rembrandt. Ciclurile originale dedicate arlechinului, regelui nebun, spaimei (cu primul desen început în ziua cutremurului din 1977), precum şi numeroasele portrete de personalități ale epocii sau de membri ai familiei, departe de normele artei academice, au fost o modalitate constantă de exprimare a condiţiei tragice a omului, rămânând principalele sale reuşite artistice. Corneliu Baba a pictat chipuri halucinante, de coșmar sau pur și simplu de vis, studiind revolta şi suferinţa, folosind cum numai el știe culorile, lumina şi umbra. 

Prin spaţiul geografic în care a funcţionat, a fost un om al Estului. Prin racordarea la tradiţia picturii europene, prin afinitățile sale artistice, a fost un spirit al Vestului. A filtrat coşmarul trăit în spaţiul real printr-o conştiinţă artistică singulară, cum spunea el însuși, turnându-l în forme care ţin de un spaţiu spiritual ce transcende istoria. Tablourile, răspândite în diverse muzee şi colecţii, dintre care cea mai bogată este Colecţia Baba de la Muzeul de Artă din Timişoara, au rămas mărturie. La Timișoara, unde există 27 de tablouri ale sale, tocmai s-au întors luna aceasta 7 tablouri ale sale, care au fost expuse, alturi de tablouri semnate de Pablo Picasso, de exemplu, la Muzeul Academiei Naționale de Arte din Beijing.

__$$$_

 AUTORITATEA PALESTINIANĂ

Retrospectiv privind, potrivit Bibliei, evreii au fost cei care au populat primii Palestina. Ulterior, în 135 d.Hr., romanii au cucerit regiunea şi i-au expulzat pe evrei, lipsindu-i de o entitate teritorială şi politică proprie. După cucerirea romană, puţini evrei au rămas în acele teritorii intrate sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Începând cu secolul al VII-lea, teritoriile palestiniene au fost ocupate de arabi, iar populaţia a fost, în mare parte, islamizată.Apoi, în 1517, otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, teritoriile fiind transformate în provincii otomane.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, apariţia sionismului a accentuat dorinţa evreilor de a avea un stat propriu. În perioada decembrie 1917–1918, în timpul Primului Război Mondial, armata britanică a ocupat întregul teritoriu al Palestinei.

Înainte de ocupaţia britanică, la 2 noiembrie 1917, ministrul de externe al Imperiului Britanic, Arthur Balfour, a făcut o declaraţie – „Declaraţia Balfour”. Documentul anunţa disponibilitatea guvernului britanic de a permite instalarea evreilor în Palestina, britanicii urmărind atragerea capitalului evreilor în contextul Primului Război Mondial. Se încerca crearea, de către britanici, a unui cămin evreiesc în Palestina.

În 1919, după ce arabii au înţeles conţinutul Declaraţiei Balfour, aceştia s-au unit împotriva sioniştilor, constituind o societate creştino-musulmană. Această mişcare era condusă de familia Husseini, descendentă a Profetului. În scopul împiedicării formării unui stat evreiesc, au fost întreprinse acţiuni ale arabilor palestinieni precum trimiterea unor petiţii la Liga Naţiunilor denunţând politica sionistă. Cu toate acestea, organizaţia nu a luat măsuri de vreme ce politica sionistă avea aprobarea expresă a mandatarului britanic, ca instrument al Ligii.

Ca urmare a deciziilor adoptate la Conferinţa de la San Remo (1920), când s-a hotărât desfiinţarea Imperiului Otoman, un nou stat, Palestina, a fost creat. Acest teritoriu a fost pus sub mandat britanic, armata britanică administrând şi guvernând teritoriul.

Iniţial, arabii din Palestina au avut relaţii bune cu noii veniţi, dar aspiraţia acestora spre formarea unui stat arab i-a determinat să dezaprobe mandatul britanic şi emigraţia evreilor.

Segregarea dintre cele două populaţii s-a accentuat începând cu jumătatea anilor ‘30, când evreii şi-au constituit structuri proprii, cu sprijinul diasporei.

Revoltele palestiniene şi masacrul de la Hebron

În 1928, autorităţile mandatoare au recunoscut dreptul de proprietate al musulmanilor asupra „Zidului Plângerii” din vechiul oraş al Ierusalimului şi au reintrodus, pentru evrei, la solicitarea arabilor, interdicţia privind plasarea de bănci sau de obstacole lângă „Zidul Plângerii”. Tocmai încălcarea prohibiţiei de către evrei prin instalarea, lângă „Zidul Plângerii”, în septembrie 1928, în ziua de Yom Kippur sau „Ziua Ispăşirii”, a unui paravan care să separe femeile de bărbaţi, i-a alarmat pe arabii palestinieni. Aceştia se temeau de faptul că evreii intenţionau să-şi clădească o sinagogă în preajma „Zidului Plângerii” şi, treptat, să acapareze Muntele Templului de deasupra Zidului, inclusiv Moscheea Al Aqsa.

Tulburările începute în anul 1928 au fost provocate de arabii din Palestina aflată sub regimul mandatar britanic, şi îndreptate împotriva evreilor. Aceste violenţe au fost generate de disputa dintre musulmani şi evrei pentru accesul la „Zidul Plângerii”.

Astfel, în august 1929, după ce arabii i-au atacat pe evreii care se rugau la Zid, au urmat protestele evreilor care scandau că Zidul le aparţinea. Drept răspuns, arabii palestinieni au distrus sinagoga şi cărţile de rugăciune ale evreilor şi au extins revolta, culminând cu uciderea, la Hebron, a câtorva zeci de evrei.

Conflictul dintre cele două comunităţi s-a amplificat, în ciuda emiterii, de către autorităţile britanice, a unei Carte Albe, în cuprinsul căreia se afirma că se menţinea status quo-ul şi că evreii, ca popor minoritar, aveau permisiunea de a aduce, pentru rugăciunea la Zidul de Apus, doar obiectele permise pe vremea turcilor. De asemenea, în document se recomanda înfiinţarea unui Consiliu Legislativ alcătuit din reprezentanţii tuturor comunităţilor palestiniene, fapt nerealizat.

În urma revoltelor arabe şi a masacrului de la Hebron, datorită presiunii statelor arabe, al căror petrol devenea semnificativ, şi pe fondul creşterii numărului de imigranţi evrei în Palestina, în mai 1939 a fost proclamată o nouă Cartă Albă de către guvernul britanic, care limita imigraţia evreiască, respingea ideea formării unui stat evreu şi a proclamării unuia palestinian. Totuşi, se afirma că în anul 1949, Palestinei i se va acorda independenţa cu o conducerea duală, arabo-evreiască.

În contextul intensificării acţiunilor evreilor pentru a-şi întemeia un stat şi, ca urmare a sprijinului acordat de SUA în acest sens, în martie 1945, arabii palestinieni şi-au construit propriile structuri. Astfel, la Cairo s-a înfiinţat Liga Statelor Arabe (Egipt, Siria, Transiordania, Irak, Liban, Arabia Saudită, Yemen, Palestina).

Războaiele arabo-israeliene

1. Războiul din 1948 (al-Nakba)

Pe fondul declanşării de către evrei a unui război de gherilă contra mandatarilor britanici care se împotriveau emigrării evreilor torturaţi din Occident în Palestina, problema teritoriilor palestiniene a fost dezbătută la Organizaţia Naţiunilor Unite.

În 1947, în cadrul Adunării Generale a ONU, a fost adoptată, cu o majoritate de două treimi, Rezoluţia 181, prin care se stabilea partajarea Palestinei în două entităţi distincte, independente-un stat evreu şi unul arab, Ierusalimul şi Betleemul beneficiind de un regim internaţional sub autoritatea ONU. Arabii palestinieni şi evreii s-au opus acestei soluţii, în primăvara anului 1948 aceştia declanşând un război de gherilă. Opinia poporului arab era similară cu a liderilor săi din moment ce arabii nu erau alfabetizaţi, erau săraci şi tindeau să urmeze liderul.

Astfel, în mai 1948, după retragerea trupelor engleze din Palestina, evreii şi-au proclamat statul Israel, fără intervenţia ONU. Liga Arabă şi-a trimis armatele pentru a restabili securitatea în zonă. Războiul din 1948 i-a dezrădăcinat pe arabii palestinieni din locurile lor. Palestinienii au fost separaţi de casele lor, evacuaţi şi expulzaţi.

În urma confruntărilor militare, Israelul a ocupat din teritoriul ce revenea palestinienilor conform planului ONU. Din moment ce acest plan nu era acceptat de niciuna dintre părţi, evreii au considerat că nu încălcau legislaţia internaţională.  

În ianuarie a fost încheiat un armistiţiu, la propunerea Egiptului, conform căruia teritoriul Gaza trecea sub administraţie egipteană.

În urma negocierilor de la care Irakul s-a retras, Malul Vestic al Iordaniei (CisIordania/West Bank) (cea mai mare parte a teritoriului destinat statului palestinian), precum şi Ierusalimul de Est, vor intra în componenţa Transiordaniei, care se va numi Regatul Haşemit al Iordaniei.

În urma negocierilor cu Siria, care şi-a retras trupele din Palestina, statul evreiesc va ocupa 78% din teritoriul Palestinei, nu 56% cât se preconiza. 

În mai 1949, Israelul a devenit stat membru ONU (sub formă de republică parlamentară), ideea de stat palestinian fiind îngropată:el nu exista ca entitate politică, ci era împărţit între Iordania şi Egipt.

În ceea ce priveşte problema palestiniană, se considera că era de competenţa statelor arabe vecine Israelului.

În 1959, preşedintele irakian Kassem a lansat ideea unei guvernări palestiniene în Gaza şi Cisiordania.

 În replică, în 1964, preşedintele Nasser al Egiptului, a anunţat, în cadrul summitul-ului ţărilor arabe, reprezentarea, în Liga Arabă, a entităţii palestiniene şi crearea unui Comandament arab unificat care să controleze unităţile palestiniene armate.  

În acelaşi timp, în luna iunie a anului 1964, în partea de est a Ierusalimului s-a înfiinţat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), o organizaţie politică şi paramilitară a arabilor palestinieni formată din Mişcarea Fatah, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat de Eliberare a Palestinei şi alte fracţiuni palestiniene. O.E.P. a luat fiinţă din iniţiativa statelor arabe în frunte cu preşedintele Egiptului, Nasser .

2. Războiul de şase zile(iunie 1967)

Având multiple cauze anterioare, războiul de şase zile a fost declanşat de Israel, care a atacat Egiptul din cauza blocadei navale a strâmtorii Tiran. Armata israeliană a învins armatele arabe aliate şi a cucerit Fâşia Gaza (Egipt), Înălţimile Golan (Siria) şi Cisiordania (Iordania).

Drept urmare, Rezoluţia de la Khartoum[xx]sugerafaptul că statele arabe nu vor face pace cu Israelul(cei 3 nu – „nu pace, nu negocieri, nu discuţii”cu Israelul). Rezoluţia de la Khartoum a condus la Războiul de Yom Kippur din 1973.

3. Războiul de Yom Kippur

Statele arabe, Egipt şi Siria, au pornit atacul surpriză asupra Israelului pentru a recupera teritoriile pierdute în 1967. S-au alăturat acestui război Irakul şi alte state arabe.

În primele zile ale războiului, egiptenii şi sirienii au obţinut victorii semnificative. Apoi, începând cu a doua săptămână de lupte, sirienii au fost scoşi din zona platoului Golan, iar în sud, în peninsula Sinai, egiptenii au fost înfrânţi de armatele israeliene, acestea trecând dincolo de Canalul Suez (vechea linie de încetare a focului) şi încercuind o întreagă armată egipteană. Presiunea exercitată de Statele Unite ale Americii asupra Israelului a determinat această ţară să se abţină de la distrugerea armatei egiptene.

Aşadar, odată cu încetarea ostilităţilor la recomandarea ONU, statele arabe au depăşit trauma psihologică suferită în urma războiului din 1967. Datorită succeselor limitate din Sinai, Egiptul a negociat de pe alte poziţii cu Israelul.

Astfel, în septembrie 1978, la Camp David, Egiptul a negociat un tratat de pace cu Israelul, având ca mediator Statele Unite ale Americii. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acordului de pace israeliano-egiptean din 1979. Conform acordului de pace, Israelul urma să-şi retragă din Sinai trupele şi coloniştii în schimbul unor relaţii normale cu Egiptul şi a unei păci durabile.

Comunitatea arabă nu a fost de acord cu semnarea tratatului de pace deoarece acesta însemna, implicit, recunoaşterea Israelului ca stat. Egiptul a fost exclus din Liga Arabă, iar preşedintele său, Anwar Sadat, a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981.

III. Acordurile de la Oslo

Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite şi aflat consecutiv sub o administraţie egipteană şi iordaniană, apoi, din 1967, sub cea israeliană, poporul palestinian şi-a constituit grupări politice şi militare care să-l reprezinte. Pe lângă OEP, în 1959 fusese înfiinţată, de către Yasser Arafat, Mişcarea de Eliberare naţională a Palestinei – Fatah, o grupare militară care şi-a creat celule în Cisiordania şi Gaza şi a instruit trupe de gherilă.

Pe fondul intensificării violenţelor dintre arabi şi evrei şi al izbucnirii, în decembrie

1987, a unei revolte palestiniene – Intifadă, care a inclus manifestări puternice, greve şi acte de nesupunere civică, în scopul dobândirii suveranităţii palestiniene asupra Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza, s-a format, în vara anului 1988, gruparea extremistă Hamasdin Frăţia Musulmană, localizată în Gaza.

Începând cu anii ’90, au fost întreprinse acţiuni de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian. În 1991, negocierile au fost purtate cu ocazia organizării unei conferinţe la Madrid, apoi au urmat discuţii secrete la Oslo pentru ca, în septembrie 1993, să se semneze, oficial, la Washington, în prezenţa preşedintelui OEP, Yasser Arafat, a primului ministru israelian, Yitzhak Rabin şi a preşedintelui american, Bill Clinton, un acord denumit „

Declaraţia de Principii privind Aranjamentele Interimare de Autoguvernare”. Acest document a reprezentat primul acord direct dintre guvernul Israelului şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP).

Acordurile de la Oslo puneau bazele unei auto-guvernări palestiniene, stipulând înfiinţarea Autorităţii NaţionalePalestiniene, responsabilă de administrarea teritoriului aflat sub controlul său. 

Totodată, acordurile prevedeau că, în termen de cinci ani, Israelul trebuia să se retragă din teritoriile ocupate şi să predea controlul palestinienilor. Israelul urma să acorde autonomie palestinienilor în etape. Cu toate acestea, evreii îl considerau pe Rabin trădător, în vreme ce palestinienii din mişcarea Hamas reîncepuseră lupte violente în Gaza.

Acordurile au fost aplicate odată cu retragerea trupelor israeliene din Ierihon (13 mai 1994) şi din Fâşia Gaza (18 mai 1994). La data de 1 iulie 1994, Yasser Arafat a devenit preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene.

În 1995, tot la Wahington, au fost semnate acordurile asupra extinderii autonomiei palestiniene în Cisiordania, împărţită în trei zone. Un alt acord a fost încheiat în 1998, la Wye River, în conformitate cu care autoritatea palestiniană trebuia să primească încă o parte din teritoriul Cisiordaniei. Deşi perioada de autonomie palestiniană trebuia să se finalizeze în 1999, negocierile privind statutul final al Cisiordaniei şi Palestinei au fost amânate.

În septembrie 2000 a izbucnit a doua Intifadă, o perioadă de acte intense de violenţe israeliano-palestiniene, cauzată de vizita premierului israelian de atunci, Ariel Sharon, pe esplanada moscheii musulmane Al Aqsa.

În aprilie 2003, cvartetul format din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, ONU şi Rusia, a pus bazele unui nou plan de pace – Roadmap for Peace– pentru soluţionarea conflictului israeliano-palestinian până în 2005, plan bazat pe acţiuni coordonate ale ambelor părţi, care să conducă la crearea unui stat palestinian democratic. 

În vara lui 2005, a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din Fâşia Gaza. Au fost evacuaţi locuitorii israelieni, iar armata a fost retrasă de pe teritoriul Gazei, menţinând totuşi controlul frontierelor.

În 2009, au avut loc operaţiuni militare israeliane în Fâşia Gaza. Autoritatea Palestiniană s-a retras de la negocieri în semn de prostest. 

În 2010, la Washington, s-a încercat reluarea unor negocieri directe. Dialogul dintre preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas şi premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a fost întrerupt după ce Israelul a continuat, începând cu 26 septembrie, colonizarea în teritoriile ocupate.

$$$

 BUREBISTA - REGELE REGILOR

Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia". Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.

Cum va fi aratat acel stralucit barbat, care, acum doua milenii, ridicandu-se dintre ai lui, a unit triburile geto-dace, faurind un imperiu dacic? Care vor fi fost insusirile lui morale si fizice? Documentele vremii nu spun nimic despre acest lucru sau cele care spun s-au pierdut, in schimb in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele si izbanzile sale si ale neamului sau, ceea ce obliga sa credem ca BUREBISTA avea neobisnuite virtuti ostasesti, politice si diplomatice. Strabon contemporan cu marele rege dac, spune: "Burebista, barbat get, luand conducerea neamului sau, prin abstinenta si ascultare de porunci, a ridicat pe oamenii acestia, asa incat, in numai cativa ani, a intemeiat o mare imparatie si a supus getilor pe aproape toti vecinii; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celtii cei ce se amestecasera cu tracii si iliriii a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Cristasiro, precum si pe taurisci i-a nimicit cu desavarsire"

Burebista a fost un rege pe masura cerintelor si virtutilor neamului sau, geto-dacii, care reprezinta ramura nordica a marelui popor trac, care l-a randul sau are radacini adanci in spatiul carapato-danubiano-pontic. Despre traci Herodot spune: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume dupa cel al inzilor. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de nebiruit si cu mult mai puternic decat toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinta si niciodata nu se va infaptui. De aceea sunt acestia slabi"

Statul dac, sub BUREBISTA a fost rezultatul dezvoltarii vietii materiale si spirituale, prelucrarea fierului, roata olarului, olaritul in sine, agricultura practicata intens si organizat desi cunoscute din vechime acum au luat o deosebita amploare. Ca dovada a acestor dezvoltari este si sporirea populatiei, cand pe langa cresterea numarului de localitati se pot observa si infiintarea unor asezari de tip protourban-centre militare, religioase, politice pe care dacii le numeau in limba lor DAVA.

Lumea geto-daca se caracteriza prin continuitate, particularitate transmisa si romanilor. Izvoarele istorice, la care se adauga numeroase marturii arheologice, vorbesc de existenta, inca din veacurile precedente, a unor capetenii iscusite: DROMICHETE (300), OROLES (sec 2 i.e.n), RUBOBOSTES (sec 2 i.e.n) si altii nenumiti care in fruntea ostirilor dace au infruntat pe sciti, persi, germani, celti, romani. In preajma crearii statului dac condus de BUREBISTA, existau 4 mari uniuni de triburi, care aveau moneda proprie, cu o arie de raspindire foarte mare de la Morava (rau ce desparte Moravia de Slovacia) si pana la Bug si Olbia si din Rodopi pana la Vistula. Dezvoltarea interna a societatii geto-dace ajunsese la un stadiu ce impunea trecerea la un sistem de organizare sociala superioara. BUREBISTA, prin marea sa opera de unificare, a raspuns acestei cerinte istorice, intemeind un stat centralizat, puternic pe care l-a condus timp de 4 decenii!

 

Unirea triburilor geto-dace a fost posibila datorita premiselor etnice, culturale, lingvistice, spirituale si geopolitice. Unitatea etno-lingvistica este explicit aratata de autori antici (Strabon; Sallustius; Trogus Pompeius; Cassius Dio), iar Ptolemeu din Alexandria in "Indreptar geografic" mentioneaza cateva triburi dace (albocensi; buri; costoboci; piefigi; ratacensi; saboci), iar poemul anonim "Mangaierea Liviei" consemneaza tribul dacilor apuli. 

Unitatea religioasa se baza pe credinta in acelasi zeu ZAMOLXIS si pe credinta in nemurire a tuturor tracilor si era deasemenea intarita de prezenta pe tot teritoriul locuit de geto-daci a anahoretilor numiti KAPNOBATAI si KTISTAI. Caile unirii sunt doar doua: pe calea diplomatiei, care a strans in jurul lui Burebista acele capetenii care au inteles necesitatea unei singure autoritati politice si calea razboiului, a armelor pentru cei ce incercau sa-si pastreze privilegiile regionale. Exista posibilitatea ca insusi Burebista sa fi condus cetele geto-bastarne care l-au infrant pe C.Antonius Hybrida in batalia de langa Histria. Dupa ce a reusit sa unifice triburile geto-dace si le-a impus disciplina si respectul fata de legi, BUREBISTA si-a consolidat statul si si-a extins stapinirea, folosind iscusinta sa militara, politica si diplomatica, a distrus puterea celtilor, pana in Slovacia, apoi a cucerit orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Marii Negre de la Apollonia (Szopol-Bulgaria) pana la Olbia (la limanul Bugului). Intr-un timp relativ scurt, marele rege, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se intindea spre vest si nord-vest pana la Dunarea de mijloc si Morava, spre nord pana la Carpatii Padurosi spre est pana la Bug si Marea Neagra, iar spre sud, peste Dobrogea, pana in Balcani. Toate partile locuite de geto-daci, de la cursul superior al Dunarii pana la mare, formau un adevarat imperiu getic, asa cum il numeste Strabon, putand ridica la lupta, potrivit aceluiasi autor, o armata de 200000 de oameni, cifra impresionanta pentru acele timpuri!

Primele expeditii organizate de Burebista asigura flancul estic si sud-estic al regatului sau, intre Carpati si Nistru unde ii supune pe bastarni si ii infrange pe sciti apoi se ocupa de orasele traco-celtilor scordisci. Urmeaza apoi campania impotriva oraselor grecesti de la Pont. Se supun fara lupta: Tyras; Tomis; Callatis; Dyonisopolis; Apollonia in timp ce Olbia; Histria; Odessos si Mesembria sunt atacate violent si supuse. Expeditiile apusene au ca scop asigurarea flancului vestic, unde dupa celto-tracii scordisci din SV, sunt atacate triburile celtice ale Boiilor si Tauriscilor din NV. Stapanind o Dacie asa de mare si putenica, BUREBISTA a intervenit si in politica Romei, care stapanind acum Macedonia constituia un pericol pentru statul dac. Pentru a preintampina un atac roman, BUREBISTA a luat partea lui Pompei in confruntarea acestuia cu Cezar. Dupa batalia de la Dyrrachium (Durazzo, Durreo-Albania), regele dac a trimis invingatorului o solie cu misiunea de a negocia o alinta.

Regele Daciei oferea lui Pompei ajutor militar in schimbul recunoasterii de catre acesta a cuceririlor sale. Dar inainte ca oastea daca sa ajunga la locul bataliei, teatru de lupta aflat la o asa mare distanta, Pompei a fost invins de Cezar in batalia de la Pharsala. Cu toate acestea amenintarea getica a continuat sa produca ingrijorare la Roma, incat insusi Cezar se pregatea sa porneasca asupra Daciei, in fruntea unei mari armate pe care o concentrase in Macedonia. Planul nu a mai fost pus in aplicare deoarece in 44 i.e.n Cezar este asasinat in senat. In ce priveste politica interna, sub marele rege dac se stabilesc norme juridice si etice prin indemnarea la sobrietate si abstinenta si desigur prin puterea exemplului. Noul mod de viata are ca centru spiritual Muntele sfant KOGAION dar s-au mentinut si incintele sacre locale. Pe plan local, Burebista mentine in conducere pe sefii de trib localicare s-au supus, in timp ce pe plan central recruteaza oameni noi, insarcinati cu administrarea activitatilor productive, strangerea darilor si supravegherea muncilor obstesti. Astfel se realizeaza sistemul de fortificatii din muntii Surianu intre vaile Sebesului, Muresului, Streiului si Jiului, cuprinzand cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Cugir si Varful lui Hulpe. Exista trei tipuri de cetati astfel construite:

--cetati de piatra ecarisata (blocuri de calcar fasonate)

--cetati de piatra nefasonata legate cu lut

--cetati simple de pamant si lemn.

Teama ca armatele lui BUREBISTA ar putea ocupa provinciile romane a continuat sa ingrijoreze Roma. La un moment dat s-a raspandit zvonul ca dacii au invadat Macedonia, obligand senatul roman sa trimita o delegatie la fata locului pentru a cunoaste adevarul. Marc Antoniu, fostul adjunct a lui Cezar, s-a folosit de zvonurile care circulau pentru a obtine conducerea unei mari armate-lucru initial refuzat de senat - in vederea unei confruntari cu ostile lui BUREBISTA. Odata ajuns la comanda, Marc Antoniu, si-a adus armata in Italia si a pornit al doilea razboi civil.

O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru "lumea civilizata". Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani "boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului". Acelasi Strabon sustine ca Burebista a "pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci". Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.

Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?

Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.

El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului său.