$$$

 IULIAN GROZESCU

Iulian Grozescu (n. 20 ianuarie 1839, Comloșu Mare, Comitatul Torontal – d. 2 iunie 1872, Comloșu Mare, Comitatul Torontal, Imperiul Austro-Ungar) a fost un poet, publicist și traducător român.

Iulian Grozescu a fost redactor și colaborator la ziarele românești din Arad, Viena, Pesta, Oradea, București și prim-redactor la revista Familia.

Biografie

Iulian Grozescu s-a născut în satul bănățean de câmpie Comloșu Mare, în familia numeroasă a preotului Ioan Grozescu, originar din Livezi de lângă Craiova.

A urmat studiile liceale la Timișoara, Arad și Oradea, după care a urmat dreptul la Universitatea din Pesta. În perioada studiilor universitare a publicat poezii și a colaborat cu ziarul Concordia, condusă de Sigismund Pop, și la revista umoristică Strigoiu al lui Mircea V. Stănescu, iar împreună cu cel din urmă editează la Pesta foaia Speranța, În anul 1863 care, însă, apare doar într-un singur număr.

La 13 octombrie 1863 apare la Pesta revista satirică „Umoristulu” coordonată de George Ardelean, la care se alătură ca redactor. Colaborând cu această revistă timp de doi ani, leagă o prietenie durabilă cu prim-redactorul revistei, Iosif Vulcan, iar la 5 iunie 1865 faimoasa revistă „Familia” își începe apariția, iar Iulian Grozescu se alătură de la început colectivului de redacție, publicând în Familia poezii, nuvele, traduceri, recenzii etc.

În anul 1867 pleacă la București, unde colaborează la ziarele Telegraful și Poșta română. În această perioadă publică în Familia, Suveniruri din București. În noiembrie 1871 devine redactor responsabil al revistei Albina din Pesta, iar la 12 mai, 1872 scoate ziarul umoristic Priculiciu la Timișoara.

În anul 1869 apare la Arad, la tipografia lui Ștefan Gyula, volumul de poezii "POESII" editat de avocatul Emericu B. Stănescu. Editorul îi aduce în prefața volumului un adevărat elogiu poetului.

Moare la 2 iunie 1872, în casa părintească din Comloșu Mare, răpus de tuberculoză.

Opera

Poezie:

Sunt român

Străină

Coriolan

Mihai Bravul

Unit sau neunit

Nuvele:

Fatalitate și noroc

Mărioara și Măriuța

Căderea Timișanei

Traduceri:

Fata căpitanului, Aleksandr Pușkin

Sursa:

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900,București, Editura Academiei, 1979.

$$$

 IULIU MOISIL

Iuliu Moisil (19 mai 1859 – 28 ianuarie 1947) a fost un profesor și scriitor non-ficțiune român năcut în Năsăud , în regiunea Transilvaniei.Tatăl său a fost preotul Grigore Moisil, iar istoricul Constantin Moisil i - a fost nepot. Greco -catolic , a urmat școala primară în orașul natal, urmată de liceul local . Apoi s-a înscris la Politehnica din Viena , unde a studiat chimia industrială și științele naturale și unde a fost un membru activ al societății România Jună . S-a întors acasă în 1885, s-a aventurat în Bucovina condusă de Austria , [iar în 1886 a devenit profesor de fizică la Liceul Radu Greceanu din Slatina , în Vechiul Regat al României . În 1894, a fost transferat la Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu . Numit director în anul următor, a supravegheat construcția unei clădiri școlare permanente. A fondat revista „Amicul tinerimii” în 1896, conducând-o până în 1899 și reluând ulterior publicarea la București; a fondat banca comunitară Cerbul în 1897 și a ocupat funcția de președinte al acesteia; și a contribuit la înființarea muzeului din Gorj în 1900. La Târgu Jiu , în 1900, a fondat prima școală de olărit tradițional românesc din Oltenia . 

În 1906, Moisil s-a mutat la București , capitala țării , unde a ajutat la pregătirea expoziției generale din acel an. Din 1906 până în 1910, a lucrat ca secretar al Muzeului de Etnografie și Artă Populară . Apoi a devenit bibliotecar al Muzeului Pedagogic în 1910 și director în 1921. Cetățean român naturalizat din 1911, a menținut legături cu românii din Transilvania, conducând filiala din Oltenia a Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor din 1892. A susținut unirea provinciei cu România , care a avut loc în 1918. 

În 1931, s-a întors la Năsăud; împreună cu Virgil Șotropa și Iulian Marțian , a contribuit la înființarea Muzeului Frontierei Militare, a filialei orășenești a bibliotecii Academiei Române și a filialei locale a Arhivelor Naționale ale României . Până la sfârșitul vieții, a condus filiala năsăduană a ASTRA . În ultimii ani, a editat o bună parte din scrierile sale despre personalități locale proeminente, publicându-le în două volume, în 1937 și 1939. A tradus „Povestea vieții mele” de Helen Keller și „Pe urmele omului antic ” de Roy Chapman Andrews . În total, a lăsat în urmă aproximativ o mie de publicații pe o gamă largă de subiecte. Printre revistele la care a contribuit s-au numărat „Buletinul Societății Române de Geografie” , „Convorbiri Literare” , „Arhivele Olteniei” , „Arhiva Someșană” și „Vatra” . 

La nominalizarea sa de către Dimitrie Gusti , Moisil a fost ales membru de onoare al Academiei Române în mai 1943. A fost înnobilat în titlul de cavaler al Ordinului Coroanei în 1907. În ianuarie 1887, la Biserica Greco-Catolică Sfânta Barbara din Viena, s-a căsătorit cu Anna Emilia Othilda Schwennhagen, fiica germană a unui arhitect din Braunschweig , pe care studentul o cunoscuse probabil la un eveniment cultural. Tatăl lui Moisil a fost inițial precaut din cauza religiei luterane a miresei , dar a consimțit după ce ea a promis să adopte credința mirelui. Tinerii căsătoriți s-au stabilit imediat la Slatina, unde Othilda a înființat o grădiniță germană de succes. Căsătoria a durat peste cincizeci de ani și, conform unei relatări lăsate de soțul văduv, s-a dovedit a fi o uniune foarte fericită.

$$$

 JOSE SARAMANGO

Explorată, reconstruită din amintiri şi închipuiri vârsta de aur rămâne un timp la care te întorci în gând, ca să scapi de prezent. Dar şi ca să-l înţelegi. O invitaţie în copilăria scriitorului portughez, recompensat în 1998 cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Autorul atâtor volume celebre, printre care „Istoria asediului Lisabonei” „Memorialul mânăstirii”, „Toate numele”, „Peștera” sau „Eseu despre orbire”, José Saramago a evadat adesea în propria copilărie. Astăzi, recitind „Fărâme de memorie”, îl însoțim în Portugalia începutului de secol și vă oferim câteva „fărâme de copilărie”. 

1. 

„Nu mai exista casa în care m-am născut, dar faptul acesta mi-e indiferent, pentru că n-am nicio amintire a timpului trăit de ea. A dispărut într-un munte de ruine și cealaltă, aceea care, timp de zece sau doisprezece ani, a fost căminul suprem, cel mai intim și profund, locuința extrem de săracă a bunicilor mei din partea mamei, Josefa și Jerónimo se numeau, acel magic cocon unde știu că s-au produs metamorfozele hotărâtoare ale copilului și adolescentului. Această pierdere, însă, de mult nu mă mai face să sufăr, prin puterea reconstructivă a memoriei, pot să ridic în orice moment pereții ei albi, să plantez măslinul care făcea umbră la intrare, să deschid și să închid ferestruica de la ușă și portița din gardul curții, unde, într-o zi, am văzut un șarpe mic încolăcit, să intru în cocini ca să văd purceii sugând, să mă duc la bucătărie și să torn din găleată, apa care să-mi potolească, pentru a mia oară, setea din vara aceea. Atunci îi spun bunicii: «Bunico, mă duc să dau o raită pe aici». Ea spune: «Du-te, du-te», dar nu-mi recomandă să am grijă, pe vremea aceea adulții aveau mai multă încredere în cei mici pe care-i educau”. 

2. 

„Această casă de pe Rua dos Cavaleiros, cu scara ei strâmtă și abruptă, e legată de perioada mea de coșmaruri visate în somn sau cu ochii deschiși, căci era de ajuns să vină noaptea și colțurile să înceapă să se umple de umbre, pentru ca, din fiecare dintre ele, un monstru să-și întindă ghearele în direcția mea, terorizându-mă cu grimase diabolice. Îmi amintesc că dormeam pe jos, în camera părinților (singura, de altfel, așa cum am spus) și, de acolo, îi chemam tremurând de frică pentru că sub pat sau într-o pelerină pusă pe umeraș, în forma distorsionată a unei comode sau a unui scaun se mișcau ființe indescriptibile care amenințau să sară pe mine și să mă devoreze. Responsabil pentru aceste spaime, cred eu, a fost acel faimos cinema Păduchele, din cartierul Mouraria, unde, împreună cu prietenul meu Felix, m-am hrănit spiritualicește cu cele o mie de chipuri ale lui Lon Chaney, cu oameni răi și cinici de cea mai proastă factură, cu viziuni de fantome, cu magii supranaturale, cu turnuri blestemate, cu subterane lugubre, în fine, cu tot arsenalul, pe atunci încă în faza de grădiniță, al groazei individuale și colective la preț scăzut”. 

3. 

„Tu, bunico, stăteai pe pragul ușii tale, deschisă spre noapte înstelată și imensă, spre cerul despre care nu știai nimic și pe unde nu aveai să călătorești niciodată, spre liniștea câmpurilor și a norilor umbroși și ai spus, cu seninătatea celor nouăzeci de ani ai tăi și focul unei adolescențe niciodată pierdute: «Lumea e tot atât de frumoasă și mie îmi pare atât de rău că mor». Exact așa. Eu eram acolo.” 

4. 

„În afara școlii, îmi amintesc de câteva găști grozave cu copiii din vecini, de bătăi cu pietre care, din fericire, n-au provocat niciodată sângerări și nici lacrimi, dar în care se transpira din plin. Scuturile erau capace de cratiță pe care le căutam prin gunoaie. Deși eu n-am fost niciodată un tip al bravurilor duse la extrem, îmi amintesc că într-o zi am atacat sub o ploaie de pietren și numai datorită acestui gest eroic am reușit să-i punem pe fugă pe cei doi-trei inamici care ne țineau piept. Încă și astăzi mai am impresia că, înaintând astfel, cu fața descoperită, nesocoteam o regulă tacită a luptei, aceea ca fiecare armată să se mențină pe pozițiile sale și de acolo, fără atacuri și contraatacuri, să arunce cu pietre în adversar.” 

5. 

„Era vara anului 1933, eu aveam zece ani și dintre toate știrile pe care le-a publicat Século în acele pagini dintr-o anumită zi a anului anterior, am păstrat doar o amintire; fotografia, cu respectiva explicație, care-l reprezenta pe cancelarul austriac Dollfuss asistând la o defilare de trupe în țara lui. Era vara lui 1933, de șase luni Hitler preluase puterea în Germania, dar despre această știre, dacă am citit-o la vremea respectivă în Diário de Notícias pe care tata îl aducea acasă, în Lisabona, nu-mi amintesc. Sunt în vacanță, în acasa bunicilor mei materni și, în timp ce, pe jumătate distrat, îmi scarpin încetișor brațele, sunt surprins de faptul că un cancelar (ce era un cancelar?) putea fi atât de scuns. Nici Dollfuss, nici eu nu știm că avea să fie asasinat de naziștii austrieni în anul următor”.

$$$

 Frații Kellogg – cum a pierdut puritanismul și a câștigat plăcerea

La sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un orășel din Michigan numit Battle Creek, un medic tânăr, rigid și obsedat de ideea purității absolute, avea să pună fără să știe prima cărămidă a unui imperiu construit exact pe ceea ce el detesta cel mai mult, pentru că John Harvey Kellogg credea cu o fervoare aproape mistică faptul că trupul omenesc este un templu care trebuie ferit de orice formă de plăcere, iar pentru el mâncarea, sexul, condimentele, zahărul și chiar viața de familie erau porți directe spre decădere morală și boală.

Sanatoriul pe care l-a condus a devenit celebru nu pentru vindecări blânde, ci pentru tratamente bizare și adesea brutale, clisme zilnice în cantități uriașe, băi electrice, aparate vibratoare, diete lipsite de gust și o obsesie patologică pentru combaterea sexualității, inclusiv prin metode care astăzi par de neconceput, iar în această lume a austerității, John a inventat fulgii de porumb nu ca mic dejun plăcut, ci ca armă, o hrană fadă menită să suprime dorințele sexuale și să „calmeze” trupul.

În umbra acestui om temut și venerat în același timp a trăit fratele său mai mic, Will Keith Kellogg, disprețuit din copilărie, umilit constant, plătit prost și tratat ca un servitor, dar care avea un talent pe care John nu l-a înțeles niciodată: simțul realității și al afacerii, pentru că Will a văzut rapid ceea ce pacienții știau deja, că fulgii aceia, oricât de lipsiți de gust ar fi fost, aveau potențial, iar cu puțin zahăr și sare ar fi devenit nu un instrument de reprimare, ci un produs dorit.

Când Will a propus îndulcirea cerealelor, John a explodat de furie, numind zahărul „diavolul alb” și refuzând orice compromis, iar ruptura dintre ei a devenit inevitabilă, pentru că Will a ales în cele din urmă să plece, să cumpere partea fratelui său și să construiască un brand care nu predica abstinența, ci promitea plăcere, comoditate și bucuria unui mic dejun ușor, iar succesul a fost fulgerător, cutiile de corn flakes au invadat America, reclamele au redefinit micul dejun, iar Will a devenit unul dintre cei mai bogați oameni ai epocii.

Urma inevitabilă a fost războiul juridic, un proces lung și amar în care doi frați s-au luptat pentru un nume, pentru o moștenire și, în fond, pentru două viziuni opuse asupra vieții, iar instanța i-a dat dreptate lui Will, interzicându-i lui John să-și mai folosească propriul nume pe produse, o lovitură devastatoare pentru un om care se considera geniul moral al familiei.

Anii au trecut, iar Will a construit un imperiu, a fondat o fundație filantropică uriașă și a schimbat definitiv felul în care lumea mănâncă dimineața, în timp ce John, rămas fidel ideilor sale, și-a văzut sanatoriul prăbușindu-se, reputația estompându-se și viața încheindu-se într-o izolare amară, iar ironia supremă a fost că numele lui avea să rămână pentru totdeauna asociat cu cereale dulci pentru copii, exact opusul a tot ceea ce a predicat.

Morală:

Uneori, ideile născute din frică și rigiditate pot crea accidental lucruri care supraviețuiesc doar atunci când sunt eliberate de dogmă, iar istoria arată adesea că nu cei care luptă împotriva bucuriei câștigă pe termen lung, ci cei care înțeleg natura umană și o acceptă.

#Kellogg #IstorieCiudată #FrațiRivali #IroniaIstoriei #MiculDejun #PutereaPlăcerii #PoveștiAdevărate

$$$

 Femeia căreia i s-a spus că „nu e indicat” și care a demonstrat, timp de o viață, că singura greșeală era să fie subestimată

Mary Agnes Chase s-a născut în 1869, în Illinoisul rural, iar la doar doi ani și-a pierdut tatăl, lăsându-și mama văduvă să ducă singură povara unei familii mutate la Chicago, unde Mary, încă adolescentă, a început să muncească pentru ca toți să poată supraviețui, ajungând corector într-un ziar, un post modest, menit doar să verifice ortografia și gramatica, dar în care ea citea fiecare cuvânt cu o curiozitate care nu se mai oprea.

După program, cutreiera mlaștini și câmpuri, adunând plante, învățând singură botanica, urmând cursuri serale la Universitatea din Chicago și deprinzând ilustrația botanică studiind la microscop, până când, în 1901, a fost angajată la Muzeul Field de Istorie Naturală din Chicago, iar doi ani mai târziu s-a mutat la Washington pentru a lucra ca ilustrator botanic la Departamentul Agriculturii al Statelor Unite.

Acolo și-a descoperit adevărata pasiune: ierburile. Agrostologia, studiul lor, era considerată plictisitoare și lipsită de prestigiu, ignorată de majoritatea bărbaților de știință, dar Mary vedea în aceste plante fundamentul agriculturii, diferența dintre civilizație și foamete, temelia vieții însăși.

A lucrat alături de Albert Spear Hitchcock, specialistul-șef în ierburi al USDA, care i-a recunoscut inteligența și a devenit mentorul ei, iar când acesta s-a întors din Panama, în 1911, a cerut ca restul de 54 de dolari din grantul său să îi fie alocați lui Mary pentru cercetare pe teren, cerere respinsă sec de un oficial Smithsonian: „Mă îndoiesc de oportunitatea angajării serviciilor unei femei în acest scop”.

Răspunsul ei a fost simplu și definitiv: și-a finanțat singură expedițiile, economisind din salariu, colaborând cu misionare americane din America Latină și cu botaniste locale, iar acolo unde expedițiile masculine ajungeau, ea ajungea mai departe, aducând mai mult.

În 1924, la cincizeci și șase de ani, a petrecut opt luni în estul Braziliei, străbătând păduri tropicale și munți, colectând peste douăzeci de mii de specimene, dintre care sute de ierburi, multe complet noi pentru știință, revenind acolo în 1929 pentru a descoperi alte zece specii necunoscute, câștigând mai mult respect în America Latină decât în propria țară.

În același timp, Mary lupta și pe străzi, nu doar în laboratoare, fiind membră activă a Partidului Național al Femeilor, participând la protestele „Santinelelor Tăcute” din fața Casei Albe, fiind arestată în 1918 și din nou în 1919 pentru dreptul la vot, în timp ce USDA amenința să o concedieze pentru „comportament nepotrivit”, lucru oprit doar de intervenția mentorului său, care știa că munca ei nu putea fi înlocuită.

În 1936, la șaizeci și șapte de ani, a devenit șefa departamentului de agrostologie sistematică al USDA, una dintre cele mai înalte funcții științifice ocupate vreodată de o femeie în guvernul american, iar când pensionarea obligatorie a forțat-o oficial să plece, ea a continuat să vină zilnic la birou, fiind numită în cele din urmă custode onorific al ierbarului de ierburi al Smithsonianului, funcție pe care a deținut-o până la moarte.

La șaptezeci și unu de ani explora ierburile Venezuelei, descoperind unsprezece specii noi, iar la nouăzeci și unu îi scria finuței sale că ar fi mai ușor să se oprească din respirat decât să renunțe la ierburi, pentru că viața ei devenise inseparabilă de munca ei.

Mary Agnes Chase a murit în 1963, la nouăzeci și patru de ani, după aproape șapte decenii de cercetare, lăsând în urmă zeci de publicații, colecții uriașe și generații de femei botaniste pe care le-a sprijinit, deschizându-și casa, „Casa Contenta”, tuturor celor care aveau nevoie de un adăpost și de o șansă.

Astăzi, una dintre cele mai mari colecții de ierburi din lume, la Smithsonian, se sprijină pe munca ei, chiar dacă numele ei rămâne necunoscut pentru cei mai mulți, deși ori de câte ori privim un lan de grâu, o pajiște sau o pădure de bambus, vedem lumea pe care Mary Agnes Chase a înțeles-o mai bine decât aproape oricine.

Când lumea îți spune că nu e „potrivit”, uneori singurul răspuns demn este să trăiești astfel încât întreaga ta viață să devină dovada că au greșit.

Unde ne-am opri noi dacă am avea curajul să nu ne retragem atunci când ni se spune că nu e cazul, nu e vremea sau nu e pentru noi?

#MaryAgnesChase #FemeiÎnȘtiință #CurajTăcut #IstorieNevăzută #Perseverență #ȘtiințăCuDemnitate #ModeleUitate

$$$

 România, dincolo de prejudecăți

– Tu, de unde ești?

– Sunt româncă.

– Mda… nomazi, hoți, criminali, femei ușoare…

– Scuză-mă, tu ești cumva nomad, hoț, criminal sau mergi la femei?

– Cine, eu? Nu… de ce mă întrebi?

Dacă ți-ar fi plăcut sportul, m-ai fi recunoscut în Nadia Comăneci, în Gică Hagi sau în Simona Halep, oameni care au dus numele României pe cele mai înalte podiumuri ale lumii, acolo unde munca, disciplina și sacrificiul nu mai au nevoie de traducere.

Dacă ai fi avut ureche pentru muzică, m-ai fi auzit în armoniile lui Ciprian Porumbescu sau în universul sonor al lui George Enescu, unde sensibilitatea și genialitatea au devenit limbaj universal.

Dacă ai fi știut ce înseamnă filosofia, m-ai fi întrebat de Mircea Eliade sau Emil Cioran, spirite care au pus întrebări incomode despre om, timp și sens, citite și discutate pe toate meridianele.

Dacă ai fi fost atras de sculptură, ai fi vorbit despre Brâncuși, nu ca despre un simplu nume, ci ca despre omul care a învățat lumea să vadă esența dincolo de formă.

Dacă știința ți-ar fi stârnit curiozitatea, ai fi auzit de Paulescu și Aslan, de Babeș sau de Poenaru, oameni care au deschis drumuri, au pus bazele unor descoperiri și au schimbat destine.

Dacă ai fi știut că Vlaicu te-a ajutat să visezi la zbor și că Henri Coandă a pus reacția pe aripile avionului, poate ai fi fost surprins să afli că și ei erau români.

Dacă ai fi fost turist în România, am fi vorbit despre Marea Neagră, despre Munții Carpați, despre Delta Dunării, mănăstiri și biserici, despre castele, lacuri și cascade, despre monumente istorice, arhitecturi, Palatul Culturii sau Peleș, despre istorie, tradiții, porturi și obiceiuri, despre o țară care nu se reduce la clișee.

Dacă ai fi fost mai interesat de țara mea, ai fi aflat că am avut regi și regine, că pe scenele lumii au urcat scriitori, poeți, actori și oameni de cultură, că există locuri aflate în patrimoniul UNESCO și peisaje care îți taie respirația.

Dar tu, străine, nu știi nimic din toate astea. Nu știi nimic despre România mea, despre istoria ei, despre oamenii ei. Vezi doar prin filtrul propriilor limite și judeci după ceea ce îți este comod. Iar uneori, oamenii văd în ceilalți doar ceea ce poartă deja în sufletul lor.

Asta este răspunsul pentru toți cei care încă își permit să judece doar pentru că cineva este român: nu prin furie, ci prin adevăr, nu prin strigăt, ci prin demnitate, obligând ignoranța la tăcere.

#Romania #Identitate #Demnitate #CulturaRomana #Istorie #Valori #FaraPrejudecati

Tu cât de bine cunoști, cu adevărat, locul pe care îl judeci?

$_$

 Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare – model și mângâiere pentru mamele îndurerate

În toate necazurile, ca și în multele strâmtorări, Emilia s-a arătat o femeie vitează, o eroină adevărată. Toate mamele îndurerate ar trebui s-o urmeze, ca să nu deznădăjduiască în necazurile lor. Întotdeauna să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, și vor birui durerea. Astfel vor da neapărat mărturie că mama este „cea mai mare eroină a istoriei”.

Nu există om sau familie care să nu treacă prin durere și încercări. Suferința este moștenirea noastră comună. Și drepții vor întâmpina necazuri și amărăciuni multe în viața lor, ca și evlavioasa Emilia, care a suferit mult. Multe valuri au izbit corabia vieții ei de familie. Să urmărim câteva dintre acestea.

Prima suferință a constat în faptul că a rămas orfană de tânără, înainte de căsătorie a trăit experiența amară a vieții fără părinți, așa cum mărturisește propriul ei fiu: „A rămas orfană de ambii părinți”. Era a cincea fată din familie, neocrotită de nimeni. Dar această stare amară a înfruntat-o cu credința în Dumnezeu, în Părintele ceresc. Emilia a crezut că se găsește sub ocrotirea Domnului și pe credința aceasta și-a zidit nădejdea că vor veni zile mai bune, așa cum le dorea inima ei tânără.

După aceea, ca mamă, a fost mult încercată prin îmbolnăvirea fiului ei, Vasile. Acesta s-a îmbolnăvit grav de la o vârstă mică și era gata să moară. Și Emilia s-a rugat cu credință lui Dumnezeu ca să-i dăruiască sănătate. Rugăciunile acesteia și ale soțului ei au fost ascultate și minunea s-a întâmplat. Fiul lor Grigorie povestește minunea aceasta și spune că în timp ce fratele lor Vasile era bolnav de moarte, tatăl lor l-a văzut în vis pe Domnul, Care S-a apropiat și i-a adresat aceleași cuvinte ca și dregătorului de la curtea împărătească a lui Irod: „Mergi, fiul tău trăiește” (loan 4, 50). Tatăl, având credință asemănătoare cu cea a dregătorului „a primit același rod al credinței lui, a primit salvarea copilului său, pe care i-a oferit-o iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

Mama îndurerată s-a bucurat mult de vindecarea minunată a lui Vasile, și L-a preaslăvit pe Dumnezeu, dar acesta însă a rămas sensibil. Însuși fiul ei, Vasile cel iubit, scrie despre desele și diferitele lui boli. Episcopilor de pe malurile Pontului le scria că „boala trupului meu, despre care cu siguranță nu știți că mă însoțește din anii copilăriei până la vârsta bătrâneților mele, m-a împiedicat să vin aproape de voi”. Dar a suferit și de alte boli care l-au condus la îmbătrânire timpurie și la moarte în jurul vârstei de 49 ani. Vasile a fost chinuit de mic și compătimit de mama sa iubitoare. Într-adevăr, cât de mult suferă și se chinuiește o mamă când are copilul bolnav vreme îndelungată, și mai ales când copilul ei are o mulțime de harisme.

Moartea a venit însă și l-a luat devreme și pe unul dintre cei 10 copii. Băiețelul a fugit din brațele ei, îngerașul a plecat la ceruri. Emilia și-a liniștit durerea inimii doar prin credința și nădejdea că într-o zi îl va întâlni acolo.

Corabia familiei a fost zdruncinată cumplit de un alt talaz, mai puternic, la care nu se așteptau așa de repede. Este vorba despre moartea iubitului ei soț în jurul anilor 348-349 d.Hr., după ce s-a născut al cincilea băiat și cel de-al zecelea copil al familiei, Petru. „Acesta a fost ultimul vlăstar al părinților, care a fost numit fiu și orfan totodată, pentru că atunci când a văzut lumina zilei, tatăl a murit”. Ocrotitorul familiei a trecut în cealaltă viață și credincioasa Emilia a plâns ca om pe soțul ei, dar L-a preaslăvit și pe Dumnezeu, și Acestuia, ca Unui Părinte ceresc s-a încredințat pe sine și familia ei numerosă. Ca mamă văduvă a luat hotărârea să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i crească, să-i dea la studii și să-i căpătuiască pe cei nouă copii orfani, pe care fericitul soț îi lăsase aproape pe toți la vârste mici.

În toate aceste furtuni ale necazurilor, ca și în multe alte strâmtorări, Emilia s-a arătat o femeie vitează, o eroină adevărată. Toate mamele îndurerate ar trebui s-o urmeze, ca să nu deznădăjduiască în necazurile lor. Întotdeauna să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, și vor birui durerea. Astfel vor da neapărat mărturie că mama este „cea mai mare eroină a istoriei”.

(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele eroine ale Sfintilor Trei Ierarhi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 45-49)