Delfinii din Australia, au uimit întreaga lume științifică după ce au fost surprinși folosind bureți de mare pe post de unelte de protecție, un comportament care demonstrează o inteligență abstractă incredibilă.
Aceștia aleg cu grijă bureți de o anumită formă conică, îi smulg de pe fundul mării și îi așază pe bot ca pe un degetar protector, folosindu-i pentru a scormoni în siguranță prin nisipul plin de resturi tăioase de corali și pietre. Fără acest „echipament de protecție” improvizat, pielea lor extrem de sensibilă ar fi grav rănită în timp ce încearcă să găsească peștii delicioși care stau ascunși adânc în sedimente, acolo unde alte metode de vânătoare ar eșua.
Acest comportament fascinant, cunoscut sub denumirea de „sponging” (utilizarea bureților), a fost observat pentru prima dată în anii 1980 și reprezintă un exemplu rar de utilizare a uneltelor în regnul animal, în afara primatelor. Delfinii nu se nasc știind să facă acest lucru; este o abilitate dobândită care necesită timp și practică pentru a fi stăpânită. Tinerii delfini observă cu atenție tehnica mamelor lor și încep să imite mișcările, învățând cum să poziționeze buretele astfel încât să rămână fixat pe bot în timpul scufundărilor repetate și al mișcărilor bruște prin nisip.
Interesant este faptul că această tradiție se transmite aproape exclusiv pe linie maternă, de la mamă la fiică. Studiile genetice au arătat că majoritatea „utilizatorilor de bureți” sunt înrudiți, formând o subcultură distinctă în cadrul populației locale de delfini. Deși și masculii tineri învață tehnica de la mamele lor, ei tind să abandoneze acest obicei pe măsură ce ajung la maturitate, preferând să se concentreze pe formarea de alianțe sociale și pe alte metode de hrănire care le permit să rămână mai conectați cu grupul.
Motivul pentru care femelele continuă să folosească această metodă laborioasă este legat de necesarul energetic ridicat impus de sarcină și alăptare. Peștii capturați prin această metodă, deși greu de găsit, sunt extrem de nutritivi și constituie o sursă de hrană sigură și constantă. Spre deosebire de vânătoarea în grup, care poate fi imprevizibilă, utilizarea bureților le permite femelelor să exploateze o nișă ecologică neaccesibilă altor delfini, reducând astfel competiția directă pentru resurse.
Procesul de selecție a buretelui nu este unul aleatoriu, ci demonstrează o capacitate de judecată și preferință. Delfinii caută specii specifice de bureți care sunt suficient de robuști pentru a rezista abraziunii, dar și suficient de moi pentru a se mula pe forma botului. Uneori, ei modifică forma buretelui înainte de a-l folosi, rupând bucăți din el pentru a-l face mai manevrabil, ceea ce indică o înțelegere clară a proprietăților fizice ale obiectului și a scopului pentru care va fi utilizat.
Utilizarea bureților rezolvă o problemă specifică legată de limitele ecolocației. Sonarul biologic al delfinilor este extrem de performant în detectarea obiectelor din masa apei, dar devine mai puțin eficient când prada este îngropată în nisip sau ascunsă printre pietre, deoarece semnalele se lovesc de fundul mării și creează un „zgomot” de fond. Peștii bentonici, care nu au vezică înotătoare plină cu aer, sunt aproape invizibili pentru sonarul delfinilor, astfel încât scormonirea fizică rămâne singura metodă viabilă de a-i disloca.
Această strategie de hrănire este o activitate solitară și consumatoare de timp. Delfinii care folosesc bureți petrec mai mult timp căutând hrană singuri comparativ cu ceilalți membri ai comunității. Această izolare relativă a dus la formarea unor structuri sociale ușor diferite, în care femelele „burete” tind să se asocieze mai des cu alte femele care practică aceeași tehnică, sugerând că stilul de viață și metodele de vânătoare influențează direct legăturile sociale și prieteniile din cadrul grupului.
Cercetătorii de la Universitatea Georgetown și alte instituții internaționale monitorizează această populație de decenii pentru a înțelege evoluția culturii animale. Faptul că acest comportament a persistat și s-a rafinat de-a lungul generațiilor este o dovadă a plasticității comportamentale a delfinilor. Ei nu sunt limitați de instincte rigide, ci sunt capabili să inoveze și să adopte soluții noi atunci când mediul le oferă oportunități neexploatate.
Pe lângă bureți, delfinii din aceeași zonă au fost observați folosind și alte obiecte, cum ar fi cochilii mari de melci marini. Ei prind peștii în aceste cochilii și apoi le ridică la suprafață, scuturându-le pentru a face prada să cadă direct în gura lor. Această diversitate în utilizarea uneltelor subliniază faptul că Shark Bay este un veritabil laborator natural pentru studiul inteligenței cognitive superioare.
În concluzie, delfinii cu bureți din Australia ne obligă să reevaluăm definiția culturii și a inteligenței în lumea naturală. Ei demonstrează că transmiterea cunoștințelor nu este un apanaj exclusiv uman și că animalele pot dezvolta tradiții complexe bazate pe unelte pentru a supraviețui. Atunci când vedem un delfin purtând un burete pe bot, nu vedem o simplă curiozitate a naturii, ci o moștenire culturală transmisă cu grijă de la o generație la alta, o soluție ingenioasă la provocările vieții subacvatice.
