££_

 S-a întâmplat în 22 decembrie1858: În această zi, s-a născut Giacomo Puccini, compozitor italian. Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. Lucca/Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles/Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist (ideologie estetică în care se pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate; instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie) numit în Italia verismo (conform cu ital. vero = adevărat).Creaţia artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedeşte o dată mai mult exigenţa artistică deosebită a compozitorului. 

Puccini s-a născut într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orășenească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de calitate modestă, un Miserere și câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecții de muzică le primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul Pisa la o reprezentație cu opera Aida de Giuseppe Verdi și din această clipă visează să devină compozitor de opere. În același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet și un „Credo", cu a căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.

Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, „Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera „Edgar", de data aceasta fără vreun succes deosebit. Șase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obține un succes triumfal cu opera „Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio din Torino.

Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei „La Bohème" (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: „La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera „Tosca", în rolul titular soprana română Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia, succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d'arte, publicul să aplaude în picioare. În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. Pe 17 februarie, reprezentarea operei „Madame Butterfly" la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia.În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu „La Fanciulla del West": dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, „Il Tabarro", „Suor Angelica" și „Gianni Schicchi". În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei „Turandot". Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma unui cancer al laringelui. Opera „Turandot", în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În reprezentațiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano după schițele rămase de la Puccini.

Creația artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedește o dată mai mult exigența artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieții sale, dăinuie până în ziua de astăzi și este în continuă creștere.Puccini a avut o apreciere deosebită pentru cântăreţii români. L-a ales pe tenorul Grigore Gabrielescu pentru premiera mondială a operei Edgar (rolul titular) iar mai târziu pe Hariclea Darclée pentru premiera mondială a operei Tosca (rolul titular). Aceasta din urmă i-a sugerat introducerea unei arii pentru soprană în actul al doilea, astfel născându-se celebra Vissi d'arte.

Opere de Giacomo Puccini:

Le Villi – 1884

Edgar – 1889

Manon Lescaut – 1893

La bohème – 1896

Tosca – 1900

Madama Butterfly – 1904

La fanciulla del West – 1910

La rondine – 1917

Il trittico: Il tabarro – 1918

Il trittico: Suor Angelica – 1918

Il trittico: Gianni Schicchi – 1918

Turandot – 1926

Surse:

https://www.puccinifestival.it/en/giacomo-puccini/

https://www.britannica.com/biography/Giacomo-Puccini

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/puccini-giacomo-puccini

https://ro.ripleybelieves.com/giacomo-puccini-famous-composers-in-history-8233

https://www.allmusic.com/artist/giacomo-puccini-mn0000928153/biography

£££

 S-a întâmplat în 22 decembrie1869: S-a născut arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, autor al unor importante edificii social-culturale: mausoleul lui Vasile Alecsandri de la Mirceşti, biserica Copou din Iaşi, Muzeul Naţional de Artă (azi Muzeul Ţăranului Român) din Bucureşti, noile clădiri ale Universităţii din Bucureşti ş.a; membru de onoare al Academiei Române. Nicolae Ghica-Budeşti (n. Iaşi - d. 16 decembrie 1943, Bucureşti) a fost un arhitect promotor al renaşterii vechii arhitecturi româneşti şi al afirmării specificului naţional, al stilului neoromânesc în arhitectură. După planurile arhitectului s-a construit Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, astăzi Muzeul Ţăranului Român (în etape, între anii 1912 şi 1939).

După solide studii de inginerie şi arhitectură desfăşurate la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti (1889-1893) şi la Ecole de Beaux-Arts din Paris (1893-1901) a ales să se încadreze în serviciile statului, pentru a putea activa cât mai eficient pentru cunoaşterea şi promovarea vechii arhitecturi româneşti şi pentru afirmarea stilului naţional în arhitectură: stilul neo-românesc. Aşa încât, din anul 1906 a devenit arhitect al Comisiunii Monumentelor Istorice şi arhitect-şef al Serviciului Tehnic al acesteia şi din anul 1910, profesor, şef de atelier, la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti.

Timp de peste treizeci de ani a jucat un rol important în desfăşurarea activităţii de conservare şi restaurare pe baze ştiinţifice, coordonând activitatea corpului de specialişti de înalt profesionalism al Serviciului Tehnic al Comisiunii Monumentelor Istorice, cărora le revenea sarcina de a fundamenta, coordona şi controla intervenţiile asupra monumentelor istorice din întreaga ţară. A fost şi membru al Comisiunii Monumentelor Istorice. A cercetat monumentele istorice şi vechea artă românească, având o bogată activitate publicistică, care cuprinde valoroase studii şi cercetări ale monumentelor din Moldova şi Ţara Românească. Este unul dintre pionierii cercetării sistematice a istoriei arhitecturii româneşti, fiind autorul operei monumentale „Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia".

Această profundă cunoaştere a vechii arhitecturi româneşti a dus la afirmarea unei sinteze originale exprimată în importanta sa operă arhitecturală. A avut şi o importantă activitate didactică, timp de 30 de ani fiind profesor şef de atelier la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti (1910-1938). A fost membru fondator al revistei Arhitectura, în anul 1906 şi preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi din România, în perioada 1932-1935.

A devenit membru de onoare al Academiei Române în anul 1937. 

Surse:

https://ghika-budesti.ro/

https://patrimoniu.ro/ro/profiles/proiectul-restauratori-romani-arhitectul-nicolae-ghika-budesti--1869-1943----150-de-ani-de-la-na-tere

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=245

https://www.oarsbvl.ro/identitate-archi/alege-arhitect/nicolae-ghica-budesti.html

£££

 S-a întâmplat în 22 decembrie1867: În această zi, a murit Théodore Rousseau, pictor francez. Théodore Rousseau (n. Paris - d. Barbizon) a fost un pictor francez, fondator al Şcolii de la Barbizon. Théodore Rousseau, fiul unui croitor, s-a născut la 15 aprilie 1812 în Paris. În copilărie a avut probleme cu sănătatea, din această cauză a petrecut mult timp la țară. Când în 1821 se reîntoarce la Paris, ia primele lecții de pictură. Câțiva ani mai târziu, pictează în atelierul peisagistului Rémond Rousseau. 

La Muzeul Louvre, loc foarte des vizitat de el, pictează un mare număr de copii după operele maeștrilor olandezi. Pentru că este atras în mod deosebit de pictura în plein-air, caută teme în împrejurimile Parisului. Călătorește mult în Franța. Vizitează, printre altele, localitățile Lyon, Royan, Overnie, locuri din Normandia și Jura.Tânăr fiind, descoperă în 1827 împrejurimile pădurii Fontainebleau. Din 1833, locuiește la Chailly, apoi se mută în 1836 la Barbizon, unde în 1841 închiriază o casă. Tablourile sale nu au fost admise vreme îndelungată la expozițiile anuale ale Salonului din Paris. Reușește să expună abia în 1849. În același an,se împrietenește cu Jean-François Millet, care îi va fi vecin la Barbizon.

În pădurile Fontainebleau - la câțiva kilometri de Barbizon - se găsește satul Apremont, celebru pentru vazele pictate, create sub influența picturii sfârșitului secolului XVIII-lea. Stejari la Apremont este unul dintre cele mai remarcabile tablouri ale lui Rousseau. Printr-o minimă adaptare la perspectivă, artistul obține un efect vast, spațial perfect, în ciuda lipsei detaliilor. Pictura este realizată în contre-jour, stejarii sunt priviți dinspre partea umbrită, iar norii de pe cerul albastru al verii sunt pictați în tonuri foarte luminoase. Atmosfera este inundată de soare, peisajul autentic respiră bucurie, nimic nu este pictat cu metodele tradiționale.Tabloul intitulat Luminiș în pădurea Fontainebleau, amurg arată aproape ca negativul tabloului anterior. Umbrele copacilor iau forme arhitectonice. În mijloc pătrund în spațiul deschis razele portocalii ale luminii soarelui care apune. Rousseau redă atmosfera amurgului utilizând cu măiestrie jocul luminilor. Este indiscutabilă influența pictorului englez John Constable, amintind în special imaginile din tablourile reprezentând catedrala din Salisbury.

În 1854, Rousseau devine membru al Academiei de Arte Frumoase din Amsterdam. Spre sfârșitul vieții, ca artist cunoscut și apreciat, este președintele juriului la Expoziția Mondială din 1967. Cu puțin timp după aceasta, la 22 decembrie 1867, Théodore Rousseau moare la Barbizon. Împreună cu Jean-François Millet a fost cel mai cunoscut pictor al Școlii de la Barbizon.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Theodore-Rousseau

http://www.artnet.com/artists/théodore-rousseau/

https://www.nga.gov/collection/artist-info.1846.html

https://www.nationalgallery.org.uk/artists/theodore-rousseau

http://www.visual-arts-cork.com/famous-artists/theodore-rousseau.htm

£££

 S-a întâmplat în 22 decembrie1930: În această zi, a murit Vintilă I. C. Brătianu, economist şi om politic liberal; preşedinte al PNL între anii 1927 şi 1930; unul dintre iniţiatorii politicii „prin noi înşine"; ministru de finanţe în mai multe guverne şi prim-ministru între anii 1927 şi 1928; s-a numărat printre fondatorii Institutului Economic Român şi ai Institutului de Cercetări Agronomice al României; membru de onoare al Academiei Române din 1928. 

Vintilă I. C. Brătianu (n. 3 septembrie 1867, Florica, judeţul Argeş - d. Mihăieşti, judeţul Vâlcea), om politic, economist, prim-ministru al României şi preşedinte al Partidului Naţional Liberal. În istoria economică a României, Vintilă I. C. Brătianu este recunoscut drept economistul care a formulat principiul economic liberal „prin noi înşine”, în baza căruia a fost elaborată şi aplicată politica economică a Partidului Naţional Liberal în primul deceniu interbelic. A acumulat o bogată experienţă în domeniul economic ocupând funcţii diverse în administraţia publică, în sectorul bancar şi în cel minier.

Indiferent de funcţia exercitată, Vintilă I. C. Brătianu s-a arătat preocupat de stimularea muncii şi iniţiativei naţionale, de apărarea intereselor poporului român şi a drepturilor legitime pe care acesta le avea asupra bogăţiilor ţării. A adus o contribuţie semnificativă la dezvoltarea gândirii economice protecţioniste din ţara noastră prin diversificarea argumentelor în favoarea industrializării şi justificarea intervenţionismului statal. Concepţia economică a lui Vintilă I. C. Brătianu, având ca fundament gândirea economică liberală din România, a avut originea într-un înalt sentiment de patriotism şi demnitate naţională.

Vintilă I. C. Brătianu era cel mai mic fiu al lui Ion C. Brătianu şi al Piei Pleşoianu. Tatăl său a fost fondatorul Partidului Naţional Liberal şi prim-ministru al României o lungă perioadă de timp, când ţara noastră şi-a cucerit Independenţa de stat şi a devenit monarhie constituţională.Aşadar, avea toate avantajele pentru a deveni un ilustru om politic, însă cariera sa a fost pusă în umbră de mult mai celebrul şi influent frate mai mare, Ion I. C. Brătianu. Încă din copilărie, tatăl său intuise abilităţile fiului său mai mic şi îl alinta „precupeţul” tocmai pentru că era „mai ager şi se tocmea mereu”. Studiile liceale le absolveşte la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti. Vintilă ar fi dorit sa devină arhitect, scriindu-i surorii sale Sabina de la Paris, în 1885: „Tata nu prea vrea să mă facă arhitect, ar dori sa fim cu toţii ingineri şi să trecem prin Politehnică. Aş dori să fac mult arhitectura, dar dacă cu orice preţ tata nu vrea, voi face şi eu ce doreşte el”.Întocmai dorinţelor părintelui său, din 1886, tânărul Vintilă urmează un an preparator pentru matematici la Liceul „Saint Louis” din Paris, după care trece la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi, la absolvirea cursurilor obţinând titlul de inginer (1891).

Revenit în ţară, Vintilă I. C. Brătianu este angajat inginer-şef la construcţia podului de peste Dunăre, Feteşti - Cernavodă. După ce se ocupă de conducerea lucrărilor de construcţie a unor poduri importante, în 1897 este numit director al Regiei Monopolurilor Statului, iar apoi este numit director al Băncii Naţionale. În 1900, se înscrie în Partidul Naţional Liberal, iar din 1903, este ales deputat în Reprezentanţa Naţională. Un an mai târziu, se căsătoreşte cu Lia Stolojan, fiica lui Anastase Stolojan, unul dintre membrii importanţi ai PNL. Alături de fratele său mai mare, Vintilă face parte din rândul tinerilor liberali care doreau reformarea şi modernizarea societăţii româneşti prin măsuri radicale, precum introducerea votului universal şi exproprierea marii proprietăţi. Treptat, se afirmă drept unul dintre cei mai buni teoreticieni economici ai României. La începutul secolului al XX-lea, consolidarea capitalului autohton, în urma acumulărilor realizate de burghezia română, susţinută printr-o politică economică protecţionistă, a generat numeroase discuţii cu privire la raportul optim care trebuia stabilit între capitalurile externe şi cele interne, astfel încât dezvoltarea economiei naţionale să nu fie stânjenită de ingerinţa străinilor. Din punct de vedere teoretic, Vintilă I. C. Brătianu a formulat principalele noţiuni ce caracterizau principiul liberal „prin noi înşine”. În anul 1905, într-un articol din „Voinţa Naţională”, el se pronunţa împotriva concesionării căilor ferate şi a zăcămintelor petroliere româneşti unor companii străine. Odată cu alegerea lui Ion I. C. Brătianu în fruntea partidului şi a guvernului, începe şi cariera politică a fratelui mai mic.

Între 1 iunie 1907 şi 10 februarie 1910, Vintilă I. C. Brătianu ocupă funcţia de primar general al Capitalei. Din această poziţie, a rezolvat unele dintre cele mai stringente probleme ale Bucureştilor: sistematizarea şi lărgirea unor artere precum Calea Victoriei, Ştirbei Vodă, Calea Moşilor, Calea Călăraşilor, bulevardele Dacia şi Ferdinand, crearea Societăţii de locuinţe ieftine, îmbunătăţirea reţelei de tramvaie, ameliorarea alimentării cu apă potabilă. Totodată, a introdus iluminatul cu electricitate de-a lungul bulevardelor Elisabeta şi Carol, pe Şoseaua Kiseleff şi în Grădina Cişmigiu. În această perioadă, Primăria a cumpărat întinse suprafeţe de teren în centrul Capitalei, facilitând apoi construcţia de imobile în această zonă. Grădina Ioanid a fost parcelată tot în această perioadă, iar astăzi acest ţesut rezidenţial este un reper urbanistic de referinţă al Bucureştilor de altădată.

Manifestul-Program al Partidului Naţional Liberal din anul 1911 a constituit primul document programatic liberal în care a fost afirmată clar necesitatea promovării unei politici economice în spiritul principiului „prin noi înşine”, în condiţiile în care capitalurile străine deţineau poziţii importante în cadrul economiei naţionale (80,4% din capitalurile societăţilor industriale şi 95% din capitalurile industriei petroliere). Izbucnirea Primului Război Mondial a amânat adoptarea reformelor economice necesare pentru modernizarea României. După intrarea ţării noastre în conflict de partea Antantei, pe 15 august 1916, Brătianu este numit ministru de Război în guvernul fratelui său, apoi ministrul al Materialelor de Război pe 19 iulie 1917. În acestă funcţie avea de fapt tot o sarcină economică, asigurând dotarea armatei cu echipament modern. După război, Vintilă I. C. Brătianu a pus problema elaborării unui program economic pe baza următoarelor coordonate: stimularea muncii, iniţiativei şi capitalului românesc în vederea exploatării şi valorificării bogăţiilor naturale ale ţării şi apelul prudent la capitalurile străine, urmărind obiective diverse precum diminuarea dependenţei economiei naţionale faţă de capitalurile străine, creşterea gradului de valorificare a potenţialului de resurse umane şi materiale din România, întărirea poziţiilor marii burghezii industriale şi financiare.

În timpul marii guvernări liberale din perioada 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926, Vintilă Brătianu este numit ministru al Finanţelor, fratele său cedându-i toată puterea pentru a coordona politica economică a României. El s-a implicat direct în rezolvarea problemelor financiar-bugetare ale ţării noastre ce vizau: descentralizarea bugetară, reducerea cheltuielilor cu personalul din administraţia publică, reformarea sistemului fiscal, echilibrarea bugetului de stat, reglementarea obligaţiilor României faţă de străinătate şi încasarea sumelor cuvenite pentru reparaţiile de război datorate de Puterile Centrale, realizarea unificării bugetare.Concepţia financiară a lui Vintilă Brătianu se bazează pe două coordonate majore: afirmarea urgenţei modernizării sistemului fiscal românesc şi opţiunea pentru respectarea strictă a principiului echilibrului bugetar. Proiectul de lege a contribuţiilor directe, elaborat sub îndrumarea sa şi votat de Parlament în anul 1923, a răspuns cerinţelor de modernizare a sistemului fiscal din România, având un puternic impact pozitiv asupra mărimii şi structurii veniturilor bugetare, iar ordinea impusă de ministrul de finanţe în repartizarea cheltuielilor a permis realizarea unui pas important în direcţia consolidării situaţiei financiare a ţării în primul deceniu interbelic.

Totodată, măsurile de politică economică susţinute de guvernul liberal au contribuit la stabilizarea de fapt a monedei româneşti, urmată de stabilizarea legală a acesteia în timpul guvernării naţional-ţărăniste. Problemele fundamentale pentru ministeriatul său au fost punerea în evidenţă a importanţei economice deosebite a Dunării pentru poporul român şi problema petrolului românesc. Meritul deosebit a lui Brătianu a constat în sublinierea realistă a dificultăţilor înregistrate de economia naţională ca urmare a dominaţiei capitalurilor străine în industria petrolieră din ţara noastră şi în conturarea principalelor coordonate ale unei politici petroliere, menită a servi intereselor naţiunii române. În concordanţă cu politica bazată pe principiul „prin noi înşine”, Vintilă I. C. Brătianu a insistat asupra utilizării optime a resurselor petroliere din România în condiţiile creşterii cererii de energie pe plan intern şi internaţional, pronunţându-se în favoarea implicării active a capitalului şi muncii naţionale pentru valorificarea bogăţiilor ţării, ca fundament pentru crearea unui complex economic românesc independent faţă de capitalul străin, în vederea înlăturării pericolul înrobirii economice şi politice.

Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă, ale cărei efecte s-au resimţit şi în prima parte a guvernării ţărăniste, până la declanşarea „marii recesiuni” globale din 1929. Totodată, articolul 19 din Constituţia adoptată pe 29 martie 1923 menţiona că zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului. Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale care a vizat încurajarea promovarea şi apărarea industriei naţionale. Iniţiatorul acestor politici a fost Vintilă Brătianu. El a promovat o serie de acte legislative precum legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor de stat economice ale statului (7 iunie 1924) , legea energiei (4 iulie 1924), dar cea mai importantă măsură a fost adoptarea legii minelor (4 iulie 1924) [2]. Aceasta prevedea articole speciale prin care se favorizau capitalul, munca şi iniţiativa românească şi se puneau piedici în calea pătrunderii de capital străin: 50 plus 1% din capitalul societăţilor trebuia să fie deţinut de cetăţeni români. Europa s-a arătat reticentă faţă de adoptarea acestei măsuri acuzând protecţionismul brătienist, dar poziţia guvernanţilor liberali a fost de neclintit.

Pe 22 iunie 1927, Vintilă Brătianu este numit iarăşi la conducerea Ministerului Finanţelor. După moartea lui Ion I. C. Brătianu pe 24 noiembrie 1927, Vintilă este numit atât preşedinte al Consiliului de Miniştri, cât şi la conducerea Partidului Naţional Liberal. Guvernul său şi-a concentrat eforturile spre realizarea stabilizării monetare, combaterea curentului „carlist” şi stăvilirea ofensivei Partidului Naţional Ţărănesc către putere. Însă, toate aceste trei linii de direcţie pentru politica guvernamentală au eşuat. Treptat, prim-ministrul întâmpina o situaţie din ce în ce mai grea: nemulţumirea cetăţenilor era în creştere, situaţia financiară a ţării se înrăutăţea, iar capitaliştii străini refuzau să-i acorde împrumutul solicitat în vederea stabilizării monetare. Pe lângă aceste probleme de ordin guvernamental, presiunea naţional-ţărăniştilor devenea tot mai insuportabilă. Aceştia au declanşat o campanie de răsturnare a guvernului liberal nemaiîntâlnită până atunci, coalizând de partea lor toate partidele politice, precum şi organele principale de presă: „Dimineaţa”, „Adevărul” şi „Curentul”.

La 26 iulie 1928, Parlamentul a fost convocat în sesiune extraordinară pentru a discuta proiectul de lege care autoriza Banca Naţională a României să încheie convenţii privitoare la stabilizarea monedei naţionale cu principalele bănci. De asemenea, guvernul a supus votului Corpurilor legiuitoare un proiect de lege care-l împuternicea să încheie împrumuturi externe cerute de nevoile refacerii economice. După discuţii sumare, proiectele de legi au fost adoptate, iar Vintilă Brătianu a plecat în Franţa pentru a discuta realizarea împrumutului solicitat. Aici, a avut de întâmpinat mari dificultăţi, deoarece capitaliştii străini apreciau că România se găsea în preajma unei schimbări de guvern, astfel că nu doreau să se grăbească pentru a satisface cererile celui care susţinuse cu atâta îndârjire politica „prin noi înşine”. Pus în faţa acestor greutăţi şi înţelegând că nu mai putea să ţină piept mult timp presiunilor Partidului Naţional Ţărănesc, Brătianu a adresat pe 1 octombrie un lung memoriu Regenţei, în care propunea ca „toţi factorii politici ai ţării să formeze un front naţional pentru imediata rezolvare a consolidării financiare”. Prin această declaraţie, PNL se arăta dispus să se retragă de la putere, cu condiţia asigurării continuităţii în opera de guvernare. Astfel, Brătianu propunea un guvern de uniune naţională, din care să facă parte principalele partide de pe scena politică. Pe 15 octombrie 1928, s-a deschis o nouă sesiune ordinară a Corpurilor legiuitoare. Neprezentarea unui plan concret de guvernare, aşa cum se obişnuia, demonstra faptul că schimbarea cabinetului era iminentă. Într-adevăr, Parlamentul a ţinut doar şase şedinţe, fără să adopte vreo decizie importantă. Pe 1 noiembrie, Brătianu a adresat Regenţei un nou memoriu, în care erau reluate aprecierile şi propunerile făcute cu o lună înainte, după care preciza că dacă nu se va lucra pentru realizarea unui guvern „naţional”, Partidul Naţional Liberal se va retrage de la putere [8]. Regenţa n-a dat curs propunerilor formulate, astfel că Vintilă Brătianu şi-a prezentat demisia în ziua de 3 noiembrie 1928. Demisia s-a dorit a fi „o lecţie politică” şi marca sfârşitul dominaţiei liberale din politica românească.

Vintilă Brătianu a preluat conducerea Partidului Naţional Liberal după moartea fratelui său pe 24 noiembrie 1927. Decesul subit al acestuia a cutremurat opinia publică, dar şi pe fruntaşii liberali care se vedeau lipsiţi de liderul, care prin personalitatea sa, influenţa şi priceperea politică a consolidat poziţia PNL ca cel mai puternic partid de pe scena politică. Deşi Ionel Brătianu îl pregătise ca succesor pe Ion G. Duca, nimeni nu prevedea că preşedintele partidului va dispărea atât de brusc, iar Duca era considerat prea tânăr pentru a conduce destinele liberalilor. Astfel, cel mai mic dintre fraţii Brătianu a fost considerat persoana potrivită pentru a continua succesiunea, mai ales că fusese şi „omul doi” din guvern. Au existat şi voci care au apreciau că Vintilă Brătianu nu era „plămădit din aluatul din care se dospesc marii cârmuitori de ţări şi noroade”. Aceste voci s-au dovedit a nu fi departe de adevăr. Perioada guvernării lui Vintilă Brătianu a discreditat partidul în ochii maselor de cetăţeni, fapt ce a fost reflectat în alegerile parlamentare din noiembrie 1928, când PNL a obţinut un procent de numai 6,55 %, în timp ce PNŢ a obţinut cel mai mare succes electoral înregistrat vreodată de un partid politic din România în perioada interbelică, de 77,76%. Pus în faţa acestor fapte, preşedintele partidului a demarat o intensă activitate pentru a elabora un program nou. Acesta a fost adoptat în mai 1930, afirmându-se că Partidul Naţional Liberal rămânea „credincios ideilor naţionale, democratice, de ordine, de dreptate, de înfrăţire socială, care stau la baza doctrine şi activităţii liberale”. De asemenea, propunea o serie de măsuri necesare dezvoltării ţării, precum descentralizarea administrativă, descongestionarea serviciilor publice, dezvoltarea industriei, realizarea echilibrului bugetar consolidarea micii proprietăţi rurale, acordarea de credite ieftine pentru ţărani, dezvoltarea cooperaţiei, îmbunătăţirea condiţiilor materiale ale clase muncitoare şi ale funcţionarilor.

Dacă în anii cât s-a aflat la putere Partidul Naţional Liberal şi-a menţinut unitatea, în timpul opoziţiei divergenţele interioare s-au ascuţit, degenerând în sciziuni. Cea mai importantă a fost generată de atitudinea faţă de „restauraţia carlistă”. În timp ce „bătrânii” liberali, în frunte cu Vintilă şi Dinu Brătianu, se pronunţau pentru respectarea actului de la 4 ianuarie 1926, „tinerii” liberali, grupaţi în jurul lui Gheorghe I. Brătianu, fiul lui Ionel Brătianu, doreau categoric revenirea lui Carol al II-lea în ţară şi proclamarea lui ca rege al României. Pe 6 iunie 1930, Carol a sosit inopinat la Bucureşti, iar PNL a adoptat rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926 [12]. Pe de altă parte, la audierile din 7 iunie, când Carol i-a întrunit pe liderii politici favorabili restauraţiei, Gheorghe Brătianu s-a declarat în favoarea acesteia, fapt ce i-a adus excluderea din partid. În ziua de 8 iunie 1930 cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României.

Singura formaţiune politică ostilă restauraţiei a rămas Partidul Naţional Liberal. Următoarea zi a avut loc şedinţa Comitetului Executiv, în cadrul căreia Vintilă Brătianu, preşedintele partidului, a precizat încă odată faptul că renunţarea la prerogativele de moştenitor al Coroanei de către principele Carol „s-a făcut de bună voie” şi nu a făcut un act impus cum menţionase noul rege. Brătianu a protestat împotriva faptului că regele Ferdinand a fost prezentat de fiul său „ca o unealtă politică”. Restauraţia a fost prezentată ca „o simplă încercare de aventură, fără durată mare”, acuzându-i pe regenţi că şi-au încălcat jurământul depus faţă de Mihai. Pe 15 iunie, tânărul Brătianu a înfiinţat Partidul Naţional Liberal - Gheorghe Brătianu, care se declara „profund dinastic”. În pofida acestor declaraţii iniţiale, treptat, fiul lui Ionel Brătianu îşi va revizui atitudinea, neacceptând să devină un element de manevră în mâinile suveranului şi a camarile sale, ajungând în cele din urmă un adversar vehement al jocurilor politice practicate de rege.

O altă sciziune notabilă a fost părăsirea partidului de către Constantin Argetoianu în decembrie 1930. Acest fapt nu a fost unul deosebit, deoarece Argetoianu era cunoscut ca un adevărat „globe-trotter politic”, trecând succesiv în decursul anilor pe la mai toate partidele de pe scena politică interbelică. El şi-a motivat decizia că în condiţiile atitudinii ferme anticarliste a partidului, regele nu îi va mai chema pe liberali la putere. Aşadar, Argetoianu s-a alăturat campaniei camarilei regale împotriva partidelor politice, ajungând în cele din urmă să-şi fondeze propriul partid, o formaţiune politică minoră, pusă în slujba planurilor autoritare ale regelui Carol al II-lea.

Vintilă I. C. Brătianu şi-a menţinut până la sfârşitul vieţii atitudinea anti-carlistă, declarând că regele reprezintă „o adevărată primejdie” pentru destinul ţării. Decesul său a survenit pe 21 decembrie 1930, la vârsta de 63 de ani.

Opere:

Menirea Partidului Naţional Liberal, 1909

Criza de stat. 1901 - 1907, 1913

Foloasele expropierii, 1914

Interesele României în actualul război, 1914

Pacea de robire, 1919

Petrolul şi politica de stat, 1919

Politica şi votul obştesc, 1920

Consolidarea finanţelor României întregite, 1922

Refacerea ţării şi consolidarea financiară, 1924

Politica de stat a petrolului în urma noii constituţii şi a legii minelor, 1927

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Ioan Scurtu, Viaţa politică 

£££

 S-a întâmplat în 22 decembrie1989: În Bucureşti, manifestaţiile împotriva dictaturii se intensifică; grupuri masive de muncitori de pe marile platforme industriale bucureştene ocupă centrul Capitalei; se anunţă introducerea stării de necesitate pe întreg teritoriul României (ora 10:00); la prânz, după anunţarea sinuciderii ministrului apărării naţionale, numit de Ceauşescu „trădătorul” Vasile Milea, sediul CC al PCR este luat cu asalt de manifestanţi; militarii pactizează cu populaţia; cuplul dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu părăseşte clădirea CC al PCR cu elicopterul; după amiază cei doi sunt arestaţi la Târgovişte; instalarea noii puteri provizorii, Frontul Salvării Naţionale – FSN; Consiliul Frontului (CFSN) adresează, în cursul serii, un comunicat către ţară prin care anunţă dizolvarea tuturor structurilor de putere ale regimului comunist şi prezintă un program vizând democratizarea vieţii politice şi sociale în România; în cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie, au loc în Capitală confruntări armate (la Televiziune, în Piaţa Palatului, la Radiodifuziune, în diferite alte zone ale oraşului), soldate cu victime – răniţi şi morţi; este distrusă Biblioteca Centrală Universitară. După o săptămână de demonstraţii sângeroase, Ion Iliescu preia puterea în postura de preşedinte al României. După aceasta...„am înfrânt”...

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronologia_Revoluţiei_din_Decembrie_1989

https://www.mediafax.ro/social/21-decembrie-1989-revolutia-incepe-si-la-bucuresti-sute-de-crime-neelucidate-dupa-26-de-ani-video-14926410

https://www.rri.ro/ro_ro/revolutia_din_1989_la_radio_romania-2573824

£££

 S-a întâmplat în 22 decembrie…

- „Ziua Victoriei Revoluţiei Române şi a Libertăţii", stabilită prin Legea nr. 273 din 7 decembrie 2011

- Sf. Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (Calendarul Creştin-Ortodox 2013). La 22.XII.1646 a murit, la Kiev, cărturarul Petru Movilă, fiu al domnului Moldovei Simion Movilă; crescut în Polonia, unde a primit educaţie militară şi religioasă, va ajunge mitropolit al Kievului, în 1633; sprijinitor al tiparului şi al şcolii din Ţările Române (n. 1596, la Suceava) 

- 1639: La această dată a fost botezat Jean Racine, poet dramatic francez (m. 1699). Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. Tragedia sa a suscitat o mare admiraţie şi a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille şi romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenţei sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganţă şi armonie. Tragediile sale, cu acţiune mai simplă şi evenimente mai puţine, interesează, mai ales, prin viaţa interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille şi Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

- 1723:S-a născut Carl Friedrich Abel, compozitor german (d. 1787).S-au păstrat peste 200 de piese muzicale atribuite lui Carl Friedrich Abel. A scris simfonii, concerte, uverturi, sonate, de asemenea a colaborat cu alţi compozitori la mai multe opere.

- 1819: S-a născut Franz Abt, compozitor şi dirijor german (d. 1885).În 1853 Abt este numit şef de orchestră (Hofkapellmeister) la teatrul de la curtea din Braunschweig. Acest teatru, fondat în 1690 ca Opernhaus am Hagenmarkt (casa de operă de la piaţa Hagenmarkt), a cunoscut o perioadă înfloritoare în secolul al XVIII -lea şi a văzut pe lângă prezentări de opere şi premiera absolută a unori piese de teatru renumite, ca Emilia Galotti de Gotthold Ephraim Lessing sau Faust I de Johann Wolfgang von Goethe. Abt rămâne pe acest post timp de 30 de ani până la închiderea teatrului. În acestă perioadă a compus circa 3.000 de piese, mai ales piese pentru cor şi lieduri acompaniate la pian.

- 1821: S-a născut compozitorul italian Giovanni Bottesini (m. 1889)

- 1823: S-a născut Jean-Henri Fabre, biolog şi entomolog francez (m. 1915)

- 1849: Execuţia lui Fiodor Dostoievski este anulată în ultima clipă. Dostoievski a fost arestat şi închis în 1849 pentru activităţi antistatale împotriva ţarului Nicolae I. Pe 16 noiembrie din acelaşi an, a fost condamnat la moarte pentru legăturile cu un grup de intelectuali liberali, din Cercul Petraşevski în cadrul căruia se purtau discuţii subversive. Împreună cu ceilalti deţinuţi, a fost transportat în piaţa unde aveau loc execuţiile şi trecut prin toată procedura de anunţare a condamnării la moarte prin împuşcare. 

- 1858: S-a născut Giacomo Puccini, compozitor italian. Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. Lucca/Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles/Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist (ideologie estetică în care se pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate; instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie) numit în Italia verismo (conform cu ital. vero = adevărat).

- 1867: A murit Jean-Victor Poncelet, matematician şi inginer francez; contribuţii în domeniul geometriei proiective şi în mecanica aplicată. Jean-Victor Poncelet (n. 1 iulie 1788) a fost un matematician, inginer francez şi director al celebrului institut de învăţământ superior, École Polytechnique. Prin contribuţiile sale, a revigorat domeniul geometriei proiective, al cărui pionier a fost Gérard Desargues. Printre contribuţiile sale notabile: aplicaţiile în geometria proiectivă ale noţiunii de pol şi polară, ale relaţiei de conjugare armonică, studii asupra teoremei lui Feuerbach, asupra numerelor complexe sau despre principiul dualităţii în geometria proiectivă.

- 1867: A murit Théodore Rousseau, pictor. Théodore Rousseau (n. 15 aprilie 1812, Paris - d. Barbizon) a fost un pictor francez, fondator al Şcolii de la Barbizon. 

- 1869: S-a născut arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti; autor al unor importante edificii social-culturale: mausoleul lui Vasile Alecsandri de la Mirceşti, biserica Copou din Iaşi, Muzeul Naţional de Artă (azi Muzeul Ţăranului Român) din Bucureşti, noile clădiri ale Universităţii din Bucureşti ş.a; membru de onoare al Academiei Române. Nicolae Ghica-Budeşti (n. Iaşi - d. 16 decembrie 1943, Bucureşti) a fost un arhitect promotor al renaşterii vechii arhitecturi româneşti şi al afirmării specificului naţional, al stilului neoromânesc în arhitectură. Din 1930 a fost membru de onoare al Academiei Române. A fost şi membru al Comisiei monumentelor istorice. După planurile arhitectului s-a construit Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, astăzi Muzeul Ţăranului Român (în etape, între anii 1912 şi 1939)

 - 1874: S-a născut Franz Schmidt, compozitor, dirijor şi pianist austriac (m. 1939)

- 1880: A murit scriitoarea engleză George Eliot (pe numele adevărat Mary Ann Evans, şi-a luat acest pseudonim, întrucât, în acea perioadă, scrisul era considerat o activitate exclusiv masculină); George Eliot este un nume reprezentativ pentru epoca victoriană a culturii britanice. Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, mai bine cunoscută sub pseudonimul George Eliot (n. 22 noiembrie 1819,Nuneaton/Warwickshire - d. Londra), a fost o romancieră din Anglia. Ea a fost una dintre scriitorii de frunte ai erei Victoriene, romanele ei fiind caracterizate de o analiză realistă a societăţii englezeşti provinciale din acea epocă. Şi-a ales un pseudonim bărbătesc, aidoma lui Georges Sand şi altor scriitoare din epoca respectivă, deoarece femeile scriitoare nu aveau succes la public la fel ca bărbaţii. Până în perioada modernă, în care a trăit şi a scris Virginia Woolf, ele au resimţit efectele acestor prejudecăţi.

Romane:

Adam Bede, 1859, conţine remarcabile tablouri din viaţa satului englez de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

The Mill on the Floss, („Moara de pe Floss"), 1860, operă cu rezonanţe tragice, în care se descrie conflictul unei tinere fete, îndepărtată pe nedrept din societate.

Silas Marner, 1861, şi aici personajul suferă nedreptatea societăţii, fiind acuzat de un furt pe care nu îl comisese.

Romola, 1863, reproduce tablouri din viaţa societăţii italiene din secolul al XV-lea, şi anume evenimentele istorice legate de activitatea predicatorului Savonarola la Florenţa.

Felix Holt, the Radical, („Felix Holt, radicalul"), 1866, primul dintr-o serie de romane sociale, prezentând transformările produse în societate prin revoluţia industrială.

Middlemarch, 1871–72, cel mai realist dintre romanele sociale ale lui George Eliot, tratând în mod curajos problema familiei şi a căsătoriei în societatea victoriană. Dezvoltarea pe mai multe planuri a subiectului se îmbină cu descrierea plină de viaţă a personajelor.

Daniel Deronda, 1876, abordează problema conflictelor într-o societate în care domnesc prejudecăţile rasiale şi naţionale.

- 1883: S-a născut Edgar Varèse, compozitor american de origine franceză; precursor al muzicii electronice (m. 1965)

- 1889: S-a născut Nichifor Crainic (numele la naştere: Ion Dobre), eseist, poet, publicist, om politic; codirector, alături de Cezar Petrescu (din 1926), al revistei „Gândirea", apoi director (1928-1944); s-a impus ca principalul doctrinar al ortodoxismului gândirist, fiind iniţiatorul curentului literar al ortodoxismului; membru al Academiei Române; între anii 1947 şi 1962 a fost deţinut politic la închisoarea de la Aiud (m. 1972).

- 1894: S-a născut medicul neurolog Oscar Sager, unul dintre reprezentanţii de seamă ai şcolii româneşti de neurologie (cercetări de pionierat în electroencefalografie); membru al Academiei Române (m. 1981) 

- 1900: S-a născut Marc Allégret, regizor francez. Succesul îndelungatei sale cariere se datorează preciziei şi competenţei sale de bun meşteşugar, precum şi capacităţii sale de a descoperi talente actoriceşti (Michele Morgan, Daniele Delorme, Gérard Philipe, Jeanne Moreau, Simone Simon) (filme: „Frumoasa aventură“,„Ştrengăriţa”, „Chemarea primăverii”) (d.03.11.1973)

- 1900: S-a născut Alan Bush, compozitor, dirijor şi profesor britanic (m. 1995) 

- 1903: S-a născut Haldan K. Hartline, fiziolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Medicina in 1967 (d. 17.03.1983)  

- 1908: S-a născut Giacomo Manzù, sculptor, grafician şi desenator italian (d. 17.01.1991)  

- 1914: A murit Ion Bălăceanu, om politic (participant la Revoluţia de la 1848 şi militant pentru unirea Principatelor), memorialist (a lăsat pagini inedite, de o certă valoare istorică) (n. 1825)

- 1923: S-a născut dirijorul Teodor Costin

- 1927: S–a înfiinţat Societatea de Difuziune Radiofonică din România (în prezent Societatea Română de Radiodifuziune) 

- 1930: A murit Vintilă I. C. Brătianu, economist şi om politic liberal; preşedinte al PNL între anii 1927 şi 1930; unul dintre iniţiatorii politicii „prin noi înşine"; ministru de finanţe în mai multe guverne şi prim-ministru între anii 1927 şi 1928; s-a numărat printre fondatorii Institutului Economic Român şi ai Institutului de Cercetări Agronomice al României; membru de onoare al Academiei Române din 1928 (n. 1867).A fost al treilea fiu al Ion C. Brătianu, fraţii săi fiind Ionel Brătianu şi Dinu Brătianu. În 1886 a început studiile în Franţa. Întors în ţară cu diploma de inginer a participat la lucrările podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Apoi, a primit conducerea lucrărilor de construcţie a podurilor de pe Siret, Argeş şi Vădeni, după care, în 1897 a fost numit director al Regiei Monopolurilor Statului.A mai ocupat următoarele funcţii: secretar general în Ministerul Finanţelor, primar al Capitalei (1907-1911), ministru de Război în timpul Primului Război Mondial, ministru de Finante (1922, 1926), Prim-ministru (1927-1928), şeful Partidului Naţional Liberal (1927-1930), director al Băncii Româneşti, membru al Consiliului Centralei băncilor populare şi a Cooperativelor săteşti, cenzor şi director la Banca Naţională.

- 1936: S-a născut Hector Elizondo, actor american

- 1936: A murit scriitorul rus Nikolai Ostrovski (n. 1904) 

- 1937: S-a născut compozitorul Corneliu Cezar (m. 1997) 

- 1939: S-a născut compozitorul Dinu Petrescu (m. 1999)

- 1940: S-a născut actriţa Cristina Deleanu („Liceeni”, „Un petic de cer”) 

- 1944: S-a născut Dan Mutaşcu, poet şi prozator

- 1949: S-au născut Maurice Gibb, component al formaţiei americane „Bee Gees" (m. 2003)

- 1955: S-a născut Aurel (Leluţ) Vasilescu, membru al formaţiei de muzică „Compact” (toboşar)

- 1956: A murit Nicolae Labiş, poet–simbol al anilor 50, numit de criticul Eugen Simion “buzduganul unei generaţii” („Primele iubiri”, „Moartea căprioarei”) ( n.satul Satul Malini, Poiana Marului, jud. Suceava; d. Bucuresti, în urma unui accident de tramvai suferit în noaptea de 9/10 decembrie) (n. 1935)

- 1965: Singapore se proclamă republică independentă în cadrul Commonwealth-ului 

- 1966: A murit actorul Ion Iancovescu (n. 1889)

- 1967: S-a născut Dan Petrescu, Bucuresti, fotbalist si antrenor ( n.Bucuresti )

- 1967: A murit basul Edgar Istratty, membru fondator al Operei Române (n. 1887) 

- 1969: A murit Josef von Sternberg, regizor de film american de origine austriacă; este cel care a lansat-o pe Marlene Dietrich (n. 1894)

- 1970: Inaugurarea oficială a noului pod rutier (cu patru benzi de circulaţie) peste Dunăre, la Giurgeni-Vadul Oii, care face legătura cu litoralul Mării Negre 

- 1972: S-a născut Vanessa Paradis, cântăreaţă şi actriţă franceză

- 1974: S-a născut Andreea Marin, realizatoare de emisiuni de televiziune

-1979: A murit Darryl F. Zanuk, producător de filme american, întemeietor al studiourilor „20th Century Fox” (n.05.09.1902) 

- 1981: A murit scriitorul Dragoş Vicol (n. 1920)

-1989: Revoluţia română anticomunistă din decembrie 1989: în Bucureşti, manifestaţiile împotriva dictaturii se intensifică; grupuri masive de muncitori de pe marile platforme industriale bucureştene ocupă centrul Capitalei; se anunţă introducerea stării de necesitate pe întreg teritoriul României (ora 10:00); la prânz, după anunţarea sinuciderii ministrului apărării naţionale, numit de Ceauşescu „trădătorul” Vasile Milea, sediul CC al PCR este luat cu asalt de manifestanţi; militarii pactizează cu populaţia; cuplul dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu părăseşte clădirea CC al PCR cu elicopterul; după amiază cei doi sunt arestaţi la Târgovişte; instalarea noii puteri provizorii, Frontul Salvării Naţionale – FSN; Consiliul Frontului (CFSN) adresează, în cursul serii, un comunicat către ţară prin care anunţă dizolvarea tuturor structurilor de putere ale regimului comunist şi prezintă un program vizând democratizarea vieţii politice şi sociale în România; în cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie, au loc în Capitală confruntări armate (la Televiziune, în Piaţa Palatului, la Radiodifuziune, în diferite alte zone ale oraşului), soldate cu victime – răniţi şi morţi; este distrusă Biblioteca Centrală Universitară.După o săptămână de demonstraţii sângeroase, Ion Iliescu preia puterea ca preşedinte al României

- 1989: A murit general-colonel Vasile Milea, ministru al apărării naţionale în decembrie 1989, etichetat de conducerea comunistă, în ştirea referitoare la „sinuciderea" sa, drept „trădător de ţară" (n. 1927)

- 1989: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ) îşi reia activitatea legal; se fondează Partidul Creştin Naţional Ţărănesc; la 28 decembrie cele două formaţiuni politice (PNŢ şi PCNŢ) vor fuziona formând Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (înscris oficial la 7.I.1990, PNŢCD fiind prima formaţiune politică înregistrată după Revoluţia din decembrie 1989)

- 1989: A fost redeschisă, în timpul reunificării Berlinului de Est cu Berlinul de Vest, Poarta Brandenburg, celebru monument din Berlin (inaugurat la 6.VIII.1791); între anii 1961 şi 1989, accesul cetăţenilor din cele două Germanii (de Est şi de Vest) la acest monument era interzis, în apropiere aflându-se Zidul BerlinuluiPoarta Brandenburg (germană: Brandenburger Tor) din piaţa Pariser Platz în cartierul Berlin-Mitte al Berlinului a fost construită între anii 1788-1791 de către Carl Gotthard Langhans. Este cel mai important simbol al oraşului şi concomitent simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria Berlinului, a Germaniei, a Europei şi a lumii din secolul XX.Clădirea este în stilul clasicismului timpuriu.

- 1989: După-amiază apare „Libertatea", primul ziar al Revoluţiei române

-1989: A murit Samuel Beckett, scriitor şi dramaturg irlandez; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1969 (n. 1906)Beckett s-a născut la Dublin, însă a studiat şi a predat la Paris unde s-a stabilit în 1937. Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză. Şi-a tradus piesele în limba engleză. Primul său roman, Murphy, a apărut în 1938 şi reprezintă un model al operelor lui ulterioare. Inovaţia constă în respingerea elementelor tradiţionale ce ţin de intrigă, personaje şi decor. Ca alternativă, teatrul lui Beckett ilustrează experienţa aşteptării şi luptei însoţite de o inutilitate epuizantă. Chinul şi agonia de a exista într-o lume deşartă sporesc în următoarele romane ale lui Becket. Printre acestea, se numără:

-Watt (1942-1944);

-trilogia Molloy (1951), Malone Meurt (Malone moare) (1951) şi The Unnamable (1953);

-How It Is (1961);

-The Lost Ones (1972)

Piesele lui aparţin teatrului absurdului. Beckett a îmbinat umorul nostalgic cu un sentiment devastator de durere şi înfrângere. En attendant Godot (Aşteptându-l pe Godot) (1952) şi Fin de partie (Ultimul joc) (1957) rămân două dintre cele mai controversate piese ale lui Beckett. În 1969, dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Printre operele sale se numără o analiză semnificativă a operei lui Proust (1931); piesele Krapp's Last Tape (Ultima casetă a lui Krapp (1959) şi Happy Days(Zile fericite) (1961); un scenariu, Film (1969); povestiri, Breath (Răsuflare) (1966) şi Lessness (1970); proze scurte adunate în volumele Stories and Texts for Nothing (Povestiri şi texte fără nici un scop) (1967), No's Knife (Cuţitul lui Nu) (1967) şi The Complete Short Prose(Povestiri complete: 1929-1989) (1996); antologiile More Pricks than Kicks (1970) şi First Love and Other Shorts (Prima iubire şi alte povestiri) (1974); şi Poems (Poezii) (1963). Cele 16 volume de Collected Works (Opere) au fost publicate în 1970, primele ficţiuni şi piese ale lui Beckett fiind publicate postum: romanul Dream of Fair to Middling Women (scris în 1932) în 1992 şi piesa Eleuthéria (scrisă în 1947) în 1995.

Traduceri în limba română:

-Molloy, nuvele, traducere de Gabriela şi Constantin Abăluţă, prefaţă şi tabel cronologic de Romul Munteanu, Bucureşti, Editura Univers, 1990.

-Malone murind, roman, traducere de Constantin Abăluţă, Bucureşti, Editura EST, 1995 (reed. 2005).

-Teatru, ediţie îngrijită, cuvânt înainte, traducere şi note de Anca Măniuţiu, Bucureşti, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, Editura Cheiron, 2007.

- 1991: A murit compozitorul austriac Ernst Krenek (n. 1900) 

- 1993: A murit compozitoarea Florica Dimitriu (n. 1915)

- 1996: A murit Mića Popović, unul dintre cei mai cunoscuţi pictori sârbi (n. 1923)

 1998: A murit scriitorul canadian de limbă franceză Pierre Vallieres, militant al mişcării pentru independenţa Quebec-ului (n. 1938)

- 2001: A murit Jacques Mayol, celebru scufundător francez (n.01.04.1927)

- 2008: Emil Boc devine prim-ministrul României

£££

 Marilyn Monroe a fost o intelectuală pasionată care deținea o bibliotecă de 400 de volume. 

Deși juca rolul „blondei naive”, în realitate, Marilyn avea o inteligență sclipitoare. Era o cititoare avidă de literatură grea (James Joyce, Dostoievski, Freud). Fotografiile cu ea citind nu erau regizate. Când a murit, biblioteca ei personală conținea cărți de psihologie, artă și romane clasice, multe dintre ele având notițe scrise de mâna ei pe margine.

Interesul ei pentru literatură nu a fost o strategie de marketing, ci o căutare autentică a cunoașterii și a înțelegerii condiției umane. Marilyn frecventa adesea librăriile de antichități și anticariatele, căutând ediții rare ale clasicilor. Această pasiune pentru studiu a fost mecanismul ei de a compensa lipsa unei educații formale solide în copilărie, perioadă marcată de instabilitate și de trecerea prin numeroase centre de plasament.

Printre autorii preferați ai actriței se număra și Albert Camus, ale cărui lucrări existențialiste rezonau cu trăirile ei interioare. Marilyn nu se limita la a citi textele; ea analiza structura narativă și temele filosofice, purtând discuții profunde cu prietenii săi intelectuali, precum poetul Norman Rosten. Acesta din urmă a confirmat ulterior că Marilyn poseda o sensibilitate literară rară și o capacitate de a sesiza nuanțe pe care mulți alții le treceau cu vederea.

Dragostea ei pentru poezie a fost la fel de intensă ca cea pentru proză. Marilyn scria propriile versuri, multe dintre ele fiind descoperite și publicate postum, dezvăluind o lume interioară melancolică și complexă. Aceste scrieri personale, adesea notate pe foi de hotel sau în jurnale simple, reflectă o luptă constantă cu identitatea sa publică și o dorință profundă de a fi recunoscută pentru mintea sa, nu doar pentru imaginea sa.

Relația ei cu dramaturgul Arthur Miller a fost bazată în mare măsură pe această compatibilitate intelectuală. În timpul căsniciei lor, Marilyn s-a implicat activ în cercurile literare din New York și a urmat cursuri de actorie la faimosul Actors Studio, sub îndrumarea lui Lee Strasberg. Acolo, ea a studiat metoda lui Stanislavski, care presupune o analiză psihologică profundă a personajului, abordând actoria ca pe o formă de artă cerebrală, nu doar ca pe un spectacol vizual.

În biblioteca sa, psihanaliza ocupa un loc de cinste, cu numeroase volume semnate de Sigmund Freud. Marilyn a urmat ședințe de psihanaliză timp de mulți ani și era fascinată de modul în care subconștientul modelează comportamentul uman. Notele sale de subsol din aceste cărți arată că ea încerca să aplice teoriile psihanalitice atât în viața personală, cât și în dezvoltarea personajelor sale de pe ecran, dorind să le ofere o profunzime autentică.

Marilyn avea o curiozitate intelectuală care se extindea și către istoria artei și politică. Biblioteca sa includea biografii ale unor figuri istorice proeminente, cum ar fi Abraham Lincoln, și lucrări despre Renașterea italiană. Această diversitate de interese demonstrează că era o persoană polivalentă, capabilă să poarte conversații pe teme variate, de la tehnica picturală a lui Goya până la complexitatea politicii americane din timpul Războiului Rece.

Unul dintre cele mai celebre momente care subliniază natura ei de cititoare a fost surprins de fotografa Eve Arnold, care a fotografiat-o pe Marilyn citind romanul „Ulise” de James Joyce. Deși mulți au crezut că este o fotografie aranjată, Arnold a clarificat că Marilyn citea de fapt cartea de ceva timp, fiind la capitolul final. Actrița a declarat că îi plăcea sonoritatea cuvintelor lui Joyce, chiar dacă textul era recunoscut drept unul dintre cele mai dificile din literatura universală.

Moștenirea intelectuală a lui Marilyn Monroe a fost mult timp umbrită de succesul său comercial și de statutul de simbol. Totuși, licitațiile recente ale obiectelor sale personale au scos la lumină volumele adnotate, care au fost adjudecate pentru sume record. Aceste cărți servesc acum drept dovezi materiale ale efortului său constant de auto-perfecționare și ale rezistenței sale împotriva stereotipurilor impuse de industria cinematografică de la Hollywood.

În concluzie, imaginea lui Marilyn Monroe ca o femeie superficială a fost doar un rol magistral interpretat, în spatele căruia se ascundea un spirit erudit și o minte în permanentă căutare de răspunsuri. Biblioteca ei de 400 de volume rămâne un simbol al demnității sale intelectuale. Ea a reușit să demonstreze că frumusețea și inteligența profundă pot coexista, lăsând în urmă o imagine mult mai bogată și mai nuanțată decât cea oferită de afișele de cinema ale epocii.