$$$

 ORAȘUL BARAOLT DIN JUDEȚUL COVASNA

Baraolt este un oraș în județul Covasna, Transilvania, România, format din localitatea componentă Baraolt (reședința), și din satele Biborțeni, Bodoș, Căpeni, Micloșoara și Racoșul de Sus.

Fost oraș minier, în prezent axat pe industria prelucrării lemnului, cu o populație majoritar maghiară, orașul Baraolt prezintă posibilități de dezvoltare în domeniul turismului rural. Orașul este străbătut de râul Baraolt.

AȘEZARE

Orașul Baraolt se află situat la nord-vestul județului Covasna, la limita de vest cu județul Brașov, pe cursul pârâului cu același nume, în Depresiunea Baraolt, la o altitudine de 460–500 m.

DEMOGRAFIE

Componența etnică a orașului Baraolt

     Maghiari (87,14%)

     Români (2,82%)

     Alte etnii (1,01%)

     Necunoscută (9,03%)

Componența confesională a orașului Baraolt

     Reformați (45,3%)

     Romano-catolici (23,91%)

     Unitarieni (14,41%)

     Ortodocși (1,81%)

     Baptiști (1,25%)

     Alte religii (3,64%)

     Necunoscută (9,68%)

Conform recensământului efectuat în 2021, populația orașului Baraolt se ridică la 7.730 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră înregistrați 8.672 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt maghiari (87,14%), cu o minoritate de români (2,82%), iar pentru 9,03% nu se cunoaște apartenența etnică. Din punct de vedere confesional, cei mai mulți locuitori sunt reformați (45,3%), cu minorități de romano-catolici (23,91%), unitarieni (14,41%), ortodocși (1,81%) și baptiști (1,25%), iar pentru 9,68% nu se cunoaște apartenența confesională.

POLITICĂ ȘI ADMINISTRAȚIE

Orașul Baraolt este administrat de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri. Primarul, János Benedek Huszár, de la Uniunea Democrată Maghiară din România, este în funcție din octombrie 2020. Începând cu alegerile locale din 2024, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:

Uniunea Democrată Maghiară din România 10                    

Forța Civică Maghiară - Magyar Polgári Erő 3                    

Alianța Maghiară din Transilvania 2            

        

ISTORIC

Baraoltul a fost menționat pentru prima dată în anul 1224. În perioada interbelică a fost reședința plășii Baraolt, în cadrul județului Trei Scaune. Descoperirile arheologice ne dovedesc faptul că zona a fost locuită încă din eneolitic și epoca bronzului. Pe teritoriul acestei localități s-au găsit mai multe fragmente ceramice și un buzdugan de piatră din epoca bronzului timpuriu. Pe malul stâng al pârâului Baraolt, în locul numit "Pădurea Mare", se află o stațiune locuită în mai multe perioade istorice: în epoca bronzului (culturile Wietenberg și Noua), în perioada hallstattiană, în epoca dacică și în epoca premedievală. În anul 1960, cu ocazia săpăturilor de atunci, pe malul stâng al pârâului Baraolt s-au descoperit 13 gropi datând din epoca bronzului târziu. De pe terasa "Vecer" provine o urnă datând din prima epocă a fierului.

Localitatea Baraolt s-a dezvoltat începând cu anul 1839, datorită exploatării rezervelor de cărbune existente în subsolul acestei zone. Baraoltul devine oraș la începutul anului 1968.

ECONOMIE

Importanța economică a acestei localități o constituie activitatea de exploatare și prelucrare a lemnului, industria textilă și de confecții, industria producătoare de materiale de construcții, industria alimentară prin procesarea cărnii și a laptelui, agricultura, morăritul, panificația precum și transporturile, comerțul și serviciile.

INSTITUȚII CULTURALE

Muzeul Depresiunii Baraolt', care funcționează ca unitate externă a Muzeului Național Secuiesc, din Sfântu Gheorghe

Este axat pe obiecte din domeniul istoriei mineritului și breslelor,dar are și colecții de istorie locală. Deține și vase produse de glăjăriile (fabrici de sticlă) din Ținutul Secuiesc și de olarilor din Bazinul Baraolt. Tot aici este expus și scheletul de mastodont, cu o vechime estimată de trei milioane de ani, descoperit în cariera de lignit de la Racoșul de Sus.

MONUMENTE

- Biserica fortificată romano-catolică

- Muzeul Depresiunii Baraolt

PERSONALITĂȚI

Eduard Derzsei (1934 - 2015), voleibalist;

Líviusz  Gyulai (1937 - 2021), grafician;

István Téglás (n. 1981), actor.

$$$

 6 decembrie 1949 - În penitenciarul Piteşti a început procesul de „reeducare” prin tortură.

Experimentul Pitești (sau Fenomenul Pitești) a fost pus în practică la Penitenciarul Pitești, în scopul „reeducării” deținuților politici, un eufemism pentru spălarea pe creier. Experimentul s-a desfășurat în perioada anilor 1949-1952. Experimentul Pitești a fost terminat în septembrie 1951 imediat după înlăturarea din fruntea Partidului Comunist Român a comuniștilor extremiști - facțiunea moscovită, Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca - de către noua linie a desprinderii de Moscova sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acest experiment poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în grupări interzise de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din România. Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în călăi, tortura putând fi apreciatǎ drept un simplu mijloc, nu un scop.

Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute. Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 și 5000. A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est. După anul 1989, generalul de Securitate Alexandru Grunberg Nikolski a decalarat că Securitatea a implementat Fenomenul Pitești la ordinul bucureștean al Anei Pauker care - implicit - executa ordinele moscovite directe ale lui Iosif Vissarionovici Stalin.

În Pitești se desfășoară anual Simpozionul Internațional „Experimentul Pitești – Reeducarea prin Tortură”, ajuns în 2016 la ediția a 16-a. Piteștiul original a generat literatură memorandum a deținuților supraviețuitori, dar și opere literare de foarte mare semnificație, Fenomenul Pitești (Editura Humanitas, București, 1990; reeditat în 2007) de Virgil Ierunca (1920+2006), Patimile după Pitești (1981) de Paul Goma (1935+2020}.

ISTORIC

ÎNCEPUTUL

Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu. Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Române, a continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore.

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și pentru scurt timp și membru al PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”) - i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizident Gheorghe Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.

Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la Pitești, unde tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în ce mai severe — potrivit lui Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie.

STADIILE "REEDUCĂRII"

Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică.

Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării. Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului.

Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit "demascarea externă"). Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au "recunoscut" păcate imaginare. A doua etapă, "demascarea internă", avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.

Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea morală publică"); deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte; erau forțați să blasfemieze simboluri religioase și texte sfinte.

Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers. Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens." Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci".

Pe lângă violența fizică, deținuții supuși "reeducării" erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare, deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule. Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii "reeducării" includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.

S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare. În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.

Închisoarea asigura și o selecție preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ocnele Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Târgșor și altele, unde echipe de foști deținuți urmau să continue experimentul.

În penitenciarul Pitești au murit în urma torturilor la care au fost supuși, între 100 și 200 deținuți, fără a se cunoaște deocamdată numărul total al acestora. În orice caz, cauza morții era falsificată în certificatul de deces, pentru a nu rămâne dovezi posterității.

SFÂRȘITUL ȘI URMĂRILE

În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități. Membrii ODCC au fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra altor 780). Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap, în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul următor; toți au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp. În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România. După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare pentru opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafața curții penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a închisorii. La conducerea închisorii s-au aflat : Stănescu Vasile (1944 - 1949); căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 - 1951); locotenent Kovacs Anton (1951 - 1953); locotenent Savu Victor (1953 - 1954); căpitan Mândreș Petre (1954 - 1956); maior Ivașcu Ștefan (1956 - 1958); maior Cârstoiu Sebastian (1958 - 1961); maior Toma Mihai (1961 - 1977).

După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate. Un memorial a fost construit în fața intrării închisorii.

DEȚINUȚI ÎN TIMPUL EXPERIMENTULUI

- Nicu Ioniță

- Dumitru Bordeianu

- Neculai Popa

- Ioan Ianolide

- Eugen Măgirescu

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa

- Constantin Oprișan

- Mihai Iosub

- Ioan Pintilie

- Pr. Roman Braga

- Nicolae Purcărea

- Dumitru (Dan) Lucinescu

- Ștefan Ioan Davidescu

- Constantin Merișca

- Nicolae Călinescu

- Paul Limberea

- Sergiu Mandinescu

- Cornel Niță

- Ieronim Comșa

- Petru Cojocaru

- Ghoerghe Stănică

- Gheorghe (Gelu) Georghiu

- Traian Popescu

- Constantin (Tache) Rodas

- Victor Lichi

- Octavian Voinea (autorul cartii Masacrarea studentimii Romane)

- Negrescu Fag

- Petrovan Miron

$__

 În 1860, într-o țară care se mândrea cu libertatea sa, o femeie a fost închisă pentru crima de a gândi diferit. Numele ei era Elizabeth Packard. Era căsătorită de douăzeci și unu de ani, avea șase copii și avea o convingere simplă: nimeni nu ar trebui să-i dicteze ce crede. A pus la îndoială doctrinele calviniste ale soțului ei, a frecventat o altă biserică, și-a exprimat propriile idei și a refuzat să se conformeze. Și asta a fost suficient.

Soțul ei, Reverendul Theophilus Packard, a folosit legea ca armă. În Illinois, un bărbat își putea interna soția într-un azil cu o simplă semnătură. Fără proces. Fără diagnostic. Fără dovezi. A fost suficient pentru a o declara „nebună”. Elizabeth a fost trimisă la Azilul din Jacksonville fără ca nimeni să o asculte, fără nicio oportunitate de a-și apăra sănătatea mintală.

A sosit așteptându-se să găsească violență, nebunie, haos. În schimb, a găsit ceva mult mai tulburător: o clădire plină de femei perfect sănătoase, pedepsite pentru că erau incomode. Soții care se certau. Fiice care refuzau căsătoriile aranjate. Femei care refuzau să-și dea banii. Femei care își exprimau opiniile. Femei care au spus „nu”.

Azilul acela nu încerca să vindece; încerca să corecteze.

Oricine altcineva ar fi fost distrus după trei ani de izolare, departe de copiii lor, etichetați drept nebuni chiar de persoana care promisese să-i protejeze. Nu Elizabeth. În tăcere, a început să observe. Să scrie. Să documenteze nedreptățile care o înconjurau. Să construiască, din întuneric, o mărturie care într-o zi avea să lumineze mulți alții.

Când a fost în sfârșit eliberată în 1863, soțul ei a încercat să o închidă din nou, de data aceasta acasă, declarând că era încă „incompetentă”. Dar nu avea de gând să mai permită nimănui să vorbească în numele ei. A cerut un proces cu juriu. Și în ianuarie 1864, a apărut în fața unei instanțe pentru a revendica ceva la fel de fundamental pe cât de revoluționar: dreptul la propria minte.

Juriul a avut nevoie de doar șapte minute pentru a o găsi sănătoasă la minte. Șapte minute pentru a spulbera trei ani de tăcere impusă. Șapte minute pentru a recunoaște ceea ce fusese întotdeauna adevărat: nu este o nebunie să nu fii de acord cu un soț.

Dar Elizabeth nu s-a oprit aici. Și-a transformat durerea într-o misiune. Și-a publicat memoriile. A denunțat abuzurile împotriva femeilor închise fără motiv. A călătorit prin țară făcând lobby pe lângă legislatori, vorbind oriunde a fost nevoie, expunând sistemul care transforma independența feminină într-un diagnostic psihiatric.

Și a câștigat.

Între 1867 și 1869, Illinois a adoptat legi pentru a preveni angajamentele arbitrare involuntare. Alte state au urmat exemplul. Lupta ei a transformat protecția legală a femeilor căsătorite, le-a consolidat statutul legal și a stabilit garanții pe care le considerăm de la sine înțelese astăzi.

Elizabeth Packard a murit în 1897, dar moștenirea ei dăinuie de fiecare dată când legea cere un proces, o audiere, un proces echitabil. De fiecare dată când o femeie poate spune „nu” fără teama de a fi redusă la tăcere. De fiecare dată când societatea recunoaște că disidența nu este boală, ci conștiință.

Data viitoare când cineva pune la îndoială necesitatea feminismului, amintiți-vă de Elizabeth Packard: trei ani de închisoare doar pentru că a gândit cu voce tare. Soțul ei a vrut să o îngroape în tăcere. A decis că nicio femeie nu va mai dispărea vreodată pentru că are o opinie proprie.

Uneori, cel mai periculos – și cel mai necesar – lucru pe care îl poate face o femeie este să refuze să se prefacă a fi altcineva.

$$$

 Rugăciunea Sfântului SILUAN ATHONITUL pentru smerenie:

Rugaţi-vă pentru mine, toţi Sfinţii, ca sufletul meu să înveţe smerenia lui Hristos. Sufletul meu însetează dupa ea, dar nu o poate atinge şi o caut plângand, ca un copil ce s-a pierdut de mama lui: “Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi te caut cu lacrimi”. “Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măreţiei Tale”. “Doamne, a Ta este Slava în Cer şi pe pămant. Dă-mi mie, zidirii tale firave şi smerite , Duhul Tău cel Sfant”. “Mă rog bunatăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea Slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te lauda zi şi noapte, căci sufletul meu Te-a iubit prin Duhul Sfânt. Tânjesc după Tine şi Te caut cu lacrimi”. “Doamne, dă-ne Duhul Sfânt. Prin El Te vom slăvi zi şi noapte, căci dacă trupul nostru e slab, Duhul Tău e viu şi dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă. El întareşte în sufletul nostru iubirea Ta, îl linişteste întru Tine cu o odihnă desavârşită şi nu mai vrea să se gândească decât la iubirea Ta”. “Doamne, mintea mea lipsită de putere nu poate ajunge la Tine. Ca şi regele Avgar Te chem: “Vino, şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele cele rele şi Te voi lăuda ziua şi noaptea, Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile să ştie ca Tu Doamne, săvârşeşti minuni ca şi altădată, ierţi păcatele, sfinţeşti şi dai viaţă”. AMIN🙏

$$_

 Beethoven nu a avut o copilărie normală. A crescut într-o casă în care dragostea nu avea ce căuta și în care un tată, mai consumat de alcool decât de tandrețe, nu căuta un fiu, ci un copil minune pe care să-l arate lumii.

Johann van Beethoven îl trezea noaptea, punându-l la pian când fiecare copil ar fi trebuit să doarmă. Certurile lui erau dure, niciodată îmbrățișări. Micul Ludwig a învățat devreme că muzica poate fi un refugiu, dar și o închisoare.

Din acei ani, a păstrat un sunet interior de frică și disciplină, un sunet care avea să se transforme încetul cu încetul în altceva: putere, libertate, adevăr. Pentru că marii artiști se nasc adesea tocmai din incompletitudine, din neajunsuri, din răni care nu se vindecă niciodată.

La șaisprezece ani, și-a pierdut mama, singura prezență dulce a copilăriei sale. Din acel moment, a preluat conducerea familiei. A trebuit să crească repede, fără a avea timp să înțeleagă cu adevărat durerea.

Când s-a mutat la Viena în 1792, muzica a învins în sfârșit asprimea vieții. Era tânăr, talentat și rebel. A cântat ca nimeni altul, iar orașul l-a primit cu brațele deschise, recunoscând în el o voce nouă. Dar chiar atunci a venit cea mai mare durere: surditatea. Primele semne, sunetele care se estompează, vocile devin îndepărtate. Pentru un muzician, e ca și cum ai stinge soarele.

În 1802, disperat, a scris o scrisoare pe care nu a avut niciodată curajul să o trimită: Testamentul de la Heiligenstadt. În acele pagini, a mărturisit că a contemplat sinuciderea. Și apoi a lăsat o promisiune, fragilă și tenace ca o flacără într-o furtună: va continua să trăiască pentru artă.

A fost o alegere care a schimbat totul.

Muzica nu i-a mai venit prin urechi, ci prin memorie și suflet. A început să compună ascultând în sine, ca și cum fiecare notă s-ar fi născut direct în inima sa. Era o liniște deplină, o liniște care nu lua, ci dezvăluia.

Cele mai mari opere ale sale - a Cincea, a Șaptea, a IX-a - s-au născut din această ascultare interioară.

În timpul primei interpretări a Simfoniei a Noua, Beethoven era complet surd. A stat nemișcat, cu spatele la public. Nu a putut auzi ovațiile care umpleau sala ca un val, până când un membru al corului i-a atins brațul și l-a întors spre public: sute de oameni stăteau în picioare, în lacrimi, aplaudându-l.

Nu a auzit nimic.

Totuși, în acea noapte a înțeles că muzica lui își găsise drumul în lume fără a trece prin auzul său.

Beethoven a murit în 1827, la vârsta de cincizeci și șase de ani. Nu a fost un om pașnic. A fost un om adevărat.

Un om care a purtat cu el ecourile unei copilării dificile, singurătatea, tăcerea. Dar a transformat toate acestea într-o forță care încă dăinuie prin secole.

Povestea sa ne amintește că măreția nu se naște din privilegiu, ci din capacitatea de a nu-l lăsa să se stingă.

Că până și în cel mai adânc întuneric, o lumină poate străluci.

Și că muzica sufletului, dacă este ascultată cu adevărat, nu se oprește niciodată din vorbit.

$_$

 La 40 de ani, țintuită la pat și prinsă în capcana tiraniei tatălui ei, a scris „Cât te iubesc? Lasă-mă să-ți spun”... și apoi a fugit cu bărbatul care a inspirat acea replică.

Dar dacă crezi că povestea lui Elizabeth Barrett Browning este doar o poveste de dragoste, atunci ai auzit doar versiunea demnă de o felicitare.

Născută pe 6 martie 1806, Elizabeth Barrett a fost extraordinară de la început. La vârsta de 8 ani, citea Homer în greaca originală. La 11 ani, scrisese deja un poem epic. La 14 ani, tatăl ei a aranjat ca opera ei să fie publicată privat - nemaiauzit pentru o fată victoriană, când majoritatea femeilor primeau puțină sau deloc educație.

Părea destinată măreției.

Până când, la 15 ani, totul s-a năruit.

O leziune a coloanei vertebrale - posibil din cauza unui accident de călărie sau a unei boli - a lăsat-o cu dureri cronice, debilitante. Pentru tot restul vieții, s-a luptat cu paralizia parțială, a petrecut ani de zile închisă în camera ei și s-a bazat pe laudanum pentru a supraviețui fiecărei zile.

Majoritatea ar fi fost distruse.

a scris Elizabeth.

Deși era imobilizată la pat, suferind și dependentă de opiu, a produs poezie care a transformat-o într-una dintre cele mai celebre scriitoare ale epocii victoriene. Până la sfârșitul anilor treizeci, era o figură internațională, chiar considerată Poet Laureat și aclamată de critici.

Dar personal, era o prizonieră.

Tatăl ei, Edward Barrett Moulton-Barrett, a fost un tiran care le-a interzis tuturor celor doisprezece copii ai săi să se căsătorească. Nu doar Elizabeth. Tuturor.

Oricine nu-l asculta era dezmoștenit pentru totdeauna.

La 39 de ani, imobilizată la pat și dependentă financiar, Elizabeth părea blocată pentru totdeauna în casa tatălui ei.

Apoi, în ianuarie 1845, a sosit o scrisoare:

„Îți iubesc versurile din toată inima, dragă domnișoară Barrett...”

Era Robert Browning - un poet, cu șase ani mai tânăr decât ea, complet captivat de opera ei.

În următoarele 20 de luni, au schimbat 574 de scrisori.

S-au îndrăgostit prin cuvinte înainte de a se întâlni cu adevărat.

Admirația literară a înflorit în comuniune intelectuală și apoi în devotament profund.

Dar tatăl Elisabetei nu i-a permis niciodată acest lucru. Avea să o dezmoștenească imediat - mai ales pentru un bărbat mai tânăr, cu mai puțini bani și fără statut social.

Elizabeth s-a confruntat cu o alegere imposibilă:

să rămână prinsă în capcană, dar în siguranță, sau să riște totul pentru libertate și iubire.

Pe 12 septembrie 1846, Elizabeth Barrett, în vârstă de 40 de ani, a părăsit casa tatălui ei pentru ultima dată.

L-a întâlnit pe Robert Browning la o biserică, având doar ca martoră ca servitoare.

S-au căsătorit în secret.

O săptămână mai târziu, au fugit în Italia înainte ca familia ei să descopere fuga lor.

Tatăl ei nu a iertat-o niciodată.

I-a returnat toate scrisorile nedeschise până la moartea sa.

A dezmoștenit-o complet.

Nu a mai văzut-o niciodată.

A distrus-o.

Dar nu a regretat niciodată.

La Florența, Elizabeth a renăscut.

Clima caldă i-a îmbunătățit sănătatea.

În 1849, la vârsta de 43 de ani, a născut fiul ei - Robert Wiedemann Barrett Browning, poreclit Pen - un copil pe care medicii credeau că nu-l va duce niciodată la termen.

Și a scris unele dintre cele mai frumoase opere de poezie engleză.

Sonete portugheze din (1850) conține 44 de sonete scrise în timpul curtării lor.

Titlul a fost în mod deliberat înșelător: nu erau traduceri, ci poeme intime.

Robert o numea „mica mea portugheză”, așa că ea a folosit numele acesta ca deghizare.

În acea carte se află Sonetul 43:

„Cât te iubesc? Lasă-mă să-ți spun...”

Opt cuvinte care au rezonat timp de peste 170 de ani.

Citite la nunți, tipărite pe felicitări, citate în filme.

Dar dacă Elizabeth Barrett Browning este amintită doar pentru poeziile sale de dragoste, ne lipsește cea mai mare parte a poveștii ei.

Pentru că stiloul ei nu era doar pentru romantism.

A fost o armă.

„Plânsul copiilor” (1843): a denunțat oroarea muncii copiilor în fabricile britanice. Impactul său a contribuit la reformele muncii.

„Sclavul fugar de la Pilgrim’s Point” (1848): un poem feroce împotriva sclaviei, narat de o femeie sclavă.

Radical. Dureros.

Cu atât mai mult: averea propriei familii provenea din plantațiile de sclavi.

Elizabeth a scris împotriva propriilor interese economice, pentru că era lucrul corect de făcut.

„Aurora Leigh” (1856): un roman în versuri de 11.000 de versuri despre o artistă care luptă pentru independență și recunoaștere.

A abordat violul, ilegitimitatea, munca femeilor și libertatea.

Subiecte scandaloase pentru acea vreme.

Controversată. Criticată. Și totuși, una dintre cele mai bine vândute cărți ale secolului al XIX-lea.

Elizabeth Barrett Browning nu a scris doar versuri frumoase.

Ea a luptat împotriva sclaviei, a muncii copiilor, a opresiunii femeilor și a tiraniei politice.

Într-o epocă care cerea ca femeile să fie tăcute și domestice, ea a strigat împotriva nedreptății.

Căsătoria ei cu Robert a fost una dintre marile iubiri din istoria literară: egale intelectuale, care se susțineau reciproc și erau profund devotate. Casa lor florentină a devenit un refugiu pentru scriitori, artiști și revoluționari.

Dar boala ei cronică nu a părăsit-o niciodată.

Pe 29 iunie 1861, la vârsta de 55 de ani, Elizabeth a murit la Florența - în brațele lui Robert, exact așa cum și-ar fi dorit.

Nu s-a recăsătorit niciodată.

A fost devastat.

Moștenirea ei le-a supraviețuit amândurora.

În timpul vieții sale, Elizabeth a fost probabil mai faimoasă decât Robert. A influențat-o pe Emily Dickinson, care avea portretul ei pe perete. După moartea sa, reputația ei a scăzut pe măsură ce sensibilitățile victoriene au căzut din modă.

Dar în secolul al XX-lea, criticii feministe i-au redescoperit opera și au recunoscut ceea ce fusese trecut cu vederea: Elizabeth Barrett Browning a fost o poetă importantă a cărei scriere politică este la fel de importantă ca poezia ei de dragoste.

A trăit 55 de ani.

Pentru cea mai mare parte a vieții sale, a fost limitată de boală, controlată de un tată tiranic și restricționată de așteptările victoriene pentru femei.

Chiar și așa, a devenit una dintre marile poete ale secolului său.

S-a îndrăgostit la 39 de ani.

A fugit la 40 de ani.

A avut un copil la 43 de ani.

A scris literatură feministă inovatoare la 50 de ani.

Toate acestea în timp ce îndura dureri cronice și dizabilități.

„Cum te iubesc” este frumoasă.

Dar nu este singura ei moștenire.

Moștenirea ei este că a refuzat să fie redusă la tăcere - de durere, de patriarhat, de sărăcie sau de prejudecăți.

A scris despre dragoste.

Și a scris despre revoluție.

Și ambele au schimbat lumea.

$_$

 În anul 1983, lumea sportului a fost martora unuia dintre cele mai surprinzătoare momente din istoria maratoanelor. La linia de start a ultramaratonului Sydney-Melbourne, o cursă infernală de 875 de kilometri, s-a prezentat un personaj care părea rătăcit. Era Cliff Young, un fermier de 61 de ani, fără dinți în gură, îmbrăcat într-o salopetă lungă de muncă și încălțat cu cizme de cauciuc trase peste adidași. În jurul lui se încălzeau atleți tineri, sponsorizați de marile companii, echipați cu cele mai scumpe echipamente sportive.

Spectatorii și jurnaliștii au început să râdă, crezând că este o glumă publicitară. Când a fost întrebat de reporteri dacă va supraviețui cursei, Cliff a răspuns: „Am crescut la o fermă unde nu aveam cai sau tractoare. Când venea furtuna, trebuia să adun oile pe jos. Alergam după ele două-trei zile la rând. Cred că pot să fac asta”. Nimeni nu l-a luat în serios.

Cursa a început, iar profesioniștii l-au lăsat rapid în urmă pe bătrânul care alerga ciudat, târâindu-și picioarele pentru a economisi energie. Strategia atleților de elită era clară și științifică: alergau 18 ore pe zi și dormeau 6 ore noaptea pentru a se recupera. Cliff Young nu avea antrenor și nu știa această „regulă nescrisă”. El știa doar să nu se oprească până nu se termină cursa.

În timp ce tinerii atleți s-au oprit să doarmă în prima noapte, Cliff a continuat să alerge prin întuneric. În a doua noapte, la fel. Cât timp sportivii profesioniști dormeau, fermierul trecea tăcut pe lângă corturile lor. După câteva zile, Cliff a preluat conducerea. Publicul australian a înnebunit. Bătrânul în salopetă nu dormea deloc, ci doar ațipea câteva minute în picioare, în timp ce mânca.

Spre șocul unei lumi întregi, Cliff Young a trecut primul linia de sosire la Melbourne. Performanța lui a fost uluitoare! Nu doar că a câștigat, dar a doborât recordul anterior al cursei cu aproape două zile. A parcurs cei 875 de kilometri în 5 zile, 15 ore și 4 minute.

La final, când organizatorii i-au înmânat cecul cu marele premiu de 10.000 de dolari, Cliff a făcut un gest care i-a lăsat pe toți cu gura căscată. Mirat, a spus că el nu știa de vreun premiu în bani și că a intrat în cursă doar din plăcerea de a alerga. A refuzat să păstreze banii și i-a împărțit în mod egal celorlalți cinci concurenți care reușiseră să termine cursa, rămânând fără nici măcar un cent pentru el.