$__

 Folosim expresia „Sindromul Stockholm” pentru a descrie situația în care o victimă ajunge să țină la agresorul ei. Originea acestui termen nu este o teorie dintr-un manual, ci un eveniment real și confuz care a avut loc în Suedia, în anul 1973. Totul a început în dimineața zilei de 23 august, când Jan-Erik Olsson, un deținut evadat, a intrat în Kreditbanken din centrul orașului Stockholm, înarmat cu o mitralieră, și a luat ostatici patru angajați, trei femei și un bărbat.

Ceea ce trebuia să fie un jaf clasic sau o criză de ostatici s-a transformat într-un experiment psihologic neintenționat care a durat șase zile. Olsson a cerut bani, o mașină și ca prietenul său, Clark Olofsson, un alt infractor celebru, să fie adus în bancă. Poliția a acceptat să-l aducă pe Clark. Cei doi infractori și cei patru ostatici s-au baricadat în seiful băncii.

În interiorul acelui spațiu mic, dinamica s-a schimbat radical. Răpitorul, Olsson, deși înarmat, a început să facă gesturi mici de bunătate care au debusolat victimele. Când una dintre ostatice, Kristin Enmark, a spus că îi este frig, el i-a pus pe umeri haina lui de lână. Când alta a spus că este claustrofobă, a lăsat-o să se plimbe puțin legată cu o funie lungă. Le-a permis să sune acasă la familii. În mintea victimelor terifiate, aceste gesturi mici au fost interpretate ca dovezi de umanitate și grijă.

Pe de altă parte, poliția de afară părea agresivă și incompetentă în ochii ostaticilor. Polițiștii dădeau găuri în tavan, făceau zgomot și amenințau că vor pompa gaz lacrimogen, ceea ce i-ar fi putut ucide pe toți în spațiul închis. Ostaticii au început să creadă că poliția este adevăratul inamic care le pune viața în pericol, în timp ce răpitorii erau cei care îi „protejau”.

Punctul culminant a fost o convorbire telefonică șocantă. Kristin Enmark a sunat din seif direct la premierul Suediei, Olof Palme. Ea i-a spus furioasă: „Sunt foarte dezamăgită de tine. Nu mi-e frică de acești doi bărbați, ei ne protejează. Mi-e frică de poliție, că ne va omorî pe toți. Vreau să ne lăsați să plecăm cu ei”.

După șase zile, când poliția a dat cu gaz și a intrat peste ei, ostaticii au refuzat să iasă primii (pentru a nu fi împușcați răpitorii) și i-au îmbrățișat pe infractori înainte de arestare. Ulterior, au refuzat să depună mărturie împotriva lor în instanță, ba chiar au strâns bani pentru apărarea lor.

Psihiatrul și criminologul Nils Bejerot, care a asistat poliția, a analizat comportamentul și a inventat termenul „Sindromul Norrmalmstorg” (după numele pieței), care a devenit apoi „Sindromul Stockholm”. El a explicat că nu este vorba de dragoste, ci de un mecanism extrem de supraviețuire: într-o situație de viață și de moarte, victima se atașează de singura persoană care are puterea să nu o ucidă.

$$$

 În Tokyo, în fiecare dimineață, milioane de oameni urcă în metrou. Trenurile pleacă la secundă, iar înăuntru se așterne o liniște aproape ireală. Oamenii nu vorbesc la telefon, nu mănâncă, nu ascultă muzică tare. Există un respect profund pentru liniștea celorlalți.

Pentru japonezi, liniștea din spațiul public nu e o obligație, ci un semn de respect. Ei numesc asta meiwaku, principiul de a nu-i deranja pe ceilalți.

Există o disciplină tăcută care ține totul în echilibru. Oamenii așteaptă în rând, urcă ordonat, se așază fără grabă.

Călătorii citesc, lucrează pe laptopuri, dorm sprijiniți unii de alții fără teamă.

Nimeni nu-și ferește geanta, nimeni nu privește suspicios.

Într-o lume agitată, japonezii au reușit să transforme transportul public într-un spațiu de liniște.

În alte țări, tăcerea într-un tren ar putea părea stranie. În Japonia, e un semn de respect reciproc.

O tăcere care vorbește despre civilizație, despre conștiința locului și despre grija față de celălalt.

Japonezii se ghidează după principiul: „Liniștea nu e absența zgomotului. E prezența respectului.”

$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie 43 î. Hr.: La această dată, a murit Cicero, om politic, filosof, scriitor şi mare orator roman. Marcus Tullius Cicero (n. 106 î. Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori.

A debutat ca orator şi avocat în 81 î. Hr. Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ (ingenium), cultura vastă (doctrina) şi practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba cetăţeanului şi a cetăţii, „de la interesul sau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri se disting: In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de şapte discursuri ţinute în 70 î. Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î. Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave şi malversaţiuni în timpul guvernării Siciliei; se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunţate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspiraţiei acestuia împotriva republicii; celebre sunt şi cele 14 discursuri pronunţate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar.

Cicero s-a remarcat şi ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinţii oratoriei antice. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei greceşti la spiritualitatea şi mentalitatea romană şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil. Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menţionate: De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare şi a calităţilor conducătorului ideal; De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislaţiei şi a tipului ideal de constituţie; De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenţei şi esenţei divinităţii; De divinatione (Despre divinaţie) - abordând tema divinaţiei ca har şi artă a prezicerii viitorului; şi în sfârşit De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.

Surse:

https://www.academia.edu/35676294/VIATA_SI_OPERA_LUI_MARCUS_TULLIUS_CICERO

https://www.britannica.com/biography/Cicero

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ultimul-republican-marcus-tullius-cicero

https://www.history.com/topics/ancient-history/marcus-tullius-cicero

$$_

 S-a întâmplat în 7 decembrie1598: În această zi, s-a născut Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor şi pictor, reprezentant de seamă al barocului italian (d. 1680). Gian Lorenzo Bernini a fost printre cei mai mari artişti ai barocului, cunoscut mai ales ca sculptor, deşi a avut lucrări semnificative şi în domeniul architecturii, picturii şi poeziei. S-a născut la Napoli, ca fiu al sculptorului toscan Pietro Bernini. În 1605 familia lui s-a mutat la Roma. 

Cariera lui Bernini a început sub tutela tatălui său, Pietro Bernini, un sculptor florentin cu oarecare talent, care se mută, în cele din urmă, la Roma. Talentatul tânăr a lucrat cu atâta sârguinţă încât a câştigat laudele pictorului Annibale Carracci şi patronajul papei Paul V, afirmându-se curând ca sculptor independent. A fost puternic influenţat de studierea amănunţită a statuilor antice de marmură, greceşti şi romane, de la Vatican. De asemenea, avea cunoştinţe temeinice privind pictura din perioada de apogeu a Renaşterii, la începutul sec. XVI. Sfântul Sebastian (San Sebastiano, cca 1617), sculptat pentru cardinalul Maffeo Barberini, devenit mai târziu papa Urban VIII şi cel mai important patron al lui Bernini, trădează studiul aprofundat al manierei de a sculpta a lui Michelangelo.

Creaţiile timpurii ale lui Bernini au atras atenţia cardinalului Scipione Borghese, un membru al familiei papale aflate la putere. Sub patronajul său, Bernini a sculptat primele grupuri statuare importante, de mărime naturală. Seria arată progresul lui Bernini de la aproape întâmplătoarea unică perspectivă a lui Eneas, Anchise şi Ascaniu (Enea, Anchise e Ascanio, 1619; Galeria Borghese, Roma) spre o puternică frontalitate în Răpirea Proserpinei (Ratto di Proserpina, 1621-1622; Galeria Borghese) şi apoi spre viziunea halucinantă din Apollo şi Dafne (Apollo e Dafne, 1622-1624; Galeria Borghese). În David (1623-1624; Galeria Borghese), Bernini înfăţişează eroul aruncând o piatră spre un adversar nevăzut.

Mai multe busturi portret pe care Bernini le-a sculptat în acea perioadă, inclusiv cel al cardinalului Roberto Bellarmino (1542-1624), arată o nouă înţelegere a relaţiei între cap şi corp şi reflectă capacitatea sculptorului de a reda expresii faciale trecătoare cu un realism acut. Aceste opere în marmură reflectă o virtuozitate neîntrecută în modelarea unui material îndărătnic pentru a obţine efectele delicate găsite de obicei la sculpturile în bronz. Percepţia instinctivă a lui Bernini pentru textura de suprafaţă a pielii şi părului, cât şi simţul său inovator de umbrire au marcat depărţirea de tradiţia lui Michelangelo şi începutul unei noi perioade în istoria sculpturii occidentale.

Odată cu pontificatul lui Urban VIII (1623-1644), Bernini a intrat într-o perioadă de enormă productivitate şi de dezvoltare artistică. Urban VIII şi-a îndemnat protejatul să picteze şi să practice arhitectura. Prima sa operă arhitecturală a constat în estetizarea bisericii Sfânta Bibiana din Roma. Totodată, Bernini a fost însărcinat să construiască o structură simbolică peste mormântul Sfântului Petru în bazilica Sfântul Petru din Roma. Rezultatul este faimosul baldachin din bronz aurit realizat între 1624 şi 1633. Coloanele sale răsucite sunt inspirate din coloanele protocreştine care fuseseră folosite la ciboriul care acoperă altarul vechii bazilici. Cea mai originală contribuţie a lui Bernini la această construcţie este cadrul superior constituit din volute încoronate flancate de patru îngeri care susţin sfera şi crucea. Baldachinul este perfect proporţionat în raport cu interiorul bazilicii; cu greu se observă că e la fel de înalt ca o clădire de patru etaje. Conturul său viu urcând viguros spre crucea triumfătoare, culoarea sa întunecată accentuată de aurul sclipitor îi dau impresia unui organism viu. Fuziune fără precedent între sculptură şi arhitectură, baldachinul este primul monument cu adevărat baroc. În cele din urmă, a format nucleul decorării programatice concepute de Bernini pentru interiorul bazilicii Sf. Petru.

Apoi Bernini a supervizat decorarea a patru stâlpi ce susţineau domul Sfântului Petru cu statui colosale, deşi doar una din ele, Sfântul Longinus, a fost proiectată de el. De asemenea, a făcut o serie de busturi-portret ale lui Urban VIII, însă primul bust care a atins calitatea portretelor sale mai vechi e cel al marelui său patron, cardinalul Scipione Borghese (1632; Galeria Borghese). Cardinalul este reprezentat vorbind şi mişcându-se, iar acţiunea este surprinsă într-un moment care pare să dezvăluie toate calităţile caracteristice subiectului. Obligaţiile arhitecturale ale lui Bernini au devenit tot mai împovărătoare după moartea lui Carlo Maderno, în 1629, când Bernini a devenit arhitect al bazilicii Sf. Petru şi al palatului Barberini. Nu mai lucra singur, fiind nevoit să apeleze la asistenţi, pentru că numărul comenzilor sporea. Şi-a organizat studioul şi a planificat lucrările de aşa manieră încât sculpturile şi ornamentaţiile produse de echipa lui păreau să fie opera unui singur om.

Pe tot parcursul vieţii, sculptura lui Bernini a fost influenţată de catolicismul său fervent (era, zilnic, prezent la liturghie şi se împărtăşea de două ori pe săptămână). A fost de acord cu hotărârile Conciliului de la Trento (1545-1563) care stabilea că scopul artei religioase era să educe şi să inspire credincioşii şi să servească drept instrument de propagandă pentru Biserica Romano-Catolică. Arta religioasă ar trebui să fie întotdeauna inteligibilă şi realistă şi, mai presus de toate, să stimuleze pietatea. Dezvoltarea artei religioase a fost în mare măsură determinată de eforturile sale conştiente de a se conforma acestor principii. Sub oblăduirea lui Urban VIII, Bernini a început să creeze monumente noi şi diferite de opera sa anterioară, cum ar fi cavouri si fântâni. Mormântul lui Urban VIII (1628-1647; bazilica Sf. Petru, Roma) îl prezintă pe pontif aşezat, dar cu braţul ridicat într-un gest autoritar, având la picioare două chipuri de marmură albă reprezentând Virtuţile. Bernini a mai proiectat o revoluţionară serie de mici monumente comemorative, dintre care cel mai impresionant este cel al Mariei Raggi (1643).

Dar cea mai semnificativă contribuţie la arhitectura Romei o reprezintă fântânile. Fântâna lui Triton (Fontana del Tritone) din Piazza Barberini (1642-1643) constituie o transformare spectaculoasă pentru fântânile arhitecturale ale Romei – bazinele suprapuse ale fântânii de piaţă, cu o geometrie tradiţională, par să prindă viaţă. Patru delfini ridică o cochilie enormă ce îl susţine pe zeul mării, care suflă apă în sus dintr-o scoică.Însă primele proiecte arhitecturale ale lui Bernini nu s-au bucurat mereu de succes. În 1637 a început să ridice campanile (turnuri de clopotniţă), deasupra faţadei bazilicii Sf. Petru. Dar, când clădirea a început să aibă crăpături sub greutatea lor, în 1646, campanilele au fost dărâmate, iar Bernini a intrat temporar în dizgraţie. Bernini a construit cele mai spectaculoase monumente publice de la mijlocul anilor 1640 până şi anii 1660. Fântâna celor Patru Fluvii (Fontana dei Quattro Fiumi) în Piazza Navona din Roma (1648-1651) susţine un antic obelisc egiptean peste o stâncă scobită în interior, deasupra căreia sunt aşezate patru statui de marmură simbolizând patru mari fluvii ale lumii. Această fântână este una dintre cele mai spectaculoase lucrări ale sale.Cel mai edificator exemplu al maturităţii artistice a lui Bernini este capela Cornaro din biserica Santa Maria della Vittoria (Roma), care completează evoluţia începută devreme în cariera sa. Capela, comandată de cardinalul Federigo Cornaro, se află în transeptul îngust al micii biserici. Punctul de interes îl constituie sculptura Extazul Sfintei Tereza (Estasi di Santa Teresa d’Avila, 1645-1652), reprezentând o experienţă mistică a faimoasei reformatoare a carmelitelor, Tereza de Avila. Viziunea Sfintei Tereza, în timpul căreia un înger i-ar fi străpuns inima cu o săgeată arzătoare de iubire divină, este preluată de Bernini din scrierile Terezei. Grupul sculptural arătând-o pe sfânta transfigurată plutind în aer, acoperită cu un veşmânt cu falduri unduitoare, este luminat natural printr-o nişă aflată deasupra altarului, unde elementele arhitecturale şi decorative se întrepătrund şi sunt articulate elegant. La stânga şi la dreapta, în spaţii ce seamănă lojelor de operă, numeroşi membri ai familiei Cornaro sunt reprezentaţi în ipostaze de conversaţie, lectură sau rugăciune. În capela Cornaro idealul lui Bernini despre imaginea tridimensională ajunge la apogeu. Statuile Sfintei Tereza şi a îngerului sunt sculptate în marmură albă, dar privitorul nu poate distinge dacă sunt dăltuite de jur împrejur sau în altorelief. Lumina naturală care pică pe chipuri dintr-o fereastră ascunsă deasupra şi în spatele lor devine o componentă esenţială a grupului statuar, la fel ca razele aurite din spate. Extazul Sfintei Tereza nu este o sculptură în sens convenţional. Este, mai degrabă, o scenă picturală încadrată, compusă din sculptură, pictură şi lumină care îl implică pe credincios într-o dramă religioasă.

Cu trecerea timpului, dorinţa crescândă de a controla mediul în care erau expuse statuile sale l-a determinat pe Bernini să se concentreze progresiv pe arhitectură. Dintre bisericile pe care le-a proiectat după terminarea lucrărilor la capela Cornaro, cea mai impresionantă este Sant’Andrea al Quirinale (1658-1670) în Roma, cu dramaticul său altar înalt, cu o cupolă care se avântă impetuos spre cer şi cu neconvenţionalul său plan oval.Dar cea mai notabilă reuşită arhitecturală a lui Bernini este colonada care împrejmuieşte piaţa din faţa bazilicii Sf. Petru. Principala menire a acestui vast spaţiu era să găzduiască mulţimea care se aduna pentru binecuvântarea papală de Paşti şi pentru alte ocazii speciale. Bernini a proiectat un imens oval ataşat de biserică printr-o curte exterioară trapezoidală – forme pe care le-a comparat cu braţele deschise ale Bisericii-mamă. Coloanele de sine stătătoare au fost o soluţie inovatoare pentru nevoia de a avea o împrejmuire accesibilă, Piaţa îşi conduce vizitatorul spre biserică şi contrabalansează faţada foarte largă a bazilicii. Ovalul lui Bernini încadrează un spaţiu centrat pe obeliscul din Vatican, care a fost mutat în faţa bisericii de către Sixtus V în 1586. Bernini a mutat o mai veche fântână a lui Maderno pe lunga axă a pieţei şi a construit o fântână geamănă în cealaltă parte, pentru a evoca un sentiment de plenitudine scenografică. Analogiile cu planul oval al bisericii SantAndrea al Quirinale sunt fascinante, aşa cum sunt şi diferenţele de semnificaţie şi de funcţie.

Cea mai spectaculoasă decoraţiune religioasă a lui Bernini este Tronul Sfântului Petru, sau Cathedra Petri (1657-1666), un tron medieval de lemn, folosit de papi, peste care artistul a turnat un înveliş de bronz aurit. Sarcina lui Bernini nu a fost doar să facă o simplă husă decorativă pentru scaun, ci să creeze, în faţa acestei abside, un popas simbolic pentru drumul pelerinului prin marea biserică. Scaunul pare sprijinit de patru figuri în bronz reprezentând doctori în teologie ai Bisericii timpurii: Sfinţii Ambrozie, Atanasie, Ioan Gură de Aur şi Augustin. Deasupra, o aurită ceată îngerească pluteşte pe nori, în timp ce raze de lumină emană de la porumbelul Sfântului Duh, pictat pe o fereastră ovală. Cathedra a fost realizată cam în aceeaşi perioadă cu piaţa, contrastul dintre cele două lucrări relevând complexitatea lui Bernini. Ambele au fost făcute pentru un papă din familia Chigi, Alexandru VII (1655-1667), unul dintre cei mai importanţi patroni ai lui Bernini. Mormântul pe care Bernini l-a proiectat pentru Alexandru VII (1671-1678; bazilica Sf. Petru) a fost construit, în mare parte, de elevii săi.

Pe lângă lucrările sale de proporţii, Bernini a continuat să creeze şi busturi-portret. Primul dintre acestea, al lui Francesco I d’Este, duce al Modenei (1650-1651; Galeria şi Muzeul Este, Modena), încununează revoluţia pe care o adusese în portretistică. Mare parte din libertatea şi spontaneitatea bustului cardinalului Scipione Borghese este păstrată, dar se întrepătrunde aici cu o pompă eroică şi o mişcare grandioasă, care portretizează în aceeaşi măsură idealurile perioadei barocului, pe cât de mult surprind firea omului care stătea înaintea lui Bernini. Călătoria în Franţa Bernini s-a dus la Paris în 1665, aceasta fiind singura sa absenţă prelungită de la Roma. Călătoria a urmat invitaţiilor pe care regele Ludovic XIV le adresase de ani, cu scopul de a proiecta o nouă reşedinţă regală franceză. Bernini era atât de cunoscut încât mulţimi de oameni s-au înghesuit să-l privească pe străzile fiecărui oraş prin care a trecut. Iniţial, primirea sa în Paris a fost la fel de triumfătoare, dar curând el şi-a jignit sensibilele gazde prin elogiile la adresa artei şi arhitecturii Italiei în detrimentul celei franceze. Declaraţiile sale l-au făcut nepopular la curtea Franţei şi au cauzat, în parte, respingerea proiectelor sale pentru Luvru. Singura mărturie palpabilă a vizitei lui Bernini în Franţa este bustul făcut lui Ludovic XIV, un portret liniar, vertical şi stabil, în care Regele Soare scrutează privitorul cu autoritate divină. Imaginea a stabilit pe următoarea sută de ani un standard pentru portretiştii regali.

Sculpturile din ultima parte a vieţii sunt inevitabil puse în umbră de grandioasele sale proiecte pentru bazilica Sf. Petru, dar unele dintre ele surit extrem de interesante. Pentru capela Chigi din biserica Santa Maria del Popolo din Roma, a sculptat două grupuri, Daniel în groapa leilor (Daniele e il Leone) şi Habacuc şi îngerul (Abacuc e l’Angelo; 1655-1661). Aceste opere dezvăluie începuturile stilului său târziu: alungirea corpului, gesturi sugestive şi expresii emoţionale simplificate şi totuşi emfatice. Aceleaşi caracteristici se găseau deja în figurile care sprijină tronul Sfântului Petru şi culminează cu îngerii mobili pentru podul Sant’Angelo din Roma, pe care Bernini l-a redecorat cu ajutorul asistenţilor săi între 1667 şi 1671. Papa Clement IX (1667-1669) a preţuit într-atât îngerii sculptaţi de Bernini, încât ei nu au mai ajuns niciodată la pod şi sunt acum în biserica SantAndrea delle Fratte din Roma. Podul redecorat Sant’Angelo care se întinde peste Tibru deschide calea spre Vatican şi spre celelalte creaţii ale lui Bernini – piaţa, Scala Regia, baldachinul şi cathedra din bazilică – şi reprezintă simboluri tot mai intense ale puterii papale în încrederea de a sprijini şi inspira pelerinii catolici în acel loc.

Bernini a mai terminat o decoraţiune la Sf. Petru în ultimii săi ani: altarul capelei Santissimo Sacramento (1673-1674). Adoraţia blândă, umană, a îngerilor contrastează cu arhitectura atemporală a tabernaculului de bronz pe care ei îl flanchează şi exemplifică stilul târziu al lui Bernini. În ultimii săi ani pare să fi găsit consolare în antiteza dintre legile inexorabile ale arhitecturii şi existenţa umană trecătoare.Cea mai impresionantă lucrare târzie a lui Bernini este nepretenţioasa capelă Altieri lângă biserica San Francesco a Ripa (cca 1674) din Roma. Spaţiul relativ adânc de deasupra altarului cuprinde o statuie reprezentând moartea Binecuvântatei Ludovica Albertoni. Bernini a separat în mod conştient arhitectura, sculptura şi pictura şi le-a atribuit scopuri diferite, parcurgând înapoi drumul care a culminat cu capela Cornaro. Astfel, capela Altieri este mai tradiţională, o digresiune de la stilul în care lucrase interioarele de biserici în anii precedenţi. În loc să se încadreze în deschiderea arcuită, silueta sculptată a Ludovicăi zace în fundul unui spaţiu amplu, iluminată de o rază cerească răsfrântă pe draperia adunată peste silueta aşezată. Mâinile care îşi strâng cu sfârşeală pieptul îi ilustrează moartea dureroasă.

Bernini a murit la vârsta de 81 de ani, după ce a fost în serviciul a opt papi. În momentul morţii sale, era considerat nu doar cel mai mare artist al Europei, dar şi unul dintre cei mai de seamă oameni ai ei. A fost ultimul din remarcabila serie de genii universale ale Italiei şi stilul baroc la a cărui apariţie a contribuit decisiv. A fost ultimul stil italian devenit standard internaţional. Moartea lui a marcat sfârşitul hegemoniei artistice a Italiei în Europa. Stilul pe care l-a elaborat a fost continuat pentru încă două generaţii în diverse părţi ale Europei de arhitecţii Mattia de’Rossi şi Carlo Fontana în Roma, J.B. Fischer von Erlach în Austria şi fraţii Cosmas şi Egid Quirin Asam în Bavaria, printre alţii.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_George-Dan-Istrate.html

http://www.thegentlemansjournal.ro/barocul-viziunea-lui-gian-lorenzo-bernini/

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/60003-gian-lorenzo-bernini.html

https://www.britannica.com/biography/Gian-Lorenzo-Bernini

https://www.theartstory.org/artist/bernini-giovanni-lorenzo/life-and-legacy/

https://www.artble.com/artists/gian_lorenzo_bernini/more_information/biography

http://artindex.ro/2011/06/22/de-la-renastere-la-baroc-gian-lorenzo-bernini/

https://www.scribd.com/doc/258285204/Gian-Lorenzo-Bernini

$$_

 S-a întâmplat în 7 decembrie1894: În această zi, a murit Ferdinand, viconte de Lesseps, diplomat şi om de afaceri francez; a înfiinţat Compania internaţională a Canalului de Suez şi a dirijat, între anii 1859 şi 1869, lucrările de construcţie a acestuia (n. 1805).

Pe 17 noiembrie 1869 a avut loc ceremonia oficială de deschidere pentru navigaţie a Canalului de Suez. Canalul Suez aflat la vest de Peninsula Sinai, este un canal de 163 km lungime, şi lat de 300 m în cel mai îngust punct. Este situat în Egipt, între oraşele Port Said la Marea Mediterană şi Suez la Marea Roşie.Canalul nu are ecluze, deoarece nu există diferenţe de înălţimi. Permite trecerea navelor cu deplasament de până la 150.000 de tone. Există o singură bandă de navigaţie, cu mai multe locuri de depăşire. De obicei, trei convoaie tranzitează canalul zilnic, două către sud şi unul către nord. Trecerea durează între 11 şi 16 ore, cu o viteză de circa opt noduri. Viteza redusă previne erodarea malurilor canalului de valurile generate de nave. Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, şi începând cu 1999, canalul este traversat de o linie de înaltă tensiune. O linie de cale ferată aflată pe malul de vest parcurge paralel întreaga sa lungime.

Canalul Panama, inaugurat la 15 august 1914, a fost unul dintre cele mai importante proiecte realizate în secolul XX. Ideea creării unui canal de-a lungul istmului Panama pentru conectarea oceanelor Atlantic şi Pacific datează încă din 1500, când regele Carol I al Spaniei i-a cerut guvernatorului regional să găsească o rută de-a lungul râului Chagres. Posibilitatea creării unei căi de acces care să traverseze munţii şi terenul accidentat al junglei a fost imposibil de realizat la acea dată.Franţa a fost prima ţară care a încercat realizarea unui astfel de proiect. Condusă de contele Ferdinand de Lesseps, realizatorul Canalului Suez din Egipt, echipa de construcţie a proiectat săparea terenului pentru realizarea canalului la nivelul mării, în 1880. Ploile, însă, au generat alunecări serioase de teren şi nu au existat modalităţi eficiente de combatere a malariei şi febrei galbene, drept pentru care De Lesseps a înţeles rapid că era foarte dificil să realizeze un canal la nivelul mării. Finanţările s-au oprit în 1888.

Surse:

https://www.encyclopedia.com/humanities/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/lesseps-ferdinand-marie-vicomte-de-1805-1894

https://www.britannica.com/biography/Ferdinand-vicomte-de-Lesseps

https://www.gettyimages.ie/detail/news-photo/ferdinand-marie-vicomte-de-lesseps-was-the-french-engineer-news-photo/515410986

http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/de_lesseps_ferdinand.shtml

$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie1905: În această zi, s-a născut astronomul american de origine olandeză Gerard Peter Kuiper (născut Gerrit Pieter Kuiper la Tuitjenhorn (Harenkarspel), Olanda – decedat 24 decembrie 1973, Mexico City); autor a numeroase lucrări de astronomie stelară, fizica planetelor şi a Lunii; a lucrat pentru programul spaţial american. 

În 1935 el a plecat să lucreze la Harvard College Observatory unde a cunoscut-o pe Sarah Parker Fuller, cu care s-a căsătorit pe 20 iunie 1936. Kuiper și-a petrecut cea mai mare a carierei sale la Universitatea Chicago, dar s-a mutat la Tucson, Arizona în 1960, în cadrul Laboratorului Lunar și Planetar (LPL) de la Universitatea Arizona. Kuiper a fost director al laboratorului până la moartea sa în 1973, care s-a petrecut în timp ce se afla în vacanță cu soția sa în Mexic. Una din cele trei clădiri ale Laboratorului Lunar și Planetar din Arizona este numită în onoarea lui.

Kuiper a descoperit doi sateliţi naturali ai planetelor din sistemul solar: Miranda, satelitul lui Uranus şi Nereid, satelitul lui Neptun.A descoperit că atmosfera marţiană este formată şi din dioxid de carbon. În 1994 a descoperit existenţa în atmosfera satelitului planetei Saturn, Titan, a metanului îngheţat (1.4% CH4). În anii 1960, Kuiper a ajutat la identificarea a mai multor situri lunare în cadrul programului Apollo. Kuiper a descoperit câteva sisteme binare solare, care au fost denumite cu numărul lui Kuiper, identificator ca steaua KUI 79. În 1947, Kuiper a fost decorat cu Medalia Janssen a Societății Astronomice Franceze. În 1959, Kuiper a câștigat premiul Henry Norris Russell Lectureship acordat de Societatea Astronomică Americană.În 1971, Kuiper a primit Medalia Kepler Gold a Asociației Americane de Știință Avansată și Institutul Franklin.Pe lângă planeta minoră 1776 Kuiper, craterul Kuiper de pe Lună, cratere de pe Marte și Mercur au fost, de asemenea, numite după el.

Cei mai mulți astronomi se referă la o regiune de planete mici, dincolo de Neptun, ca fiind centura Kuiper, deoarece Kuiper a sugerat că astfel de planete mici sau comete s-au format acolo. Cu toate acestea, el a crezut că astfel de obiecte ar fi fost măturate definitiv de perturbațiile planetare gravitaționale astfel încât nici unul sau puține obiecte astronomice mici ar exista acolo astăzi. Premiul Kuiper, numit astfel în cinstea lui, este cel mai distins premiu oferit de Divizia pentru științe planetare a Societății Astronomice Americane (American Astronomical Society), o societate internațională de oameni de știință experți în domeniul planetar. Premiul recunoaște contribuția deosebită la știința planetară și este acordat anual în timpul vieții oamenilor de știință a căror realizări au ajutat la avansarea științei despre sisteme planetare. Printre câștigătorii acestui premiu se numără Carl Sagan, James Van Allen și Eugene Shoemaker.

Surse:

http://www.nasonline.org/publications/biographical-memoirs/memoir-pdfs/kuiper-gerard.pdf

http://www.nasonline.org/publications/biographical-memoirs/memoir-pdfs/kuiper-gerard.pdf

https://www.encyclopedia.com/people/science-and-technology/astronomy-biographies/gerard-peter-kuiper

https://www.newnetherlandinstitute.org/history-and-heritage/dutch_americans/gerard-peter-kuiper/

$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie1941: În timpul celui de-al doilea război mondial, avea loc atacul masiv al aviaţiei japoneze asupra flotei SUA de la Pearl Harbor. Atacul de la Pearl Harbor (sau „Operaţia Hawaii”, cum a fost numită de către Statul Major Imperial japonez) a fost efectuat prin surprindere, de către marina imperială japoneză împotriva bazei navale americane de la Pearl Harbor, Hawaii, în dimineaţa zilei de duminică, 7 decembrie, 1941. Ca rezultat, Statele Unite ale Americii au intrat în al doilea război mondial. 

Pearl Harbor, un golf din Hawaii, unde se afla intreaga flotă americană, se află în apropiere de capitala Honolulu. Intenţia acestui atac preventiv a fost să nu permită flotei americane din Pacific să influenţeze războiul din sud-estul Asiei pe care Japonia intenţiona să-l poarte împotriva Marii Britanii, a Olandei şi a Statelor Unite ale Americii. Operaţia a constat din două valuri de atac aerian, la care au participat 353 de avioane, lansate de pe 6 nave portavion. Ca rezultat al atacului, patru cuirasate au fost scufundate (două fiind ulterior ridicate, reparate şi trimise în luptă spre sfârşitul războiului), iar alte patru au fost avariate. Japonezii au distrus şi trei crucişătoare, trei distrugătoare, un puitor de mine, 188 de avioane, au omorât 2.402 persoane şi au rănit 1.282 de persoane. Pierderile suferite de partea japoneză au fost minimale: 29 de avioane doborâte, patru mini-submarine scufundate, 65 de persoane ucise sau rănite. Atacul a avut loc fără o declaraţie de război formală, şi înainte ca ultima din cele 14 părţi ale unui mesaj trimis de către partea japoneză Ministerului de Externe american să fi ajuns la destinaţie. Ambasada japoneză din Washington, DC, fusese instruită să trimită mesajul imediat înainte de ora planificată a atacului. Atacul, şi în special natura surprinzătoare a acestuia, a fost un factor important care a contribuit la schimbarea opiniei publice americane de la izolaţionismul care caracterizase politica externă a ţării privind participarea directă în război.

Atacul a avut menirea de a anihila marina americană, astfel încât să nu împiedice atacul planificat de Japonia asupra Malaeziei şi a Indiilor de Est olandeze, unde Japonia căuta acces la rezervele bogate de petrol şi cauciuc. Atât Japonia cât şi Statele Unite îşi elaboraseră planuri de război în zona pacifică, planuri ce fuseseră reînnoite constant în paralel cu escalarea tensiunilor dintre cele două ţări. Tensiunile începuseră în anii 1930 prin expansiunea japoneză în Manciuria şi în Indochina franceză, acţiuni care au fost întâmpinate cu nivele din ce în ce mai ridicate de embargouri şi sancţiuni din partea SUA şi a altor ţări. În 1940, SUA a interzis exportul în Japonia al avioanelor, al părţilor de avioane, al utilajelor mecanice, al benzinei de avion, al fierului şi al oţelului vechi, lucru pe care japonezii l-au considerat un act „neprietenos". Dar SUA nu a interzis la acea oră exportul de petrol în Japonia, deoarece la Washington se considerase că o astfel de măsură ar fi fost extremă, dat fiind faptul că economia Japoniei depindea de petrolul american şi ar fi fost probabil considerată ca o provocare de către partea japoneză. Exportul de petrol către Japonia a fost oprit în vara anului 1941, ca rezultat al expansiunii japoneze în Indochina franceză.

Planul de atac pentru Pearl Harbor a fost iniţiat la începutul anului 1941 de către amiralul Yamamoto, comandantul de atunci al flotei japoneze. Planul său a fost acceptat de către Sediul general al marinei japoneze după o serie de conflicte printre care şi o ameninţare de a se retrage de la comanda flotei. Concepţia Planului concret de atac a început în primăvara anului 1941 sub comanda căpitanului de marină Minoru Genda. Planul a primit aprobarea neoficială a împăratului Hirohito pe data de 5 noiembrie, după a treia din cele patru conferinţe imperiale care s-au ţinut în legătură cu atacul. Aprobarea oficială a fost dată pe data de 1 decembrie. Pe data de 26 noiembrie, 1941, o flotă compusă din șase portavioane a plecat spre o zonă la nord-vest de Hawaii, de unde avea să iniţieze atacul. Planul era ca 405 avioane să participe: 360 pentru cele două valuri de atac, 48 pentru patrulă aeriană defensivă, inclusiv nouă avioane de atac din primul val. Primul val avea să fie atacul primar, iar al doilea val urma să termine orice acţiune neterminată de primul val.

Primul val avea armele necesare (mai ales torpile) pentru atacarea navelor cele mai importante, iar echipajele fuseseră instruite să atace obiectivele cu cea mai mare valoare, mai ales cuirasate şi portavioane, iar dacă acestea nu puteau fi găsite, să atace crucişătoare şi distrugătoare. Bombardiere în picaj urmau să atace obiectivele la sol, anume avioane pentru ca acestea să nu poată să decoleze şi să treacă la contraatac. Când li se termina combustibilul, planul era ca ele să se întoarcă la portavioane şi apoi să intre din nou în luptă.Înainte de atacul propriu-zis, două avioane de recunoaştere urmau să decoleze de pe crucişătoare, să survoleze insula Oahu (unde se afla Pearl Harbor) şi să relateze compoziţia şi locaţia flotei americane. Alte patru avioane de recunoaştere urmau să patruleze arealul dintre flota japoneză şi Niihau, ca nu cumva grupul operativ să fie obiectul unui contraatac prin surprindere. 

Submarinele japoneze de tip I-18, I-20, I-22 şi I-24, aveau la bord minisubmarine tip A. Cele cinci submarine de tip I au părăsit districtul naval Kure pe data de 25 noiembrie 1941 şi au venit într-o zonă la circa 19 km de gura golfului Pearl Harbor, de unde au lansat minisubmarinele cam la ora 01:00 pe data de 7 decembrie. La 03:42 nava americană vânător de mine „Condor" a observat periscopul unuia dintre minisubmarine în partea de sud-vest al intrării spre Pearl Harbor şi a alertat distrugătorul „Ward". Acel minisubmarin probabil că a reuşit să intre în golf, dar „Ward" a distrus un altul la 06:37, ceea ce a constituit primele focuri trase de americani în al doilea război mondial. Un minisubmarin la nord de insula Ford n-a nimerit vasul „Curtis" cu prima torpilă, n-a nimerit nici vasul „Monaghan" (care l-a atacat) cu a doua dintre cele 2 torpile pe care le avea, apoi fiind scufundat de către „Monaghan" la 08:43. Un al treilea minisubmarin a eşuat de două ori înainte de a fi capturat pe data de 8 decembrie. Unul dintre membrii echipajului, sublocotenetul Kazuo Sakamaki a înotat la mal, unde a fost prins, astfel devenind primul prizonier de război japonez al americanilor în al doilea război mondial. Un al patrulea minisubmarin a fost avariat de către o bombă antisubmarin, fiind abandonat de echipaj înainte de a putea lansa torpilele. 

Cu toate că atacul a avut loc înainte ca să fi existat o declaraţie de război oficială din partea Japoniei, amiralul Yamamoto a dat ordin ca atacul să aibă loc la 30 de minute după ce notificarea Japoniei că pune sfârşit oricăror negocieri a fost transmisă. În felul acesta Japonia dorea pe de o parte să pară că respectă convențiile internaționale, dar, pe de altă parte, să aibă avantajul surprizei. Notificarea de cinci mii de cuvinte a fost mai întâi trimisă de la Tokio la ambasada japoneză din Washington, dar transcrierea ei i-a luat ambasadei prea mult timp ca să poată fi trimisă înainte de atac. Uneori această notă este numită „declaraţie de război", dar de fapt „nici nu declara război nici nu rupea legăturile diplomatice". Declaraţia de război a apărut pe prima pagină ale ziarelor japoneze pe data de 8 decembrie. 

Japonezii au atacat în două valuri. Primul val a fost detectat de către radarul armatei americane de la Opana Point la 136 de mile marine, care a crezut că sunt 6 bombardiere americane B-17 care se întorceau de pe partea continentală a Statelor Unite. Primul val constând din 180 de avioane a fost lansat de la nord de insula Oahu de către căpitanul de marină militară Mitsuo Fuchida. Șase avioane n-au reuşit să decoleze din cauza unor probleme tehnice. Atacul aerian asupra portului Pearl Harbor a început la ora 7:48 AM ora locală cu atacul de la Kaneohe. La început erau avioane torpiloare, avioane greoaie, vulnerabile, care s-au folosit de avantajul surprizei să atace aerodromurile militare Hickham Field, cel mai mare, şi Wheeler Field.Cele 171 de avioane din al doilea val au atacat Bellows Field de lângă Kaneohe, şi Ford Island. Americanii erau nepregătiţi pentru un astfel de atac: dulapurile cu muniţie erau încuiate, avioanele erau parcate aripă lângă aripă în aer liber (împotriva sabotajului), tunurile erau neechipate etc.

Al doilea val a constat din 171 de avioane: 54 B5N-uri, 81 de D3A-uri şi 36 de A6M-uri, toate sub comanda locotenent-comandorului Shigekazu Shimazaki. 4 avioane nu au putut decola din cauza unor defecţiuni tehnice.Valul al doilea a fost împărţit în trei: un grup a atacat Kaneohe, iar celelalte două Pearl Harbor. Au ajuns simultan la obiective din diferite direcţii.Cele două valuri au durat în total 90 de minute. 2.386 americani au murit (55 civili, majoritatea datorită proiectilelor antiaeriene americane neexplodate care au căzut în zone populate) şi 1.139 răniţi. 18 vase au fost scufundate sau au eşuat, printre care cinci cuirasate. Dintre cei morţi, aproape jumătate erau din cauza exploziei magaziilor de muniţii de pe cuirasatul USS Arizona, când a fost lovit de un obuz de 400 mm. Amiralul Isaac C. Kidd şi căpitanul Franklin Van Valkenburgh au murit pe punte. Din cele 402 avioane americane prezente la acea oră în Hawaii, 188 au fost distruse şi 159 avariate, 155 dintre ele la sol. 55 de aviatori japonezi şi nouă membri ai echipajelor minisubmarinelor japoneze au fost omorâţi, iar unul a fost capturat. Din cele 414 avioane japoneze, 29 au fost doborâte în luptă (nouă în primul val şi 20 în al doilea val), iar 74 avariate.

Președintele american Franklin D. Roosevelt a numit această zi „ziua ce va rămâne a infamiei”, societatea americană s-a unit, iar toți cei care susțineau neutralitatea au fost reduși la tăcere. În aceeași zi, a fost convocat într-o sesiune extraordinară Congresul american, care a votat cu majoritate de voturi declarația de război împotriva Japoniei. În replică, la 11 decembrie 1941 Germania și Italia au declarat război SUA. În scurt timp, armata japoneză a ocupat o mare parte a Asiei de Sud-Est, inclusiv zone strategice precum Singapore, Hong Kong sau Indiile Olandeze. Ofensiva japoneză a fost oprită în Insulele Solomon, la Guadalcanal, militarii americani, aflați sub comanda generalului Douglas MacArthur, luptând cu succes din mai 1942 până în februarie 1943 pentru cucerirea acestui punct strategic.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Pearl-Harbor-attack

https://www.atomicheritage.org/history/attack-pearl-harbor-1941

https://www.historyextra.com/period/second-world-war/pearl-harbor-facts-date-live-infamy-franklin-roosevelt-japan-surprise-attack-americans/

https://www.rfi.ro/politica-99800-pagina-de-istorie-ziua-apa-foc-pearl-harbor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-75-de-ani-de-la-atacul-aviatiei-japoneze-de-la-pearl-harbor/

https://intelligence.sri.ro/momente-tensionate-activitatea-de-intelligence-surpriza-de-la-pearl-harbour/

https://www.newspapers.com/topics/world-war2/pearl-harbor-attack/