$$$

 DEMOCRAȚIA, DE LA GRECII ANTICI PÂNĂ LA GENERAȚIA Z

Evaluarea competiției pentru supremație mondială dintre democrație şi autoritarism nu se poate limita la o analiză geostrategică şi nici măcar geopolitică, întrucât confruntarea se exprimă şi într-o dimensiune civilizațională. Pe fondul acestei constatări, vom prezenta, în continuare, o evoluție a democrației ca sistem politic de valori în cadrul civilizației occidentale. În plan civilizaţional, Occidentul îşi trage seva din Antichitate, având rădăcini greco-romane şi orientale. Datorită filiației comune, se înrudește îndeaproape cu civilizația bizantină, iar, de departe, cu cea arabă. Occidentul a fost, însă, influențat mai profund de factorul greco-roman, şi nu de cel oriental, aşa cum s-a întâmplat în cazul civilizației bizantine şi al celei arabe. Occidentul a devenit, astfel, unicul succesor al sistemului politic specific civilizației greco-romane, respectiv democrația (un model de guvernare creat, în Antichitate, în Atena şi Roma).

Stimulând progresul prin valorificarea echitabilă a resurselor, democrația a fost asumată benevol de numeroase cetăți. Statul, condus de aristocrația funciară, a fost reformat în favoarea unor categorii socio-economice dinamice (meșteșugari, negustori, țărani liberi). Accesul la mecanismul decizional politic a fost extins, exclusiv pe linie masculină, în beneficiul unor categorii din rândul cărora s-au format cetățeanul şi clasa de mijloc. Similar epocii monarhice, religia politeistă şi-a menținut rolul politic major de consolidare a statului şi de control al societăţii. Democrația nu a rezistat, însă, deoarece: se exprima doar ca excepție la nivelul unor cetăți; era concurată agresiv de imperialism; menținea sclavia în detrimentul egalității depline; democrația directă devenise incompatibilă cu sporul demografic şi expansiunea teritorială; corupția şi populismul afectau prosperitatea şi, implicit, clasa de mijloc.

Influenţa germanică

În Antichitate, a existat o interacțiune durabilă şi intensă a civilizației greco-romane cu populațiile celtice migratoare, care ocupaseră spații extinse din centrul şi vestul Europei. Deşi creatori şi promotori ai culturii bazate pe extracția şi prelucrarea metalelor, celții au contribuit la dezvoltarea civilizației greco-romane doar tehnologic (în special, în epoca fierului). Aceștia nu au exercitat nicio influenţă majoră în raport cu sistemul politic greco-roman. Nici măcar nu au participat la modelarea democrației, chiar dacă societatea lor se fundamenta pe egalitatea bărbaților şi femeilor în adoptarea deciziilor comunității. Absența aportului politic a fost consecința înfrângerilor militare suferite de celți, în mod succesiv, din partea Imperiului Roman, ulterior fiind integrați în sistemul politico-militar roman şi supuși, la sfârșitul Antichității, unui proces lent de asimilare culturală (prin romanizare).

Civilizația occidentală s-a format, în Evul Mediu timpuriu, ca rezultat al migrației şi ocupării vestului Europei de către triburile germanice. Exercitând o presiune militară constantă, au cucerit Imperiul Roman, devenit creștin la sfârșitul Antichității. S-au produs, în acel context, o fuziune demografică prin integrarea elementului germanic în ansamblul romanic, dar şi un proces de aculturație. În regatele clădite pe ruinele Imperiului, factorul germanic, reprezentând elita politico-militară, şi-a asumat valorile greco-romane şi creștine. Regatele revendicau moștenirea Imperiului Roman, continuând să funcționeze pe structura societăţii agricole specifice acestuia în care: puterea politică era fundamentată religios; aristocrația funciară reprezenta clasa dominantă; mediul rural şi identitatea colectivă religioasă (creștină) erau predominante; economia de tip feudal se baza pe activităţi meșteșugărești şi comerciale limitate la centrele urbane.

Moștenirea orientală

Civilizația greco-romană a fost contemporană şi a interferat în special cu civilizația orientală şi cea egipteană. A cunoscut o influență relativ limitată din partea civilizației egiptene, pe care, de altfel, a absorbit-o în contextul expansiunii romane în Africa. În schimb, a fost influențată masiv de civilizația orientală pe fondul extinderii imperiilor elenistic şi roman în Levant şi Mesopotamia. Pe filieră greco-romană, Occidentul a moștenit ideea de putere universală (similar Imperiului Roman), susținută de o religie orientală monoteistă cu vocație universală (creștinismul). Istoria Occidentului medieval a devenit, în general, acţiunea edificării unei construcții politico-religioase universale, în competiție cu Bizanțul care îşi fondase propriul imperiu în spaţiul creștin. Confruntarea a provocat, la final, schisma dintre ortodocși şi catolici, marcând disoluția completă a unității religioase ca fundament politic european.

Prin crearea, de către franci, a Sfântului Imperiu Roman, se părea că Occidentul îşi va împlini visul oriental. Imperiul nu a rezistat, însă, acțiunilor centrifuge interne, cauzate de diversitatea etno-lingvistică rezultată din fuziunea elementelor romanic şi germanic. Francii apuseni, ocupând un teritoriu romanizat durabil, şi-au asumat identitatea latină, în timp ce francii răsăriteni şi-au conservat-o pe cea germanică. S-a dezvoltat, astfel, o competiție franco-germană pentru supremație în cadrul proiectului imperial. Conflictul politico-militar a avut ca miză şi controlul puterii religioase, reprezentată de papalitate. Afirmarea puterii politico-religioase universale s-a exprimat şi prin intermediul cruciadelor şi misionarismului. S-au lansat campanii, inclusiv militare, pentru suprimarea ereziilor în Occident, dar şi pentru creștinarea Orientului islamic şi a periferiilor europene încă păgâne (celtice, scandinave, baltice).

Redescoperirea greco-romană

Proiectul construcției unui imperiu universal cauza multiple convulsii interne în Occident, astfel că el s-a erodat în timp. Provoca, politico-militar, războaie nesfârșite între împărații germani şi regii francezi, în care se amestecau şi suveranii englezi iar, mai târziu, cei spanioli. Criza era alimentată religios de disputele interminabile dintre împărat şi papă ce degenerau în conflicte. Occidentul medieval, epuizat de crize, şi-a accentuat vulnerabilitatea în raport cu Orientul islamic, care se exprima constant ofensiv. Orientul genera succesiv puteri (iniţial arabii, iar ulterior turcii) ce se extindeau în Europa, mai ales odată cu decăderea Imperiului Bizantin, şi amenințau chiar existenţa Occidentului. Schisma dintre catolici şi protestanți, urmată de războaiele religioase, au compromis definitiv proiectul imperial universal, care a supravieţuit, doar sub forma sa politică, în spaţiul german.

Eșuarea imperiului universal a însemnat renunțarea la moștenirea orientală şi nevoia de a-i substitui un sistem care să asigure stabilitatea internă şi să respingă pericolul extern. Occidentul, prin orașele italiene, aflate în contact durabil cu Bizanțul, a redescoperit cultura greco-romană (Renașterea). Ulterior, pe filieră italiană, Anglia şi Franța, cele mai stabile state europene, au revalorizat democrația antică (Iluminismul). Asumarea democrației a fost şi un mod de adaptare la impactul socio-economic al revoluției industriale ce transfera Occidentul la un stadiu evolutiv superior.

În Epoca Modernă, îşi făcea loc pe scenă societatea industrială caracterizată prin: ascensiunea burgheziei comerciale; formarea unei clase de mijloc; creșterea importanței mediului urban; dezvoltarea capitalismului; separarea puterii politice de cea religioasă; afirmarea identității colective etno-lingvistice; acordarea de drepturi cetățenești.

Democrația occidentală

Deşi îşi revendică originea din democrația greco-romană, Occidentul nu s-a limitat la a-i imita valorile, ci, pe baza lor, şi-a creat un sistem politic distinct, aflat într-un proces continuu de perfecționare. Pentru a deveni funcțională, în contextul extinderii demografice şi teritoriale a Occidentului, democrația directă a fost transformată într-una reprezentativă. Au fost extinse, gradual, drepturile şi libertățile cetățenești care nu se mai aplicau doar unei minorități privilegiate de statutul său socio-economic. S-au asigurat, astfel, condițiile pentru ca societatea, în cvasi-totalitate, să poată fi angrenată în mecanismul decizional politic. De exemplu, s-a abolit sclavia, s-a extins dreptul de vot şi s-a instituit egalitatea de gen. Singurele condiționări legate de exercitarea drepturilor, în prezent, se referă la vârsta (dezvoltarea fizică şi psihică), respectiv statutul juridic al cetățeanului (incompatibilități legale).

Crearea democrației occidentale în Epoca Modernă, ca sistem de valori, a constituit, însă, un proces lent, început încă din Evul Mediu. De exemplu, separarea puterilor în stat este rezultatul confruntării dintre imperiu şi papalitate, în urma căreia factorul religios a fost subordonat celui politic. Ulterior, democrația a eliminat orice influenţă religioasă în adoptarea deciziei politice, iar, pentru a combate absolutismul, a separat puterile legislativă, executivă şi judecătorească. De asemenea, supremația parlamentarismului reprezintă efectul conflictului dintre monarhi, care dețineau puterea absolută, şi diverse categorii sociale, care urmăreau să acceadă la mecanismul decizional (iniţial nobilimea, iar ulterior burghezia). Procesul istoric de democratizare a societăţii occidentale nu a fost doar lent, ci şi marcat, frecvent, de episoade violente, în lupta sa împotriva absolutismului politic (revoluții, războaie).

Expansiunea globală

Singura valoare din proiectul imperial, asumată în continuare de către Occidentul modern, a fost afirmarea vocației sale universale. S-a produs, astfel, o expansiune a civilizației occidentale în spaţiu, care a transformat Europa în centrul politic şi comercial al lumii. Imperiile maritime, fondate ca expresie a progresului socio-economic specific epocii şi ca reacție la presiunea continentală exercitată de Orient, au constituit instrumentul politico-militar utilizat de Occident, pentru a-şi promova valorile. Conduse din metropole, imperiile coloniale (spaniol, portughez, olandez, francez şi britanic) s-au extins, într-un timp relativ scurt, difuzând pe mapamond sistemul occidental. Contribuția lor a fost, însă, diferită, în funcţie de gradul de dezvoltare democratică şi industrială al fiecărui stat. Datorită expansiunii, Occidentul nu a mai reprezentat o noțiune strict geografică, ci a devenit una civilizațională.

Prin imperiile coloniale, Occidentul şi-a impus absolut valorile democratice în arii geografice unde nu existau civilizații agricole, ci grupuri reduse de vânători-culegători (America de Nord, Oceania). Beneficiind de un flux demografic european major, s-au format state integrate complet în sistemul occidental (SUA, Canada, Australia). Şi în raport cu societățile agricole relativ avansate sau favorabile colonizării masive, impactul a fost semnificativ, dar nuanțat (America Latină, Orientul Îndepărtat). La nivelul grupurilor dense de vânători-culegători, defavorabile colonizării, influenţa sa a fost, însă, relativă (Africa). În schimb, în zonele cu societăți agricole avansate (Rusia, Orientul Mijlociu, nordul Africii, China), sistemul democratic a fost contestat (exceptând India). În pofida diferențierilor politice notabile, aproape toată lumea a fost inclusă, gradual, până în perioada interbelică, în rețeaua economică occidentală.

Universalitatea democrației

Asemenea democrației antice, valorile occidentale au fost nu doar impuse, ci şi asumate benevol de state înscrise în cursa modernizării. Relevând universalitatea democrației, procesul de asimilare s-a accelerat pe fondul dezintegrării imperiilor coloniale. Societatea contemporană a conștientizat că progresul socio-economic este condiționat de calitatea actului politic. De asemenea, a constatat că democrația este unicul regim care permite alegerea unui guvern competent şi schimbarea lui pașnică în caz de ineficiență. Iniţial, în Epoca Modernă şi perioada interbelică, au existat ţări europene (Grecia, România, Italia, Polonia, Cehoslovacia) ce şi-au asumat democrația ca soluție pentru a elimina influenţa autoritarismului (otoman, rusesc, austro-german). Ulterior, foste puteri autoritare au urmat calea democratizării pe fondul înfrângerii militare decisive (Turcia, Austria, Germania) sau eșuării interne (Spania, Portugalia).

Şi Asia a devenit un spaţiu în care democrația a progresat datorită asimilării benevole a valorilor occidentale. Asumarea s-a produs fie în contextul interacțiunii civilizaționale coloniale şi post-coloniale (India, Coreea de Sud), fie al înfrângerii militare decisive (Japonia). Superioritatea democrației, în raport cu autoritarismul, se afirmă constant, începând cu Epoca Modernă. Au existat state care, temporar, au readoptat autoritarismul (Franța imperială, Germania nazistă, Italia fascistă, Grecia dictatorială), dar, eșuând, au revenit la democrație. Au fost ţări cărora li s-a impus chiar totalitarismul (lagărul comunist creat de URSS în Europa de Est), însă, ulterior, s-au integrat în sistemul instituțional occidental (prin aderarea la UE şi NATO). Puterea de atracție a valorilor occidentale este atât de mare încât au fost asumate liber şi de state fără trecut democratic consistent (Ucraina, Georgia, Republica Moldova).

Coordonate actuale

Substituirea apartenenței religioase cu identitatea etno-lingvistică nu a asigurat stabilitatea Occidentului. Războaiele religioase au fost urmate de conflicte naţionale, culminând cu două conflagrații mondiale care au amenințat însăși existenţa Europei. Astfel, pentru menținerea păcii, identității colective bazate pe valori etno-lingvistice i s-a alăturat, treptat, apartenența socio-culturală la sistemul democratic (în timp ce identitatea religioasă a translatat în plan secundar). Burghezia, similar aristocrației, a decăzut, fiind înlocuită, ca elită reprezentativă, de clasa de mijloc. Impunerea democrației a avut ca efect abandonarea definitivă a ideii de imperiu universal şi a sistemului colonial. Europa, afectată de războaiele mondiale şi suportând concurența unor puteri atât din interiorul democrației occidentale (SUA), cât şi din exteriorul acesteia (URSS), a iniţiat un amplu proces de cooperare la nivel continental.

Construcția pan-europeană, bazată pe reconcilierea franco-germană, a evoluat dintr-o structură economică (CEE) într-una politică (UE), iar, în ultima perioadă, urmărește să îşi dezvolte o componentă armată. Datorită victoriei Occidentului contra URSS, proiectul european şi-a accelerat viteza de extindere la nivel extern (avansând spre Europa Orientală) şi de integrare pe plan intern (având tendința de a se transforma într-o structură supra-națională de tip federativ). UE beneficiază de susţinerea SUA, cu care s-a asociat militar în cadrul NATO, şi cooperează cu întreg Occidentul extins pentru promovarea democrației. Fiind generatoare de prosperitate şi libertate, democrația constituie garanția stabilității mondiale şi progresului (Pax Occidentalis). De altfel, în competiţia cu autoritarismul, afirmării politico-militare Occidentul i-a substituit, gradual, superioritatea sa în plan economic şi tehnologic.

Lecțiile istoriei

Universalizarea şi supremația democrației occidentale nu trebuie absolutizate, în pofida expansiunii accelerate pe care o înregistrează în prezent. Istoria ne arată că, în Antichitate, democrația greco-romană, pe fondul erodării sale interne, nu a rezistat presiunii exercitate din exterior de către absolutism. Democrația nu doar s-a dezintegrat ca sistem politic, ci a fost succedată durabil de proiecte imperiale universale de inspirație orientală (macedonean, roman). Este posibil ca democrația occidentală să se înscrie într-un proces istoric ciclic, început în Epoca Modernă, care va cunoaște și un regres, prin alternarea cu autoritarismul. În acest caz, noi am putea fi contemporani cu apogeul influenței democrației occidentale. Ori s-ar putea ca democrația să reprezinte un sistem politic care, în contextul globalizării, urmează un curs ascendent. Pe fondul progresului socio-economic, acest curs transferă umanitatea spre un stadiu civilizaţional superior.

Analizând problema sub acest unghi final, ce ni se prezintă mai realist, înseamnă că soarta democrației ne privește pe fiecare. Evoluţia democrației este dependentă de acţiunea cetățenilor de a-i proteja valorile inclusiv la nivel global (nu doar local sau național). Implicarea cetățenilor necesită, însă, învățarea lecțiilor democrației ca proces istoric, dintre care evidențiem două în mod special. Pe de o parte, democrația greco-romană a fost înfrântă, nu de imperialism, ci de propriile slăbiciuni. Corupția şi populismul au compromis-o şi i-au erodat baza socială de susținere (clasa de mijloc). Pe de altă parte, în procesul de extindere a drepturilor cetățenești, democrația occidentală a avansat relativ lent şi sub presiune socială. De regulă, elitele (aristocrația reformatoare, burghezia) s-au folosit oportunist de drepturi, pe care le-au acordat mai mult pentru a-şi consolida propria putere şi mai puţin în interesul cetățenilor.

$$$

 CHARLOTTE BRÖNTE

Charlotte Brontë (21 aprilie 1816 – 31 martie 1855), romanciera britanică cunoscută mai ales pentru Jane Eyre , s-a născut în Thornton, un mic sat din West Yorkshire, Anglia.

S-a născut într-o familie clericală care prețuia educația; a devenit cronicara și campioana familiei.

Charlotte a condus acțiunea pentru ea și cele două surori strălucite ale sale, Emily și Anne , în încercarea lor de a deveni autoare publicate.

O copilărie haotică

Părinții Charlottei au fost Patrick Brontë, un cleric anglican de origine irlandeză, și Maria Branwell. Familia locuia în Haworth, un oraș izolat de pe mlaștinile din nordul Angliei.

Ea a fost al treilea copil al familiei Brontë; surorile ei mai mari, Maria, numită după mama ei, și Elizabeth, au murit ambele în jurul vârstei de zece ani. După Charlotte a venit Branwell , singurul frate, apoi Emily și, în final, Anne.

Maria a murit de cancer în 1821, când Charlotte avea cinci ani. În 1824, Charlotte și surorile ei, Maria (omonima mamei lor decedate), Elizabeth și Emily, au fost trimise la o școală pentru fiice ale clerului din Cowan's Bridge. Maria și Elizabeth s-au îmbolnăvit acolo și au murit de tuberculoză; Charlotte și Emily s-au întors acasă.

Se crede că Charlotte a modelat mediul școlar din Lowood de la începutul romanului Jane Eyre pe baza experiențelor sale. Ea a dat vina pe condițiile precare din școală pentru moartea surorilor sale.

Se presupunea că se educau copiii acasă, dar erau lăsați în mare parte de capul lor. Au inventat o lume imaginară numită Angria, inspirată de o cutie cu soldăței de lemn pe care domnul Brontë o adusese acasă pentru Branwell. Împreună, cei patru copii au construit reviste și au pus în scenă piese de teatru.

Devenind profesoară și guvernantă

În 1831, când era la mijlocul adolescenței, Charlotte a plecat din nou la școală la Roehead și a inspirat unele dintre personajele din cărțile sale viitoare pe fetele pe care le-a întâlnit. În 1835, s-a întors la Roehead ca profesoară, iar câțiva ani mai târziu, ea și Anne au încercat să-și câștige existența ca guvernante - o profesie de care niciuna nu era interesată.

În 1842, Charlotte și Emily au plecat la Bruxelles, Belgia, pentru a studia la Pensionnat Héger. Au studiat franceza, germana și literatura, gândindu-se să se pregătească să devină profesori sau să-și înființeze propria școală în viitor.

Charlotte s-a îndrăgostit de Héger, căsătorit, și și-a folosit experiențele în primul ei roman, abia deghizat, „Profesorul” , care nu a avut succes în timpul vieții sale (a fost publicat postum). Romanul ei, „Villette”, a fost, de asemenea, inspirat de această perioadă a vieții sale.

O descriere a Charlottei Brontë din secolul al XIX-lea

Chicago Tribune (28 iunie 1885) a publicat un articol detaliat despre familia Brontë la aproximativ 30 de ani după moartea Charlottei; bineînțeles, după ce aceasta supraviețuise tuturor fraților ei. Articolul suna astfel:

„Era o femeie cu o înfățișare foarte simplă, foarte mică de statură și mioapă, cu cele mai mici mâini și picioare văzute vreodată la o femeie adultă. Avea părul lung și bogat, care era singura ei pretenție de frumusețe, deși ochii îi străluceau de emoție și păreau să-i lumineze fața.”

Avea o mare constanță și o afecțiune puternică și un simț al datoriei aproape morbid. Era capabilă de sentimente puternice, pasionale, deși de obicei se reținea în sine, și era dureros de timidă, fără îndoială datorită vieții sale retrase.

Căutarea surorilor Brontë pentru publicare

La mijlocul anilor 1840, Charlotte a descoperit o colecție de poezii ale lui Emily și le-a recunoscut geniul. A început să găsească o casă pentru o carte de poezii colaborativă, scrisă de ea și cele două surori ale sale. Ele au luat nume de plume masculine (Charlotte, Emily și Anne erau Currer, Ellis și Acton, respectiv, și aveau în comun numele de familie fals Bell).

Cartea, intitulată sec „ Poemele lui Currer, Ellis și Acton Bell”, și -a găsit în sfârșit un editor. Conform obiceiului, autorii erau obligați să acopere banii pentru tipărire. A fost publicată în 1846 fără nicio fanfară și cu vânzări umilitoare, însumând două exemplare.

Înfrânte, dar neînfricate, surorile, care lucraseră toate la romane de o lungime de o carte, au început să găsească editori pentru ele, efortul fiind din nou condus de Charlotte. Ea a scris despre eforturile sale în Notița biografică a lui Ellis și Acton Bell, 1850 :

„Greșelul nu a reușit să ne zdrobească: simplul efort de a reuși dăduse existenței o poftă minunată; trebuia urmărită. Fiecare dintre noi ne-am apucat de lucru la o poveste în proză: Ellis Bell a scris Wuthering Heights , Acton Bell, Agnes Grey, iar Currer Bell a scris și el o narațiune într-un singur volum [referindu-se la Profesorul ].”

Aceste manuscrise au fost impuse cu perseverență diverșilor editori timp de un an și jumătate; de obicei, soarta lor a fost o respingere rușinoasă și bruscă...

Manuscrisul pentru Profesorul a făcut înconjurul lumii și a fost respins peste tot, în timp ce romanele lui Emily și Anne și-au găsit editori.

A existat o licărire de speranță când un editor a răspuns că ar trebui să le trimită următoarea lucrare, așa că a scris și a trimis manuscrisul pentru Jane Eyre , care a fost publicată la doar șase săptămâni după acceptarea sa (în toamna anului 1847) și a devenit imediat un bestseller.

Jane Eyre: faimă și controverse

Jane Eyre este cel mai cunoscut roman al Charlottei, povestea iubirii eroinei principale pentru insondabilul și retrasul domn Rochester și a căutării sale de independență. Deși a fost considerată o operă feministă, se încadrează și în domeniul romanului gotic datorită acelui mic detaliu al soției nebune a lui Rochester, închisă într-o mansardă.

Cartea a stârnit o controversă considerabilă la prima publicare; cu atât mai mult cu cât criticii au început să suspecteze că este opera unei femei, deoarece aceasta o publicase sub pseudonimul masculin, Currer Bell. Ca răspuns la astfel de critici, ea a scris:

„Pentru a prețui laudele sau a ne înfricoșa de reproșuri, trebuie să respectăm sursa de unde provin lauda și reproșurile, iar eu nu respect un critic inconsecvent. El spune: «Dacă Jane Eyre este opera unei femei, ea trebuie să fie o femeie fără sex». În acest caz, cartea este o eroare nereparată și ar trebui condamnată fără rezerve. Jane Eyre este biografia unei femei, este scrisă pretins de o femeie.”

Dacă este scris așa cum nicio femeie nu ar scrie, condamnați-l cu spirit și hotărâre - spuneți că este rău, dar nu-l lăudați și apoi nu-l denigrați.

Îmi amintesc de The Economist. Criticul literar al ziarului respectiv a lăudat cartea dacă ar fi fost scrisă de un bărbat și a declarat-o „odioasă” dacă ar fi fost opera unei femei.

Astfel de critici le-aș spune: „Pentru voi nu sunt nici bărbat, nici femeie - mă prezint în fața voastră doar ca autor. Acesta este singurul criteriu după care aveți dreptul să mă judecați - singurul temei pe baza căruia vă accept judecata.” (Dintr-o scrisoare către editorul ei, W. S. Williams, august 1849)

În 1848, Charlotte și Anne au fost obligate să-și viziteze editorii din Londra și să se prezinte drept adevărații „Currer Bell” și „Acton Bell”.

Shirley și Villette

Shirley (1849) a urmat romanului Jane Eyre la doi ani după publicarea acestuia din urmă. Este o poveste care are loc în contextul revoltelor luddite din industria textilă din Yorkshire, între 1807 și 1812.

Villette (1853) este povestea lui Lucy Snowe, îndrăgostită iremediabil de Paul Emanuel. Este un roman destul de autobiografic, bazat pe experiențele lui Charlotte la Bruxelles și pe dragostea ei neîmpărtășită pentru profesorul Héger.

Deși aceste cărți nu au fost niciodată la fel de citite ca Jane Eyre , toate cele trei romane au în comun o perspectivă profundă asupra naturii umane și, în ciuda unor decizii discutabile în domeniul iubirii, o încredere puternică în integritatea personală și independența, împărtășită de eroine.

Charlotte a abordat scrierea de ficțiune într-un mod atât de original încât a atras mulți oameni către poveștile ei romantice, dar profund emoționante și i-a câștigat o statură durabilă în lumea literaturii.

Eroinele lui Brontë: Jane Eyre, Lucy Snowe și Caroline Helstone

Un ziar din Chicago din mai 1900 a oferit următoarea evaluare a eroinelor fictive ale lui Charlotte:

„ Jane Eyre este, fără îndoială, o poveste vie și captivantă, în ciuda intrigii sale libere și lipsite de formă, a execuției grotesc de stângace a multor scene și a mijloacelor nefirești prin care eroina atinge în cele din urmă fericirea.”

Shirley dă dovadă de o tușă mai fină și mai exersată, precum și de mai multă ușurință și urbanitate, ceea ce a dovedit doar că autoarea a profitat nu doar de experiență, ci și de studiul lui Jane Austen, pe care George Henry Lewes i-a recomandat-o geniului ei furtunos. Iar Caroline Helstone este cea mai îndrăgită dintre femeile lui Charlotte Brontë.

Villette este cea mai asertivă și provocatoare dintre operele lui Charlotte Brontë, dar și cea mai bine construită și cel mai strălucit scrisă. Orgelul său nu numai că are o căldură vitală, dar se mișcă și cu o precizie rapidă.

Ca și în Jane Eyre , autoarea este propria eroină, și o avem din nou pe fata fără prieteni care se luptă cu lumea și cu propria pasiune. Însă Lucy Snowe predică mai puțină mofturism decât Jane Eyre, iar percepțiile ei sunt mai acute și mai sănătoase.

Pierderea fraților, o căsnicie scurtă și moartea

Fratele Charlottei, Branwell, și cele două surori ale sale, Emily și Anne , au murit tragic de tineri. Cu câțiva ani mai devreme, în 1839, Charlotte Brontë refuzase o cerere în căsătorie, scriind: „Nu sunt persoana serioasă, gravă și calmă pe care o credeți; m-ați crede romantică și excentrică.”

În cele din urmă, Charlotte s-a căsătorit cu Arthur Bell Nicholls în 1854. După ce iubitele ei surori au murit în 1848 și 1849, și după ce Branwell a plecat și el, căsătoria a contribuit la atenuarea singurătății pe care trebuie să o fi simțit trăind doar cu tatăl ei în casa parohială.

Din câte se pare, căsnicia a început fericit. Nicholls era, la fel ca tatăl ei, vicar, iar ea s-a implicat în munca lui, devenind puțin mai puțin izolată. Dar nu avea să dureze.

În 1855, Charlotte a murit în Haworth, Anglia, la vârsta de treizeci și opt de ani, cu doar o lună înainte de a împlini treizeci și nouă de ani. Era însărcinată, a contractat pneumonie și, posibil, s-a deshidratat. Aceste complicații au contribuit la moartea ei.

În ultimele etape ale bolii sale, s-a trezit și l-a găsit pe soțul ei plângând după ea și a spus: „O, nu voi muri, nu-i așa? Dumnezeu nu ne va despărți; am fost atât de fericiți.” Copilul ei nenăscut nu a supraviețuit. Patrick Branwell Brontë, patriarhul familiei, le-a supraviețuit tuturor celor șase copii ai săi.

La doi ani după moartea ei, a fost publicat „Profesorul”, primul roman scris de Charlotte. „Viața Charlottei Brontë” de Elizabeth Gaskell a fost publicată și ea în același an (1957), aprobată de Patrick Brontë, pentru a-i pecetlui moștenirea și reputația.

$$$

 ION MOLDOVEANU

on Moldoveanu (n. 10 ianuarie 1913, Lechința – d. 17 mai 1939, Savadisla) a fost unul dintre cei mai valoroși poeți ardeleni din perioada interbelică. A publicat versuri în revistele literare Hyperion, Freamătul școalei, Vatra, Lanuri, Gând românesc. A făcut parte din gruparea revistei Symposion, alături de Leontin Brudașcu, Vasile Copilu-Cheatră, Dumitru Isac, Radu Stanca ș.a. În timpul vieții a publicat placheta de versuri “Zbor peste ape” (Editura “Cartea Românească”, Cluj, 1939). A murit tânăr, la 26 de ani, “din care 7-8, sau mai mulți, i-a trăit sub teroarea unei boli căreia îi place tinerețea.” (George Popa - în revista Lanuri - nr. 4 din 1939) Opera lui literară a fost rezumată astfel în “salutul de despărțire” rostit în 21 mai 1939 la mormântul poetului: “Poezia lui, impregnată de o senină și adâncă tristețe, scrisă sub semnul sfârșitului ce avea să vină, înfiorată de presimțirea fatalității, impresionează prin marea nostalgie pentru plaiul azuriu al gândurilor sale, prinsă într’o formă care atinge uneori perfecțiunea.”

Psalm

Sunt mai singur și mai trist, o, Doamne,

Ca un plop pe mal de ape verzi;

Tot aștept culesul greu al toamnei

Cu rod plin în suflet și livezi.

Stau aici credințele plecate,

Crengi ale copacilor uscate,

Semnul să răsară’n zarea sură,

Nu se’ndură, Doamne, nu se’ndură!

Dar îl simt în limpezi dimineți,

Ca’n amurul revărsat din dig.

Ies atunci din ape și tristeți

Și Te strig din noaptea mea, te strig!

(revista “Symposion” – decembrie 1938)

Luntrea stă la mal…

Soarele a tivit cu aur fruntea brazilor:

Decorul pare de pe alt tărâm.

Ca purpura din umerii obrajilor

Înflorim pe rând și iarăși veștezim.

La poarta Ierihonului am bate

Dar suntem goi de visuri și veșminte.

Mai zgribulim cu aripele frânte

Pândind bătaia orei în singurătate.

Și mai visăm. De veacuri mai visăm.

Poate Edenul, ori poate lumina din noi.

Și iar sunt brazii văduviți și goi,

Și luntrea stă la mal. Și așteptăm...

(revista “Symposion” – decembrie 1938)

Cântec de sfârșit

Azi nu mai cânt. Undeva

Cerurile-s sparte.

Din viață, din moarte

A căzut o stea.

Peste gând, peste tot

Curg melodiile. Reci.

Să’nchid visul de veci

În glastre, nu pot.

Mâinile’ntinse-au căzut.

Pasul pe lespezi s’a frânt.

Cerurile vrute sânt

Căzute cu fața în lut.

Azi nu mai cânt. În treacăt

Arunc ultima carte

Peste viață și moarte,

Închise cu lacăt.

(publicată postum în revista “Symposion” – iunie 1939)

$$$

 IVAN AIVAZOVSKI

Copilărie

Ivan Konstantinovich Aivazovsky s-a născut în 1817, în Theodosia (scris și sub numele de Feodosia), un port de la Marea Neagră care, deși mic, a cunoscut secole de comerț cosmopolit. Un călător arab din secolul al XIV-lea a raportat două sute de corăbii în portul său. Tatăl lui Ivan, Konstantin, a fost un negustor armean care și-a pierdut o mare parte din avere când orașul a fost lovit de ciumă cu cinci ani înainte de nașterea lui Ivan. Aivazovsky, botezat Hovhannes, forma armeană a lui Ivan, era cel mai mic dintre trei fii și a crescut într-o casa mică, cu un etaj, văruită în alb, pe un deal deasupra portului, de unde avea o vedere panoramică asupra mării.

Portul plin de viață, cu numeroasele sale limbi, a fost un mediu fertil în care să crești și succesiunea sa nesfârșită de nave și marinari ar fi fost o reamintire constantă a lumii în general. Tradiția familiei este că tânărul Ivan a început să deseneze cu cărbune de samovar pe pereții văruiți în alb. Fie cu aceste desene, fie într-un alt fel, talentul său a atras atenția prietenului tatălui său, un arhitect. I-a dat băiatului lecții de perspectivă și i-a arătat desenele rezultate guvernatorului orașului, un om cult și bine conectat, care avea să-i deschidă ușile tânărului armean talentat.

Educație și formare timpurie

Tânărul Ivan s-a împrietenit cu fiul guvernatorului orașului și a primit acuarele și hârtie de la guvernator, a cărui promovare în responsabilitățile provinciale a făcut să-și mute familia la Simferopol, capitala provinciei. Urmând școala acolo, cercul de prieteni al lui Ivan s-a extins pentru a include fiul Nataliei Feodorovna Naryshkin, o femeie cu legături cu nobilimea rusă, care l-a plăcut pe Ivan și l-a ajutat să obțină o bursă de șase ani la Academia Imperială de Arte din Sankt Petersburg.

Călătoria de o săptămână a lui Ivan, în vârstă de șaisprezece ani, la Sankt Petersburg, prin stepele ucrainene până la Moscova și mai departe spre splendidul oraș, care își cunoștea epoca de aur, trebuie să fi trezit în Aivazovski un sentiment ca o mare descoperire. Avea să folosească bine această oportunitate, chiar dacă i s-au părut nefamiliare pregătirea Academiei și protocoalele sociale. Un raport conform căruia a petrecut mult timp în incinta Academiei cu dureri în piept sugerează că Aivazovski nu a fost pe deplin fericit la Sankt Petersburg, dar a muncit din greu și a făcut față mai bine presiunii atunci când a fost inclus în clasa de peisaj a lui Maxim Nikiforovici Vorobiov. Noul său profesor era un lăutar ca Aivazovsky (care învățase singur să cânte la vârsta de zece ani), iar interesul lui Vorobiov pentru „atmosferă” în pictură l-a atras pe tânărul său elev.

Când împăratul Nicolae I l-a invitat pe pictorul francez Philippe Tanneur la Sankt Petersburg în 1835, Academiei i s-a cerut să furnizeze un asistent și i s-a dat postul lui Aivazovky. Tânărul l-a înfuriat pe maestrul francez luându-și concediu ca „bolnav” pentru a finaliza un tablou propriu, care a câștigat o medalie de argint la expoziția Academiei din acel an. Tanneur a cerut eliminarea picturii din expoziție, iar Aivazovsky a fost văzut de unii ca a comis un pas social greșit. Însă împăratul a cerut să-l vadă pe Aivazovsky și, impresionat de întâlnire, a cumpărat tabloul pentru Palatul de Iarnă și l-a trimis pe pictor la flota baltică în plină dezvoltare, ca o oportunitate de a face mai multă pictură maritimă.

Creșterea rapidă a lui Aivazovsky a depins de patronajul atras de talentul său, care era tipic pentru epocă. Dar începea să absoarbă accentul pus de Vorobiov pe atmosferă și să adapteze tehnica peisajului marin a lui Tanneur pentru a produce ceva distinct al lui. În 1836, a avut șapte tablouri în expoziția Academiei, câștigând o medalie de aur, iar un recenzant a prezis că „talentul artistului îl va duce departe”. Când Pușkin a vizitat expoziția, Aivazovsky a fost prezentat și poetul va apărea ca o figură contemplativă în câteva dintre picturile sale de pe malul mării în anii următori.

După un alt atașament ca observator cu o unitate navală angajată în lupte de-a lungul coastei Mării Negre, studiile lui Aivazovski în Europa au început cu sprijinul Academiei, ca parte a medaliei sale de aur și conform practicii Academiei de a-și trimite studenții promițători în capitalele europene. Aivazovsky a petrecut timp la Berlin, Viena și Roma, unde a trăit doi ani, iar călătoriile sale italiene l-au dus și la Veneția, Florența și Napoli, în timp ce alte călătorii au inclus Olanda, Anglia și șase luni la Paris. Lucrarea sa a fost bine primită, cu publicația italiană The Art Gazette scriind în 1840 că „ziarele i-au citat laudele cu voce tare și toți sunt unanimi că numai Aivazovski este capabil să înfățișeze lumina, aerul și apa atât de adevărat și de convingător”. Papa Grigore al XVI-lea i-a cumpărat tabloul „Haos” și l-a expus în Vatican, unde sunt prezente cele mai mari tablouri ale lumii. „Haosul” său este în general diferit de ceea ce s-a văzut înainte. În 1842, Aivazovsky l-a cunoscut pe pictorul englez JMW Turner, care locuia la Roma în acel an, iar Turner a admirat foarte mult precizia tehnică a picturilor lui Aivazovsky. Pe lângă Turner, influențele asupra lui Aivazovsky au inclus lucrări ale pictorului englez William Martin și ale pictorului francez Théodore Géricault.

În timp ce era un peripatetic Aivazovsky a călătorit, a pictat și a absorbit un sentiment despre ceea ce făceau alți artiști, mediul artistic și intelectual de la începutul anilor 1840 fiind încă profund afectat de romantismul târziu, dar o schismă era pe cale să izbucnească între slavofili și occidentalofili, între cei care căutau în mod distinctiv soluții estetice rusești și cei care doreau să facă parte din curentele europene mai mari în artă. În Italia, Aivazovsky l-a întâlnit și a călătorit cu scriitorul Nikolai Gogol, un slavofil hotărât, al cărui fundal provincial fusese similar cu al lui. Ambii bărbați se împăcau cu impactul romantismului asupra imaginației europene, dar, în timp ce Gogol submina pretențiile romantice în scrisul său, romantismul lui Aivazovsky avea să devină mai plin de energie și mai expansiv. În timp ce expunerea la arta Italiei și Parisului a perfecționat priceperea tehnică a lui Aivazovsky (el a numit timpul său în Italia o „a doua Academie”), Aivazovsky a absorbit aerul peisajelor marine olandeze, tulburările atmosferice ale lui Turner și slăbirea omului de către romantismul târziu în fața puterii naturii. Acest lucru l-a pus pe partea occidentalistă a rupturii intelectuale care a apărut în cultura rusă, nu în ultimul rând în căutarea unui stil distinctiv individual, mai degrabă decât a expresiei unei sensibilități deosebit de rusești. Ca atare, ne putem gândi la Aivazovsky ca fiind un protejat de succes al tradiției „academiei” din Europa, cu care Academia Rusă se aliniase.

Perioada de maturitate

Când s-a întors în Rusia după douăzeci de ani, Aivazovsky a devenit academician al Academiei Imperiale de Arte. El a avut deja mai mult succes decât contemporanii precum Alexey Tyranov, care și-a pictat portretul în 1841. A fost numit pictor șef al Marinei Ruse, permițându-i să producă mai multe peisaje marine, scene de coastă și bătălii navale - temele sale preferate. În 1845, după ce a călătorit la Constantinopol, pe care l-a văzut din punct de vedere romantic drept capitala spirituală a lumii sale, s-a stabilit în orașul său natal, Theodosia, unde și-a construit o casă și un studio impresionant și s-a bucurat de celebritate, ținând acolo o expoziție majoră a lucrării sale în 1846. În 1847 a devenit profesor de pictură pe mare la Academie.

În 1848, Aivazovsky s-a căsătorit cu Julia Graves, o guvernantă engleză cu care va avea patru fiice. Nu a fost o căsnicie fericită și legătura nu va fi fără întreruperi. Odată cu izbucnirea războiului din Crimeea, utilitatea lui Aivazovski ca pictor al scenelor navale agitate l-a văzut din nou urmărind flota. La sfârșitul războiului, a mers la Paris și a pictat acolo douăzeci și cinci de tablouri, expunându-le cu succes considerabil și vânzând multe. Împăratul francez i-a recunoscut munca și statutul social acordându-i Legiunea de Onoare, o realizare unică pentru un pictor străin. Aivazovsky, academicianul, devenise un pilon al instituției artistice rusești și o parte a elitei culturale europene.

Cu toate acestea, în anii 1860 și 1870, Rusia a văzut schimbări seismice care l-au făcut pe Aivazovsky ceva ca un dinozaur artistic. Odată cu succesiunea lui Alexandru al II-lea, „țarul eliberator” care a relaxat stăpânirea imperială asupra societății ruse, emanciparea iobagilor și alte reforme sociale, au existat apeluri pentru „aducerea artelor în popor” și pentru ca artiștii să se ocupe de realitățile sociale ale propriei țări. Ca adept al vechii ordini artistice, Aivazovski a refuzat să se schimbe - subiecții lui au rămas cei grandiosi pe care și-a construit succesul - mările cuprinzător de romantice, imaginația vizionară a splendorii Constantinopolului, vastitatea stepelor, isprăvile navale simbolizând vitejia omului în fața forțelor elementare.

În 1867, împărăteasa și copiii ei, întorcându-se dintr-o vizită la Constantinopol, și-au anunțat intenția de a-l vizita pe Aivazovsky în Theodosia, unde acum avea o moșie în afara orașului. A întâlnit iahtul imperial în port, însoțit de gondole acoperite cu flori. Supravegheat de Aivazovsky, orașul a fost împodobit cu steaguri și a fost construit un arc de triumf, copii costumați au interpretat un balet special și a avut loc o masă bogată la moșia lui Aivazovsky pe un fundal uriaș pictat al unui Constantinopol romantizat. În următorii treizeci de ani, Rusia va vedea schimbări sociale și culturale profunde, dar este ca și cum pictura lui Aivazovsky s-a blocat în timp în acea zi, când a distrat-o pe împărăteasă în orașul în care a scăpat de umila lui educație și i-a oferit un tablou cu festivitățile lor extravagante.

Perioada târzie și moartea

În 1887, Aivazovsky a găzduit o cină pentru 150 de prieteni, la care i-a dăruit fiecărui oaspete un tablou în miniatură așezat într-o fotografie de studio cu el însuși la serviciu.

Aivazovsky va continua să picteze prolific și profitabil, până la ultima sa expoziție din Sankt Petersburg, în 1900, nu cu mult înainte de moartea sa, iar ultimele trei decenii au văzut tehnica sa consolidată magistral. Abilitatea lui de virtuoz era în a repeta ceea ce devenise atât de reușit să facă. Când i-a transformat pe pescarii din Theodosia în gondolieri venețieni pentru încântarea împărătesei, Aivazovsky a pus în scenă o versiune a propriei viziuni picturale, în care obișnuitul dispare în spatele artei sublimului în mod conștient.

Aivazovsky și-a petrecut ultimii ani în Theodosia, unde a jucat un rol în înființarea unui port comercial care era legat de rețeaua feroviară a Imperiului Rus. Când gara a fost deschisă în 1892, a fost numită Ayvazovskaya, în onoarea artistului. A înființat o școală de artă în Theodosia, a continuat să călătorească - expoziția sa din 1872 de la Nisa a atras mulțimi enorme - și a deschis prima galerie de artă provincială din Rusia. A mai primit onoruri. S-a recăsătorit mai fericit la vârsta de șaizeci și cinci de ani, cu văduva armeană de douăzeci și cinci de ani, Anna Burnazian. În 1892, a călătorit în America de Nord, unde a avut douăzeci de picturi la Expoziția Mondială de la Chicago. La cea de-a 80-a aniversare a lui, Theodosia a fost din nou împodobită cu steaguri de sărbătoare, hotelurile sale pline de demnitari în vizită. Nu după mult timp, și-a susținut ultima clasă la Academie - o demonstrație practică de două ore energică a tehnicii peisajului marin, care s-a încheiat cu aplauze puternice.

Când Aivazovski l-a întâlnit pe dramaturgul și autorul rus Anton Cehov în 1888, scriitorul a rezumat personalitatea artistului afirmând: „Aivazovski […] este plin de simțul propriei sale importanțe, are mâinile blânde și îți strânge mâna ca un general. Nu este foarte strălucitor, dar este o personalitate complexă, demnă de un studiu ulterioar, un artist armean, un episcop, un general, un studiu suplimentar. un bătrân țăran naiv și un Othello.” Aivazovski s-a stins din viață la 2 mai 1900 și a fost înmormântat în curtea bisericii armene Sf. Sargis. Mormântul său este marcat cu un sarcofag de marmură al sculptorului italian L. Biogiolli, cu o inscripție pe care scrie „El s-a născut muritor, a lăsat o moștenire nemuritoare”.

În 2007, un monument al lui Aivazovsky, proiectat de sculptorul Vladimir Gorevoy și arhitectul Nikolai Elgazin, a fost instalat la Kronstadt, unde artistul mergea adesea să picteze peisaje marine.

În 2003, un monument pentru Aivazovsky de sculptorul Yu Petrosyan a fost ridicat în capitala Armeniei, Erevan, iar în 2007, un monument al lui Aivazovsky, proiectat de sculptorul Vladimir Gorevoy și arhitectul Nikolai Elgazin, a fost instalat în Kronstadt, un oraș port și bază navală de pe insula Kotlin, chiar la vest de Sankt Petersburg, unde artistul mergea adesea să picteze peisaje marine. În 2018, cetățenii ruși au votat pentru ca Aeroportul Internațional Simferopol să fie redenumit în onoarea lui Aivazovsky, iar chipul lui apare și pe biletul de 20.000 de drahme armenești. În 2023, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a făcut furori când, ca răspuns la invazia rusă a Ucrainei, l-a reclasificat pe Aivazovsky ca artist ucrainean. Istoricul armean Vartan Matiossian a contestat această decizie, numind-o un „efort decolonizat greșit” și argumentând că „faptul că [Aivazovsky] a fost botezat ca Hovhannes Aivazian în Biserica Apostolică Armenească Sf. Sargis din Feodosia și îngropat în aceeași biserică 83 de ani mai târziu, împreună cu identitatea sa puternică ar trebui să spună deja ceva despre identitatea sa armeană cu poporul său armean și nu ucrainean.”

Pe 18 februarie 2024, un tablou Aivazovsky intitulat Moonlit Night (1878) a fost vândut la Casa de licitații din Moscova din Rusia pentru aproximativ 1 milion de dolari. Ceea ce a făcut vânzarea controversată a fost faptul că lucrarea a fost documentată ca fiind furată de la Muzeul de cunoștințe locale din Mariupol din Ucraina. Lydia Zaininger, directorul executiv al Institutului Ucrainean al Americii, a afirmat că „Aducerea lui la licitație publică este un afront la regulile internaționale, o încălcare flagrantă a legilor UNESCO care protejează arta furată și alte dovezi clare ale campaniei de genocid a Rusiei de distrugere a moștenirii culturale a Ucrainei”. Jurnaliștii New York Times Jeffrey Gettleman și Oleksandra Mykolyshyn au scris în 2023 că „Experții internaționali în artă spun că jefuirea [artei ucrainene de către Rusia] ar putea fi cel mai mare furt colectiv de artă de când naziștii au jefuit Europa în al Doilea Război Mondial”.

Moștenirea lui Ivan Aivazovsky

Deși Aivazovsky rămâne puțin cunoscut în afara Rusiei, acolo, el este celebrat ca unul dintre cei mai mari pictori și, cu siguranță, cel mai mare pictor de peisaj marin pe care țara l-a cunoscut vreodată. Într-adevăr, în Rusia, în jurul momentului morții sale, sintagma „vrednic de pensula lui Aivazovsky” (care a apărut pentru prima dată în piesa lui Anton Cekov din 1897 „Unchiul Vania”) a devenit o vorbă comună pentru a descrie ceva frumos. Aivazovsky are, de asemenea, onoarea de a fi primul artist rus care își are lucrarea expusă la Luvru. Istoricul de artă Victoria Charles a scris că „realizările lui Aivazovsky au fost binemeritate, deoarece niciun alt artist nu a reușit să cuprindă cele mai dificile subiecte, ambianța în schimbare a mării, cu atâta intensitate și precizie. […] În concordanță cu marii artiști peisagistici ruși de la începutul secolului al XIX-lea și fără să imite vreodată pe nimeni, Aivazovski și-a creat în mod distinct propria școală a picturii maritime în timpul lui și al generațiilor viitoare”. Se crede că a executat între 6.000 și 20.000 de picturi de-a lungul vieții sale.

Aivazovsky a fost „ultimul romantic” al artei rusești. Călătoriile sale în capitalele europene l-au pus instinctiv de partea occidentalofililor în schisma culturală a Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar reacția sa ulterioară la apelurile slavofile pentru o artă mai autentică a fost să se retragă într-o conservatoare și visătoare viață, ca o viziune hibridă a capitalei spirituale a Constantinopolului și a identității europene în taberele țiganilor ca idealizare a comunității, a pescarilor de mare și a țăranilor de stepe, a fermelor ucrainene încălzite de bunăvoința aproape divină a unui soare hrănitor. Aivazovsky nu a fost un pictor în aer liber - a pictat în atelierul său din desene - și scenele sale nu sunt niciodată explorări ale ceea ce privea, ci mai degrabă imagini asamblate din detalii adunate și din propria sa memorie. În mod obișnuit, nu a asistat la ceea ce a pictat, ci în schimb a adunat suficiente detalii în caietele lui de schițe pentru a picta ceva ce văzuse în mintea lui. În această privință, moștenirea lui Aivazovsky este considerată de unii ca fiind minimă, romantismul său superficial, procesul de lucru și intențiile lui auto-indulgente cu gustul critic de astăzi, schimbarea sa rapidă de pânze satisfăcând cererea pentru mai multe din partea expozanților și cumpărătorilor săi și conservatorismul său care nu poate fi atins de forțele radicale care ar remodela și revigora cultura rusă.

În altă privință, totuși, moștenirea lui Aivazovsky încă rezonează. Cerurile lui au fost întotdeauna pictate subțire, de obicei într-o singură sesiune rapidă folosind spălări subțiri, dar mările lui au fost stratificate cu perii groase, lucrând spre exterior dintr-un centru de detaliu, cum ar fi o navă, astfel încât viziunea periferică să fie mai impresionistă decât detaliată. Spre deosebire de alți academicieni din secolul al XIX-lea care au lucrat cu minuțiozitate și metodic peste o pânză în detalii precise, implicarea lui Aivazovsky cu pânza ar putea fi mult mai instantanee, întruchipată și viscerală uneori. Își propulsa corpul la suprafață, pensula în mână, pentru a crea forța pe care și-o dorea în vopsea. Vizitatorii studioului său relatează efortul fizic pe care l-a depus și epuizarea care rezultă adesea din munca rapidă și cu atâta intensitate fizică. În timp ce scenele placide ale lui Aivazovsky se simt adesea învechite și lipsite de viață acum, multe dintre peisajele sale marine furtunoase încă se amestecă cu această energie și fizic. Acest angajament al propriului său corp față de actul picturii și visceralitatea rezultată a mărilor sale ca suprafețe pictate, se simte încă viu și exemplare a ceea ce pictura poate realiza prin materialitatea sa brută.

$$$

 Regretatul actor Ion Dichiseanu, un reprezentant de seamă al scenei și filmului românesc, ar fi împlinit astăzi, 20 octombrie, vârsta de 92 de ani.

Marele actor Ion Dichiseanu s-a născut în 20 octombrie 1933, la Adjud. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din București în anul 1959. Actorul a avut o îndelungată activitate la Teatrul Nottara şi în cinematografie.

La Teatrul Nottara a jucat în foarte multe piese, unul dintre spectacolele de mare succes fiind "Micul infern", în care a jucat alături de Silvia Dumitrescu Timică, Lucia Mureşan și Ştefan Radof. De asemenea, a fost prezent în distribuţia multor spectacole ale Teatrului Național Radiofonic.

Din bogata filmografie a artistului, amintim: "Darclée" (1960), "Porto-Franco" (1961), "Tudor" (1962), "Titanic vals" (1964), "Bătălia pentru Roma" (1968), "Aventurile lui Tom Sawyer" (1968), "Castelul condamnaţilor" (1970), "Pistruiatul" (1973), "Toate pânzele sus" (serial TV, 1977), "Pentru patrie" (1978), "Revanşa" (1978), "Trandafirul galben" (1982) și "Misterele Bucureştilor" (1983).

A avut o relaţie în anii '60 cu frumoasa actriţă spaniolă Sara Montiel, despre care a scris în cartea "Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză" (1995). Dichiseanu a fost căsătorit cu solista de muzică uşoară Simona Florescu şi împreună au o fiică, Ioana Georgiana, născută în anul 1987, dar şi o nepoţică, Anastasia.

În 1979, Ion Dichiseanu a fost distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru rolul din lungmetrajul "Clipa", în regia lui Gheorghe Vitanidis, iar în 2002 a fost decorat cu Ordinul Naţional ''Serviciul Credincios'' în grad de Cavaler, "pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc".

În 2015, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor, în semn de preţuire pentru întreaga activitate în domeniul teatrului şi filmului. Un an mai târziu, a lansat cartea "Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel", în care evocă momente petrecute alături de celebra actriţă şi cântăreaţă Sara Montiel.

"Nu e ficţiune, nu e altceva decât lucrurile trăite, simţite de sufletul meu. Eu nu am vocaţia de a vorbi liber, eu trăiesc vorbele, pentru asta sunt actor, să transmit un mesaj pe care îl asimilez şi pe care vreau să-l primiţi dumneavoastră, la rândul vostru, indiferent că e teatru, film sau muzică. Toate fac parte din fiinţa mea, vă mulţumesc din inimă că aţi venit alături de mine şi vă las bucuria să lecturaţi dumneavoastră cartea", declara Ion Dichiseanu la momentul lansării cărţii.

În martie 2017, actorul Ion Dichiseanu a primit "Premiul pentru Întreaga Carieră" în cadrul celei de-a XI-a ediţii a Galei Premiilor Gopo.

Maestrul a trecut la cele veșnice în 20 mai 2021, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din București.

$$$

 

În țara mea sunt văi și munți și flori,

Și diamante,

Și sunt sticleți atât de mulți în capete savante !...

Poeții ritmului sărac slăvesc albastrul zării,

Și crește-atât de mult spanac pe lanurile țării.

În țara mea sunt tei și plopi,

Și zarea-i diafană,

Și-n țara mea jandarmi și popi iau lefuri de pomană;

Și-n țara mea sunt flori de myrt,

Principiu sau idee,

Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri și tuturor dau veste

Că-n țara mea sunt trandafiri și fete

Că-n poveste,

Idile nasc și se desfac subt luminiș de lună,

În țara mea onoarea-i fleac și dragostea

Minciună.

Și-n țara mea sunt mulți părinți ce plâng morminte

Multe ...

Și pribegesc scrâșniri din dinți ...

Dar cine să le-asculte,

Când e minciuna pe amvon și nedreptatea-i lege,

Când guvernanții-s de carton

Și nepăsarea Rege ?

$$$

 Paris, anul 1816. Spitalele erau locuri întunecate, reci și pline de suferință.

Medicii nu aveau nici mănuși, nici stetoscop, nici aparate sofisticate.

Diagnosticul se baza pe ceea ce puteai vedea, mirosi și atinge.

Pentru a asculta inima unui pacient, medicul trebuia să-și lipească urechea de pieptul lui. Un gest incomod, adesea ineficient, uneori indecent.

Tânărul doctor René-Théophile-Hyacinthe Laennec, un bărbat subțirel, timid și elegant, a fost chemat să consulte o tânără femeie cu simptome ciudate: oboseală, palpitații, dureri în piept.

Metoda obișnuită era imposibil de aplicat. Femeia era tânără, iar doctorul, un om pudic, n-a avut curajul să-i lipească urechea de trup.

A rămas câteva clipe în tăcere, gândindu-se ce să facă.

Pe birou, lângă el, era o bucată lungă de hârtie.

Și-a amintit cum, în copilărie, se juca cu tuburi goale și asculta sunete prin ele.

Atunci i-a venit ideea.

A luat foaia, a rulat-o într-un tub strâns, a pus un capăt pe pieptul pacientei și celălalt la ureche.

A fost șocat de ce a auzit:

bătăile inimii se auzeau clar, distinct, ca și cum ar fi fost în interiorul lui.

În zilele următoare, Laennec și-a perfecționat ideea.

A înlocuit hârtia cu lemn și a construit un tub gol, lung de 30 de centimetri, cu capete rotunjite.

L-a numit stéthoscope, din greacă: „stēthos” (piept) și „skopein” (a privi / a observa).

Era prima ustensilă care permitea medicilor să audă interiorul corpului fără să atingă pacientul.

În scurt timp, Laennec a început să descopere ceva revoluționar: fiecare boală avea un sunet al ei.

Inima bolnavă de insuficiență bătea diferit de cea sănătoasă.

Plămânii cu lichid scoteau un fâsâit abia perceptibil.

Tubul lui devenise o poartă spre un univers invizibil.

La început, colegii lui au râs de el. Unii au spus că sunetele pe care le descrie sunt fantezii.

Dar Laennec și-a continuat cercetările.

A ascultat sute de pacienți și a notat ce aude, comparând fiecare sunet cu diagnosticul confirmat la autopsie.

După ani de muncă, în 1819, a publicat cartea “Traité de l’Auscultation Médiate”, lucrarea care a pus bazele diagnosticului modern.

De atunci, fiecare medic din lume a învățat să recunoască bolile ascultând, nu doar privindu-le.

Ani mai târziu, Laennec a început să tușească.

Simptomele erau familiare: respirație grea, oboseală, sânge în spută.

Știa prea bine ce înseamnă.

A luat stetoscopul și și-a ascultat propriul piept.

Sunetele i-au confirmat bănuiala: tuberculoză.

S-a stins tânăr, la doar 45 de ani, ținând în mână instrumentul care îi salvase pe alții.

Dar moștenirea lui nu a murit.

Astăzi, oriunde în lume, de la spitale din Tokyo până la clinici din Africa, când un medic își pune stetoscopul pe pieptul unui copil, ascultă prin invenția lui Laennec.