$$$

 Puțină gramatică:

1. Voi scrie întotdeauna "noştri" şi "voştri", cu un singur i.

2. Voi scrie întotdeauna "creează", "agreează" cu doi e.

3. Voi scrie întotdeauna "Nu fi!" cu un singur i.

4. Voi scrie verbul "a fi", cu doi i, doar la imperativ afirmativ (Fii!) şi la conjunctiv prezent (tu să fii, tu să nu fii). În rest, pe fi îl voi scrie cu un singur i: nu fi!, vei fi, poţi fi, ai fi, ai fi fost, să fi fost.

5. Voi scrie întotdeauna "eu voiam" şi nu voi folosi forma greşită "eu vroiam".

6. Voi scrie întotdeauna "mi-ar plăcea" şi nu voi folosi forma greşită "mi-ar place".

7. Pe "-ţi" îl voi separa de verb cu liniuţă doar dacă pot să-i adaug un "tu" … ţie / al tău: (Tu) trimite-ţi copiii (tăi) la şcoală! (Tu) pune-ţi semnătura (ta)!

8. Verbele terminate la infinitiv în -i le voi scrie cu un singur -i şi la viitor, şi la condiţional. Voi scrie întotdeauna voi fi, aş fi, pot fi; vei şti, ai şti, poţi şti; vei reuşi, ai reuşi, poţi reuşi. În afară de verbele a pustii, a se sfii, a prii, a înmii, toate celelalte verbe terminate în -i se scriu cu un singur -i la infinitiv, viitor şi condiţional.

9. Voi scrie miniştrii, cu doi i, numai dacă miniştrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu ministrele sau doamnele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii miniştri, ceilalţi miniştri, cei 15 miniştri ai cabinetului.

10. Voi scrie "membrii', cu doi i, numai dacă membrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu membrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii membri, ceilalţi membri, cei 15 membri.

11. Voi scrie mândrii, cu doi i, numai dacă mândrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu mândrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna "fiţi mândri!", "suntem mândri!"

12. Voi scrie întotdeauna îmi, îţi, îşi, într-un cuvânt!

13. Voi scrie întotdeauna "înşală" şi "aşază" şi nu voi folosi forma greşită "înşeală" sau "aşează"

14. Voi scrie întotdeauna vreun, vreo, într-un cuvânt!

15. Voi scrie întotdeauna "î" la început și sfârșit de cuvânt: " învață", "coborî" și "â" în interiorul cuvântului: " mâncând"!

&&&

 

Floarea de colț roșie – miracolul tăcut al Retezatului

În sălbăticia stâncoasă a Munților Retezat, acolo unde vântul taie piatra și norii ating crestele, natura a ascuns una dintre cele mai rare flori ale României: floarea de colț roșie.

Această plantă unică este rezultatul unei mutații naturale apărute la altitudini mari, în condiții de frig și lumină intensă.

Dacă floarea de colț clasică este cunoscută pentru petalele ei catifelate, argintii, varianta roșie poartă o nuanță caldă, aproape sângeriu-roz, care se ivește ca o scânteie între pietrele reci de calcar.

Botaniștii o consideră o formă extrem de rară a speciei Leontopodium alpinum, o adaptare spontană care apare doar în câteva puncte izolate din Retezat, la peste 2.000 de metri altitudine.

Aici, unde iarna se prelungește și vara ține doar câteva săptămâni, floarea de colț roșie supraviețuiește printr-un echilibru fragil între soare, gheață și tăcere.

Este o floare strict protejată prin lege, iar locurile unde crește sunt păstrate secrete chiar și de către rangerii parcului, pentru a o feri de culegători și turiști neatenți.

Cei care au avut norocul s-o vadă spun că, în lumina dimineții, culoarea ei pare să pulseze, ca o inimă vie a muntelui.

În cultura montană, floarea de colț a fost mereu simbolul curajului și al purității.

Dar în Retezat, varianta ei roșie vorbește despre puterea schimbării – despre frumusețea care se naște din adaptare și rezistență.

Un miracol tăcut, ascuns printre stânci, care amintește că natura mai are secrete pe care omul abia începe să le înțeleagă.

$$$

 Când o femeie moare. Cu doctorii pe alături.

*** 

În studenția mea circula un banc. Dacă vezi pe cineva fugind de la locul unui accident cu victime, să știi că ăla-i doctorul. 

Cu toate astea, la Anatomie, și pentru că venea vorba de gât, discutam de traheostomie de urgență, cum faci procedura, de ce-i bine să cari un pix la tine în caz că e nevoie, dar și un cutter și niște dezinfectant. 

Tâmpenii, dacă stai să te gândești. Tai traheea și bagi pixul cât să salvezi o viață, dar dacă nu tai unde trebuie, nimerești fie în carotidă și la revedere, fie ciopârțești un pic de tiroidă, fie sevrezi nervul laringeu recurent și-o să vorbească mai apoi creștinul precum capra, pe vecie. 

Unii ne-am înghesuit mai apoi la cursurile de prim-ajutor. Nu contează că ești imagist sau neurochirurg, psihiatru sau ortoped, tot trebuie să știi manevrele de resuscitare, ABC-ul carevasăzică.

Ne-am potolit mai încolo din fantezia cu pixul. Dar tot ne gândeam cum faci cu cureaua garou.

Niște ani mai târziu, eram cu un coleg într-un avion. Zburam cu o companie nemțească a cărei politică recentă era să întrebe, înainte de decolare, dacă sunt doctori la bord "în caz că". Ne-am pus, sincer, problema dacă să ridicăm mâna. Noi suntem psihiatri, ce-o să facem dacă e nevoie de noi la 10 mii de metri înălțime? Dar na, suntem doctori, deci am ridicat mâna (și noi, mai era unul vreo 10 scaune în față). Care sunt șansele să fie, m-a întrebat colegul. 

Să fie ce?

Nevoie. 

După nici 10 minute, tocmai ce terminasem prima fază a decolării, se aprind luminițele, cuiva i se făcuse rău. Însoțitoarele de bord s-au precipitat printre scaune, una a venit spre noi, una s-a dus spre persoana afectată. Mai sprinten fusese celălalt medic care deja îi dădea asistență. Calm, fără gesturi gratuite. 

Ironia a fost că pacientul (sic!) suferise un atac de panică. Am bârfit restul drumului, după ce-am tras de limbă o stewardesă, că o dată în viață puteam să fim și mai de folos dar până și până și un oftalmolog era mai credibil (tipul care se implicase era oftalmolog). 

Cine-a fost atent va fi observat că la niciun moment nu "ceream voie" sau "permisiunea" să intervenim. 

Există o scenă fabuloasă într-o comedie cu Leslie Nielsen în care personajul e doctor, pasagerii sunt mistuiți de-o epidemie bruscă de diaree și trebuie să aterizeze de urgență. Doctorul îl întreabă pilot în cât timp pot să aterizeze. Pilotul răspunde "n-aș putea să-ți zic" la care Nielsen îi dă replica "poți să-mi spui mie, sunt doctor". 

Faptul că în urgență nu cerem "voie" sau "permisiune" se bazează pe încrederea implicită pe care o avem că ne vom folosi cunoașterea, priceperea și abilitățile să asistăm persoana încât să nu-și piardă viața. E o promisiune, nu o garanție, al cărei corolar e că dacă nu punem mâna omul moare. 

Nu-mi aduc aminte să-i fi cerut voie unui fin de-al nostru să-i fac manevră Heimlich, niște ani în urmă, când s-a înecat cu fasole bătută la parastasul bunicii mele. Dacă sună bizar e pentru că a fost. Omul a trăit, iar legenda mea printre băbuțele din sat a prins contur. 

O tânără femeie, zilele trecute, a murit într-un spital dintr-o cauză sancționabilă chirurgical. Motivul pentru care a murit este că familia nu și-a dat acordul pentru o intervenție radicală, anume extirparea uterului care sângera în pânză imediat după naștere. 

Am ajuns într-o epocă a medicinei în care consimțământul e crucial. Și așa cum unele femei fac Pilates, din ce în ce mai mulți doctori fac ca Ponțiu Pilat (pură coincidență de nume). Adică se spală pe mâini. Semnezi că refuzi, drum bun și conștiință.

Nimeni nu vrea procese. Nimeni nu vrea să dea cu subsemnatul după ce-a salvat o viață să-l întrebe tribunalul, dar mai ales opinia publică, dacă-ți pare rău că i-ai tăiat (după caz un membru, o bucată de organ sau instalația de Crăciun). 

Pe tencuiala, pe spoiala de nedreptate, cu doctori șpăgari, nemernici, lipsiți de empatie, care omoară oameni cu zile dar mai ales premeditat prin spitale, care sunt nepricepuți, vai-mama-lor, nu-i loc în România, în prezent, să nu pută a suspiciune. 

Dar oare știe ce face? 

Când întrebarea ar trebui să fie cât loc mai are doctorul să facă ce știe, nu pe dos. Că omul știe, până la proba contrarie, sensibil mai mult (semnificativ statistic) decât finul meu, care se înscria în media populațională inclusiv privind consumul de fasole.

O întreagă alcătuire de popor, apărători de drepturi/libertăți, vajnici pledanți pentru reforma în sănătate, badea Ghio și tanti Veronica de la Rădăuți, după ce-au consultat cărțile și-au întrebat internetul, au o opinie despre viață, moarte, și cum trebuie procedat. 

Culpa noastră, dacă vreuna? 

Că ne-am tândălit. Ca breaslă. Ne-am tândălit, ne-am curvăsărit, ne-am impostorit, astfel că în zilele noastre practicăm ceea ce pompos se cheamă "medicină defensivă".

Medicina defensivă înseamnă acte, hârtii, proceduri prin care nu mai facem ce știm să facem. Facem ce trebuie să facem cât timp e sigur pentru noi că mai prindem pacientul de mâine. Ca nu cumva să ne întrebe procuratura de sănătate sau instanța de judecată prin procese civile. 

Nu-i nimic rău nici la procuratură, nici la instanță. Cum noi ne facem treaba, și ei și-o fac la fel. 

Dar dacă doctorii de la Constanța, plauzibil conștienți de evoluția inexorabilă spre deces a femeii dacă nu-i scot urgent uterul, dacă nu-i clampează uterinele și-i controlează hemoragia, s-au - mă scuzați - căcat pe ei și-au preferat hârtia semnată decât jurământul profesional, 

Ceva e profund în neregulă.

Eu am întâlnit mulți tâmpiți în viața asta. Și-am și intervenit să salvez câteva vieți. Cu foarte puține, notabile excepții n-a zis nimeni mulțumesc. Lucru pe care îl accept ca pe-un firesc, doar îmi făceam treaba și meseria. 

Dar recunosc că uneori am ajuns și eu să simt c-am obosit. Aveam mai multă rezervă de haiducie acum 15 ani. Sunt la vârsta la care-mi dau palme dacă mă las sedus de această idee, că persoana "a semnat". 

Motiv pentru care periodic mă trezesc cu telefoane de la poliție, diverși inși și inse, că nuscine cutărică sau cutărescu mi-au făcut plângere. Să facă. 

Pentru mine viața e suverană în fața tuturor, care pălesc prin comparație. Mi-e absolut silă să depun consimțăminte pe coroane, și coroane pe morminte. A ajuns să fie mai importantă legea decât viața, mai importantă opinia publică decât viața, mai importantă părerea cui-vreți-voi decât viața.

Sunt solidar cu colegii mei de la Constanța, dar nu pe aceeași pagină cu ei. 

În situații dramatice, unde timpul se măsoară în secunde, nu în vizualizări pe internet, dă-i bice și ne socotim după aia. Sunt privilegiat să lucrez cu oameni care-au făcut politraumă, chirurgi și anesteziști care nu intubează hârtii și nici nu se acoperă cu foaia de observație. Ăsta e adevărul.

Regretele, ar fi zis mama, sunt tardive. 

Moartea acestei femei e un simptom, ca multe alte cazuri în care "doctorul n-a pus mâna". E ușor să speculezi că n-a pus mâna de prost pregătit ce e, de depășit cât e, de indiferent sau mârlan cât îl crezi. 

N-ar trebui să ne fie frică. Nici de boală, nici de pacient. Nici de neamurile lui. Nici de polițist, procuror, avocat, judecător. Și nici de voi. 

N-ar trebui. Dar uite că porcăria asta proliferează, ca și varii obiecții "de conștiință" și tot felul de bazaconii care ne-au îngustat profesia până la nivelul unui fast-food. Medicina ca șaormerie: vreți cu de toate, sau nu punem sos de usturoi? Puneți usturoi, dar fără castraveți că mă balonează. Cât să fie, mică, medie, mare? 

Să fie mare. 

O vreți la pachet?

#medicinromania

$$$

 "Iubirea sfâşietoare a lui Cioran, la 70 de ani, pentru tânăra Friedgard Thoma: „Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua”

La 70 de ani, aflat la Paris şi într-o relaţie serioasă cu Simone Boue, Emil Cioran s-a îndrăgostit nebuneşte, ca un adolescent, de Friedgard Thoma, o femeie de 35 de ani. Relaţia a început prin intermediul scrisorilor şi a continuat ca o pasiune nebunească.

”Blestemul său indispensabil”, aşa a numit-o Emil Cioran pe femeia de care s-a îndrăgostit în amurgul vieţii. În 1981, la 70 de ani, filosoful avea o relaţie de câteva decenii bune cu Simone Boue, femeia cu care locuia la Paris. Friedgard Thoma avea 35 de ani, era doctorandă în filosofie şi avea un copil. Tânăra a fost fascinată de scrierile lui Cioran, încă din 1979, când i-a descoperit opera.

Cioran s-a îndrăgostit nebuneşte de tânără şi relaţia s-a transformat în una pasională. Relaţia epistolară a căpătat conotaţii erotice şi, la 70 de ani, Cioran îi scria tinerei ca un adolescent înflăcărat.

După ce a cunoscut-o pe Simone, femeia cu care Cioran avea o relație serioasă, relaţia lui Friedgard a devenit mai mult una prietenească. Cei doi au continuat să-şi scrie, însă Cioran a rămas până la finalul vieţii alături de Simone. Ultima întâlnire dintre cei a avut loc când Cioran era deja bolnav, pe patul de spital.

În vara anului 1994, cu un an înainte să moară, bolnav şi imobilizat în cărucior Cioran nu o mai recunoaste pe Friedgard. Cioran a murit în 1995, la două zile după ziua de naştere a lui Friedgard."

$$$

 ARTHUR CONAN DOYLE

Arthur Conan Doyle, fiul lui Charles Doyle și al lui Mary Foley, s-a născut la Edinburgh pe 22 mai 1859. Tatăl lui Arthur era alcoolic, iar familia ducea mereu lipsă de bani. La școală, Arthur a dezvoltat un interes puternic pentru cărțile scrise de Sir Walter Scott și Edgar Allan Poe.

Conan Doyle a studiat la Universitatea din Edinburgh și a contribuit la finanțarea cursurilor sale lucrând ca chirurg pe Hope, o balenieră de 400 de tone, aflată într-o călătorie de șapte luni spre Arctica. În anul următor, a lucrat pe Mayumba, o navă de pasageri care se îndrepta spre Africa de Vest. În timpul acestei călătorii, Conan Doyle aproape a murit de febră tifoidă.

La întoarcere, Conan Doyle s-a stabilit ca medic în Southsea, o suburbie a orașului Portsmouth . Având foarte puțini pacienți, Conan Doyle a încercat să câștige bani scriind romane polițiste. Personajul său principal, Sherlock Holmes, a fost inspirat de Dr. Joseph Bell, chirurg și psiholog criminalist, care a ținut cursuri la Spitalul din Edinburgh.

În 1891, Conan Doyle a publicat șase povestiri cu Sherlock Holmes în revista Strand . În anul următor, a fost plătit cu 1.000 de lire sterline pentru o serie întreagă despre Sherlock Holmes. Conan Doyle își dorea cu adevărat să scrie romane istorice precum eroul său, Sir Walter Scott , iar în 1893 a decis să-l omoare pe Sherlock Holmes în povestirea „Problema finală” . Cu toate acestea, după ce a fost supus unei presiuni considerabile din partea fanilor săi, s-a întors pentru a scrie cea mai cunoscută povestire polițistă a sa, „Câinele din Baskerville” (1902).

Conan Doyle a servit ca medic în Războiul Boer (1899-1902) și a scris Războiul din Africa de Sud (1902), în care a încercat să justifice acțiunile Marii Britanii în timpul războiului.

Pe 2 septembrie 1914, la scurt timp după începerea Primului Război Mondial , politicianul liberal Charles Masterman , șeful Biroului de Propagandă de Război , a organizat o întâlnire secretă a celor mai importanți scriitori britanici pentru a discuta modalitățile de promovare a intereselor Marii Britanii în timpul războiului. Printre cei care au participat pentru a discuta cea mai bună modalitate de promovare a intereselor Marii Britanii în timpul războiului s-au numărat Conan Doyle, Arnold Bennett , John Masefield , Ford Madox Ford , William Archer , G.K. Chesterton , Sir Henry Newbolt , John Galsworthy , Thomas Hardy , Rudyard Kipling , Gilbert Parker , G.M. Trevelyan și H.G. Wells .

Toți scriitorii prezenți la conferință au fost de acord să păstreze secretul cel mai strict, iar activitățile Biroului de Propagandă de Război au devenit cunoscute publicului larg abia în 1935. Mai mulți dintre bărbații care au participat la întâlnire au fost de acord să scrie broșuri și cărți care să promoveze punctul de vedere al guvernului asupra situației.

În 1914, Conan Doyle a scris pamfletul de recrutare „ La arme!” . WPB a aranjat ca Conan Doyle să meargă pe Frontul de Vest , iar pamfletul său, „O vizită pe cele trei fronturi”, a fost publicat în 1916. În timpul războiului, Doyle a scris și istoria sa în șase volume, „Campania britanică în Franța și Flandra” . Conan Doyle a scris, de asemenea, despre Primul Război Mondial pentru Daily Chronicle .

Deși avea cincizeci și cinci de ani la începutul războiului, Conan Doyle s-a alăturat și Companiei Crowborough din Regimentul al Șaselea Regal de Voluntari Sussex și a servit ca soldat pe tot parcursul războiului. Fiul său, Kingsley Conan Doyle, s-a înrolat în Armata Britanică și a fost rănit la Somme . A murit în octombrie 1917, după ce a dezvoltat pneumonie.

După război, Conan Doyle a scris mai multe cărți despre spiritism, inclusiv Noua Revelație (1918) și Istoria Spiritismului (1926).

Arthur Conan Doyle a murit la Crowborough pe 7 iulie 1930.

$$$

 BĂTĂLIA DE LA ALESIA

Bătălia de la Alesia, din anul 52 î.Hr., a fost ultimul conflict care a hotărât dacă modul de viață roman sau cel celtic avea să domine mai departe nordul Europei. A fost punctul culminant al campaniei de 5 ani a lui Gaius Iulius Cezar de cucerire a galilor. Întregul război, precum și curajul și inteligența lui Iulius Cezar au fost făcute celebre chiar din timpul luptelor de acea bucățică genială de propagandă în folos propriu, Războaiele Galice ale lui Cezar.

În anul 60 î.Hr., trei oameni au căzut de acord să împartă controlul asupra Romei. Aceștia au fost Crassus, Pompeius și Iulius Cezar. Egali teoretic, fiecare dorea să fie primul între egali. Crassus era foarte bogat. De asemenea, se remarcase ca un general competent învingându-l pe Spartacus și a sa răscoală a sclavilor. Și Pompeius era un general remarcabil care câștigase numeroase bătălii în numele Romei. Mai tânărul Iulius Cezar avea cel mai mult nevoie să se remarce și cel mai mult de câștigat dintre toți trei.

Crassus a plecat în Siria, unde a reușit să fie omorât în timp ce pierdea două legiuni întregi în fața parților. Pompeius a stat mai mult în Roma. Era deja bogat în urma victoriilor din trecut și avea o reputație excelentă. Cezar a înțeles ocaziile și a ales să cucerească provincia cunoscută ca Gallia Narbonensis (sau Gallia Transalpina). Aceasta era, de fapt, aproape tot nordul Italiei și mare parte din coasta de sud a Franței. Această provincie i-a servit ca bază de unde și-a lansat campania de cucerire a bogatelor pământuri ale triburilor galice. Din 58 î.Hr., până la Alesia, Iulius Cezar a învins trib după trib. Nici un trib sau alianță locală nu putea rezista armatei sale de peste 50000 de legionari bine instruiți. Abia când Iulius Cezar era deja în nordul Italiei cu treburi politice au reușit galii să-și găsească un lider. Acesta a fost charismaticul Vercingetorix.

Cu ajutorul talentului său oratoric și politic, Vercingetorix a reușit să determine aproape toate triburile din Galia să-i jure credință și să se alăture revoltei. În vara aceea, conducătorul galilor a supus zeci de mii de războinici unui regim de antrenamente intense. Apoi, spre finalul toamnei, și-a condus armata împotriva garnizoanei romane de la Orléans (numită pe atunci Cenabum). Orașul a căzut, mii de romani au fost uciși, iar Cezar s-a trezit brusc cu o problemă majoră. Forța lui politică venea din renumele de cuceritor al Galiei, iar Galia arăta foarte necucerită. Mai rău, Vercingetorix era un general foarte bun și alesese Orléans pentru că orașul era principalul grânar al romanilor. Armata sa se înfrupta acum din proviziile armatei romane, iar legiunile lui Cezar se puteau aștepta la rații mai mici din acest motiv. Vercingetorix a folosit proviziile ca pe o armă pe tot parcursul rebeliunii sale, pârjolind adesea efectiv pământul ca tactică împotriva lui Cezar. Culmea, foametea avea să fie, în final, motivul capitulării sale.

Cezar s-a întors în grabă în Galia și a unit legiunile care se împrăștiaseră în bazele de iarnă. Tot restul iernii, Cezar l-a fugărit pe Vercingetorix sau a cucerit orașele care participaseră la rebeliune. După capturarea Loirei, Parisul de astăzi, armata romană a atacat cel mai bogat oraș controlat încă de triburile rebele, Provence. Vercingetorix a intuit corect intențiile lui Cezar, dar greșeala pe care a făcut-o a fost felul în care a reacționat, iar acea reacție l-a costat războiul.

Pentru a înțelege greșeala pe care a făcut-o Vercingetorix, trebuie să vedem punctele tari ale fiecăreia dintre cele două părți. Pe de o parte romanii, care aveau tehnică de luptă, erau extrem de organizați și eficienți în privința fortificațiilor și a armamentului de asediu. Individual, soldatul roman nu era vreun mare războinic. Era mai firav și mai scund decât majoritatea galilor și avea o sabie mult mai scurtă. Galii câștigau aproape orice luptă corp la corp. Dar romanii nu luptau niciodată eroic, în dueluri individuale. Luptând ca parte a legiunii romane, ei puteau înfrunta oști de două ori mai mari și tot să fie siguri de victorie.

Războinicii gali erau o rasă aparte. Ei erau războinici, nu soldați. Chiar dacă instrucția lui Vercingetorix îi făcuse mai eficienți ca armată, eroismul personal era încă foarte apreciat. Nu aveau experiența cu armamentul de asediu și, deși destul de capabili să ridice fortificații, nu prea se aruncau să le atace sau să le apere. Lucru demonstrat de numărul orașelor căzute în mâna lui Cezar în acel deceniu. Galii erau maeștri ai deplasării rapide și ai loviturilor puternice. Știind unde mergea Cezar, Vercingetorix și-a mutat armata, de două ori mai mare decât a romanilor, într-un punct strategic de-a lungul drumului spre Provence. Apoi, a făcut o mutare care i-a garantat în mare măsura înfrângerea.

Orașul Alesia era un adevărat bastion natural. Era așezat pe pante abrupte, cu râuri pe doua părți. Vercingetorix știa că romanii nu puteau trece, pur și simplu, de armata lui, pentru că i-ar fi atacat din spate în timp ce ar fi asediat Provence. Deci, dacă nu puteau trece prin spate, Vercingetorix a presupus ca vor fi nevoiți să se oprească și să ridice blocada împotriva armatei sale, așezată în probabil cea mai bună poziție defensivă din toată Galia. Ce nu a prevăzut el a fost că astfel se punea într-o situație care avantaja aproape toate punctele forte ale romanilor, neutralizând în același timp curajul și rezistența personale care îi deosebeau pe războinicii lui de inamici.

lulius Cezar a ajuns într-adevăr la Alesia, unde a găsit peste 100 000 de gali baricadați în oraș, gata să reziste oricărui atac din partea celor 60 000 de romani, forțe auxiliare și cavalerie germană. Nu putea lăsa o armată atât de mare în spatele său. Vercingetorix avusese dreptate: Cezar nu-și putea continua drumul către Provence. Era evident și că luarea cu asalt a zidurilor înalte ale Alesiei, cu aproape de două ori mai mulți apărători decât soldații săi, ar fi fost curată sinucidere.

Asa că Cezar nu a atacat. În schimb, a ordonat armatei sale să ridice un zid care să înconjoare complet orașul. Traversând două râuri și dublat de un șanț adânc de șase metri, zidul interior al lui Cezar se întindea pe o distanță de 15 kilometri și izola complet Alesia. Existau câte un turn la fiecare 35 de metri și tot felul de capcane și de obiecte ascuțite împrăștiate în fața zidului, care blocau orice atac din partea galilor. Iar legionarii romani chiar puteau săpa. În fiecare noapte își fortificau zidurile din jurul taberei cu sulițele pe care le cărau cu ei în marș. Curând, zidurile din jurul Alesiei s-au dovedit la fel de imune la orice atac precum zidurile orașului însuși.

Astfel încât galii au așteptat în van un atac roman care n-a mai venit niciodată. Baricadându-se în oraș, Vercingetorix reușise să ia o armată de teren extraordinară și să o blocheze în interiorul zidurilor romane. Transformase lupta dintr-o bătălie a săbiilor și lăncilor într-una a sapelor și târnăcoapelor. Reușise să-și pună armata sa mai mare într-o poziție de pe care era nevoită să lupte în termenii romanilor, și nimeni nu putea săpa, construi sau apăra vreun zid mai bine decât legionarii romani.

Când a devenit evident că era asediat și imposibil să scape, conducătorul galilor a trimis călăreți care să adune toți războinicii care nu erau prinși în blocada Alesiei pentru a-i elibera armata. Aceștia au ieșit chiar înainte ca primul zid să fie finalizat, dar nu înainte ca romanii să afle despre misiunea lor. Știind că era foarte posibil ca într-o zi o altă armată să apară pentru a sparge blocada din jurul Alesiei, Cezar a ordonat să mai fie construit încă un zid. Acest al doilea zid îi apăra pe romani la exterior și se întindea pe o lungime de peste 20 de kilometri. În momentul în care a ajuns a doua armată a galilor, construcția zidului se terminase. Totul s-a redus la o bătălie între zidurile romane.

Vercingetorix mai avea acum încă o problemă serioasă: în interiorul Alesiei, galii rămâneau fără alimente. Încercase deja să evacueze femeile și copiii, pe care Cezar refuzase să-i lase să treacă de zidurile lui. Așa că au murit de foame chiar sub zidurile orașului, sub ochii soților și taților lor. Galii trebuiau să spargă ambele ziduri și să elibereze armata lui Vercingetorix sau foametea singură avea să-i oblige să capituleze.

Încă 200000 de gali, mai puțin organizați, dar gata de luptă, au apărut în afara unei secțiuni a zidurilor. Romanii se aflau în fața a poate 300000 de războinici gali în interior și exterior, cu 40000 de legionari și 15 000 de auxiliari, inclusiv cei 5000 de călăreți germani. Era un raport de 6 la 1, dar romanii luptau genul lor de bătălie. Lupta s-a dat în termeni romani și între fortificații romane. Chiar și așa, confruntarea finală de la Alesia a fost crâncenă, și doar un atac de ultim moment al cavaleriei germane a salvat lucrurile.

Armata de spargere a blocadei a fost oprită, rândurile sale rupte și împrăștiate. Oamenii din Alesia au rămas blocați și înfometați. Câteva zile mai târziu, Vercingetorix personal a intrat călare în tabăra romanilor și și-a predat armata. Cei 90000 de războinici ai săi au devenit sclavi, iar celții și galii nu s-au mai ridicat niciodată împotriva stăpânirii romane.

Vercingetorix a făcut o singură greșeală în revolta sa, altfel extraordinară. Și-a blocat voluntar armata între zidurile Alesiei, într-o poziție care a avantajat calitățile romanilor și le-a anulat pe cele proprii. Dacă Cezar ar fi atacat, romanii ar fi suferit pierderi serioase, dar în război nu trebuie să presupui niciodată că inamicul va face ce vrei tu. Dacă armata de 300000 de războinici a galilor l-ar fi înfruntat pe Cezar în câmp deschis, ar fi putut foarte probabil învinge. Dacă Vercingetorix nu ar fi făcut greșeala de a-și bloca armata în Alesia, lumea de azi ar fi avut mai mulți gali și mai puțini romani în ea.

$$$

 CAPĂTUL DE FRÂNGHIEI DIN NISIP

Facem pledoaria aceasta și pentru realitatea tristă că din multe parohii tinerii au plecat și am rămas cu cei mai în vârstă, bătrânei încercați de suferințe și cu dorul după copii în suflet. Iar în localitățile mari, unde există și tineri, influența societății secularizate și așa-numitul conflict între generații îi fac pe tineri să nu le acorde atenția cuvenită bătrânilor. Ce să mai zicem de ascultarea sfaturilor și învățăturilor pe care aceștia ni le dau?

Spune istorisirea că odată, undeva, într-o țară, tinerii, considerând că bătrânii sunt inutili și constituie o povară, s-au hotărât să-i expulzeze. Țara lor s-ar fi numit ‘țara fără bătrâni’. Regele țării vecine, auzind de fărădelegea pe care au făcut-o, dorea să le dea o lecție. I-a amenințat că, dacă nu-i împlinesc cererea, va veni asupra lor cu război. Care era cererea? Cererea era ca să-i înapoieze frânghia de nisip pe care bătrânii lor o împrumutaseră de la el. Tinerii din ‘țara fără bătrâni’ erau în mare fierbere. N-auziseră și nu văzuseră vreodată o frânghie de nisip. Unul dintre tinerii însă, care-l iubea tare pe bătrânul său tată, îl ascunsese tainic și nu-l expulzase. S-a dus la el în ascunzătoare și i-a relatat necazul în care se aflau. Și bătrânul l-a sfătuit: cereți-i regelui vrăjmaș să vă dea un capăt de frânghie din nisip de model și-i veți returna toată frânghia. Când a auzit regele a exclamat: la voi trebuie să mai fie un bătrân! Iar tinerii, mustrați de conștiință, și-au chemat bătrânii părinți pe care-i expulzaseră să se întoarcă acasă. Le era limpede că sfaturile bătrânilor sunt de mare valoare…

Sursă: 

Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească: Fragment din Scrisoarea Pastorală a lui ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. În: Transilvania Reporter, nr. 610/28 aprilie – 4 mai 2016, p. 14.