$$_

 Fabula: NU TE CERTA CU MĂGARII

Măgarul i-a spus tigrului:

• „Iarba este albastră.”

Tigrul a răspuns:

• „Nu, iarba este verde.”

Discuția s-a încins, iar cei doi au decis să apeleze la arbitraj. Pentru aceasta, s-au dus în fața leului, Regele Junglei.

Chiar înainte de a ajunge la poiana unde leul ședea pe tronul său, măgarul a început să strige:

• „Înălțimea Voastră, este adevărat că iarba este albastră?”

Leul a răspuns:

• „Adevărat, iarba este albastră.”

Măgarul, grăbit, a continuat:

• „Tigrul nu este de acord cu mine, mă contrazice și mă enervează. Vă rog să-l pedepsiți.”

Regele a declarat atunci:

• „Tigrul va fi pedepsit cu 5 ani de tăcere.”

Măgarul a sărit bucuroș și și-a văzut de drum, mulțumit și repetând:

• „Iarba este albastră, iarba este albastră…”

Tigrul a acceptat pedeapsa, dar înainte de a pleca l-a întrebat pe leu:

• „Maiestate, de ce m-ați pedepsit? La urma urmei, iarba este verde.”

Leul a răspuns:

• „Într-adevăr, iarba este verde.”

Tigrul a întrebat:

• „Atunci de ce m-ați pedepsit?”

Leul a răspuns:

• „Pedeapsa ta nu are legătură cu întrebarea dacă iarba este albastră sau verde. Pedeapsa ta este pentru că nu este posibil ca o creatură curajoasă și inteligentă ca tine să-și piardă timpul certându-se cu un măgar și, pe deasupra, să mă deranjeze pe mine cu această întrebare.”

Cea mai mare pierdere de timp este să te cerți cu un prost sau un fanatic, care nu este interesat de adevăr sau realitate, ci doar de victoria propriilor credințe și iluzii.

Nu-ți pierde niciodată timpul în discuții fără sens…

Sunt oameni care, indiferent câte dovezi le-ai prezenta, nu au capacitatea să înțeleagă, iar alții sunt orbiți de ego, ură și resentimente și își doresc doar să aibă dreptate, chiar dacă nu au.

Când ignoranța urlă, inteligența tace. Liniștea și pacea ta valorează mai mult.

$$$

 Melania Cârje a fost una dintre cele mai populare actrițe în România comunistă. Poate numele ei nu-ți mai spune mare lucru azi, dar Melania Cârje era una dintre cele mai populare actrițe în România anilor ’60, ’70. 

Absolventă a Școlii Medii nr. 36 de elită, azi Liceul "Ion Barbu" din București, Melania Cârje a avut parte de o educație aleasă. Mulți dintre elevii acestei școli sunt astăzi nume cunoscute în diferite domenii de activitate, devenind buni și foarte buni profesioniști în diverse ramuri care cuprind cultura, arta, economia și stiința ca: Dan Grigore - pianist, Daniela Crăsnaru - poetă, Laurențiu Damian - regizor, Mihaela Teleoacă - actriță. A absolvit Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din București, în anul 1965, la clasa prof. Moni Ghelerter.

 Începe să filmeze încă din primul an de studenție. S-a remarcat în filmul 'Vacanța la mare', unde i-a avut ca parteneri pe celebrii Anna Szeles, Iurie Darie, Ileana Sandu. O comedie cu "trei fete, studente, care munceau pe litoral în timpul vacanței ca să construiască socialismul. Băieții se pregătiseră să meargă la munte, dar au ajuns la mare și de-aici începea acțiunea filmului, cu întâlniri, dragoste, încurcături și multă muzică. 

Dar televiziunea a făcut-o celebră pe tânăra actriță. Aproape că nu exista emisiune de Varietăți, cum le zicea pe atunci celor de divertisment, scheciuri umoristice în care să nu o vezi, cântând, dansând, interpretând personaje pline de farmec și umor. Devine actriță a Teatrului de Comedie din București, debutează în regia lui Constantin Dinischiotu și devine o actriță mult îndrăgită de public.

Melania Cârje a scăpat ca prin minune la cutremurul din ‘77, după ce blocul unde se afla a căzut

4 martie 1977, în blocul care s-a prăbușit la Grădinița, „stătea în pragul unei uși de la etajul patru, cu copilul în brațe, colega mea (declara Ion Lucian) de la Teatrul de Comedie, Melania Cârje. Ea s-a așezat în pragul acelei uși, pare-mi-se la baie, iar blocul s-a retezat până la ea și așa a scăpat.” Pe bulevard era un coșmar, lumea înnebunită alerga pe străzi, mașinile abia se strecurau, era un spectacol de apocalipsă, oamenii cu nervii la pământ, țipete, plânsete, un adevărat coșmar!...S-a vorbit mult în presa vremii despre norocul supraviețuirii actriței care, se pare că s-a speriat atât de tare încât la puțin timp a părăsit definitiv țara. Ultimul film românesc în care a jucat este "Am o Idee". În 1981, după Premiera fulminantă la cinematograful "Scala" din capitală, cu o sală arhiplină. Imediat a doua zi de dimineață, filmul a fost interzis de cenzura comunistă. În 1981, Melania Cârje a fugit în America unde trăiește și azi. Conform cancan.ro, actrița este stabilită în Florida.

Centrul National al Cinematografiei a organizat în 20 septembrie 2012, la același cinematograf, o nouă premieră de Gală a super comediei satirice "Am o Idee", la 30 de ani de la interzicerea ei.

De când a plecat în America, din 1981, pe marea actriță a anilor ’70 parcă a înghițit-o pământul. Ca dovadă că Melania Cârje era o actriță-femonen în România comunistă, nu rar se întâmpla ca mamele să își boteze fetele după ea. Unul dintre aceste exemple este Melania Medeleanu, a cărei mamă era fan Melania Cârje. 

'Mama mi-a povestit că atunci când m-am născut era în mare vogă o actriță pe care o chema Melania Cârje. Oricât de mult am căutat-o, tot ce-am găsit e o fotografie. Dacă știți mai multe despre ea, dați-mi de veste, mi-ar plăcea să-i pot mulțumi', scria pe Facebook vedeta în urmă cu câțiva ani.

$$$

 Am doi fii. Eli, băiatul meu de 15 ani — morocănos, lipit de telefon și, în ultima vreme, plin de atitudine. Și Noah, dulcele meu bebeluș de șase luni, care încă se trezește de două ori pe noapte și tratează somnul ca pe un dușman.

Soțul meu lucrează în construcții. El aduce banii acasă — și nu ne lasă niciodată să uităm asta. Din clipa în care intră pe ușă, se prăbușește pe canapea ca un rege. Se așteaptă ca cina să fie fierbinte, casa impecabilă și copiii să fie tăcuți.

„Eu aduc banii în casă”, îi place să spună. „Ea doar îi ține calzi.”

Eli aude asta tot timpul. Și acum? O repetă.

„Tu nu muncești, mamă, doar faci curățenie.”

„Trebuie să fie tare fain să dormi toată ziua în timp ce tata muncește din greu.”

„Nu asta ar trebui să facă femeile?”

Durea. Mai ales când tocmai curățasem pentru a treia oară voma de bebeluș din covor. Cu chiuveta plină de vase în spate. Cu mașina de spălat huruind în fundal.

Săptămâna trecută, Eli a avut doi prieteni în vizită. Eu îl schimbam pe Noah pe canapea și împătuream haine în timp ce ei înfulecau gustările pe care le pregătisem.

Și atunci am auzit:

„Frate, mama ta e mereu la curățenie. Adică, asta e tot ce face?”

„Da, întreaga ei personalitate sunt treburile casnice.”

„Măcar tatăl tău are un serviciu adevărat.”

Iar Eli, râzând:

„Ea doar trăiește visul, frate. Unele femei chiar vor să fie menajere.”

Toți au râs.

Aș fi putut să țip. Să-l pedepsesc pe Eli. Să-i interzic prietenii. Dar asta nu i-ar fi învățat respectul adevărat. Și știam exact ce trebuia să fac.

Așa că le-am întins încă niște fursecuri, am zâmbit și am spus:

„Nu vă faceți griji, băieți. Într-o zi o să vedeți ce înseamnă munca adevărată.”

Și m-am întors la împăturit — în timp ce puneam la cale totul.

Pentru că ceea ce nimeni nu știa — nici soțul meu, nici fiul meu — era ce făcusem în ultimele opt luni, în timpul somnului de prânz al lui Noah.

$$$

 La un interviu pentru angajare:

- Domnule Popescu, vad că ați fost recepționer in cabinetul unui psiholog. De ce nu ați rămas acolo?

- Nu am avut de ales. Orice făceam domnul psiholog îmi punea câte un diagnostic.

- Cum așa?

- Dacă întârziam îmi spunea că sunt ostil, dacă ajungeam mai devreme că sunt anxios, iar dacă ajungeam exact la timp că sunt obsesiv.

Dacă se întâmpla să fiu trist îmi spunea că sunt depresiv, dacă eram vesel și prietenos că sunt maniacal, iar dacă dimineața eram trist, iar la sfârșitul programului vesel, că sunt bipolar.

Atunci când s-a întâmplat să nu prea vorbesc pentru că mă durea o măsea, mi-a spus că sunt schizoid sau ipohondric.

Dacă atunci când era nervos îl întrebam ce anume nu-i place din activitatea mea și dacă are de gând să mă concedieze îmi spunea că sunt bănuitor și paranoic.

În final a considerat că am personalități multiple, iar dumnealui nu-si permite sa plătească decât una, așa că m-a concediat.😏

$$$

 Nathalie şi Alain Delon

 "Iubirea noastră se consuma între râsete şi explozii de furie", spunea actriţa .

E greu de stabilit cine a fost femeia vieţii lui Alain Delon, a iubit mai multe. Dar una singură a ajuns să-i poarte numele. E vorba de Nathalie, actriţa pentru care starul a părăsit-o pe celebra Romy Schneider şi care a murit în 2021.

Paris, 1962. Clubul de noapte Régine’s e ticsit de lume. Tineri şi tinere îmbătaţi de libertatea anilor ’60, dornici să-şi întâlnească marea iubire printre aburi de alcool şi fum de ţigară. În această mare de suflete pline de speranţă, cel mai sexy actor al Franţei o întâlneşte pe tânăra actriţă tocmai sosită la Paris, după o viaţă trăită în Maroc. El are 27 de ani şi o lume întreagă la picioare, ea 21 şi ambiţii uriaşe. El are o relaţie cu Romy Schneider, ea e căsătorită şi are o fetiţă. El e beat. Se aşază pe geanta ei şi când fata îi atrage atenţia el spune „ia-ţi naibii geanta şi lasă-mă“. Aşa a început marea poveste de iubire dintre legendarul Alain Delon şi singura femeie pe care a cerut-o vreodată în căsătorie, Nathalie.

În mod straniu, la finalul serii, el i-a cerut să îl conducă până acasă. Adică până la apartamentul său aflat în renovare, unde urma să se mute cu iubita lui, celebra Romy Schneider. Sub privirea magnetică a lui Alain Delon, Nathalie a cedat şi a spus „da“, semnând pactul cu diavolul. Nu ştia la acea vreme că tânărul de care s-a îndrăgostit nu putea fi bărbatul unei singure femei, aşa cum singur a recunoscut. Alain Delon şi Nathalie s-au căsătorit în 1964, în acelaşi an venind pe lume şi copilul lor, Anthony. Relaţia a fost una furtunoasă încă din prima zi, ambii având caractere explozive. Se certau mereu, îşi aruncau cuvinte grele şi nu numai. Se spune că în focul conflictelor, actriţa azvârlea cu ce-i venea la îndemână: obiecte de artă scumpe, farfurii, statuete antice. Ba chiar umblă vorba că într-un acces de furie, femeia a tras un foc de armă în uşa dormitorului matrimonial. „ Dar şi pe ea a părăsit-o, după patru ani de mariaj, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor. Manevra a fost aceeaşi. În peisaj apăruse o altă frumuseţe, actriţa Mirelle Darc. Nathalie a fost prima mea soţie şi singura doamnă Delon.“, a spus actorul după moartea acesteia. Cei doi reluaseră legătura în 2015, la iniţiativa actriţei, care începuse să organizeze frecvent cine pentru a petrece timp cu copiii şi nepoţii. I-a fost alături ulterior lui Alain şi în 2017, când bărbatul a avut o operaţie pe creier, şi în 2019, când a suferit un atac cerebral. În cele din urmă, el i-a supravieţuit ei, cum le-a supravieţuit şi celorlalte două iubiri: lui Romy Scheider, moartă în 1981, şi lui Mirelle Darc, intrată în nefiinţă în 2017.

Sursa: Teatru și Film

$__$$3

 Balada chibritului - George Topârceanu

Locuiam într-o odaie

la al patrulea etaj,

strada Universităţii,

casă mare cu grilaj.

Casa asta, din păcate,

c-un proprietar bigot,

n-avea electricitate…

dar încolo avea tot:

Scări, balcoane, coridoare

și, ca-n orice case mari,

cu apartamente multe -

fel de fel de locatari.

Într-un rând, venind acasă,

noaptea, de la cinema,

la parter, pe întuneric,

aud paşi în urma mea.

Şi-o uşoară siluetă

îmi vorbi abia şoptit:

“-Dacă nu sunt indiscretă,

domnule, n-ai un chibrit?”

O fi tânără? Frumoasă?

Doamnă măritată, sau…?

Fără multe marafeturi,

scot chibritul şi i-l dau.

Urc apoi o scară-n fugă

dar când trec prin coridor,

drept în faţa mea o uşă

se deschide-ncetişor.

Şi prin crăpătura uşii

scoate capul blond, sburlit,

o duduie somnoroasă:

“-Domnule, n-ai un chibrit?”

Pe-asta o cunosc eu bine:

e frumoasă ca un paj,

o servesc la repezeală

și mai urc înc-un etaj.

Când, prin razele de luna

ce treceau printr-o perdea,

ce să vezi? O doamnă brună

îmbrăcată-n pijama.

Este Ea! Chiar Ea! -

Femeia după care mă topesc

de vreo zece zile-ncoace

și nimica nu-ndrăznesc!

N-aveam încă cunoştinţă:

"Scuză-mă dacă-mi permit,

soțul meu e dus de-acasă,

n-ai matale un chibrit?"

Un chibrit? Ce fericire,

mai aveam vreo două-acum,

i-aş fi dat chiar patru dacă

nu făceam risipă-n drum.

Altă scară, cea din urmă,

pe culoar aud un zvon,

ce-i? Un drac de fată-n casă,

numa-n bluză şi jupon.

Ma opreşte cu sfială:

“-De nu sunteţi prea grăbit,

mă iertaţi de indrazneală,

V-aş ruga…- Ce? -Un chibrit…”

Trebuia să-i dau că altfel

asta-mi scoate vreun ponos,

scotocesc prin buzunare,

de necaz le-ntorc pe dos:

"Am gasit o gămălie,

doar atât, îmi pare rău,

nu ştiu dacă s-o aprinde.

S-a aprins? Norocul tău!"

Când, în fine, ajuns-odată

în odaia mea: tablou!

O amică (are cheie)

m-aştepta ca pe-un erou:

"De trei ceasuri stau în beznă,

zice, eşti nesuferit,

sunt grozav de enervată,

scoate fuga un chibrit."

Iar chibrit? Simţi-i că-mi sare

țandăra, curat pârjol:

"Ce-s eu fabrică de fosfor?

Sunt regie? Monopol?

De când am intrat în casă

tot chibrit, chibrit, chibrit,

dracu’ să vă ia pe toate,

nu mai am, le-am isprăvit!

$$$

 "Școala nu e parc de distracție. 

       Profesorii nu sunt animatori, nici clovni. Credeți-mă, nu vreți entertaineri, vreți profesori buni.

     Copiii progresează doar provocați, cu rigoare, cu reguli, cu respect...cu dat de greu.

     Școala nu e locul unde copilul trebuie doar să râdă, să se distreze, să facă numai ce-i place, să dea pe "emisiunea" preferată. 

     Observ un trend așa care îndeamnă, dictează chiar, să ne dăm peste cap noi adulții ca celor mici să le fie cald, ușor și bine. Să nu cumva să fie deranjați de vreo cerință care-i pune la treabă. Ba chiar indicat să le facem noi deja treaba pe jumătate și-apoi să continue ei ce mai e de continuat. Pe jumătate sau chiar pe de-a-ntregul, că, deh, se uită ei ca la spectacol și învăța. Că doar copiii din ziua de azi sunt muuult mai deștepți decât eram noi. Și, atenție, spectacolul trebuie să fie pe placul lor, musai pe placul lor. Deci dați-vă peste cap să găsiți mereu și mereu scene noi de spectacol. Că ei se plictisesc ușor, n-au răbdare. Și schimbă canalul....ăăă ecranul imediat. E concurență mare.

      Dar binele copiilor stă în educația cu rigoare, cu bun-simț, cu provocări, uneori cu disconfort și dat de greu, cu responsabilitate și reguli nu totdeauna pe plac. Aș spune că tocmai acestea fac diferența.

     Confruntarea cu sarcini, cu experiențe nu tocmai pe plac.

     Sunt de-o viață alături de copii, împreună cu ei. Și cei mai înverșunați impotriva regulilor de bun simț, a provocărilor, a exigențelor, nu sunt de fapt copiii, ci adulții de lângă ei, care înțeleg greșit binele pentru ei în educație.

      Toată aprecierea și recunoștința mea pentru părinții care înțeleg să-și lase copiii să mai dea de greu, să muncească, să se străduiască. Să învețe și singuri. Nu e o jertfă!"

Laura Gunesch