$$$

 Minunile există

Un motan alb, bătrân, crescut odinioară împreună cu copiii, rămăsese acum doar cu bătrânii. Aceștia nu-l priveau cu prea multă bunăvoință. Fusese adus de copii, dar când ei au crescut și au plecat care încotro, deodată n-a mai fost de trebuință. Era alungat dintr-o cameră în alta, izgonit cu piciorul, iar el aștepta. Aștepta mereu întoarcerea copiilor săi dragi.

Când au vândut apartamentul cel mare, prea costisitor și prea gol pentru ei, bătrânii s-au mutat într-o locuință mică, cu două odăi. Atât le mai trebuia. În ziua mutării, bărbatul a pus motanul alb într-o cușcă de transport și l-a dus la marginea celuilalt capăt al orașului, unde l-a lăsat lângă niște tomberoane.

„N-are să pățească nimic,” îi spunea soției. „Trăiește și el, ca toți ceilalți. Nici primul, nici ultimul.” Dar motanul nu s-a urnit de acolo. Nu putea crede că fusese părăsit. Zile întregi a așteptat, temător să se depărteze, sperând că va opri o mașină și cineva îl va striga pe nume.

Dar minuni, se șoptea, nu există în lumea asta.

Foamea, frigul și setea și-au cerut dreptul. A privit la ceilalți semeni sălbăticiți și a învățat: să scotocească prin tomberoane, să bea din bălți, să se ascundă de câini. Și așa, din frumosul motan alb și bine hrănit, s-a preschimbat într-o umbră cenușie, slabă, cu blana încâlcită.

Un băiețel dolofan, mereu prins în necazuri, era batjocorit de alți copii. Îl loveau pentru că era gras, pentru că era visător, pentru că iubea muzica clasică. Așa s-au întâlnit ei doi. După o nouă porție de supărări, copilul ședea pe bordură și plângând încerca să muște dintr-un sandviș. Lângă el s-a apropiat motanul slab, cu privirea flămândă, și a mieunat jalnic.

Băiatul s-a oprit, l-a privit și i-a spus:

— Stai lângă mine. Nu-ți fac rău. Îmi plac pisicile.

Și scoțând chiftelea din sandviș, a pus-o alături, mulțumindu-se cu pâinea.

Motanul s-a apropiat cu grijă, s-a așezat lângă el și a mâncat.

Din acea zi, copilul nu a mai plâns și nu s-a mai bătut. Avea un secret mare: în fiecare zi mergea la locul lui obișnuit, unde motanul îl aștepta. Prânzeau împreună: pisica chiftelea, copilul pâinea.

Într-o bună zi, părinții, îngrijorați de schimbarea fiului lor, au hotărât să-l urmărească. Nu știau ce vor descoperi. Și când l-au văzut cum ședea pe bordură, hrănind motanul zbârlit și vorbindu-i cu blândețe, au convocat acasă un sfat de familie.

Tatăl s-a ridicat și i-a spus:

— Fiule, din întâmplare am văzut unde mergi și pe cine hrănești.

Copilul a vrut să țipe, să-i roage să nu-l alunge pe motan, dar tatăl a ridicat mâna și a rostit:

— Sunt mândru de tine. Tu vei crește un om adevărat. Și încă ceva: adu-l acasă pe prietenul tău. Să locuiască la noi, îi vom găsi hrană.

Băiatul s-a aruncat în brațele tatălui, iar acesta l-a ridicat și l-a sărutat. Apoi copilul a fugit, cu chiftelea în mână, la locul de întâlnire. Motanul îl aștepta. L-a ridicat cu grijă, l-a strâns la piept, și pentru prima oară, inima împietrită a motanului a tresărit. Și-a lipit capul de obrazul cald al copilului și a mieunat încetișor.

Astăzi, motanul alb, impunător și liniștit, își petrece tovarășul la școală și îl întâmpină când se întoarce. Se așază la masă împreună, iar băiatul îl mângâie cu drag, în timp ce motanul „zâmbește”.

Iar voi spuneți că minunile nu există în lumea asta.

           Ba există!

   Marcus de seară