$$$

 Am doi fii. Eli, băiatul meu de 15 ani — morocănos, lipit de telefon și, în ultima vreme, plin de atitudine. Și Noah, dulcele meu bebeluș de șase luni, care încă se trezește de două ori pe noapte și tratează somnul ca pe un dușman.

Soțul meu lucrează în construcții. El aduce banii acasă — și nu ne lasă niciodată să uităm asta. Din clipa în care intră pe ușă, se prăbușește pe canapea ca un rege. Se așteaptă ca cina să fie fierbinte, casa impecabilă și copiii să fie tăcuți.

„Eu aduc banii în casă”, îi place să spună. „Ea doar îi ține calzi.”

Eli aude asta tot timpul. Și acum? O repetă.

„Tu nu muncești, mamă, doar faci curățenie.”

„Trebuie să fie tare fain să dormi toată ziua în timp ce tata muncește din greu.”

„Nu asta ar trebui să facă femeile?”

Durea. Mai ales când tocmai curățasem pentru a treia oară voma de bebeluș din covor. Cu chiuveta plină de vase în spate. Cu mașina de spălat huruind în fundal.

Săptămâna trecută, Eli a avut doi prieteni în vizită. Eu îl schimbam pe Noah pe canapea și împătuream haine în timp ce ei înfulecau gustările pe care le pregătisem.

Și atunci am auzit:

„Frate, mama ta e mereu la curățenie. Adică, asta e tot ce face?”

„Da, întreaga ei personalitate sunt treburile casnice.”

„Măcar tatăl tău are un serviciu adevărat.”

Iar Eli, râzând:

„Ea doar trăiește visul, frate. Unele femei chiar vor să fie menajere.”

Toți au râs.

Aș fi putut să țip. Să-l pedepsesc pe Eli. Să-i interzic prietenii. Dar asta nu i-ar fi învățat respectul adevărat. Și știam exact ce trebuia să fac.

Așa că le-am întins încă niște fursecuri, am zâmbit și am spus:

„Nu vă faceți griji, băieți. Într-o zi o să vedeți ce înseamnă munca adevărată.”

Și m-am întors la împăturit — în timp ce puneam la cale totul.

Pentru că ceea ce nimeni nu știa — nici soțul meu, nici fiul meu — era ce făcusem în ultimele opt luni, în timpul somnului de prânz al lui Noah.