$$_

 ANA CONTA-KERNBACH

Ana Conta-Kernbach (născută la 5 noiembrie 1865, în Târgu Neamț – decedată la 13 decembrie 1921, la Iași) a fost o profesoară, scriitoare și activistă pentru drepturile femeilor, recunoscută pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul educației și al emancipării femeilor din România.

Educație și carieră

Ana Conta s-a născut pe 5 noiembrie 1865 în Târgu-Neamț, Regatul României, fiind fiica Mărioarei (născută Scutariu) și a lui Grigore Conta. A fost penultimul copil născut într-o familie cu 10 copii, unul dintre frații săi fiind Vasile Conta, care urma să devină un cunoscut filozof și politician. Familia sa era originară din comuna Bodești-Precista, Neamț, unde mai multe generații au servit ca preoți în Biserica Ortodoxă Română. Tatăl sau a fost angajat în 1864 să slujească la Mănăstirea Bărboi din Iași, unde familia s-a mutat la scurt timp după nașterea Anei. Mama sa a murit când Ana Conta era încă tânără, iar fratele ei Vasile a fost cel care i-a influențat preocupările în ceea ce privește problemele sociale și simțul datoriei de a le adresa. De asemenea, acesta i-a încurajat abilitățile muzicale, ea devenind o pianistă virtuoasă.

Ana Conta-Kernbach a fost o elevă eminentă, absolvind Institutul „Humpel” din Iași în 1883 și apoi continuându-și studiile la Universitatea din Iași, unde a studiat pedagogia și filosofia. A absolvit în 1888 cu calificativul „magna cum laude”. În 1893, a plecat la Paris pentru a-și continua studiile la Universitatea din Paris și la Collège de France, unde și-a obținut doctoratul în 1895, de asemenea cu „magna cum laude”.

După revenirea în România, Ana a devenit directoare a Școlii Normale de Aplicație și profesoară de pedagogie și psihologie la Școala Normală „Mihail Sturdza” din Iași. A rămas în acest rol timp de peste două decenii, influențând profund gândirea pedagogică românească prin introducerea unor metode de predare bazate pe psihologie experimentală și asociaționism.

Lupta pentru drepturile femeilor

Ana Conta-Kernbach a fost una dintre primele femei din România care a militat activ pentru drepturile femeilor. A fost prima femeie acceptată în Consiliul General de Instrucție și a participat la numeroase congrese internaționale, unde a prezentat comunicări pe teme educaționale și a evaluat sistemele de învățământ din Franța și Germania la cererea Ministerului Educației.

De asemenea, a fost o voce puternică pentru egalitatea salarială și statutul profesional al femeii-mame. În 1913, a devenit inspectoare pentru școlile de fete din România, rol în care a servit până la moartea sa.

A propus ca femeile să devină cetățeni de drept și a fost una dintre fondatoarele Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române în 1918, în Iași, împreună cu Calypso Botez, Maria Baiulescu, Elena Meissner, Ella Negruzzi, Izabela Sadoveanu, Ortansa Satmary și Olga Sturdza. Scopul asociației a fost de a lupta pentru drepturile legale, politice și social-economice ale femeilor. În același an, sufragiul universal pentru bărbați cu vârsta de peste 21 de ani a fost aprobat de către legislatură, iar femeilor li s-a promis considerarea în viitor a acordării dreptului lor de vot. În 1920, Conta-Kernbach a adresat o petiție legislaturii cerând acordarea drepturilor politice femeilor care au activat în serviciul public, au participat la război sau au fost soțiile sau mamele soldaților care au luptat în conflict.

Activitatea literară

Ana Conta-Kernbach a fost și o scriitoare prolifică. În 1891, s-a căsătorit cu poetul Gheorghe Kernbach , care a încurajat-o să înceapă să scrie și să publice atât poezii, cât și proză. A debutat în revista „Convorbiri literare” în 1891 și a continuat să publice poezii și proză în revistele „Junimea literară” și „Arhiva”. Printre lucrările sale se numără „Biografia lui Vasile Conta” (1916), „Clipe” (1897), „Pulbere” (cugetări), și „Boabe de mărgean” (1922). De asemenea, a scris mai multe lucrări pedagogice, cum ar fi „Școlare” (1904), „Elemente de metodică” (1905) și „Noțiuni de pedagogie și metodică” (1914).

Moștenire și recunoaștere

Ana Conta-Kernbach este recunoscută ca una dintre cele mai influente figuri în dezvoltarea sistemului educațional românesc și în lupta pentru drepturile femeilor. Activitatea sa a fost recunoscută de două ori de guvernul României, fiind distinsă cu medalia „Răsplata Muncii pentru Învățământ”, clasa întâi, pentru contribuțiile sale în educația primară și secundară.

Ana Conta-Kernbach a murit în 1921 la Iași, fiind înmormântată în Cimitirul Eternitatea. Moștenirea sa continuă să inspire și astăzi, fiind un exemplu de devotament și progres în domeniul educației și al drepturilor femeilor.

SINGURĂTATE

de Ana Conta-Kernbach ( 1866 - 1921)

Mi-e groază de bocetul mării,

Spre codri pribeagul mă 'ndrept.

Din frunzele moarte un foșnet....

Nu-i vestea pe care o aștept?

Prin umbrele tremurătoare

Cîntări de îndemn și de dor...

O! suflete stîns fără vreme,

Tu nu mai pricepi rostul lor !

De codru mi-i silă. M'aș duce,

M'aș duce în zări de tăcere...

În cale-mi răsare de-apururi

Aceiași și-aceiași durere.

$$$

 EVA PERON

Maria Eva Duarte de Perón (1919-1952) este și astăzi privită de către argentieni ca o eroină. A fost prima doamnă a Argentinei din 1946 până la moartea sa în 1952. Eva Perón sau Evita cum a fost numită cu mare afecțiune de către poporul argentinian a rămas în istorie pentru activitatea ei caritabilă, pentru idealurile de egalitate între bărbați și femei și pentru deschiderea unui rol activ pentru femei în politică demonstrând că reprezentarea este importantă și că poate inspira schimbare.

Născută dintr-o relație nerecunoscută oficial, părinții ei fiind necăsătoriți, Eva va purta stigma „copilului din flori” împreună cu o copilărie plină de lipsuri. Tatăl ei, un proprietar de terenuri destul de bogat, nu a vrut să o recunoască iar în prima perioadă a copilăriei, Eva va fi crescută la o fermă a tatălui dar separată de copiii lui legitimi. De mică, Eva Duarte visa să fie actriță și participa în spectacole de teatru organizate la școală. După moartea tatălui său, se va muta împreună cu mama sa și surorile ei la o pensiune familială și va munci de mică prin bucătării sau la menaj.

La 15 ani fuge de acasă la Buenos Aires pentru a-și urma visul. Ajunsă în marele oraș se chinuie să găsească mijloacele pentru a-și forma o carieră în actorie. În 1936, intră într-o companie de teatru și în paralel lucrează ca „model fotografic” și joacă în câteva filme de serie B. După 4 ani, obține o slujbă modestă la postul de radio privat Radio Belgrano și în scurt timp va avea și propria ei emisiune radio și va fi cunoscută în perioadă ca fiind „Señorita Radio”.

În 1944 la un bal de caritate pentru victimele unui cutremur îl cunoaște pe Juan Perón. La scurt timp își vor începe povestea de dragoste care vă stârni în primă fază un val de șoapte și bârfe din două motive. Primul este diferența de vârstă: el are 48 de ani, ea deabia împlinise 24. În al doilea rând: sfera actoriei și sfera politicii nu erau două zone care se intersectau cu ușurință în acea perioadă.

„Era o femeie cu o înfățișare fragilă, dar cu o voce puternică, păr lung, blond, lăsat pe spate, și ochi aprinși. A spus că se numește Eva Duarte, că a lucrat la radio și că vrea să ajute oamenii… Am fost subjugat de forța vocii și de frumusețea ei.” (Juan Peron)

Eva începe să participe și la ședințele la care o duce Perón și chiar dacă până atunci nu știa nimic despre politică, începe să dezvolte un interes în această zonă. Astfel începe să fie implicată în diverse demersuri de a organiza evenimente și acțiuni pentru public. Un exemplu în acest sens va fi emisiunea radio „Spre un viitor mai bun” pe care o va găzdui zilnic cu o energie carismatică și folosind un limbaj și o adresare caldă care o face plăcută de public.

În octombrie 1945, se produce o revoluție internă în guvern iar Juan Perón este forțat să demisioneze și este încarcerat pe o insulă izolată. Eva acționează imediat și ca vedetă radio lansează un apel oamenilor dezavantajați din societate, prezentându-l pe Juan drept „apărătorul lor”. Reușește să provoace o grevă generală care conduce la eliberarea lui. Astfel, Evita se demonstrează a fi un prețios purtător de cuvânt în fața poporului și un mare ajutor în cariera politică a lui Juan Perón.

În 1946 Juan Perón își depune canditatura pentru președinție. Campania sa va beneficia foarte mult de prezența Evei care va vorbi în emisiunile ei radio despre calitățile lui Perón, astfel transformându-l într-un personaj palpabil interesat de problemele celor mulți și uitați. În același an va merge alături de Perón prin toată Argentina pentru a populariza candidatura lui – este momentul când Eva devine Evita – un nume de alint ales de către argentinieni pentru o femeie care le ascultă problemele și care empatizează cu ei – și ea având o experiență de viață unde sărăcia și greutățile erau la tot pasul.

După ce Perón câștigă președinția, Evita pornește într-un tur european în care să formeze alianțe politice. Este primită de către Papă, Generalul de Gaulle și Franco. Își anulează vizita în Marea Britanie atunci când află că familia regală engleză nu vrea să o întâlnească.

La întoarcerea în țară, Evita se dedică acțiunilor umanitare și de caritate chiar dacă nu este acceptată în „Sociedad de Beneficence” (principala organizație argentiniană de caritate) din cauza originilor sale umile. Replica ei va fi de a înființa Fundația Eva Peron pentru a strânge fondurile necesare ajutării celor săraci din moment ce serviciile sociale nu erau încă o parte componentă a sistemului de stat. Fundația sa a oferit burse, ajutoare și a construit case și spitale, punând la dispoziție 14000 de locuri de muncă. În același timp, Evita se va implica și în ameliorarea condițiilor din sistemul sanitar și va vizita frecvent bolnavii. Aceste activități îi vor construi o reputație de sfântă, devenind idolatrizată de către poporul argentinian.

O altă preocupare de mare importanță va deveni dreptul la vot pentru femei. Evita va începe un program de promovare a sufragiului pentru femei în cadrul emisiunii sale radio și în diverse discursuri ținute. Vor trece 2 ani pentru ca proiectul de lege să ajungă în discuție în Parlament iar în 1947 femeile argentiniene obțin acest drept fundamental. Unul dintre efectele imediate a fost înființarea Partidului Peronist pentru Femei care înregistrează imediat peste jumătate de milion de membri femei. Un alt efect important a fost creșterea votanților pentru al doilea mandat a lui Juan Peron în 1951 (ajungând la 63%).

„Viața are valoare reală atunci când te dedici unui ideal…”

În 1951 Eva reușește să obțină nominalizarea pentru vicepreședinte al țării, lucru care îl surprinde și pe Juan Perón pentru că un astfel de statut politic pentru o femeie reprezenta ceva complet nemaiauzit. Oponenții devin speriați de ideea de a o avea pe Evita ca potențială președintă în cazul morții lui Perón. Însă, Eva va renunța la candidatură.

Un alt motiv pentru renunțarea la nominalizarea funcției de vicepreședinte este starea avansată a cancerului de care suferea încă din 1950. Diagnosticată cu cancer cervical avansat, degradarea stării de sănătate este galopantă cu dureri intense, sângerări, cu episoade de leșin și cu o slăbire a întregului corp. În 1951 celebrul chirurg George T. Pack o operează – o histerectomie totală – în speranța de a eradica starea avansată a tumorii cervicale. Va fi primul cetățean argentinian care va primi tratamentul de chimioterapie – o terapie nouă pentru anii 1950. Cu toate eforturile făcute, cancerul revine și intră în metastază – în iunie 1952 ajunsese la o greutate corporală de 36 kg.

În 2011, un neurolog de la Yale a studiat radiografiile Evitei și a concluzionat că este posibil ca în ultimele luni de viață să i se fi administrat o lobotomie frontală pentru a-i reduce durerile și anxietatea extremă adusă de boală.

Pe 7 mai 1952 – cu ocazia zilei sale de naștere, soțul său îi acordă titlul de Leader Spiritual al Națiunii.

În 26 iulie 1952 încetează din viață – avea 33 de ani.

Povestea de viață a Evei Peron a reușit să fascineze nu numai poporul argentinian ci și imaginația întregii lumi iar biografia ei a inspirat numeroase filme cât și piese de teatru

Eva Perón – film din 1996 în regia lui Juan Carlos Desanzo.

Cea mai nouă ecranizare este serialul Santa Evita (din 2022)

Publicată în 1951, autobiografia Evei Perón a fost una dintre cele mai bine vândute cărți publicate vreodată în Argentina. Scrisă într-un stil conversațional, cuprinzând și părți din discursurile sale publice, narațiunea trasează perspectivele Evitei despre feminism, rolul femeilor în viața politică, drepturile muncitorilor, sărăcie și peronism (mișcarea politică fundamentată de Juan Perón). La Razón de mi Vida a fost inclusă după moartea Evitei și în programa școlară.

$$$

 FAMILIA DE MEDICI

Puternica familie Medici a fost una dintre cele mai bogate din Europa, au fost bancheri cu sucursale aproape în toată Europa și au guvernat timp de trei secole Republica Florentină. Reprezentanții ei nu erau numai conducători ai Florenței, ci și patroni ai celor mai de seamă artiști și arhitecți renascentisti. Iar această familie a dat lumii patru papi și două regine ale Franței. Dar cel mai strălucitor din întreaga familie Medici a fost Lorenzo Magnificul.

În ianuarie 1449, în faimoasa familie florentină a lui Pierrot și Lucretia Medici, s-a născut un copil urâțel, dar foarte așteptat, întrucât înaintea lui familia avea deja două fete. Iar acest copil a avut un destin mare.

Miop, fără voce, fără simțul mirosului, cu nasul în formă de cioc de rață , maxilarul inferior excesiv extins în față și o buza disproporționat de mare, Lorenzo părea foarte urât. "Părea slab și avea un nas urât, scria Vasari și nu distingea deloc mirosurile. Din cauza îngustimii nasului, vocea lui părea întotdeauna abia audibilă."

Aceste trăsături, departe de a fi perfecte, erau moștenite de fiu de la mama sa, care și ea era mioapă, cu nasul urât, fără voce și nu distingea mirosurile. Dar calitățile mentale și spirituale ale acestei femei neobișnuit înțelepte au fost uimitoare; la Florența a fost numită „refugiul tuturor nefericiților”. Tatăl său, suferind de gută severă, a murit când Lorenzo avea douăzeci de ani. Și la o vârstă atât de fragedă, Lorenzo a trebuit să preia controlul asupra Florenței.

Lorenzo, ca descendent al unei familii nobile, a fost un demn urmaș al treburilor bunicului său - Cosimo, de la care a început întreaga carieră politică a familiei Medici. După ce a atins culmile puterii economice și politice, s-a bucurat de marea încredere a orășenilor și a primit titlul de „părintele poporului”. Un bancher înțelept, viclean și dur, Cosimo s-a luptat mult și cu concurenții, invidioși și debitorii, în urma cărora s-a ridicat la înălțimea puterii.

Nepotul său Lorenzo - patron al artelor, poet și om de stat, poreclit „Magnificul”, a fost iubit și respectat de florentini pentru dispoziția sa veselă și simplitatea sa . Adesea putea fi văzut mergând pe străzi și vorbind cu orășenii, fără să aibă vreun soldat ca escortă. Ușile casei lui Lorenzo de Medici au fost întotdeauna deschise artiștilor, scriitorilor și oamenilor de știință din întreaga lume. 

În timpul domniei sale, Florența s-a transformat într-un oraș fără egal în toată Europa. Magnificul Medici sponsorizează școlile de artă, găsește talente tinere și le patronează.

Lorenzo s-a căsătorit, prin procură, cu Clarice Orsini la 7 februarie 1469. Căsătoria propriu-zisă a avut loc la Florența în data de 4 iunie 1469. Clarice a fost fiica lui Giacomo Orsini, senior de Monterotondo și Bracciano, și a soției sale Maddalena Orsini. Au avut împreună 10 copii dar nu toți au trait, unii au murit chiar la naștere.

PATRON AL ȘTIINȚELOR ȘI AL ARTEI

În timpul domniei lui Lorenzo, lucrări de construcție au fost efectuate la scară largă, arta se dezvoltă dezvoltată în toate direcțiile. Un cunoscător remarcabil al picturii, un filantrop generos, un politician priceput a fost întotdeauna înconjurat de artiști, sculptori, poeți, umaniști: el s-a bucurat de compania lor, a discutat despre planurile lor și i-a patronat. 

Lorenzo a colectat nestemate și manuscrise rare și a păstrat pentru posteritate textele valoroase ale tragedienilor greci, Homer, Tucidide și Polybius. 

El a fost cel care a descoperit talentul unic al lui Michelangelo Buonarroti - un sculptor strălucit, Sandro Botticelli - un pictor magnific. Unii dintre acești pictori, scriitori și umaniști au trăit în casa sa ca prieteni și mentori ai fiilor săi.

Magnificul Lorenzo de Medici a moștenit nu numai mintea, neatractivitatea fizică, puterea, dar și o boală gravă - guta. Boala l-a adus în punctul în care Lorenzo a încetat să se miște.

A militat pentru pace si pentru o alianta intre statele din nordul Italiei, a mentinut pacea cu Imperiul Otoman - din comertul cu acesta, sporea bogăția Florenței și s-a ferit cât a putut de mult de războaie cu statele vecine deși, papa Papa Sixtus al IV-lea instiga tari vecine împotriva lui și chiar l-a excomunicat in urma unei tentative nereușite de asasinare a lui Lorenzo.

Știm ca în timpul său republica florentină a atins apogeul în frumusețe și bogăție și numai datorită inteligenței, diplomației și iubirii lui pentru Florența. Așada, copilul urâțel, s-a dovedit, peste ani, cu adevărat Magnific pentru istoria Florenței, pentru întreaga cultură renascentistă europeană.

S-au întâmplat și evenimente mai puțin plăcute spre sfârșitul vieții sale (s-au prăbușit mai mule sucursale ale băncilor familiei) așadar, au apărut dificultăți financiare și ca urmare, Lorenzo a recurs la deturnarea de fonduri de stat.

Lorenzo de'Medici a murit în noaptea de 8 aprilie sau în dimineața de 9 aprilie 1492, la vila familiei din Careggi. 

Savonarola l-a vizitat pe muribund pe patul de moarte. Conform scrisorilor martorilor din noaptea aceea, Lorenzo a murit consolat, după ce Savonarola i-a dat binecuvântarea - ne reamintim aici că fusese excomunicat - despre acea împăcare este vorba - împăcare duhovnicească. În noaptea când acesta a murit, un fulger a lovit tunul bisericii Santa Reparata. El și fratele său Giuliano sunt îngropați într-o capelă proiectată de Michelangelo, situată în partea de nord de Biserica San Lorenzo. 

(Girolamo Savonarola (1452– 1498) a fost un călugăr dominican italian, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale din epoca sa, iar papa Alexandru al VI-lea „Borgia” l-a excomunicat, l-a supus la suplicii de nedescris și în final l-a ars pe rug. (vorbim de...faimoasele personaje din familia Borgia))

Din păcate, el avea 43 de ani când a murit. Papa, (din acel timp) aflând despre moartea lui Lorenzo, a exclamat: „Lumea este moartă !”. Și ducele Neapole-lui (a cărui legitimitate la conducerea Neapole-lui, Lorenzo o apărase în fașa papei) a spus: „A trăit destul de mult pentru sine, dar prea puțin pentru a salva Italia”.

Lorenzo Magnificul nu a fost doar protector al artelor, a fost el însuși un poet și, ca poet, a scris poeme idilice, elegiace, mitologice, poezii erotice în stil petrarchist și neoplatonic, în care străbate o senzualitate robustă, pe motivul horațian „carpe diem”.

Dintre lucrările sale fac parte:

    Selve d'amore ("Pădurile iubirii")

    Ambra

    Corinto

    Venere e Marte ("Venere și Marte")

    La caccia col falcone ("Vânătoarea cu șoimul")

    Laudi ("Laude")

    Nencia da Barberino

    I beonii ("Bețivanii")

    Canti carnascialeschi, din care cel mai cunoscut este Trionfo di Bacco e Arianna.

În calitate de conducător al Florenței, Lorenzo a fost înlocuit de fiul său mai mare, Piero di Lorenzo de' Medici ( 1472 - 1503), supranumit și Piero Ghinionistul - care a devenit celebru pentru aroganța, cruzimea și trădarea poporului său.

Piero di Lorenzo de 'Medici a fost fiul cel mai mare al lui Lorenzo de' Medici (Lorenzo cel Magnific) și al lui Clarice Orsini. El a fost crescut alături de fratele său mai mic, Giovanni, care va continua să devină papa Leon X, și vărul său Giulio, care avea să devină mai târziu Papa Clement al VII-lea.

El a fost educat (Piero) pentru a avea successul tatălui său ca șef al familiei Medici și conducător de facto al statului florentin, sub figuri precum Angelo Poliziano sau Ficino. Cu toate acestea, caracterul său slab, arogant și nedisciplinat s-a dovedid nepotrivit unui astfel de rol, nu a moștenit mai nimic din măreția tatălui său.

Cel de-al doilea fiu al nobilului conducător Lorenzo, pe nume Giovanni a fost ales papa după moartea lui Iulius al II-lea și a purtat numele de papa Leon X.

$$$

 A.D. XENOPOL - FILOZOF AL ISTORIEI

Alexandru Dimitrie Xenopol, acest erudit om de cultură al secolului al XIX-lea, vine pe lume într-o familie cu șase copii la data de 23 martie 1847. În vreme ce mama sa, Maria, avea o poveste de viață destul de simplă, cea a tatălui său, Dimitrie, era puțin mai complicată. În lucrarea „Istoria ideilor mele”, acest renumit istoric și scriitor ne detaliază următoarele: „Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă (…). El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety (…) care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică <<fiul străinului>>.”

Provenind dintr-o familie înstărită, educația era o prioritate începând de la cei mai mici și ajungând până la cei mai mari ai familiei Xenopol. Astfel, cel ce avea să fie rector al Universității din Iași între anii 1898-1901, își începe studiile la pensionul tatălui său, în limba franceză.

După absolvirea liceului, Alexandru Xenopol urmează între anii 1867-1871 studii universitare de drept, filosofie și istorie. Ulterior, va obține doctoratul în drept și filosofie la Berlin și, respectiv, Giessen, în Germania.

Un alt moment important din viața acestui mare istoric este câștigarea concursului pentru cel mai bun discurs festiv care va fi ținut cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna. O comisie alcătuită din mai mulți membri ai societății Junimea, printre care Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi sau Vasile Pogor, a considerat că alocuțiunea tânărului student la drept a fost cea mai potrivită pentru această ocazie solemnă.

Alexandru Xenopol se întoarce în țară unde intră în magistratură, devenind prim-procuror al Tribunalului din Iași. Ulterior, acesta se afiliază și renumitei societăți Junimea în cadrul căreia ajunge să fie numit de către Iacob Negruzzi drept „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.

După 6 ani în funcția de procuror, A.D. Xenopol renunță la magistratură și se dedică exclusiv activităților didactice, publicistice și de cercetare. Va fi începând cu anul 1878 profesor la Catedra de Istorie a Românilor și treisprezece ani mai târziu, profesor la Catedra de Istorie Universală.

Lucrarea fundamentală realizată de către acest intelectual de forță al Europei este „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, operă care însumează șase volume și aproximativ 4000 de pagini. Această lucrare este prima reprezentare exhaustivă, analitică și complexă a istoriei românilor pentru care autorul a realizat nenumărate cercetări la biblioteci din țară sau străinătate.

Pentru întreaga contribuție adusă culturii românești și universale, A.D. Xenopol este numit Membru Titular al Academiei Române în anul 1893, iar câțiva ani mai târziu va fi numit și membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles și al Societății Academice din Cernăuți.

În ultimii ani de viață, Alexandru Dimitrie Xenopol a trăit în condiții precare întrucât era diagnosticat cu afaziei și, de asemenea, mai era și paralizat. Acesta va trece la cele veșnice la vârsta de 72 de ani, la data de 27 februarie 1920.

Sursa: 

https://radiorenasterea.ro/istoricul-alexandru-dimitrie-xenopol-23-martie-1847-27-februarie-1920/

$$$

 ALBERTO MORAVIA

Alberto Moravia (1907-1990) a fost unul dintre cei mai importanți și, cu siguranță, cel mai prolific autor italien modern. Abordarea sa moralistă ascuțită se concentrează în principal pe nelegiuirile societății burgheze.

Alberto Moravia s-a născut Alberto Pincherle pe 28 noiembrie 1907, la Roma, fiul unui arhitect înstărit. Atacat de osteomielită la vârsta de nouă ani, a fost internat într-un spital din Cortina d'Ampezzo până în 1925. În acești ani a studiat franceza, engleza și germana, a devenit un cititor avid și a început să scrie ficțiune la vârsta de 11 ani.

Primul roman publicat de Moravia, Gli indifferenti (1929; Timpul indiferenței ), a fost un succes imediat. În anul următor, a plecat în străinătate ca jurnalist pentru diverse ziare, o activitate care i-a însoțit întotdeauna ulterior scrierile creative. A locuit la Paris și Londra și a vizitat Statele Unite și Mexic (1935), China (1937) și Grecia (1938). La începutul anilor 1940, a locuit în Capri cu soția sa, romanciera Elsa Morante. Întrucât relațiile sale cu regimul fascist se deterioraseră din ce în ce mai mult de-a lungul anilor, Moravia s-a ascuns după revenirea lui Mussolini la putere în iulie 1943 și a petrecut aproximativ nouă luni printre țărani și păstori din apropierea orașului Fondi. După război, s-a întors la Roma.

Moravia a deținut mai multe premii literare, inclusiv premiile Strega (1952) și Viareggio (1961). În 1952, anul în care au început să apară operele sale complete, Biserica Romano-Catolică a inclus toate scrierile sale în Index. Operele lui Moravia au fost traduse în 27 de limbi.

Lucrările sale

După apariția primului său roman, Moravia a lucrat la lărgirea spectrului pânzei sale moraliste fără nicio evoluție perceptibilă, iar lucrările sale pot fi numite variațiuni pe o singură temă, portretizarea caustică a dezintegrării moravurilor clasei de mijloc, așa cum sunt dezvăluite prin prisma sexului. Criticii săi l-au criticat pentru că este un romancier care nu numai că crede în simpla reprezentare a unei realități date, fără nicio pretenție de a o modifica, dar nici nu se gândește la o interpretare. Pentru Moravia, „un intelectual nu este altceva decât un martor al timpului său”.

La rădăcina indispoziției moderne a alienării, Moravia vede o lipsă completă de raport cu realitatea. Dintre cele două abordări posibile pentru obiectivarea acestei crize a raportului, realismul critic și experimentalismul, așa cum le numește el, el optează pentru prima și „reprezentarea obiectivă și, într-un fel, științifică a fenomenelor crizei în toate aspectele sale psihologice și sociale”.

„Gli indifferenti” este caracteristică abordării sale, consemnând cu impasibilitate două zile din viața unei familii romane. Fiind o imagine destul de sinceră și nefavorabilă a anumitor straturi ale societății romane, a stârnit o polemică socială, deși neintenționată de autor, iar după o a cincea ediție, editorul a fost sfătuit să nu întreprindă o a șasea.

Romanul lung Le ambizioni sbagliate (1935; Roata norocului ) descrie, într-un fel, același subiect în cadrul unei structuri precise. Povestea este împărțită în trei părți, fiecare reprezentând o singură zi din viața personajelor sale, văzută la intervale de o lună. Pe fundalul dezolant al înfrângerii acceptate, ambiția este analizată ca una dintre impulsurile fundamentale și distructive din spatele egoismului uman.

L'imbroglio (1937), o colecție de cinci povestiri lungi, se concentrează pe tema familiară a incapacității omului de a realiza dragostea. La mascherata (1941; Petrecerea în grădină ), scrisă în stilul satiric și suprarealist al povestirilor conținute în I sogni del pigro (1940), și L'epidemia (1944) satirizează guvernul dictatorial.

Romanul scurt Agostino (1944) se numără printre cele mai bune opere de ficțiune ale Moraviei. Având ca subiect descoperirea răului și a sexului, romanul analizează minuțios sentimentele unui băiat care descoperă sexul în mama sa. La romana (1947; Femeia din Roma ), un roman la persoana întâi care a consacrat faima Moraviei în străinătate, este o anchetă captivantă asupra psihicului Adrianei, o prostituată romană. În centrul intrigii se află problema existențialistă a alegerii. La disubbidienza (1948), tratând descoperirea sexului de către un tânăr de 15 ani, abordează problemele ridicate în Agostino la un nivel superior (aceste două romane au fost publicate în limba engleză sub titlul Doi adolescenți ).

Conformistul (1951 ), considerat de unii critici cel mai prost roman al lui Moravia, este la prima vedere povestea unui om care îmbrățișează fascismul pentru a deveni „normal”. Într-un sens mai profund, însă, ar trebui văzut ca un comentariu la tendința modernă de a abandona pozițiile raționaliste și individuale și de a căuta protecția marilor mituri colective. L'amore conjugale (1951), Dragostea conjugală (1951 ), și O fantomă la amiază (1954 ), prezintă o relație între soț și soție care se clatină din cauza preocupării excesive a soțului pentru profesia sa. Colecțiile de povestiri Racconti romani (1954), Povestiri romane (1959 ), și Nuovi racconti romani (1959 ), reprezintă un aspect specific al abordării realității de către Moravia. La ciociara ( 1957 ), considerată contribuția sa la neorealism, descrie violența războiului așa cum a trăit-o în perioada în care s-a ascuns.

La noia (1960; Pânza goală ) este o operă construită în mod concis, care face trimitere la tema primei cărți a lui Moravia. Este un omagiu adus stării de rău existențial, precum și o sinteză a celorlalte opere ale sale de ficțiune. L'attenzione (1965) este probabil romanul său cel mai diferențiat și mai complex construit. Pe lângă faptul că se ocupă de problema „autenticității” ființei umane și a acțiunilor sale, este un roman despre incapacitatea de a scrie un roman care - în cele din urmă - este scris totuși sub forma unui jurnal.

Printre piesele lui Moravia se numără II mondo è quello che è (1966), în care un profesor își dezvăluie terapia lingvistică în timpul unei vacanțe într-o vilă de la țară, care se încheie cu moartea unuia dintre „elevii” săi; L'intervista (1966), care reprezintă un interviu între un trimis de pe Lună și ministrul propagandei unui stat imaginar de pe Pământ; și II dio Kurt (1968), deținută într-un lagăr de concentrare german din Polonia în 1944. De-a lungul carierei sale, Moravia a scris și literatură de călătorie, precum Un'idea dell'India (1961), și critică, cea mai importantă dintre acestea fiind adunată în L'uomo come fine (1964; Omul ca scop ).

În ciuda criticilor negative pe care Moravia le-a primit în ultimii ani, a continuat să scrie. A scris 1934 (1982), o poveste care se petrece în mijlocul erei fasciste. Romanul La Cosa (lansat în Italia în 1983) a fost lansat în Statele Unite câțiva ani mai târziu sub titlul Povești erotice. Două dintre lucrările sale mai cunoscute au fost Timpul profanării (1980) și Voyeurul (1987). A murit la Roma, la vârsta de 82 de ani, pe 26 septembrie 1990.

$$$

 ALFABETUL CHIRILIC

Proveniența alfabetului chirilic

Alfabetul chirilic este un sistem de scriere care își are originile în secolul IX, fiind creat pentru a răspunde nevoilor de comunicare scrisă în cadrul comunităților slave. Acesta a fost dezvoltat de către frații misionari Chiril și Metodiu, care au avut un impact semnificativ asupra propagării creștinismului în rândul popoarelor slave. Chiril și Metodiu proveneau din Imperiul Bizantin și, în cadrul misiunii lor, au adaptat și extins alfabetul grec pentru a include sonuri specifice limbilor slave, astfel creând primele forme ale scrierii slavone.

Cât despre influențele culturale care au condus la formarea alfabetului chirilic, este esențial să subliniem importanța literaturii religioase și a tradiției bizantine. Frații s-au concentrat pe traducerea textelor sacre în limba slavonă, o inițiativă crucială pentru promovarea culturii și identității slave. Această mișcare a avut un rol fundamental în formarea unei conștiințe naționale în regiunile în care s-a răspândit, mai ales în Bulgaria, unde alfabetul chirilic a fost adoptat oficial în anii 864-865.

De-a lungul timpului, alfabetul chirilic a evoluat, suferind numeroase modificări pentru a aduce îmbunătățiri în funcție de specificul fonetic al limbilor locale. Această adaptare s-a reflectat în modul în care scrierea a fost standardizată în diferite state slave, inclusiv în Rusia, Serbia și alte națiuni. În fiecare dintre aceste regiuni, alfabetul a fost asimilat și personalizat, contribuind astfel la diversitatea sa lingvistică. Astfel, istoria alfabetului chirilic nu doar că rezonează cu identitatea culturală a popoarelor slave, dar și punctează legăturile istorice între tradițiile lor literare și religioase.

Particularitățile alfabetului chirilic

Alfabetul chirilic, dezvoltat în secolul IX, oferă o serie de trăsături distincte care îl diferențiază semnificativ de alte alfabete, cum ar fi cel latin sau cel grecesc. Acesta este compus din 30 de caractere, dintre care multe au originea în scrierea greacă, cu adăugiri specifice limbilor slave. Comparativ cu alfabetul latin, care conține 26 de litere, alfabetul chirilic oferă o reprezentare mai detaliată a sunetelor specifice limbilor slave, asigurând o transcriere mai fidelă a acestora.

Structura literelor în alfabetul chirilic include caractere care pot părea străine pentru cei obișnuiți cu alfabetul latin. De exemplu, litere precum „ш” (ș) și „ж” (j) au sunete specifice care nu au echivalente în multe limbi în care se utilizează alfabetul latin. Această complexitate fonetică permite o gamă variată de expresii lingvistice, o caracteristică esențială pentru literatura veche slavă.

Evoluția literelor alfabetului chirilic este fascinantă, acestea suferind modificări de-a lungul timpului în funcție de regiunile unde au fost adoptate. De exemplu, în regiunile slavice din est, alfabetul a fost adaptat pentru a se potrivi cu particularitățile limbaje locale, în timp ce în vest s-au păstrat mai multe dintre formele originale. Această diversitate lingvistică face ca alfabetul chirilic să fie un instrument esențial nu doar pentru scrierea limbilor slave, ci și pentru alte limbi care au folosit acest sistem de scriere, cum ar fi româna și kazahă, evidențiind astfel impactul său cultural și istoric vast.

Literatura veche scrisă în chirilic

Literatura veche scrisă în alfabetul chirilic reprezintă o parte fundamentală a patrimoniului cultural al popoarelor slave. Încă din secolul al IX-lea, odată cu crearea alfabetului chirilic, multe lucrări literare semnificative au fost redactate, influențând profund gândirea și frumosul discurs al societăților slavo-bizantine. Una dintre cele mai celebre opere este „Povestea despre Igor”, o epopee care nu doar că ilustrează valorile și tradițiile medievale, dar servește și ca o fereastră către realitățile epocii. Această lucrare, ce pledează pentru unitatea și curajul național, a fost scrisă în secolul al XII-lea și continuă să fie o sursă de inspirație pentru scriitorii contemporani.

Alfabetul chirilic nu este doar un sistem de scriere – este o cheie simbolică a memoriei culturale și religioase a Europei de Est. Prin paginile sale s-au transmis nu doar rugăciuni și cronici, ci și idei, aspirații și povești care au traversat secolele. El nu este doar o colecție de obiecte vechi – sunt purtătoare de gând, de credință și de limbaj. Ele unesc cultura bizantină cu lumea slavă, spiritualitatea cu politica, iar alfabetul chirilic devine aici o oglindă a unei civilizații în formare. Dincolo de istorie, aceste cărți arată cum un alfabet poate deveni act de cultură și act de rezistență. În fiecare literă chirilică stă o tăcere spartă și o voce care a vrut să dureze peste veacuri.

În perioada medievală, scrierile religioase au avut un impact semnificativ asupra literaturii vechi scrise în chirilic. Exemplele includ traduceri ale Bibliei și alte lucrări teologice, care nu doar că promovau învățătura creștină, dar ajutau la consolidarea identității culturale. Între acestea, „Evanghelia” lui Ioan și „Cele patru Evanghelii” au fost esențiale în educarea atât a clerului, cât și a laicilor. Aceste texte sacrale au contribuit la dezvoltarea limbii literare slave, influențând de-a lungul timpului literatura și gândirea filozofică din regiune.

De asemenea, este important de menționat contribuția scrierilor legislative, precum „Codul lui Vladimir”, care reglementa aspecte esențiale ale vieții sociale și politice. Aceste lucrări nu doar că defineau ordinea juridică, dar în același timp, reflectau valorile morale și etice ale societății. Literatura veche scrisă în chirilic se dovedește a fi un izvor de cunoaștere și un simbol al continuității culturale, subliniind importanța sa în cunoașterea istorică și literară a popoarelor slave.

1. Codex Suprasliensis (secolul al X-lea)

Este cea mai veche carte slavonă cunoscută, scrisă în chirilică. Descoperită în Polonia, acest manuscris liturgic conține viețile sfinților și este inclus în patrimoniul UNESCO. Fragilă, dar impunătoare, această carte e o dovadă a rafinamentului scriptic și spiritual din lumea slavă timpurie.

2. Evangheliarul de la Ostromir (1056–1057)

Una dintre cele mai valoroase cărți vechi rusești, scrisă pentru un prinț din Novgorod. Iluminată superb, cartea marchează începuturile prozei religioase în limba slavonă. E o capodoperă de caligrafie chirilică.

3. Psaltirea lui Novgorod (secolul al XI-lea)

Un mic manuscris care a supraviețuit miraculos, gravat pe plăcuțe de ceară. Conține psalmi scriși cu un stylus, în chirilică, și este una dintre cele mai timpurii mărturii ale alfabetizării populare în Rusia Kieveană.

4. Pravila lui Vasile cel Mare (tradusă în slavonă în Evul Mediu)

Această colecție de reguli monastice, atribuită Sfântului Vasile, a fost tradusă și copiată în slavonă cu alfabet chirilic, fiind temelia vieții monahale din Răsăritul Europei.

5. Liturghiere și cărți de cult slavone, tipărite la Snagov și Râmnic (secolele XVII–XVIII)

În Țările Române, alfabetul chirilic a fost folosit timp de secole în tipărirea cărților bisericești. Primele cărți românești, de altfel, au fost scrise în slavonă cu litere chirilice – limba cultului ortodox.

Cum au tăcut literele chirilice și s-au trezit literele latine

Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, în cancelariile din București și Iași, penițele zgâriau hârtia cu litere contorsionate, chirilice, moștenite dintr-un alt timp. Cuvintele românești se ascundeau în forme slave, iar slovele păreau că vorbesc o limbă străină. Dar undeva, în tăcerea birourilor de stat și în inima cărturarilor, se năștea o întrebare: „Cum putem scrie cine suntem, dacă literele noastre ne spun altceva?” În lunga istorie a formării identității românești, puține gesturi au avut un impact atât de profund și de subtil precum trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Această reformă, desăvârșită în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866), nu a fost doar o schimbare de litere – ci un adevărat salt simbolic spre Europa și modernitate.

Reforma scrisului nu a fost o izbucnire bruscă, ci o decizie calculată și firească. În mintea lui Cuza și a celor care îl sfătuiau – oameni ca Mihail Kogălniceanu sau Titu Maiorescu – alfabetul latin nu era doar o formă, ci o declarație. O punte către Europa, o întoarcere spre rădăcinile romane, o desprindere de umbra Imperiului Otoman și de influențele slavon-bizantine.

În timpul domniei lui Cuza Vodă, alfabetul latin a fost oficializat treptat, începând cu:

1860 – primele documente oficiale redactate în alfabet latin.

1862 – Guvernul unic de la București impune unificarea limbii și a scrisului.

1865 – se introduce oficial alfabetul latin în școlile din întreaga țară.

Se vorbea tot mai apăsat despre „latinitatea limbii române” și despre „nevoia de modernizare”. Așa că, începând cu anul 1860, s-au tipărit primele documente oficiale în litere latine. În școli, copiii au început să scrie „mamă” cu „m” latin, nu cu „м” chirilic. Iar în ziare, cuvintele românești au început să se recunoască mai ușor pe ele însele.

A fost o tranziție lentă, dar profundă. Nu s-au tras focuri de armă, dar s-au schimbat manuale. Nu s-au ridicat baricade, dar s-au prăbușit obiceiuri vechi. În câțiva ani, România a ieșit din umbra alfabetului chirilic și a intrat, prin litere, într-o lume nouă. Mai limpede, mai aproape, mai a noastră.

Astăzi, privim textele vechi chirilice cu o curiozitate muzeală, uitând, poate, că ele ne-au purtat cândva graiul. Dar să nu uităm nici că literele latine ne-au dat glasul clar cu care ne-am scris istoria modernă. Iar acel glas a prins contur în vremea lui Cuza – un domnitor care a înțeles că uneori, revoluțiile cele mai mari încep cu o simplă schimbare de alfabet.

Impactul alfabetului chirilic în zilele noastre

Alfabetul chirilic continuă să aibă un impact semnificativ în societatea contemporană, având o relevanță constantă în diverse domenii precum educația, mass-media și literatura. Această scriere este utilizată de multe comunități care își mențin identitățile culturale și lingvistice. De exemplu, în statele estice ale Europei, cum ar fi Rusia, Serbia și Bulgaria, alfabetul chirilic este parte integrantă a sistemului educațional, fiind predat în școli și universități ca parte fundamentală a studiului limbilor respective.

În masă media, alfabetul chirilic este prevalent în publicațiile online și tipărite, inclusiv ziare, reviste și televiziune. Aceasta asigură circulația și popularizarea informației într-o formă accesibilă pentru vorbitorii de limbi care folosesc acest sistem de scriere. De asemenea, există o creștere a producției literare în limba chirilică, care îmbogățește diversitatea culturală și literară a regiunilor respective. Autori contemporani continuă să exploreze teme tradiționale, păstrând astfel legătura cu moștenirea culturală.

Globalizarea a adus atât provocări cât și oportunități pentru alfabetul chirilic. Deși influențele internaționale au impus adesea folosirea alfabetului latin în unele contexte, multe comunități au inițiat proiecte de promovare a alfabetului chirilic. Aceste inițiative se concentrează pe educație, organizând cursuri și ateliere care subliniază importanța scrierii chirilice și pe protejarea limbilor minoritare ce utilizează acest sistem de scriere. Rezultatul este o conștientizare crescută a valorii și relevanței alfabetului chirilic, ceea ce ajută la menținerea diversității lingvistice și culturale.

$$$

 APOCALIPSA APOSTOLULUI PAVEL

Neuitatul Ozanam, într-un studiu „Despre fântânile poetice ale Comediei Divine”, a analizat un lung şir de „călătorii în iad”, antice şi medievale, începând de la un pasaj din Mahabharata până la Infernul lui Dante. Lista, deşi foarte lungă, este totuşi departe de a fi fără lacune; şi nu noi vom lua asupră-ne sarcina de a o completa, ba nici măcar de a o reproduce. Cele mai celebre viziuni antice de această natură sunt a lui Ulise în Homer şi a lui Enea în Virgiliu, pe lângă care ar fi păcat de a uita parodia muşcătorului Lucian, unde ni-l arată pe marele rege Filip redus în iad la modestul rol de a-şi cârpi nişte papuci vechi.

Cu toate astea, niciodată capitala Satanei n-a fost mai frecventată ca în cursul veacului de mijloc. În literatură cel puţin, acea epocă ne-a lăsat mai multe pelerinaje în Iad decât la Ierusalim; în orice caz, nişte pelerinaje cu mult mai citite. Să ia cineva Vieţile Sfinţilor, cele greceşti sau cele latine şi o să se sperie de mulţimea viziunilor infernale. Altele, tot atât de numeroase, nu s-au cuprins în hagiografie. Cele mai renumite sunt: a lui Patrick, a lui Guerino Meschino, a lui Tindal, a lui Wettin, a lui Bernold, a lui Alberic, a lui Owen, a lui Winfred, a sfântului Ansgar, a Sfintei Tereza, a regelui Carol Pleşuvul, a marchizului Hugo de Brandeburg, a landgrafului Ludovic de Turingia etc., iar la bizantini: a lui Timarion şi a lui Mazari. Se găsesc printre ele chiar şi bucăţi comice ca „Jongleur qui va en enfer” şi altele, care ne amintesc prin lipsa de respect pentru cele nesfinte, pogorârea în Infern a lui Bacchus în Aristofan.

Cristos, Maica Domnului şi Apostolii stau în capul religiei creştine, conducători văzuţi către cele nevăzute, elastică trăsătură de unire între om şi Divinitate. Călătoriile lor în iad trebuiau să servească de model pentru excursiile posterioare mai mărunte. Cea mai puţin poporană a fost pogorârea în Infern a lui însuşi Cristos, descrisă, nu fără scântei de adevărată poezie, dar prea pe scurt, mai mult ca o apariţie decât ca o „umblare”, în pretinsul evangheliu al lui Nicodim, de unde a trecut pe de-a-ntregul în Messiada lui Klopstock.

Dacă aceasta apocrifă a fost sau n-a fost cunoscută românilor, nu ştim. Între cărţile bogumilice, în orice caz, ea nu figurează. Mult gustată nu era nici în Occident. Puţinătatea amănuntelor infernale se pare a-i fi stricat în opinia publică a oamenilor din veacul de mijloc, cărora le plăceau grozăviile grămădite una peste alta într-o panoramă pe cât se poate mai prelungită.

Dintre Apostoli, pogorârea în iad a fost rezervată celui mai de frunte, celui mai vorbitor şi mai umblător totodată: Pavel, a cărui călătorie, într-adevăr, dacă n-a întrecut în popularitate pe a Maicii Domnului, cel puţin n-a rămas nicidecum în urmă. Textul grec al acestei apocrife, publicat întreg de către Tischendorf, împreună cu variante dintr-o redactare siriacă şi a cărui compunere nu este cu mult posterioară epocii lui Teodosiu cel Mare, poartă titlul de: „Apohalifis toi Agyioi Pailoi”. El a fost prelucrat în Evul Mediu, în proză şi în versuri, în mai toate limbile europene, începând cu cea latină. N-am avut ocazia de a da peste redacţiunile medievale spanioale sau portugeze şi peste cele germane; dar ne-ar fi greu a ne îndoi despre existenţa lor, ba încă nu ne sfiim a bănui că fericita apocrifă va fi fost tradusă oarecând până şi în ungureşte. Din cele orientale, afară de redacţiunea siriacă, Du Pin citează una coptă, iar Assemani una arabă. Pe noi însă, după ce am indicat răspândirea aşa numitei „Apocalipse a lui Pavel”, în cursul Evului Mediu, până la marginile extreme ale creştinătăţii spre Apus şi spre Răsărit, ne interesau mai cu seamă în cazul de faţă, redactările slave.

Apostolul gintelor, bucurându-se împreună cu Arhanghelul Mihail, de cea mai deosebită favoare din partea bogumililor, este învederat că aceştia, mai mult ca oricine alţii, nu puteau să nu-şi însuşească cu grabă o apocrifă care, din toate punctele de vedere, se potrivea de minune cu propria lor doctrină. Să observăm că Apocalipsa lui Pavel, chiar în Evul Mediu, era considerată de către ortodocşii cei riguroşi ca o operă eretică a Paulicienilor, iar prin urmare ca pe ceva foarte bogumilic, din cauza intimei legături între ambele aceste secte de nuanţă maniheistă. De la bogumili apoi, el a trecut la români.

Generalmente însă, lăsând la o parte deosebirile specifice din limbă în limbă şi din timp în timp, prototipul s-a diferenţiat într-o redacţiune lungă şi una scurtă. Deosebirea între ambele redacţiuni este mare. Redacţiunea lungă cuprinde întreaga istorie postumă a sufletului uman, consistând din trei momente:

1. Judecarea sufletului de către Dumnezeu;

2. Răsplătirea sufletului bun în Paradis;

3. Pedeapsa sufletului rău în Infern.

Secţiunea Paradisului este mai mică decât a Infernului, nu numai pentru că în rai nimeresc mai puţini, dar mai cu seamă - raţiune retorică – pentru că fericirea se descrie mai anevoie decât durerea. Din cele trei momente, în redacţiunea scurtă găsim abia pe cel dintâi. Paradisul şi mai ales Infernul, atât de voluminos prin natura sa sunt lăsate la o parte. Totul se reduce la porţiunea introductivă, la „judecarea sufletului de către Dumnezeu” sau - după titlul puţin corect ce şi l-a ales această redacţiune - la „ieşirea sufletelor”.

Nu mai este dară o călătorie în iad, ci numai, ca să zicem aşa, strângerea geamantanului, aşezarea sacului cu care sufletul se pregăteşte a pleca în lumea cealaltă. Dacă redacţiunea scurtă ar fi cronologic posterioară călătoriei Maicii Domnului în Iad, atunci ea s-ar putea considera ca rezultatul unei disocieri de idei, în puterea căreia din Apocalipsa lui Pavel s-a şters tot ce seamănă prea mult cu cuprinsul celeilalte apocrife. Între redacţiunea slavă cea lungă şi redacţiunea corespunzătoare românească există, prin urmare, o însemnată diferenţă de amănunte, fondul însă e identic. În redacţiunea scurtă, fie slavă, fie românească, nu ne întâmpină nicăieri, din contră, „o piatră prăvălită” sau ceva analog. Nici redacţiunea românească scurtă n-a ajuns până la noi completă. Graţie contextului slav pe care, după ediţia d-lui Novaković, am putut completa, sub raportul sensului, această regretabilă lacună. Textul ne procură o indicaţie cronologică foarte preţioasă, deşi indirectă. Ca şi contextul slav, el cuprinde începutul lui „Tatăl nostru” până la: „şi pe pământ”. Între textele din 156o şi 1580 nu este nici o deosebire, iar textele din 1593 şi 1619 se depărtează prea puţin de acelaşi tip comun al lui „Tatăl nostru”, tip ce se vede a se fi răspândit la toţi românii în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. De aici este legitim a conchide că traducerea românească a Apocalipsei lui Pavel s-a făcut în prima jumătate a secolului al XVI-lea, până a nu se fi născut tipul cel cu „sfinţească-se” şi „să vie”, pe care-l găsim aşa zicând stereotipat de la 1560 încoace.

B.P. Haşdeu