$$$

 Dragă August,

Iti scriu cu gânduri îmbrăcate în soare auriu și amintiri, care au absorbit parfumul mării și a iasomiei. Fiecare întâlnire a noastră este ca o zi lungă și caldă plină de râsete, plimbări fără griji și apusuri nesfârșite. 

Știu cât de greu îți este să-ți iei rămas bun de la vară. Ești ultima lui suflare, ultima rafală caldă de vânt care încă poartă parfumul plajei și zilelor fără griji…

Îmi amintesc cum înainte așteptam cu nerăbdare luna iunie - să aducem soarele, iar acum că ești aici, timpul zboară și mai repede, pentru că toată lumea știe că după tine vine sfârșitul. Sfârșitul unei alte veri devenite realitate. Chiar și atunci când zilele devin mai scurte și serile devin mai răcoroase, tu ești cel care poartă amintirea celor mai luminoase momente. 

Nu te grăbi și bucură-te de fiecare rază de soare rămasă…☀️

Și nu uita, dragul meu August - ai un suflet de dăruit și o inimă de iubit și atunci se nasc cele mai frumoase povești. Cele în care soarele încă ne mângâie fetele, iar zilele ne emoționează cu promisiunea unei veri eterne.

Cu dragoste,

IULIE

$$$

 Povestea lui Gheorghe Dinică sau Când viața bate filmul

A crescut pe stradă, a devenit iubit de toată România ca actor și și-a cunoscut marea dragoste la 60 de ani! Marele maestru a avut o viață de film.

Viața bate filmul! Nu, nu este un clișeu, ci purul adevăr. Gheorghe Dinică a fost vagabondul viețiii lui. A copilărit pe străzile pline de praf și mizerie ale cartierului Griviţa, a crescut pe la unchi, mătuşi şi bunici, și a ajuns, într-o zi, celebru în teatru şi film.

Gheorghe Dinică a fost unul dintre cei mai importanți actori români, considerat, după dispariția lui Toma Caragiu la cutremurul din 4 martie 1977, poate cel mai mare actor de film al României. A jucat în aproape 100 de lungmetraje, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”.

 Încă de la vârsta de 17 ani, Gheorghe Dinică și-a manifestat interesul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori. În 1957 a intrat la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București, și a absolvit în 1961, fiind deja apreciat încă de la prima sa urcare pe scenă, chiar din același an, și aceasta pentru rolul inspectorului Goole în piesa Inspectorul de poliție (An Inspector Calls). De atunci Dinică a jucat pe scena celor mai importante teatre din România. Debutul cinematografic l-a cunoscut în 1963, cu un rol în filmul "Străinul", adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici.

Talentul artistic al lui Gheorghe Dinică s-a manifestat şi în muzică. În tinereţe, muză i-a fost celebra Maria Tănase şi asta l-a făcut să imprime ani buni mai târziu, albume de romanţe în colaborare cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu.

Gheorghe Dinică a fost vagabondul viețiii lui. A copilărit pe străzile pline de praf și mizerie ale cartierului Griviţa, a crescut pe la unchi, mătuşi şi bunici, și a ajuns, într-o zi, celebru în teatru şi film.

„Sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Era o lume simplă fără niciun fel de fenomene dar avea şi parfum. Eram copiii străzii. Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. Strada m-a învăţat foarte multe, pentru că aveam prieteni mai mari care ne dirijau pe noi, cei de vârstă mică. Era o lume pe care nimeni n-ar crede că a existat, lumea cartierului”, povestea Dinică, în cartea ”Un actor pentru eternitate”, apărută în 2008.

Amintirile sale au fost marcate însă de ravagiile celui de Al Doilea Război Mondial.

„Eram liber, părinţii mei nu mai aveau grijă de mine. Stăteam pe unde apucam. Mi-am făcut viaţa în funcţie de cum gândeam şi de posibilităţile de atunci. Am avut o şansă şi am depăşit toate momentele acelea(...). N-am avut parte de lăfăiala aia în familie, n-am avut familie, şi atunci totul se împrăştia. Perioada era tulbure şi căutam fiecare să răzbatem. Ceva din mine m-a ajutat să nu o iau pe căi greşite. Atunci totul era posibil, mai ales în cartier. M-au influenţat foarte mult filmele care rulau non-stop, cum s-ar zice: mâncam film cu pâine.”, spunea Dinică.

Gheorghe Dinică s-a căsătorit târziu, după o intensă viaţă boemă. Marele actor nu a fost atras de ideea de căsătorie până după 60 de ani.

„Am cunoscut multă lume, multe femei...Dar nu am avut timp să mă gândesc şi la asta. Pe primul plan a stat întotdeauna munca pe scenă”, povestea el.

S-a îndrăgostit în anul 1995, atunci când a și-a întâlnit marea dragoste prin intermediul unor prieteni, la o cină.

„Aveam şaizeci de ani, până la acea vârstă am cunoscut tot ce se putea cunoaşte. Eu eram liber ca pasărea cerului. Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez”, povestea maestrul Dinică. Pe 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă.(...) Iubesc copiii, dar nu m-am gândit niciodată să fiu tată”, recunoaştea Gheorghe Dinică, care şi-a transferat afecţiunea paternă asupra nepoatei soţiei sale, Ornella Georgia, care a locuit cu el şi soţia lui, din 1997 până în 2005.

Gheorghe Dinică a făcut parte din promoţia de aur a teatrului românesc alături de: George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauţchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei. Mulţi dintre actori nu mai sunt printre noi.

Sursa: Livia Cojocariu, internet.

$$$

 AL-MAS'UDI - DREPTATEA CALIFULUI MU'AWIYA ȘI NEMAIVĂZUTA SA ISTEȚIME (FRAGMENT DIN „CARTEA CÂMPIILOR DE AUR ȘI A MINELOR DE NESTEMATE)

DREPTATEA CALIFULUI MU'AWIYA ȘI NEMAIVĂZUTA SA ISTEȚIME

Sub domnia lui Mu'awiya, mai mulți musulmani căzură prinși într-o expediție împotriva grecilor și duși înaintea regelui Bizanțului. Cum unul dintre prinși rosti câteva cuvinte, un patrician din suita regelui se apropie și îl lovi peste obraz. Prizonierul, un nobil din tribul Qurays, cuprins de mândrie și durere, strigă:

- Ce rușine pentru Islam ! O, Mu'awiya, la ce mai ești conducătorul nostru, dacă ne părăsești și-l lași pe dușman să-și bată joc de țara, viața și cinstea noastră !

Aflând aceste cuvinte, Mu'awiya simți o mare tulburare. Se lipsi de plăcerile mesei, se închise fără a mai primi pe nimeni și nu-și împărtăși durerea nimănui. Dar în taină pregăti un vicleșug.

Începu printr-un schimb de prizonieri, musulmani și bizantini; quraysitul fu răscumpărat și readus în capitala Islamului; prințul îl chemă la sine și îl acoperi de favoruri:

- După cum vezi, îi zise, nu te-am uitat, și nu vom da dușmanului nici sângele nici cinstea ta !

Folosi apoi toată viclenia de care era în stare ca să-i izbândească planul; trimise după un bărbat din Tyr, oraș pe țărmul Siriei, pe care îl cunoștea după faptele de vitejie din croazierele împotriva grecilor, era un bărbat voinic, vorbitor al graiului rumilor.

Mu'awiya îl luă la curte, se închise cu el într-un iatac, îi împărtăși planul său și-l rugă să se pună în slujba sa cu toată iscusința și răbdarea. Apoi îi dădu arginți să cumpere lucruri rare, stofe de preț, parfumuri, podoabe, și i se construi o corabie minunată care, prin grație și iuțime, întrecea oricare alt vas.

Solul porni la drum. Ajuns în insula Cipru, îi spuse guvernatorului de acolo că ducea o tânără roabă pentru regele Bizanțului, că avea de gând să facă negoț la Constantinopole și, în acest scop, voia să-i vadă pe rege și pe mai-marii din suita lui. Vestea ajunse la rege, care încuviință și i se dădu liberă trecere. Străinul pătrunse deci în împrejurimile orașului și chiar în oraș. Întinderea canalului și legătura lui cu Mediterana și Pontul Euxin au fost deja menționate în capitolul cu diferite mări.

De cum intră în cetatea de scaun, tyrianul oferi regelui și patricienilor daruri, făcând și negoț la curte; însă nobilului care-l pălmuise pe quraysit nu-i făcu nici un dar, deși el era adevăratul țel al călătoriei sale; însă Mu'awiya, îl sfătuise să fie rezervat. La întoarcerea sa spre Siria, domnul și curtenii bizantini îl poftiră să cumpere mărfuri pentru ei, mărfuri pe care i le descriseră anume.

Ajunse în Siria, merse, în taină, drept la Mu'awiya și îi dădu socoteală de ce isprăvise. I se căutară lucrurile pe care trebuia să le cumpere - și tot ce trebuia ca să împlinească dorințele grecilor. Emirul îl sfătui:

- Data viitoare, nobilul pe care l-ai uitat la împărțirea darurilor te va mustra că nu-l bagi în seamă. Cere-ți iertare, îmblânzește-l cu vorbe bune și daruri, fă în așa fel încât să devină cumpărătorul și protectorul tău. Dă-i deosebită atenție la ce-ți va porunci să cumperi din Siria, fiindcă astfel îți va crește cinstea și vei avea mai mare credit. După ce, împlinindu-mi porunca, vei ști ce vrea acel nobil de la tine și ce poruncește să-i aduci, vom căuta ămpreună vicleșugul potrivit.

Tyrianul plecă din nou la Constantinopole, ducând cu el tot ce i se ceruse și chiar mai mult, ceea ce-l făcu să crească în ochii celor de la curte, ai regelui și patricienilor. Într-o zi, cum traversa palatul ca să ajungă la rege, nobilul cu pricina îl opri și-i zise:

- Prin ce-am păcătuit eu oare față de tine, încât altora să le faci vizite și să le îndeplinești cumpărăturile iar față de mine să nu dovedești decât supărare ?

Tyrianul răspunse:

- Aproape toți cei de care vorbiți au început ei primii legăturile de prietenie cu mine. Eu, trebuie să țineți seama, sunt străin și trebuie să fiu prudent; în orașul vostru umblu deghizat ca prizonier sau spion, ca să nu audă musulmanii de mine și să mă pârască acasă, unde aș fi condamnat la moarte. Dar acuma că vă știu binevoitor față de mine, nu voi încredința treburile mele altuia și nici nu vreau să-mi fie altul chezaș față de rege și în orice împrejurare ! Porunciți-mi deci pe dată ce vă poftește inima din ținut musulman !

Apoi îi oferi nobilului daruri strălucite, un pocal de cristal, parfumuri , podoabe, tot felul de rarități și stofe prețioase. Continuă astfel să facă drumuri ba la curte lui Mu'awiya, ba la cea a Bizanțului, împlinind neguțătoriile dorite de rege și ceilalți curteni.

Trecură anii și Mu'awiya încă nu găsea calea de a-și împlini vicleșugul !

Până la urmă însă, patricianul dădu și el o comandă tyrianului care se pregătea să se întoarcă la Damasc:

- Te rog să-mi cumperi un covor prețios cu perne de rezemat și de stat; aș vrea să fie de diferite culori, roșii, albastre și altele, iar de preț nu-mi pasă !

Tyrianul îi dădu ascultare. Ori de câte ori venea la Constantinopol, corabia sa acosta în apropierea locuinței patricianului. Acesta avea o plăcută reședință alcătuită dintr-o cetate fortificată și un parc minunat la căteva mile de capitală, pe malul canalului. Locul se afla la distanță egală între Constantinopol și deschiderea canalului în marea grecească. Mu'awiya aflase aceasta când își făcuse planul, în taină, cu tyrianul. Căută un covor cum i se ceruse, cu perne de reazăm și de stat pe ele. Tyrianul le luă cu sine împreună cu alte mărfuri care i se porunciseră din ținut musulman, laolaltă cu sfaturile lui Mu'awiya în ce privește împlinirea vicleșugului pus la cale. În numeroasele sale călătorii își câștigase atât de bine înțelegerea și familiaritatea grecilor, care sunt în general plini de pofte și apucături, încât era văzut ca un fel de compatriot.

Când, ieșind din Mediterana, pătrunse în canal cu ajutorul unui vânt bun, apropiindu-se de moșia patricianului, întrebă pe proprietarii de bărci și de corăbii și află că acela se afla tocmai atunci în palatul său.

Canalul are o întindere cam de trei sute cincizeci de mile, între cele două mări - Mediterana și Pontul Euxin - așa cum am spus-o într-unul din primele capitole ale acestei lucrări. Clădiri și ziduri acoperă amândouă țărmurile; corăbii și vase mai mari brăzdează apa neântrecut, purtând tot felul de mărfuri și provizii către oraș; numărul acestora nici nu poate fi socotit.

Știind că nobilul era pe moșia sa, tyrianul porunci de întinseră covoarele pe punte, la loc de cinste și la vedere, cu perne de reazăm și perne de stat cu tot. Dedesubt însă îi așeză pe vâslași, cu vâslele întinse și legate de mâini, dar nemișcate; nimeni nu și-ar fi închipuit că se află acolo, iar de văzut nu puteau fi văzuți decât cei pe care slujba lor îi chema pe punte. Cu toate pânzele sus, corabia intră pe canal ca o săgeată scăpată din arc; de pe țărm ar fi fost greu s-o cercetezi, atât de repede și de drept mergea spre țintă; astfel ajunse în raza de vedere a castelului.

Nobilul se afla pe o terasă de cinste, de unde avea și o bună priveliște, în mijlocul haremului său, lăsându-se în voia plăcerilor unui ospăț; vinul și veselia îl cam luaseră pe sus. La vederea corăbiei din Tyr începu să cânte de bucurie, salutându-i sosirea prin strigăte voioase. Între timp corabia se apropia de zidurile de jos ale castelului și pânzele fură coborâte. Văzând, de pe terasa sa, toate bogățiile, covoarele întinse cu grijă, strălucitoare ca o grădină înflorită, castelanul nu se mai putu stăpâni și coborî înainte de a vedea căpetenia punând piciorul pe pământ și salutând. Alergă spre corabie - dar abia o atinse, că tyrianul lovi cu călcâiul covorul sub care se aflau vâslașii; era semnul stabilit între el și marinari. Pe dată, puternice lovituri de vâsle purtară vasul în mijlocul canalului și-l mânară în mare fără ocol. Se auziră strigăte, dar nimeni nu știa de ce se făcuse totul atât de repede. Nici nu se lăsase noaptea bine că ei și navigau în larg, ducând patricianul legat burduf. Vântul și norocul le-au fost prielnice așa că vasul străbătu iute întreaga întindere a mării și încă dintr-a șaptea zi văzură țărmul sirian. Prinsul fu coborât de pe corabie și într-a treisprezecea zi se afla înaintea lui Mu'awiya.

Văzându-se stăpân pe situație, emirul s-a bucurat și veselit foarte, fălindu-se cu vicleșugul și izbânda strădaniilor sale; apoi porunci să fie chemat quarysitul și acesta i se înfățișă. Se aflau în sală toți marinarii, așezați la locurile lor, și o mare mulțime se înghesuia pe lângă pereți. Mu'awiya îi spuse bărbatului din tribul Qurays:

- Ridică-te și răzbună-te pe cel ce te-a lovit peste obraz. Vezi, nu te-am părăsit și n-am prăpădit nici sângele și nici cinstea ta !

Cel ofensat se ridică și se apropie de grec; Mu'awiya adăugă:

- Vezi să nu întreci măsura și să te răzbuni mai mult decât se cade; fă-o doar atât cât ai fost jignit. Nu te lăsa pradă mâniei și respectă legea asemănării în răzbunare, așa cum a hotărât Allah.

Quraysitul îl pălmui pe dușmanul său atât cât fusese pălmuit și-i dădu un pumn asemănător în gâtlej; apoi se prăbuși la pământ în fața lui Mu'awiya, sărutându-i mâinile și picioarele și strigând:

- Fie să nu te piardă în veci aceia care te-au ales căpeteni lor ! Fie să nu atingă niciodată deznădejdea acei care au nădăjduit la tine ! Pe un rege ca tine jignirea nu-l poate ajunge, știi să-ți aperi cu adevărat drepturile și supușii !

Și constinuă astfel laudele și mulțumirile.

Mu'awiya se purtă apoi frumos cu prizonierul grec, îi dărui un vestmânt de onoare; îl găzdui cu dărnicie, porunci să i se aducă tot felul de covoare și obiecte prețioase, dintre care unele pentru a le înfățișa regelui său.

- Întoarce-te la stăpânul tău, îi zise, și spune-i: „L-am lăsat pe domnul arabilor împărțind dreptatea de pe covorul său, răzbunând jignirile care au fost aduse supușilor sub semnul puterii sale”.

Apoi porunci tyrianului să conducă prinsul înapoi la canal și acolo să-l lase cu ai săi (fiindcă mai mulți robi și servitori alergaseră împreună cu stăpânul lor pe corabie și-i împărțiseră soarta). Traversarea fu bună; într-a unsprezecea zi se apropiau de țărmul bizantin și de golful canalului care era închis cu lanțuri și apărat de soldați. Patricianul fu lăsat pe țărm împreună cu ai săi, iar tyrianul se întoarse pe dată.

Nobilul ajunse în fața regelui împreună cu toate darurile și mărfurile ce le aduce; grecii îi sărbătoriră petrecerea și îl întâmpinară lăundându-l de fericita eliberare. Regele îi purtă recunoștință lui Mu'awiya pentru omenia sa față de patrician, cât și pentru daruri; de atunci, sub domnia sa nici un prizonier n-a mai fost prost tratat. Iar despre Mu'awiya era deseori auzit spunând:

- Acesta e cel mai viclean dintre regi și cel mai isteț dintre arabi; iată de ce poporul l-a ales căpetenie și i-a încredințat puterea. Cu adevărat cred că dacă ar fi vrut să pună mâna pe mine, și atunci ar fi izbândit !

$$$

 BIBILIA ORTODOXĂ - CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

CAPITOLUL 1

Iubirea între mire și mireasă.

l. Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.

2. Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.

3. Răpește-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! - Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli și ne vom bucura de tine. Iți vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubește, după dreptate te iubește!

4. Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă, ca sălașurile lui Chedar, ca și corturile lui Solomon.

5. Nu vă uitați că sunt negricioasă că doar soarele m-a ars. Fiii maicii mele s-au mâniat, trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o!

6. Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ți paști tu oile? Unde poposești tu la amiază? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarășilor tăi?

7. Dacă nu știi unde, tu cea mai frumoasă între femei, ține atunci mereu urmele oilor, paște-ți mieii în preajma colibelor, iezii în preajma ciobanilor!

8. Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te aseamăn eu, draga mea!

9. Frumoși se văd obrajii tăi, așezați între cercei și gâtul tău împodobit cu șire de mărgăritare.

10. Făuri-vom pentru tine lănțișoare aurite, cu picături și crestături de argint.

11. Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă.

12. Periniță de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei.

13. Iubitul meu e ciorchinele de ienupăr, din Enghedi, de la vii cules.

14. Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! Ochi de porumbiță sunt ochii tăi.

15. Cât de frumos ești dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu! Pajiștea de iarbă verde ne este al nostru pat.

16. Cedrii ne sunt acoperiș sălășluirii și adăpost ne sunt chiparoșii.

CAPITOLUL 2

Mirele laudă frumusețea miresei.

1. Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.

2. Cum este crinul între spini, așa este draga mea între fete.

3. Cum este mărul între copaci, așa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea !

4. El m-a dus în casă de ospăț și sus drept steag era iubirea.

5. Întăriți-mă cu vin, cu mere răcoriți-mă, că sunt bolnavă de iubire.

6. Stânga sa este sub cap la mine și cu dreapta lui mă cuprinde.

7. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziți pe draga mea; până nu-i va fi ei voia !

8. Auzi glasul celui drag ! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.

9. Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l privește pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.

10. Și începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, și vino !

11. Iarna a trecut, ploaia a încetat.

12. Flori pe câmp s-au arătat și a sosit vremea cântării, în țarină glas de turturea se aude.

13. Smochinii își dezvelesc mugurii și florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, și vino !

14. Porumbița mea, ce-n crăpaături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ți fața ta ! Lasă-mă să-ți aud glasul ! Că glasul tău e dulce și fața ta plăcută.

15. Prindeți vulpile, prindeți puii lor, ele ne strică viile, că via noastra e acum în floare.

16. Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui. El printre crini își paște mieii.

17. Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o caprioară, ca un pui de cerb, peste munții ce ne despart.

CAPITOLUL 3

Mireasa arată iubirea sa către mire.

1. Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat.

2. Scula-mă-voi, mi-am zis, și-n târg voi alerga, pe ulițe, prin piețe, amănunțit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat.

3. Intâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce târgul străjuiesc; „N-ați văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?”

4. Dar abia m-am despărțit de ei și iată, eu l-am găsit, pe cel iubit; apucatu-l-am atunci și nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în casa ei.

5. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziți pe draga mea, până nu-i va fi ei voia !

6. Cine este aceea care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, par-c-ar arde smirnă și tămâie, par-c-ar arde miresme iscusit gătite ?

7. Iat-o, este ea, lectica lui Solomon, înconjurată de șaizeci de voinici, viteji falnici din Israel.

8. Toți sunt înarmați, la război deprinși. Fiecare poartă sabie la sold, pentru orice întâmplare și frica de noapte.

9. Regele Solomon și-a făcut tron de nuntă din lemn de cedru din Liban.

10. Stâlpii lui sunt de argint, pereții de aur curat, patul e de purpură, iar acoperișul este de scumpe alesături; darul dragostei alese a fetelor din Ierusalim.

11. Iesiți, fetele Sionului, priviți pe Solomon încoronat, cum a lui maică l-a încununat, în ziua sărbîtoririi nunții lui, în ziua bucuriei inimii lui !

CAPITOLUL 4

Frumusețea miresei.

l. Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești! Ochi de porumbiță ai, umbriri de negrele-ți sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munți, din Galaad coboară.

2. Dinții tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând doua șiruri strânse și neavând nici o știrbitură.

3. Cordeluțe purpurii sunt ale tale buze și gura ta-i încântătoare. Doua jumătăți de rodii par obrajii tăi sub vălul tau cel străveziu.

4. Gâtul tau e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo și tot scuturi de viteji.

5. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini.

6. Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie.

7. Cât de frumoasă ești tu, draga mea, și fără nici o pată.

8. Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban cu mine ! Degrabă coboară din Amana, din Senir și din Hermon, din culcușul leilor și din munți cu leoparzi !

9. Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta și cu colanu-ți de la sân.

10. Cât de dulce, când dezmierzi, ești tu sora mea mireasă; și mai dulce decât vinul este mângâierea ta. și mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir.

11. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasma de Liban.

12. Ești grădina încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit.

13. Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci și minunate, având pe margini arbuști care revarsă miresme:

14. Nard, șofran și scorțișoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lăcrimează, cu mirt și cu aloe și cu arbuști mirositori.

15. In grădina-i o fântână, un izvor de apă vie și pâraie din Liban.

16. Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflați prin grădina mea și miresmele-i stârniți; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre și din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce.

CAPITOLUL 5

Frumusețea mirelui

1. Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea ! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut. Mâncați și beți, prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei !

2. De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag ! El la ușă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbița mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă și părul ud de vlaga nopții.

3. Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar ? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar ?

4. Iubitul mâna pe fereastră a întins și inima mi-a tresărit.

5. Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea ușii.

6. Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.

7. Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit și m-au rănit și vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.

8. Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniți pe dragul meu, ce să-i spuneți oare lui ? Că-s bolnavă de iubire.

9. Ce are iubitul tău mai mult ca alții, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei ? Cu cât iubitul tău e mai ales ca alți iubiți, ca să ne rogi așa cu jurământ ?

10. Iubitul meu e alb și rumen, și între zeci de mii este întâiul.

11. Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb.

12. Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupu-și scaldă, la izvor stând mulțumiți.

13. Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roșii, în mir mirositor sunt scăldate.

14. Brâiele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeș cu safire ferecat.

15. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur așezate. Înfățișarea lui e ca Libanul și e măreț ca cedrul.

16. Gura lui e negrăit de dulce și totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire !

CAPITOLUL 6

Iarăși se laudă frumusețea miresei.

l. Unde s-a dus iubitul tău, cea mai frumoasă-ntre femei? Unde-a plecat al tău iubit, ca să-l cutăm și noi cu tine ?

2. Iubitul meu în grădina lui s-a dus, în straturi d-aromate pline, să-și pască turma acolo și crini frumoși s-adune.

3. Eu a iubitului meu sunt și el este al meu, el printre crini își paște iezii.

4. Frumoasă ești, iubita mea, frumoasă ești ca Tirta și ca Ierusalimul dragă, dar ca și oastea în război temută.

5. Întoarce-ți ochii de la mine, că ei de tot mă scot din fire.

6. Parul tau turme de capre pare, ce din munti, din Galaad coboara. Dintii tai par turma de oi tunse, ce din scaldatoare ies, facand doua siruri stranse si neavand nici o stirbitura.

7. Doua jumătăți de rodii par obrajii tăi, sub vălul tău cel străveziu.

8. Solomon are șaizeci de regine și optzeci de concubine, iar fecioare socoteala cine le-o mai ține!

9. Dar ea e numai una, porumbița mea, curata mea; una-i ea la a ei mamă, singura născută în casă. Fetele când au văzut-o, laude i-au înălțat, iar reginele și concubinele osanale i-au cântat.

10. Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea strălucește și ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă și ca oastea de război temută ?

11. La grădina nucilor m-am dus, ca să văd verdeața văii, dacă a dat vița de vie și dacă merii au înflorit.

12. Și nu știu cum s-a petrecut, că a mea inimă m-a dus la oștirea de război a viteazului meu neam.

CAPITOLUL 7

Frumusețea Sulamitei.

1. Întoarce-te, Sulamita ! Întoarce-te, fața sa Zi-o privim ! Ce privitț la Sulamita, ca la hora din Mahanaim ?

2. Cât de frumoase sunt, domniță, picioarele tale în sandale ! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meșter iscusit lucrat.

3. Sânul tau e cupa rotunjită, pururea de vin tămâios plină; trupul tau e snop de grâu, încins frumos cu crini din câmp.

4. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele.

5. Gâtul tau e stâlp de fildeș; ochii tăi sunt parcă iezerele din Hesbon, de la poarta Bat-Rabim. Nasul tău este ca turnul din Liban, ce privește spre Damasc.

6. Capul tău este măreț cum e Carmelul, iar părul ți-e de purpură; cu ale lui mândre șuvițe ții un rege în robie.

7. Cât de frumoasă ești și atrăgătoare, prin drăgălășia ta, iubito !

8. Ca finicul ești de zveltă și sânii tăi par struguri atârnați în vie.

9. În finic eu m-aș sui - ziceam eu - și de-ale lui crengi m-aș apuca, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere.

10. Sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belșug spre-al tau iubit, ale lui buze-nflăcărate potolind.

11. Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă.

12. Hai, iubitul meu, la câmp, hai la țară să petrecem !

13. Mâine hai la vie să vedem dacă a dat vița de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Și acolo iți voi da dezmierdările mele.

14. Mandragorele miresme varsă și la noi acasă sunt multe fructe vechi și noi pe care, iubitul meu, pentru tine le-am păstrat.

CAPITOLUL 8

Dragostea cea desăvârșită

1. O, de mi-ai fi fost tu fratele meu și să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliță de te-ntâlneam, cu drag, prelung te sărutam și nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea.

2. Te-aș fi luat și-n casa mamei te-aș fi dus, în casa celei ce m-a născut; tu graiuri dulci mi-ai fi spus și eu cu drag ți-aș fi dat vin bun și must de rodii.

3. Stânga sa este sub capul meu și cu dreapta-i mă cuprinde.

4. Fete din Ierusalim, vă jur pe cerboaicele și gazele din câmp, nu treziți pe draga mea până nu-i va fi ei voia !

5. Cine se înalță din pustiu, sprijinită de-al său drag ? Sub mărul acesta am trezit iubirea ta, aici unde te-a născut și ți-a dat lumina zilei mama ta.

6. Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brățară ! Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.

7. Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreț ar fi respins acela.

8. Avem o mică surioară, care sâni nu are încă. Ce-am face cu sora noastră, când ea ar fi pețită ?

9. Zid de piatră de-ar fi ea, coroană de argint i-am face; iar ușă dac-ar fi, cu lemn de cedru am căptuși-o.

10. Zid sunt eu acum și sânii mei sunt turnuri; drept aceea în ochii lui eu am aflat pacea.

11. Solomon avea o vie pe coasta Baal-Hamon; el a dat via lucrătorilor, s-o lucreze și să-i dea fiecare la rod o mie de sicli de argint.

12. Via mea este la mine acasă; mia de sicli să fie a ta, Solomoane, și două sute numai pentru cei ce păzesc roadele ei !

13. O, tu, ce în grădini sălăsluiești, prietenii vor să-ți asculte glasul; fă-mă să-l aud și eu cu ei !

14. Fugi degrab, iubitul meu, sprinten ca o căprioara fii, fii ca puiul cel de cerb, peste munții cei îmbălsămați !

$$$

 DALAI LAMA

[Tenzin Giatso] Lider spiritual al budismului tibetan, considerat de adepții săi reîncarnarea bodhisattvei Avalokitesvara .

Dalai Lamașii

Din 1642 până în 1959, Dalai Lamașii au deținut atât puterea spirituală, cât și cea temporală în Tibet. La moartea fiecărui Dalai Lama, călugării (lamașii) Mănăstirii Galbene desemnau următoarea sa reîncarnare, un copil mic, interpretând o serie de semne conform viziunii lor asupra budismului tibetan, rezultat al pătrunderii și evoluției budismului în Himalaya. Nu este, așadar, o dinastie de monarhi ereditari, ci mai degrabă cea mai înaltă autoritate personală a unui regim teocratic. În interregnumul dintre moartea unui Lama și majoratul următorului, Mănăstirea exercită puterea directă prin numirea unui regent, supraveghind totodată și educația viitorului lider.

Ge-dun-grup-pa (?-1474) a fost primul fondator al sectei budiste a Călugărilor Galbeni și al sistemului de succesiune a reîncarnării Lamașilor. Sonam Gyatso, al III-lea Dalai Lama (1543-88) a fost de fapt primul care și-a asumat titlul de Dalai (cuvânt mongol care înseamnă „marele ocean”). Prin convertirea șefului mongol Altan Khan și a întregului său trib, el a stabilit definitiv hegemonia sectei în Tibet, extinzându-i influența asupra Mongoliei, vestului Chinei, Bhutanului și Sikkimului.

Ngawang Gyatso, al cincilea Dalai Lama (1617-1682), a fost primul care a preluat conducerea temporală asupra Tibetului, pe lângă cea spirituală. Această schimbare a avut loc în 1642, când prințul mongol Gusri Khan l-a detronat pe regele Tibetului și s-a autointitulat rege; în realitate, Gusri a exercitat doar un protectorat militar asupra lui Dalai Lama, care, practic, conducea. La moartea lui Gusri, în 1655, Lama a deținut controlul exclusiv asupra puterii, deși autoritatea sa religioasă era limitată de cea a unui alt demnitar budist, Panchen Lama. Al cincilea Dalai Lama a fost cel care a construit Palatul Potala din Lhasa, de unde succesorii săi au exercitat puterea până în secolul al XX-lea.

Succesorul său, Tshangyang Gyatso, al șaselea Dalai Lama (1683-1707), a subminat prestigiul dobândit de Călugării Galbeni prin comportamentul său desfrânat și prin afemeierea sa. Împăratul chinez a profitat de ocazie pentru a interveni în Tibet, limitând influența lor spirituală asupra Mongoliei și a Chinei însăși. În 1720, chinezii au invadat Tibetul și l-au supus pe Dalai Lama unei relații de vasalitate care a durat până la prăbușirea Imperiului Chinez în 1911.

Thupten Gyatso, al 13-lea Dalai Lama (1876–1933), a fost un conducător despotic a cărui stângăcie diplomatică l-a pus în conflict cu marile puteri din regiune. A jucat cartea apropierii de Rusia, fiind atacat de o expediție britanică care l-a obligat să caute refugiu în China (1904); mai târziu, împăcat cu britanicii, a suferit un atac din partea Chinei și a fost forțat să caute refugiu în India (1910). S-a întors în Tibet în 1913, când țara și-a recăpătat independența în urma căderii dinastiei manciuriene din China (1911). Acum aliat al britanicilor - în timp ce Panchen Lama reprezenta interesele chineze - a căutat să întreprindă o politică de modernizare în domenii precum educația și apărarea, dar conservatorismul lamașilor i-a zădărnicit încercările de reformă.

Actualul Dalai Lama

La moartea sa, succesorul său a fost identificat ca fiind copilul Tendzin Gyatso , al 14-lea și actualul Dalai Lama (1939 - ), născut într-o familie săracă de origine tibetană în provincia chineză Quinghai (1935). În 1950, când încă nu împlinise vârsta majoratului, comuniștii chinezi au invadat țara; Tendzin Gyatso, declarat major prematur, a preluat puterea și s-a refugiat lângă granița cu India; dar, neprimind ajutor străin în ciuda apelurilor sale către India lui Jawaharlal Nehru și către Națiunile Unite, a trebuit să accepte tutela comunistă, semnând un tratat în 1951 care făcea din Tibet o „provincie autonomă” a Chinei.

Relațiile cu China lui Mao Tse-tung au fost foarte conflictuale, Dalai Lama luptând pentru păstrarea sistemului tradițional tibetan, iar chinezii luptând pentru controlul puterii de facto (prin numirea unui tânăr chinez drept reîncarnare a Panchen Lama).

În 1956, o primă rebeliune anticinesă a izbucnit în două provincii de graniță populate de tibetani, care a fost înăbușită sângeros. În 1959, o revoltă populară susținută de armată s-a confruntat cu trupele chineze, care au răspuns violent până când au ocupat complet țara.

Dalai Lama a reușit să fugă în India cu aproximativ 70.000 de exilați tibetani, în timp ce Mao l-a pus pe Panchen Lama la conducerea guvernării Tibetului (a cărui influență nu a reușit să o obțină și a fost închis în 1964). În 1982, Deng Xiaoping l-a invitat pe Dalai Lama să se întoarcă, dar acesta a preferat să rămână în exil, dedicându-se conservării culturii tibetane, care fusese distrusă de autoritățile chineze în țara sa natală, în nordul Indiei, Nepal, Bhutan și Sikkim. De asemenea, a susținut public idealurile democrației și pacifismului.

De atunci, a depus mărturie în toate forurile internaționale despre pierderea suveranității națiunii sale, dar „s-a opus utilizării violenței și a promovat soluții bazate pe toleranță și respect reciproc, cu scopul de a conserva moștenirea istorică și culturală a poporului său”. Acest ultim citat este din Comitetul Parlamentar Norvegian care i-a acordat Premiul Nobel pentru Pace în 1989. În 1990, și-a publicat autobiografia, Libertatea în exil .

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ELENA GARRO ȘI OCTAVIO PAZ

Elena Garroa fost o scriitoare mexicană remarcabilă, cunoscută pentru operele sale pline de pasiune și angajament social. Viața și opera ei sunt într-o strânsă legătură, reflectând experiențele personale și preocupările sale sociale într-o poveste de viață fascinantă. De o frumusețe cu totul impresionantă, ea aparține acelei clase de femei eclatante, care fac din prezența lor o demonstrație de inteligență și farmec.

Elena Garro (Elena Delfina Garro Navarro ) s-a născut pe 11 decembrie 1916 în Puebla, Mexic. A crescut într-o familie bogată și privilegiată, într-o atmosferă în care a simțit mereu o chemare spre literatură și a dorit să-și folosească vocea pentru a reprezenta și a sublinia problemele sociale ale țării sale. Tatăl ei, José Garro, a fost un om de afaceri înstărit, iar mama ei, Elena Pérez, a fost o femeie cultivată și sofisticată. Ambii părinți au jucat un rol important în dezvoltarea interesului și pasiunii Elenei pentru literatură și artă.

Elena Garro a crescut într-o casă plină de cărți și a fost încurajată să citească și să exploreze domeniul literar încă de la o vârstă fragedă. A avut acces la o educație de calitate și a fost expusă unor diverse influențe culturale.

Cu toate acestea, copilăria Elenei Garro nu a fost lipsită de provocări și tulburări. A fost martoră la Revoluția Mexicană, care a avut un impact profund asupra ei și a marcat-o în mod semnificativ. Experiențele și traumele acestei perioade tumultuoase au jucat un rol esențial în formarea conștiinței și sensibilității sale sociale și politice.

În adolescență, Garro a fost profund influențată de Revoluția Mexicană și de impactul său asupra oamenilor obișnuiți. Această perioadă tulburătoare a istoriei Mexicului a fost o sursă de inspirație majoră pentru ea și a influențat temele și perspectivele sale literare ulterioare.

Una dintre cele mai cunoscute opere ale Elenei Garro este romanul său de debut, intitulat „Los recuerdos del porvenir” („Amintirile viitorului”), publicat în 1963. Această lucrare remarcabilă explorează amintirile și traumele unui oraș mexican în perioada revoluționară. Romanul său combină realitatea și fantasticul pentru a crea o poveste încântătoare și enigmatică, moment în care scriitoarea a fost considerată o reprezentantă a realismului magic, asemeni scriitorului Gabriel Garcia Marquez.

Garro a scris și piese de teatru, bucurându-se de succes în teatrul mexican. Piesa sa „Un hogar sólido” („Un cămin trainic”) a câștigat Premiul Național de Teatru în 1957. Lucrările sale teatrale, ca și romanele, explorează teme precum injustiția socială, relațiile de putere și rolul femeilor în societate.

Elena Garro s-a implicat activ în activismul politic și social, luptând pentru drepturile femeilor și a celor mai puțin privilegiați. A fost o susținătoare ferventă a mișcării de emancipare a femeilor și a drepturilor indigenilor din Mexic.

Pe lângă scris, Garro a fost o voce puternică și în arta dramatică și în jurnalism. Ea a colaborat cu diverse publicații, scriind articole și eseuri care subliniază problemele sociale și politice ale timpului său.

Opera lui Elena Garro rămâne un exemplu remarcabil al literaturii mexicane și al angajamentului social. Prin lucrările sale, ea a explorat problemele adânci ale societății, a adus la lumină povești și voci neglijate și a inspirat generații de scriitori și cititori. Contribuția ei valoroasă la literatură și la lupta pentru justiție socială continuă să fie apreciată și studiată în prezent.

Mari și neîmplinite iubiri

Elena Garro și Octavio Paz au avut o relație complexă și tumultuoasă, care a fost marcată de pasiune, conflicte și tensiuni intelectuale. Căsătoria lor a fost văzută ca una dintre cele mai influente alianțe literare ale timpului, dar a fost, în același timp, marcată de infidelități și despărțiri temporare.

Elena Garro și Octavio Paz s-au căsătorit în anul 1937. Relația lor a fost marcată de o strânsă colaborare literară și de sprijin reciproc în carierele lor literare. Cu toate acestea, au existat și conflicte frecvente, iar cei doi scriitori și-au petrecut perioade semnificative separat, fie din cauza aventurilor extraconjugale, fie pentru a-și urma propriile interese literare.

Declinul

Potrivit biografilor și propriei sale versiuni, căsătoria Elenei cu Paz a fost de la bun început sortită eșecului. La începutul anilor ’40, soțul ei i-a fost infidel cu Bona Tibertelli, care era pictoriță. În timp ce ea, Elena, s-a îndrăgostit de Adolfo Bioy Casares, un scriitor argentinian. Elena Garro a trăit în umbra soțului ei, activitățile sale profesionale fiind drastic reduse. În 1947, anihilată ca personalitate, scriitoarea a avut o tentativă de suicid, simțindu-se deprimată și frustrată. Cu toate acestea, și-a revenit, iar căsnicia a reușit să supraviețuiască câțiva ani.

La scurt timp după întoarcerea din Spania, cuplul a plecat să locuiască în Statele Unite, Paz obținând o bursă. Elena a profitat de specializarea la Universitatea California din Berkeley, iar mai târziu a început o viață de călătorii alături de soțul ei. Trebuia să se comporte acum ca soția unui diplomat, întrucât Octavio Paz a îndeplinit această funcție în mai multe țări timp de un deceniu. Elena s-a întors în Mexic în 1953, după ce a trăit zece ani în străinătate, atât în Franța, cât și în India și Japonia, în compania soțului ei. La trei ani după ce s-a stabilit în țară, a reușit să publice trei titluri, fără să aibă vreun succes notabil.

Mărturii

La fel ca majoritatea intelectualilor mexicani din anii ’50 și ’60, Octavio Paz, devenit un nume, a păstrat o poziție macho față de partenera sa, spune cercetătoarea Rosas Lopátegui.

„Octavio Paz nu permitea competiția acasă, știa de talentul Elenei, dar îi obstrucționa dezvoltarea intelectuală”, spune ea. „Timp de două decenii și jumătate, ea a fost redusă la mediul privat și domestic, în care nu poate scrie sau publica”.

Acest lucru a fost, de altfel, surprins de Garro în jurnalele sale, consultate de biografă. În caietele sale, ea povestește că de multe ori a fost nevoită să își ardă scrierile pentru a evita problemele cu soțul ei. „Într-un interviu, Elena Garro mi-a spus că Octavio Paz i-a interzis să se aventureze în genul poeziei, pentru că acesta era domeniul ei.”, a afirmat Patricia Rosas Lopátegui, cercetătoare.

După divorț, în anii șaizeci, Elena Garro a trecut printr-o serie de vicisitudini care au condus-o pe un drum întunecat. Pe lângă despărțirea conjugală, a existat și stagnarea ei profesională. La cele menționate mai sus s-au adăugat problemele pe care le-a avut pentru că a acuzat partidul PRI de opresiune. Pe de altă parte, Elena a criticat puternic comunismul, ceea ce a făcut ca ea să fie supravegheată de poliția secretă din Mexic și de C.I.A. În același timp, a fost acuzată că a furnizat informații legate de mișcarea studențească din ’68. ”Trădătoare”, ”spioană”, ”agent C.I.A” – toate acestea i-au adus o mare nefericire și au contribuit la o instabilitate psihică accentuată.

Acuzații la adresa altor intelectuali

Elena Garro a fost acuzată că a relatat despre activitățile desfășurate de studenții mexicani în ’68, care au dus la binecunoscutul masacru de la Tlatelolco. Potrivit autorităților de la acea vreme, scriitoarea ar fi acuzat mai mulți intelectuali de un astfel de eveniment. Evenimentele studențești din 1968 care au avut loc în Mexic și presupusele acuzații pe care Elena Garro le-a adus unor personalități intelectuale au obligat-o să părăsească Mexicul. Scriitoarea a fost supusă unor atacuri, iar colegii ei au respins-o.

Astfel, începând din 1972 și timp de aproape douăzeci de ani, a trăit în afara țării sale, refugiindu-se mai întâi în Statele Unite, apoi în Franța. În această perioadă, activitatea sa de scriitoare a fost întreruptă, fiind practic obligată, de frică, să trăiască în anonimat timp de aproximativ zece ani. Elena Garro a vizitat Mexicul în 1991, iar în 1993 a luat decizia de a se întoarce definitiv. Scriitoarea a plecat să locuiască în Cuernavaca împreună cu fiica sa și câteva pisici. S-a stins din viață la 22 august 1998, la vârsta de 81 de ani, din cauza unui cancer pulmonar.

Corespondența Elena Garro&Octavio Paz

Scrisorile dintre Elena Garro și Octavio Paz oferă o privire în intimitatea și complexitatea relației lor. Aceste scrisori reflectă pasiunea lor reciprocă, dar și tensiunile și conflictele cu care s-au confruntat. Ele ilustrează, de asemenea, eforturile lor de a naviga într-un mediu literar competitiv și de a-și găsi propriul lor spațiu creativ.

Cunoscute mai mult în lumea spaniolă, sub titlul Odi et amo: las cartas a Helena, sunt făcute publice scrisorile pe care Octavio Paz le-a scris iubitei, amantei, soției sale, scriitoarea Elena Garro (supranumită Helena în corespondența amoroasă). Dramaturg extrem de talentat, povestitoare fină – Borges o plăcea, printre alții -, Elena Garro va divorța de Octavio Paz în 1959. Primele scrisori datează din 1935; doi ani mai târziu, la momentul scrisorii reproduse aici – publicată inițial în „Letras Libres”, tradusă de Diana Mazon -, poetul a convins-o pe Elena, în vârstă de doar 20 de ani, să i se alăture în timpul Congresului Scriitorilor Antifasciști. Elena nu s-a lăsat ademenită de mantia politică ce plana asupra acelei grupări de intelectuali; a preferat să se căsătorească cu Paz în același an. Doi ani mai târziu, s-a născut singura lor fiică. Au botezat-o Helena, consacrând codul îndrăgostiților. Apoi, despărțiți de granițe geografice și ideatice, s-au despărțit. Au murit, la câteva luni distanță, în același an, 1998, Elena Garro a murit pe 22 august 1998 în Mexico City, Mexic, iar Octavio Paz la data de 19 aprilie 1998, Ciudad de México.

Iată o scrisoare pe care am încercat, cu sfială, s-o traducem dintr-o variantă în limba italiană care îi aparține Dianei Mazon.

Mérida, 10 aprilie 1937

Dragă Helena,

Când am scris data, mi-am amintit de un vers: „Am avut o fată, parcă era în aprilie”. Ce bucurie, ce mare bucurie. Aprilie, tu, fata mea, fata mea în aprilie și în mai, fata mea în decembrie, fata mea în iunie. Iunie, ai observat cum se spune iunie? Nu se spune, se cântă, se dansează: există un râu luminos în acest cuvânt, o barcă veselă și un sunet de ape verzi și limpezi. Iunie, e ceva serios și liniștit, atât de subtil. Totul e mișcat de un vânt, și acolo e un pian care cântă i și u și o, în timp ce g picură apă și n coace ceva, grâu, fân, lumină, g… i… u… gnooooo. Dragoste, iunie, Helena, bucuria se află în aceste cuvinte, în aceste litere moi care-mi alunecă din mâini, atingându-mi gura, înflorindu-mi dinăuntru și pe care nu le pot găsi. De unde vine curgerea lor, accentul lor? E aici, în mine, trăiește ca un păsărar și apoi pleacă în aer. Și din aer coboară, mă înconjoară, invizibil. Vocea ta, postura ta, fățărnica Helena, pasul tău tăcut, râul tău. Helena mea.

Când a ajuns scrisoarea ta, porumbiță (ți-ar plăcea să fii o porumbiță? Ai prefera să fii un pește? Uneori ești ca un pește lung), stăteam în hamac, întins. Fără pantofi, barba lungă și priveam tavanul ca un prostănac. Lângă mine, în altă cameră, Juan de la Cabada (un coleg comunist bun și simpatic) scria o poveste, cu lucruri pe care tocmai le adunase din Quintana Roo. O poveste minunată (nu știu cum o va dezvolta, dar materialul e excelent și se poate face ceva asemănător cu ce a făcut Frobenius cu cultura neagră) pe care o să ți-o povestesc într-o zi. Ca să nu înțelegi nimic, o să-ți spun că e vorba despre un meh, despre o ulcică din care bea un ayux și alte chestii. E și o altă poveste, despre melcul care e o femeie pentru mayași, și veverița, care e soțul ei.

O poveste magnifică (nu știu cum o voi dezvolta, dar materialul este excelent și se poate realiza ceva similar cu ceea ce a făcut Frobenius cu cultura neagră) pe care ți-o voi povesti într-o zi. Ca să nu înțelegi nimic, îți voi spune că este vorba despre un méh, despre o ulcică în care bea un ayux și despre alte lucruri. Există o altă poveste, despre melcul care este o femeie pentru mayași, și veverița, care este soțul ei. Despre cum au mâncat o dovleacă, și despre cum a murit veverița și vulturul a cântat și s-a îmbătat și a fost bătut și spânzurat pentru că „a înșelat poporul”. Și vulturul era un demagog, care nu știa să cânte și care purta sub aripi pe sărmana lumacă. Și vulturul seamănă cu mulți de pe acele meleaguri, cu mulți din întreaga lume, care înșală oamenii. Și într-o zi îi vom spânzura, pentru bețivi și mincinoși, și oamenii vor mânca, fără frica că vine vânătorul, multe dovleci frumoase și mari. Și lucruri bune în afară de dovleac, fasole și puțină porumb. Sărmana, flămândă, care moare de foame în timp ce ascultă vulturii toată ziua. Aveți atât de mulți vulturi, atât de mulți și mari ca niște vulturi, și alții, timizi și intelectuali, care trăiesc din cadavrul atâtor lucruri, din resturile ospățelor altora. Sunt vulturi care cântă după prânz, săracii. Aceia care justifică ospățurile în schimbul puținului porumb.

Dar ceea ce voiam să-ți spun nu era asta. Ce-ți pasă de vulturi? Eram în camera mea. O zi fără infamie și fără glorie. Mă uitam la tavan și la un cer cenușiu, aproape o închisoare. Nu eram trist. Gândeam că, în fond, viața prizonierului este o chestie bună, fără să trebuiască să ieși și să spui: bună dimineața. Și tu erai în cameră. Erai acolo și spuneai că era chiar frumos și că era mai bine să stăm întinși în hamac, răcoroși (căldura s-a potolit, la nord). Și spuneai că era un deranj să avem o cameră atât de mică și fără paturi, și doar o singură scaun și cărți pe jos. Că era prea boemă, puțin primitoare, chiar incomodă. Dar hamacul, pe de altă parte, era imens și cu culori foarte frumoase. Și apoi ai tăcut și m-ai ascultat. Și îți spuneam cum voi ajunge în Mexic, și cum voi face să revin la tine sau să rămân acolo, și calculele mă puneau de rău tupeu, și atunci începeam să vorbim prostii și te sărutam mult, și îți promiteam o mie de săruturi și îți dădeam încă unul. Și mă gândeam că ar fi fost foarte frumos dacă ai fi fost goală, acoperită doar cu subțirea rețea albastră și aurie a hamacului, cu părul atingând pământul. Și eram în acea starea, în nuditatea ta, când mi-ai spus că prietenul tău este foarte aproape și că doar un perete subțire de lemn ne despărțea. Așa că m-am gândit că ar trebui să aleg un alt loc mai comod la școală. Eram în acea groază când a venit Cortés Tamayo cu scrisorile. Am citit-o pe a ta. Am cântat după aceea și am gândit că viața este uneori foarte generoasă și că poșta este frumoasă ca o amurgare. Și în timp ce bucuria mă urmează, și încrederea, încrederea enormă, măreață, desproporționată pe care mi-o inspiri renaște, și renaște în mine încrederea în forța mea, îți scriu așa, fără pantofi, cu părul răvășit și barba neglijată, cu siguranța bucuriei mele, a urâțeniei mele și a insolentei mele. A tinereții mele insolente, care îți dă săruturi și mestecă gumă și spune prostii. Ai venit la mine într-o scrisoare când îmi spuneai adio din frică.

Răspund acum, punct cu punct. În Mérida sunt tauri. Nu există toreri, dar de aceea avem avioane, draga mea, iar torerii vin cu avionul (iată că sosește o navă plină de… toreri! Iată și una alta, încărcată de… săruturi!) și printre aceștia sunt unii numiți Garza și alții numiți Solórzano. Și aceștia ne oferă uneori după-amiezi minunate, în care se poate vedea un domn numit „Chucho” luptând cu veronique. Și se strigă, pentru că piața este așa cum ar trebui să fie cea din Cadiz sau cea din Tetuán (sau ceva din Maroc, unde suntem legionari comuniști) și se petrece o după-amiază atât de plăcută încât te gândești să o repeți și o repeți a doua zi dacă, ca și mine, alții au cumpărat bilete pentru „întâlnirea secolului”, 11 aprilie. Și încă ceva. Domnul Domingo nu va veni curând, chiar dacă, conform spuselor Guvernatorului, va ajunge duminica viitoare în loc de azi. Cum va anunța Clemente [López Trujillo] că duminică va avea loc reluarea? Dar întâlnirile continuă, și, în fiecare zi care trece, dobândesc o conștiință de clasă tot mai profundă. Va dura puțin timp, probabil, dar în curând voi putea spune că sunt comunist, adică un om în slujba Partidului Universal al Muncitorilor. Și apoi, cu încrederea ta vitală și cu raționalitatea poziției mele politice, voi putea munci din greu pentru ai noștri, pentru unicii noștri, iubito, care trebuie să fie ai noștri, în ciuda tuturor dezamăgirilor vulturilor, scorpionilor și gândacilor, pentru ai tăi, pentru toți muncitorii pământului… (Helena, nu te interesează toate acestea, știu, și, în plus, nu le spune nimănui. Fii discretă).

Există și altă cale, există multe căi pentru rechini, gândaci și șerpi. Pentru om există doar una. Și deja știu care este. Am aproape gata prima parte a unei poezii. Este despre henequen. Despre omul sclav al cerului și a teribilei pământului din Yucatan. Henequenul, care trebuia să-l salveze de foametea care a devastat cultura maya (arheologia este una dintre pasiunile mele, în curând îți voi trimite fotografii și poate un eseu pe care îl vom publica într-o revistă) și epoca colonială și l-a făcut și mai mult sclav. Foametea a continuat. Și ticăloșii care controlează viața aici (marginalizați și vânduți, burghezia feroce și nemiloasă a violatorilor și trădătorilor, înăbușită de castele intelectualilor) au construit Mérida și căile ferate și toate florile și pâinile și grădinile cu aceeași sânge amestecat. În prima parte este peisajul, fizic și moral. Pământul, cerul, henequenul, omul. Este partea mai ușoară. Apoi va veni cealaltă. O mare poezie, aproape o carte. În plus, corectez și poeziile din iunie, care, așa cum știi, sunt cinci. Și intenționez să refac celelalte pe care le cunoști. Și romanul. O operă de patru sau cinci ani. Fără grabă. În fine, ceva care ar putea fi opera preludiului la „Nu vor trece” și „Rădăcina”. Dar mai matur. Mai echilibrat. Căsătorit cu tine, comunist și tânăr. Puțin prostuț, dar reinventat pentru tine. Îți voi trimite o versiune provizorie a poeziei. Nu o arăta nimănui. Dă-mi părerea ta.

Helena, toate recomandările s-au încheiat. C[ortés] T[amayo] îți spune să te salută și să te roage să nu uiți de exilați și să ne trimiți L. de M. [Letras de México]. Novaro te salută și îți trimite o îmbrățișare.

Helena:

Este ora unsprezece. Zi cu nori, cu toate aparențele frigului, cu întreaga aparatură a gheții, dar blândă, fără îndoială. Cu toate acestea, oamenii aici trebuie să se gândească la frig. Există doar o ceață ușoară, o căldură invizibilă a zorilor. Îți scriu înainte de baie. Așteptăm câțiva prieteni pentru a merge să înotăm. Vreau să continui scrisoarea întreruptă. Ți-am dat toate recomandările, acele enervante și imediate, sfaturi și mementouri. Dar ce ți-am spus despre mine, despre mine, care uneori sunt în gol, trăind doar exterior, în ceea ce se întâmplă, nefertil și steril, fără să las urme, ceva care să mă exalte dinăuntru? Uneori am impresia că nu sunt viu, ci doar vegetez. Și nu mă sperie. Și în tine văd cu vehemență viața, neașteptatul, ceea ce ne zguduie brusc. Miracolul, neașteptatul. Nu ești niciodată ceea ce ne așteptăm, iubirea mea, ci ceea ce ne asaltează pe stradă, când cotim colțul; ești ceea ce mă desprinde de multe lucruri și chiar ceea ce mă leagă de alte lucruri neașteptate.

Aș dori să continui să vorbesc despre noi, despre legătura noastră profundă și sentimentele care ne unesc. Aș dori să dezvălui frumusețea pe care o văd în tine, esența care mă fascinează și mă face să mă simt în viață. Ești ca un fascicul de lumină care luminează existența mea, o energie care mă împinge dincolo de limitele propriei percepții. Cu toate acestea, există o parte din mine care se simte incompletă, o parte care dorește să se hrănească cu emoții mai profunde și autentice.

Mă întreb uneori dacă sunt doar eu cel care simte această lipsă, dacă este doar o percepție greșită a realității mele. Dar apoi mă privesc în ochi și văd reflectat sclipirea privirii tale, și știu că nu sunt singur. Știu că ex

$$$

 HARALAMB ZINCĂ

Haralamb Zincă s-a stins din viață într-o zi de 24 decembrie (anul 2008), la București, fiind înmormântat la Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției.

Haralamb Zincă, pe numele său real Hary Isac Zilberman, s-a născut pe 4 iulie 1923, în Roman, și a trăit o viață străbătută de frământări, marcată de pasiunea pentru literatură și de confruntările cu realitatea istorică. Fiul unui evreu din nordul Moldovei, destinul său a fost conturat de învățătura primită și de tragediile unui secol zbuciumat. La doar 14 ani, începe să muncească, îmbinând viața de muncitor cu dorința arzătoare de a deveni scriitor. O compunere școlară, apreciată de dascălul său, îi va deschide calea unei cariere literare care avea să se confunde cu istoria tumultuoasă a acelor vremuri.

În 1940, odată cu refugierea în Basarabia, viața lui H. Zincă ia o turnură dramatică. Înrolat în armata rusă, participă la luptele din Lituania și Prusia, trăind pe pielea lui haosul războiului. Jurnalul de război devine o mărturie a unui conflict de proporții, în timp ce H. Zincă își află adevărata vocație de scriitor. După război, în anul 1945, revine în țară, unde devine bibliotecar și activist, însă adevărata sa cale literară se deschide în anii ’50. Debutează în 1950 cu nuvela „Primăvara”, un simbol al unei lumi în tranziție, iar în deceniile următoare publică lucrări ce reflectă idealurile și conflictele unui regim totalitar, dar și căutările unei identități personale.

Până la sfârșitul vieții sale, Haralamb Zincă va lăsa în urmă o zestre literară impresionantă, incluzând lucrări de non-ficțiune, volume documentaristice și spionaj, dar și romane polițiste, cu intrigi captivante și teme sociale din actualitatea momentului. Cel mai cunoscut dintre ele, „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, este ecranizat în 1978, consolidându-i reputația de maestru al suspansului și al analizei psihologice. În paralel, H. Zincă își construiește o carieră de editor și critic literar, fiind activ în publicații precum „Tânărul scriitor” și „Luceafărul” și ajungând, în anul 1967, director al Casei Uniunii Scriitorilor.

Deși a fost apreciat pentru contribuțiile sale, în ultimii ani de viață, boala Alzheimer l-a cufundat în uitare, iar imaginea sa literară s-a estompat. Haralamb Zincă a trecut în neființă pe 24 decembrie 2008, lăsând în urmă o operă vastă și păstrându-și loc de cinste în istoria literaturii române.

Amintirea lui H. Zincă tresare în candele aprinse la Cimitirul Evreiesc de lângă stația de metrou Eroii Revoluției, acolo unde un nume de scriitor rămâne viu, amintind de un om al cuvântului și al luptei pentru adevăr. Fiul său, Andrei Zincă, regizor cunoscut în Statele Unite, continuă să poarte mai departe moștenirea unui tată care a trăit între cuvânt și istorie.