Într-una dintre serile de iarnă ale anului 1786, la marginea Vienei, într-o mică colibă de lemn, își trăia ultimele clipe un bătrân orb — fostul bucătar al contesei Thun.
De fapt, nu era nici măcar o casă, ci o baracă dărăpănată, ascunsă în adâncul unei grădini. Grădina era copleșită de crengi putrede, smulse de vânt. La fiecare pas, crengile trosneau sub picioare, iar câinele legat în cușca lui începea să mârâie încet.
Și el, asemenea stăpânului său, îmbătrânise și se stingea în tăcere, fără a mai putea lătra. Cu câțiva ani în urmă, căldura cuptoarelor îi luase vederea bătrânului bucătar. Administratorul contesei îl așezase atunci în baracă și, din când în când, îi dădea câțiva florini.
Alături de bătrân locuia fiica sa, Maria, o tânără de optsprezece ani. Întreaga avere a barăcii se rezuma la un pat, câteva bănci șchioape, o masă din lemn grosolan, vase de faianță brăzdate de crăpături și, în cele din urmă, un clavecin — singura comoară a Mariei.
Clavecinul era atât de bătrân, încât coardele lui vibrând încet și prelung răspundeau la orice sunet din jur. Bătrânul, râzând, îl numea „paznicul casei”. Nimeni nu putea păși înăuntru fără ca el să nu tresalte cu un murmur tremurat și bătrânesc.
Când Maria îl spălase pe muribund și-i pusese o cămașă curată și rece, acesta i-a spus:
— N-am iubit niciodată preoții și călugării. Nu pot chema un duhovnic, dar înainte de moarte trebuie să-mi ușurez sufletul.
— Și ce să facem? — întrebă Maria cu spaimă.
— Ieși în stradă, — zise bătrânul — și roagă primul trecător să intre în casa noastră, să mă asculte ca pe un spovedit. Nimeni nu te va refuza.
— Dar strada noastră e pustie… — șopti Maria, își înfășură un șal și ieși.
Trecu în grabă prin grădină, deschise cu greu poarta ruginită și se opri. Strada era goală. Vântul purta frunze, iar din cerul întunecat cădeau stropi reci de ploaie. Maria așteptă îndelung, ascultând. În cele din urmă, i se păru că cineva se apropie, fredonând. Făcu câțiva pași, îl întâlni din greșeală și țipă.
— Cine e acolo? — întrebă străinul.
Maria îi prinse mâna și, cu voce tremurândă, îi spuse rugămintea tatălui ei.
— Bine, — zise calm străinul. — Nu sunt preot, dar nu contează. Să mergem.
Au intrat în casă. La lumina lumânării, Maria zări un om mic și slab. Își scutură pelerina udă pe o bancă. Era îmbrăcat cu eleganță și simplitate — focul lumânării scânteia pe redingota lui neagră, pe nasturii de cristal și pe jaboul de dantelă. Era tânăr, necunoscutul. Ca un copil, își scutură capul, își aranjă peruca pudrată, trase un taburet aproape de pat, se așeză și privi cu veselie și seriozitate fața muribundului.
— Vorbiți! — zise el. — Poate că, prin puterea pe care n-am primit-o de la Dumnezeu, ci de la arta căreia mă închin, vă voi alina ultimele clipe și voi ușura povara sufletului.
— Am muncit toată viața, până am orbit, — șopti bătrânul. — Iar cine muncește, nu are timp să păcătuiască. Când soția mea, Marta, s-a îmbolnăvit de ftizie, doctorul a cerut leacuri scumpe, hrană bună și vin cald. Atunci am furat din serviciul de aur al contesei un mic platou, l-am spart și l-am vândut. Mă apasă această amintire și nu pot spune nimic fiicei mele — am învățat-o să nu atingă nici măcar firimiturile de pe masa altuia.
— A suferit cineva pentru fapta dumneavoastră? — întrebă necunoscutul.
— Jur că nimeni, — răspunse bătrânul și izbucni în plâns. — Dacă aș fi știut că aurul n-o va salva pe Marta, nu l-aș fi atins!
— Cum vă numiți? — întrebă străinul.
— Johann Meyer, domnule.
— Așadar, Johann Meyer, — spuse necunoscutul și-i atinse pleoapele cu palma — sunteți nevinovat în fața oamenilor. Ceea ce ați făcut nu este păcat, ci un gest de iubire, vrednic de cinste.
— Amin! — șopti bătrânul.
— Amin! — repetă necunoscutul. — Acum spuneți-mi ultima dumneavoastră dorință.
— Aș vrea ca cineva să aibă grijă de Maria.
— Voi face asta. Mai doriți ceva?
Bătrânul zâmbi neașteptat și rosti cu glas limpede:
— Aș vrea s-o mai văd o dată pe Marta, așa cum era când am cunoscut-o. Să văd soarele și grădina aceasta veche, în floare. Dar nu se poate, domnule. Nu-mi luați în seamă vorbele — boala mi-a zăpăcit gândurile.
— Bine, — zise necunoscutul și se ridică. Se apropie de clavecin și se așeză.
— Bine! — repetă a treia oară, iar deodată un clinchet sprinten se împrăștie prin colibă, asemenea unor mărgele de cristal rostogolite pe podea.
— Ascultați, — spuse necunoscutul. — Ascultați și priviți.
Începu să cânte. Maria își amintea mai târziu chipul lui în clipa când primul sunet răsună sub degetele sale. O paliditate neobișnuită îi acoperi fruntea, iar în ochii întunecați tremura flacăra lumânării. Clavecinul cânta pentru întâia oară cu glas deplin, umplând nu doar coliba, ci întreaga grădină. Câinele ieși din cușcă, înclina capul și dădea ușor din coadă. Începu să cadă o zăpadă umedă, dar câinele doar clătina din urechi.
— Văd, domnule! — rosti bătrânul, ridicându-se în pat. — Văd ziua când am întâlnit-o pe Marta și, de emoție, ea a spart ulciorul cu lapte. Era iarnă, la munte. Cerul era limpede, ca un geam albastru, și Marta râdea. Râdea, — repetă el, ascultând sunetele ca pe un izvor.
Necunoscutul cânta privind în fereastra neagră.
— Și acum? — întrebă. — Mai vedeți ceva?
Bătrânul tăcea, atent.
— Nu vedeți, — zise repede necunoscutul, fără să se oprească din cântat, — că noaptea s-a făcut albastră, apoi senină, și lumina caldă coboară de sus, și pe ramurile bătrâne ale copacilor înfloresc flori albe? După mine, sunt flori de măr, deși din casă par lalele mari. Priviți: prima rază încălzește zidul de piatră, din care se ridică aburi — se usucă mușchiul îmbibat de zăpadă topită. Cerul urcă tot mai sus, devine tot mai albastru, mai măreț, și stoluri de păsări zboară spre nord, deasupra Vienei noastre bătrâne.
— Văd totul! — strigă bătrânul.
Pedala scârțâi ușor, iar clavecinul cântă solemn, de parcă o sută de glasuri izbucniseră în bucurie.
— Nu, domnule, — spuse Maria — florile acelea nu seamănă deloc cu lalele. Sunt meri care au înflorit într-o singură noapte.
— Da, — răspunse necunoscutul, — meri cu petale mari.
— Deschide fereastra, Maria, — ceru bătrânul.
Maria deschise. Aerul rece pătrunse în încăpere. Necunoscutul cânta acum foarte încet. Bătrânul căzu pe pernă, respira greu și-și căuta cu mâinile cuvertura. Maria se repezi la el. Muzica se opri. Necunoscutul rămase nemișcat în fața clavecinului, ca vrăjit de propria muzică. Maria strigă. Necunoscutul se apropie de pat.
— Am văzut totul limpede, ca în tinerețe. Dar n-aș vrea să mor fără să aflu… numele! Numele!
— Mă numesc Wolfgang Amadeus Mozart, — răspunse necunoscutul.
Maria se retrase de lângă pat și se plecă adânc în fața marelui muzician, până aproape de podea. Când se ridică, bătrânul era mort. Răsăritul aprindea ferestrele, iar grădina zăcea acoperită de flori de zăpadă umedă.
