$$$

 LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 10 iulie: Debarcarea trupelor aliate în Sicilia.

În noaptea de 9-10 iulie 1943 a început una dintre cele mai importante operațiuni militare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și anume, debarcarea Aliaților în Sicilia, operațiune care va duce la ocuparea insulei și va servi drept bază pentru trupele aliate, în vederea viitoarei debarcări a acestora în Italia continentală. Purtând numele de cod „Operațiunea Husky”, invazia din Sicilia a început cu acțiuni de debarcare amfibie și ample operațiuni aeropurtate în golful Gela și în nordul Siracuzei. Pentru a asigura succesul invaziei din Sicilia, Aliații s-au folosit de o stratagemă, țelul ei fiind de a oferi germanilor informații false cu privire la locul invaziei anglo-americane pentru ca germanii să-și concentreze atenția și resursele în altă direcție. Astfel, s-a recurs la mișcarea unor divizii false prin transmiterea unor mesaje radio eronate, ce indicau că Aliații plănuiesc o amplă invazie în Balcani. De asemenea, stratagema presupunea lăsarea în apele Mediteranei, în apropiere de coastele Spaniei, a unui cadavru – un presupus ofițer britanic mort în urma unui accident aviatic – împreună cu o servietă cu documente false din care să reiasă că Aliații urmau să invadeze Grecia și că nu au planuri privind Sicilia. Planul, foarte bine pus la punct, a avut succes, deoarece germanii au căzut în capcană și și-au concentrat mare parte din resurse pentru apărarea Greciei. Așa se face că în Sicilia capacitatea de apărare a germanilor a fost substanțial redusă, iar surpriza avea să vină în noaptea de 9-10 iulie 1943, la ora 2.30 noaptea, când flota aliată a debarcat pe coastele meridionale ale Siciliei și a declanșat atacul asupra insulei. În prima zi după debarcare, Aliații înaintaseră deja 30 de kilometri în interiorul insulei, reușind să ocupe orașul Siracuza. Cu toată rezistența înverșunată a germanilor, în fata superiorității aeriene a adversarului, trupele Axei au fost obligate să se retragă. Astfel, beneficiind de baze solide, Aliații au lansat trei armate în urmărirea inamicului. Trupele britanice au atacat partea de est a insulei, în direcția Messinei, în timp ce canadienii și americanii au luat cu asalt centrul și vestul Siciliei. A urmat ocuparea orașelor Ragusa și Agrigento, apoi trupele generalului Patton au cucerit orașul Palermo, după ce mai înainte reușise să ocupe porturile Trapani și Marsala. Forțele germane au sesizat însă importanța portului Messina și și-au concentrat forțele pentru a împiedica înaintarea Aliaților spre acest strategic port prin care se făcea aproape toată aprovizionarea sa materială, fiind conștienți că pierderea orașului ar fi însemnat ca Aliații să aibă acces pe Muntele Etna, munte care domina strategic partea de nord-est a insulei. Cu toate pregătirile făcute de germani portul și strâmtoarea Messina au fost cucerite de Aliați. La această victorie o contribuție importantă a avut-o populația locală a insulei, aceasta deoarece înaintea debarcării din Sicilia, Aliații, dar în special americanii, au făcut apel la Mafia italiană pentru a-i obține sprijinul în lupta împotriva germanilor. Și cum o bună parte din gangsterii americani erau de origine italiană și întrețineau relații stabile cu Cosa Nostra, Camorra si Naranghetta siciliană, „nașii” italieni din insulă au fost de acord să-i ajute pe Aliați împotriva armatei germane. Astfel, ajutorul acordat de mafioţi trupelor americane, a fost destul de important încât să deschidă drumul victoriilor aliate în Sicilia şi mai târziu în Italia continentală. După război însă, puterea căpătată de „partenerii mafioţi” le-a dat acestora o îndrăzneală care a creat mari probleme atât autorităţilor americane, cât şi celor italiene.

$$$

 Mopul modern – o invenție spaniolă născută din respect și compasiune

În anul 1956, într-o Spanie aflată încă în perioada postbelică, când multe sarcini casnice erau făcute în cele mai grele și rudimentare condiții, un inginer vizionar pe nume Manuel Jalón Corominas a decis că trebuie să schimbe ceva. Nu era vorba despre o inovație de laborator sau despre o descoperire tehnologică spectaculoasă, ci despre o observație simplă, umană, profundă: femeile din jurul său, mamele, surorile, vecinele, spălau podelele în genunchi, ore întregi, cu cârpe ude și mâinile înroșite de la muncă.

Manuel Jalón era inginer aeronautic, cu experiență în domeniul aviației, dar sufletul său era atent la nevoile de zi cu zi. A văzut cum, de fiecare dată când se făcea curățenie, femeile erau silite să se aplece, să stoarcă manual cârpele și să se târască pe podea pentru a curăța suprafețele. Nu era doar o chestiune de disconfort – era un simbol al unei munci istovitoare, invizibile, deseori subapreciate.

Din această frustrare empatică, nu personală, ci pentru suferința altora, a luat naștere o idee simplă, dar revoluționară: de ce să nu creăm un sistem care să permită curățarea podelelor stând în picioare, fără efort fizic inutil?

Astfel s-a născut mopul modern: un instrument compus dintr-un băț lung, la capătul căruia se atașa o lavetă textilă, și un sistem cu găleată și storcător mecanic. A fost pentru prima dată când cineva a combinat ideea de curățare eficientă cu ergonomie și respect pentru demnitatea celui care muncește.

Invenția a fost patentată în 1956 și a început să fie produsă la scară largă în anii următori. Deși la început a fost privită cu scepticism – mai ales în gospodăriile tradiționale –, mopul a devenit rapid un simbol al modernizării treburilor casnice și al ușurării muncii femeilor. Nu a fost doar o unealtă nouă, ci un gest de recunoaștere a unei realități ignorate: munca domestică nu trebuie să doară, nu trebuie să înjosească, nu trebuie să lase urme fizice pe corpul celor care o fac zi de zi.

Manuel Jalón nu a inventat doar un obiect util, ci a schimbat mentalitatea unei epoci. A fost unul dintre primii inventatori care și-au folosit inteligența inginerească nu pentru profit sau glorie, ci pentru a reduce suferința umană în cele mai modeste colțuri ale vieții.

Astăzi, mopul este un obiect banal, prezent în milioane de case din întreaga lume. Însă puțini știu că în spatele său stă o poveste de empatie, inovație și demnitate.

Și că totul a început cu un om care a privit în jur și a spus: „Nu e normal ca cineva să sufere așa pentru a face curat.”

$$$

 PRINȚUL CAROL ȘI ZIZI LAMBRINO

La Iași, unde se afla în refugiu cu întreaga familie regală, Guvernul și Parlamentul, după înfrângerile din toamna anului 1916, prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) o reîntâlnește pe Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi, cu cinci ani mai mică decât el. Provenea dintr-o familie bună, înstărită, cu rădăcini grecești, ea însăși pretinzând că se trage din împăratul bizantin Mihail Rangabe, fapt extrem de discutabil.

„Era o brunetă mică de statură, oacheșă, întru câtva durdulie, plină de imaginație și ambiție și cu o puternică personalitate”. (Paul D. Quinlan) 

Prințul Nicolae, fratele lui Carol, spunea despre ea că era mai degrabă vulgară, ceea ce pare plauzibil având în vedere gusturile lui Carol. Cert e că, în 1918, idila lor se transformă într-o iubire pasională, Carol fiind decis să se căsătorească cu Baby (numele de alint dat de Carol iubitei sale). Părinții lui au încercat să pună capăt relației trimițându-l pe prinț pe front, dar niciunul dintre ei nu și-a putut închipui cât de departe va ajunge moștenitorul tronului în nebunia lui.

Fiind evident că încheierea unei căsătorii pe teritoriu românesc, supus Constituției și legilor românești (care-i interziceau căsătoria cu o româncă), nu este posibilă, Carol, fără să se gândească la consecințe, alege să dezerteze și să plece la Odessa, teritoriu aflat sub autoritatea inamicului, pentru a o lua de soție pe aleasa inimii lui. Pe 2 septembrie pleacă împreună cu Zizi și cu prietenul său, locotenentul Henry Serdici, spre Odessa, dar pe drum este recunoscut și reținut de autoritățile germane de ocupație din Ucraina. 

Nemții însă, dornici să-i provoace neplăceri Regelui Ferdinand, pe care-l acuzau că-și trădase neamul și țara de origine, îl ajută pe Carol să-și ducă la bun sfârșit nebunescul plan. Pe 13 septembrie 1918, în Catedrala Pokrovska din Odessa, Carol și Zizi erau cununați de preotul ortodox Sarafski, care primise 50.000 de lei pentru a oficia o căsătorie ilegală din punctul de vedere al legilor românești, amândoi mirii fiind totuși cetățeni români. Martori au fost Serdici și un ofițer german.

Carol își pregătise escapada destul de bine, astfel că s-a aflat la Curte de dispariția lui după două săptămâni, când faptele oricum erau deja consumate. Șocul a fost îngrozitor pentru ambii părinți. Ferdinand, deși era conștient că fiul său nu împărtășește aceleași idealuri și principii cu el, nu-și putea închipui că Carol va merge atât de departe. Maria a fost afectată îngrozitor și în plan personal, și în plan politic. O durea faptul că fiul ei nu-i spusese nimic, dar se gândea și la soarta dinastiei, pusă acum în pericol de Carol.

 Exemplul familiei țariste, asasinată cu două luni mai devreme, nu era prea încurajator. Carol însuși credea că următoarea familie regală omorâtă va fi cea română. De fapt, a și existat un plan de asasinare a familiei regale, pus la cale de bolșevicii ruși, dar loialitatea Armatei și a populației față de dinastie, precum și fermitatea acțiunilor guvernului Brătianu au împiedicat materializarea lui.

Premierul Alexandru Marghiloman a cerut insistent îndepărtarea lui Carol de la succesiunea regală și numirea prințului Nicolae drept moștenitor al Coroanei. Nici Ferdinand şi nici Maria nu erau însă pregătiți să facă un pas atât de radical. Așa încât l-au trimis pe colonelul Baliff, aghiotantul Reginei, cu trenul regal ca să-l aducă înapoi pe Carol, folosind chiar și forța. Având în vedere că și generalul Averescu, eroul de la Mărăști și fost prim-ministru, cerea îndepărtarea lui Carol de la tron, Știrbey a venit cu soluția salvatoare afirmând că o astfel de măsură trebuie să întrunească consensul tuturor oamenilor politici. Întâlnirea factorilor politici, care nu a fost un Consiliu de Coroană, i-a dat câștig de cauză lui Carol, apărat cu vehemență – contrar opiniilor ulterioare – de Ionel Brătianu:

„De bună seamă, fapta principelui Carol este în sine și prin amănuntele ei odioasă și de neiertat, dar trebuie găsit un mijloc ca să se revină asupra ei. Cu vremea va uita și dinastia va fi astfel scutită – și prin ea țara – de zguduiri de natură a stânjeni întreaga noastră evoluție normală”.

Carol era salvat, dar evident că trebuia să renunțe la căsătorie și să efectueze 75 de zile de arest, ordonate de tatăl său, la Mănăstirea Horaița din munții Bicazului. Pentru oricare alt ofițer din Armata română pedeapsa ar fi fost moartea. Finalul fericit al războiului și intrarea triumfală a suveranilor în București au făcut ca asupra episodului Zizi Lambrino să se aștearnă tăcerea. La 8 ianuarie 1919, Curtea Supremă a României a anulat căsătoria lui Carol cu Zizi. Doar că, odată reveniți în București, cei doi foști soți au început să se revadă și, în scurt timp, Zizi a rămas însărcinată. Carol, om de onoare, voia să recunoască copilul și să se recăsătorească, motiv pentru care a refuzat să-și urmeze regimentul în campania din Ungaria şi a fost nevoie de intervenția extrem de energică și de patetică a Reginei Maria ca să-l facă să plece pe front, totuși:

„Mai degrabă să mori de un glonț dușman și să zaci în bunul pământ românesc, decât să dezertezi într-un asemenea moment”.

Neserios și încăpățânat, ca de obicei, Carol, înainte de a pleca pe front, trimite o scrisoare tatălui său, prin care renunță la tron:

„Declar că renunț la calitatea mea de Principe moștenitor al Coroanei României, atât pentru mine personal, cât și pentru descendenții mei…”.

Familia regală refuză însă să ia act de renunțarea lui Carol la tron, cerând totodată liderilor partidelor politice să nu întreprindă niciun demers în Parlament, fapt care ar fi dus la proclamarea ca prinț moștenitor a lui Nicolae, încă prea mic (avea 15 ani) pentru o asemenea sarcină.

Încetul cu încetul însă, Carol a început să o uite pe Zizi, iar la 7 ianuarie 1920 le-a promis părinților că va renunța la Zizi pentru țara sa. „Sacrificiul” lui Carol a venit la timp, deoarece chiar a doua zi Zizi a dat naștere unui băiețel, care va fi botezat Carol-Mircea, în onoarea tatălui său și în amintirea celui mai mic dintre frații lui Carol, mort în 1916, la vârsta de trei ani, de tifos.

Temându-se că în urma acestui eveniment prințul Carol s-ar putea răzgândi, părinții săi l-au convins să plece într-o croazieră în jurul lumii. Călătoria urma să dureze șapte luni și să aibă ca repere principale Istanbulul, Egiptul, Ceylonul, China, Hong Kong, Japonia și Statele Unite. Cu excepția vizitei în Japonia, care va avea un caracter oficial, restul călătoriei era strict privat. Spre mirarea multora, Carol s-a comportat impecabil în timpul călătoriei, evitând scandalurile, băutura și femeile, vizitând mult (fabrici, firme, muzee, parcuri naturale), uimind pe toată lumea prin afabilitate, cunoștințe generale, spirit pătrunzător, inteligență și umor. Astfel, întrebat de ziariștii americani ce părere are despre prohibiție, care intrase în vigoare de peste opt luni, Carol a replicat ironic:

„Când începe?”

Între timp, în țară, familia regală rezolvase problema cu Zizi Lambrino, oferindu-i acesteia suma de 500.000 de franci plus un fond de 2.200.000 de franci plătibil în următorii 20 de ani, cu condiția să părăsească definitiv țara. Aventurile sentimentale ale prințului moștenitor începeau să coste scump țara, inclusiv din punct de vedere financiar. Cât despre cei doi foști amorezi, ei se vor mai întâlni o singură dată, la Paris, în 1925, când Carol era deja încurcat cu Elena Lupescu. Zizi va muri în 1953, cu două săptămâni înainte de Carol.

Ioan Gherghina - O altfel de istorie (Vol. 1)

$$$

 POVESTEA LALELELOR

Tulipomania sau „nebunia lalelelor” face referire la un context istoric extrem de agitat, când frumoasa şi graţioasa floare de lalea nu numai că a fascinat o lume întreagă, devenind simbolul bogăţiei ostentative, dar aproape că a distrus imperii şi a provocat şi un spectaculos crah financiar, un reper pentru ceea ce se numeşte astăzi o „bulă speculativă”.

„Tulipomania: povestea celei mai râvnite flori şi pasiunile pe care le-a trezit” este titlul unei cărţi publicate în anul 2000, de către Mike Dash, un scriitor, istoric și cercetător galez, care reface „istoria lalelei”, de la originile sale, din îndepărtatele stepe ale Asiei Centrale, trecând prin etapa în care a devenit cea mai mare atracţie a grădinilor imperiale din Constantinopol şi până la momentul în care s-a transformat în cea mai râvnită marfă din Europa.

Laleaua – floarea care a stârnit pasiuni de neimaginat

Laleaua (Tulipa), atât de cunoscută astăzi prin varietatea culorilor şi a formelor, este originară din zonele aspre ale Munţilor Pamir, ale Munţilor Hindu Kush şi din stepele din Kazakhstan, din Asia Centrală. Nomazii turci selgiucizi sunt cei care au adus în Persia aceste minunate flori, simbol al sosirii vremii frumoase.

Laleaua a împodobit, încă din secolul al X-lea, grădinile din Isfahan (într-o vreme, capitala Imperiului Persan) şi i-a inspirat pe poeţii timpului. Vestitul poet persan Omar Khayam a celebrat-o în versurile sale – „Când va răsuna în lume cântec fraged de lalele… Lalelele şi iasomiile/ Aud chiar ceea ce nu-mi poate spune iubita!” etc.)

În secolul al XIII-lea, laleaua cucerise deja Anatolia şi decora numeroasele grădini ale Bagdadului şi Constantinopolului, simbol al rafinamentului și delicateții, ca într-un adevărat Paradis.

Turcii otomani, ca semn al admiraţiei pentru această floare, o foloseau ca motiv în decorarea ceramicii, în picturi, pe pereţii moscheilor, în ţesături şi covoare.

Înaltei Porţi Otomane i se datorează primele experimente care au permis naşterea hibrizilor de lalea, pe care poeţii i-au numit în fel şi chip – laleaua „Lumina paradisului”, „Perla fără egal”, „Pahar de vin”, „Cea care dă foc inimii”, „Sulița de culoarea rodiei”, „Cristalul roz”, „Cocheta delicată”, „Steaua fericirii”, „Bucuria crescândă”, „Lumina spiritului”, „Chipul iubitului” etc. – peste 50 000 de bulbi fiind duşi din Alep (unul dintre cele mai importante oraşe antice, aflat la intersecţia principalelor rute comerciale), pentru a înfrumuseța grădinile sultanului Selim al II-lea.

Se spune chiar că soldaţii turci obişnuiau să poarte turbanele si veşmintele decorate cu simbolul lalelei, pentru a le purta noroc în bătălie, aceasta fiind considerată „floare divină”.

Occidentalii, fascinaţi de floarea de lalea

Călătorii occidentali ajunşi în Imperiul Otoman au fost fascinaţi de frumuseţea şi varietatea lalelelor şi, potrivit documentelor, un farmacist din Auvergne (Franţa), care a vizitat Constantinopolul în 1547, Pierre Belon, este cel care s-a întors acasă cu primele exemplare.

Câțiva ani mai târziu, în 1554, Ogier Ghislain de Busbecq, ambasador al Sfântului Imperiu Roman la Constantinopol, pasionat de lumea plantelor, a trimis primii bulbi de lalele prietenului său olandez, Charles de l’Écluse, mai cunoscut sub numele de Carolus Clusius (botanist, poate cel mai influent dintre toți horticultorii secolului al XVI-lea ), care i-a aclimatizat în Țările de Jos.

El a numit aceste flori „tulip”, confundând cuvântul turcesc pentru „turban” (tulipan/ tulbend, provenit din persanul „delbend”) cu denumirea florii (numită, în turcă, „lale”). De altfel, mulţi asociau forma frumoasei flori cu cea a impresionantelor turbane turceşti.

Carolus Clusius a început să cultive lalele în grădinile botanice de la Leiden, care a distribuit apoi exemplare în toată Europa, punând astfel bazele industriei olandeze a bulbilor de lalele. Tot el a identificat virusul de „rupere” a lalelelor, din pricina căruia pe petalele florilor se combinau uneori mai multe culori, rezultând linii complicate, dungi sau efecte de flacără sau se produceau decolorări sau intensificări locale ale culorilor.

Tulipomania sau „nebunia lalelelor”

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, laleaua împodobea grădinile şi parcurile din Viena, Frankfurt, Londra şi din alte mari oraşe europene. În culori intense, marmorate, laleaua era foarte diferită de toate florile cunoscute în Europa la acea vreme.

Proaspăt eliberați de dominația spaniolă, comercianții olandezi au adunat averi colosale datorită comerțului cu lalele, în Indiile de Est. Cu o singură călătorie (dacă se întorcea cu bine), un comerciant putea spera să-și înmulțească de cinci ori investiția.

Această nouă clasă de negustori și-a etalat noua bogăție construind case somptuoase, înconjurate de grădini cu flori, în care „vedeta” era, desigur, spectaculoasa lalea, devenită rapid un articol de lux, un simbol al succesului și al bogăției.

Entuziasmul era extraordinar, mai ales în Țările de Jos, unde comercianții și bancherii nu ezitau să investească o avere în cele mai rare soiuri de lalele, pentru a-și prezenta succesul. „Tulipomania”/ „nebunia lalelelor” începuse.

Lalelele înfloresc între aprilie și mai, timp de aproximativ o săptămână. În faza de repaus a plantei, între iunie și septembrie, bulbii pot fi smulși și transportați, astfel că tranzacțiile efective aveau loc doar în această perioadă. În restul anului, florarii semnau contracte în fața notarului pentru achiziționarea de bulbi la sfârșitul sezonului. Astfel au dezvoltat olandezii una dintre numeroasele tehnici ale finanțelor moderne, creând o bursă de lalele deschisă pe tot parcursul anului.

Pe măsură ce florile câștigau în popularitate, profesioniștii plăteau din ce în ce mai mult pentru bulbii infectați cu viruşi (pentru că florile erau spectaculoase prin combinarea culorilor), iar prețurile continuau să crească. Entuziasmul („tulipomania”) a fost de așa natură încât comerțul cu lalele a dus la prima bulă economică din istorie.

Tulipomania devine de nestăpânit

În 1634, o cerere uriaşă de bulbi de lalele, din Franța, a alimentat în continuare creșterea prețurilor. Simțind mișcarea „corectă”, speculatorii au intrat pe piață. Prețul unui contract a continuat să crească pe tot parcursul anului 1636, iar în noiembrie și prețul lalelelor (nu numai al bulbilor) a început să crească. Bulbii de lalea ajunseseră al patrulea cel mai exportat produs din Olanda, după gin, heringi și cașcaval.

Pentru că, la acel moment, bulbii de lalele erau considerați o marfă de lux și de prestigiu în societatea olandeză, prețurile au devenit uriaşe, iar oamenii au început să cumpere bulbi în speranța că prețurile vor continua să crească, oferindu-le astfel oportunitatea de a face profit pe măsură ce valorile crescute ale lalelelor mergeau mai departe.

În 1635, era nevoie de 100 000 de florini pentru a cumpăra un lot de 40 de bulbi (un florin de la vremea aceea era echivalentul a aproximativ 11 euro astăzi). Cu preţul unui bulb de lalea se putea cumpăra o casă în cele mai exclusiviste cartiere ale Amsterdamului. Tulipomania a ajuns la apogeu în iarna 1636 - 1637.

Extraordinarele iluzii populare şi nebunia mulţimii…

Într-o carte intitulată “Extraordinary Popular Delusions and the Madness of Crowd “ (“Extraordinarele iluzii populare şi nebunia mulţimii”), jurnalistul scoțian Charles Mackay spune că, la un moment dat, s-au oferit 5 hectare de teren pentru un singur bulb de lalea. Florarii apreciau în special câteva specii.

Cea mai valoroasă era cea numită „Semper augustus”, evaluată la două mii de florini. Se pretindea că era atât de rară încât nu existau decât două flori din această specie, una în Harlem, cealaltă în Amsterdam. Un particular, pentru a avea un astfel de bulb, a oferit 4 600 de florini și, în plus, o trăsură frumoasă cu doi cai și toate accesoriile.

În februarie 1637, prețul contractelor s-a prăbușit și comerțul s-a oprit brusc. La data de 6 februarie 1637, când preţul bulbilor de lalele scăzuse cu 90%, tulipomania s-a încheiat. Au mai rămas doar vânzători, care, în pofida „promoţiilor”, nu au mai reuşit să salveze afacerea. Ciuma bubonică izbucnită în aceeaşi perioadă, în Haarlem (la 20 de kilometri de Amsterdam) a pus capăt, într-un fel, „nebuniei lalelelor” (tulipomania) şi luxului susţinut de o economie de consum.

Din Ţările de Jos, tulipomania s-a „întors” în Turcia

După ce, în 1637, tulipomania a dus Ţările de Jos într-o uriaşă criză economică, pentru care (zadarnic) s-a cerut şi intervenţia statului, „nebunia lalelelor” s-a „întors” în Imperiul Otoman, acolo unde începuse fascinaţia pentru aceste flori.

Mulţi sultani (inainte si după „criza lalelelor” din Țările de Jos), mai ales în perioadele mai calme ale istoriei otomane, au fost fascinaţi de frumuseţea lalelei. Sultanul Mehmed al II-lea Fatih a decorat grădinile Constantinopolului, in special pe cele ale Palatului Topkapı, proiectate de sultan, cu mii de lalele. Peste nouă sute de grădinari erau responsabili cu întreținerea florilor.

În timpul cuceririlor sale, Suleiman I s-a înconjurat de diverşi oameni puternici, pe care i-a ţinut aproape, inclusiv Mohammed Babur, care controla Afganistanul. Pasionat de flori, Babur a pus să fie plantate lalele în și în jurul fiecărui oraș cucerit. Şi-a încheiat zilele la Samarkand, înconjurat de cel mai mare câmp de lalele plantat vreodată.

Sultanul Ahmed al III-lea a făcut din lalea emblema lungii sale domnii. Perioada 21 iulie 1718 – 28 septembrie 1730 este cunoscută, în Imperiul Otoman, ca “Era lalelelor”, floarea devenind, mai mult ca oricând, semnul înaltei societăţi şi al lumii otomane, în general – de la decorarea palatelor, grădinilor, până la artă (pictură, literatură), vestimentaţie şi pieţele de flori, expresie a perfecţiunii şi a frumuseţii.

În jurul anului 1700, s-a desfăşurat, în Turcia, şi primul festival al lalelelor, marcat în nopţi cu lună plină, în grădini cu mii de lalele şi felinare de cristal, loc de promenadă pentru oaspeţii invitaţi să admire florile şi să asculte cântecul canarilor şi al privighetorilor din colivii, oaspeţi care trebuiau să respecte un cod vestimentar în armonie cu florile.

O referinţă majoră de „bulă speculativă”, în istoria economică şi financiară

Tulipomania olandeză a rămas o referinţă majoră de “bulă speculativă”, în istoria economică şi financiară, până astăzi, la mai bine de patru secole de la producerea acesteia, ilustrând modul în care convingerile (colective) ale unei mulțimi de oameni şi încrederea în semnificaţiile unor “valori”, la un moment dat, pot duce la rezultate dezastruoase.

Tulipomania s-a desfășurat sub forma unor speculații frenetice, care au dus la o creștere a prețurilor lalelelor și la un colaps brutal care a provocat pierderi substanțiale investitorilor, destabilizând întreaga economie olandeză.

În prezent, ca şi la începutul secolului al XVII-lea, în Olanda, când s-a produs „tulipomania”, o bulă speculativă se referă la o perioadă în care prețurile unui activ cresc rapid și semnificativ, adesea dincolo de valorile lor reale.

Această creștere exagerată este alimentată de optimismul excesiv, de speculații și de încredere irațională în potențialul de profit rapid. În timpul unei bule speculative, investitorii pot cumpăra active în speranța că prețurile vor continua să crească, permițându-le să vândă ulterior și să obțină un profit substanțial.

Aspectul cheie al unei bule speculative este că prețurile cresc nu din cauza fundamentelor solide ale activului, ci, mai degrabă, din cauza unui comportament colectiv de cumpărare, speculație și optimism exagerat. Investitorii pot fi motivați de teama de a rata niste câștiguri sau de teama că prețurile vor continua să crească, ceea ce duce la o spirală ascendentă a acestora.

O bulă speculativă este efemeră, deoarece nu poate fi susținută pe termen lung de fundamentele economice. În cele din urmă, „bula” se sparge, atunci când există o schimbare în sentimentul investitorilor, când apar informații care contrazic optimismul general sau când investitorii încep să vândă în masă, ceea ce duce la o scădere bruscă și semnificativă a prețurilor, cu pierderi importante pentru cei care au investit.

Laleaua, astăzi – simbol naţional, în Turcia şi Olanda

Şi astăzi, în Turcia, laleaua este considerată un simbol naţional. La Istambul, Izmir, Bursa, Antalya etc., se organizează „Festivalul lalelelor”, în aprilie, unde se realizează şi cele mai mari covoare de lalele din lume. Liniile Aeriene Turce au ca siglă o imagine stilizată (pasăre sau lalea), forma paharelor din care se bea tradtionalul ceai turcesc este similară cu cea a florii de lalea, covoarele, ţesăturile turceşti sunt decorate cu acest motiv etc.

Pe de altă parte, Olanda este cunoscută, în prezent, în toată lumea. ca „Țara lalelelor”. În pofida „nebuniei lalelelor”/ Tulimania, din secolul al XVII-lea, olandezii iubesc această floare căreia i-au dedicat „Ziua Națională a Lalelei”, în fiecare an, în ianuarie.

Mii de hectare din această ţară cu o suprafaţă mică sunt acoperite de culturi de lalele. Şi aici, ca şi în Turcia, în fiecare an, din aprilie până în mai, se desfăşoară „Festivalul lalelelor”, sub deviza „Fiecare cetățean are propria lalea”, pentru a reaminti legătura cu totul specială pe care ţara a avut-o si o are cu această floare. 80% din bulbii de lalea vânduți în lume provin din Olanda, iar la Keukenhof (în apropiere de Amsterdam) se află cel mai mare și cel mai cunoscut parc de flori din lume.

$$$

 VIAȚA LUI PLATON

Platon din Atena (424 sau 423 – 347 î.Hr.) a fost un filozof grec antic a cărui operă este considerată atât de importantă încât i se atribuie crearea a ceea ce înțelegem acum ca filozofie. Unii oameni îi rezervă această onoare profesorului său, Socrate. Cu toate acestea, deoarece Socrate nu a scris sau publicat niciodată vreun text, ne-au rămas doar descrierile semificţionale care s-au scris despre el. 

Tot ceea ce spune Platon despre Socrate, și mai ales toată filosofia care i se atribuie în dialogurile lui Platon, este mai degrabă opera lui Platon însuși. Omagiul lui Platon adus profesorului său a fost să-i dezvolte liniile de gândire, mai degrabă decât să-l imite inconștient.Aceste evoluții l-au determinat să aducă contribuții importante în toate domeniile filosofiei: metafizică, epistemologie, teorie politică, jurisprudență și penologie, etică, știință, religie, limbaj, artă și estetică, prietenie și dragoste.Filosoful britanic Alfred North Whitehead din secolul al XX-lea a scris celebra frază: „Cea mai sigură caracterizare generală a tradiției filosofice europene este că ea constă dintr-o serie de note de subsol la Platon”.

Nume și naștere

Platon s-a născut într-o familie bogată ateniană în 424 sau 423 î.Hr., nu în 428 sau 427, așa cum se crede în mod obișnuit.O altă concepție greșită comună este că „Platon” a fost inițial o poreclă care a rămas și că numele lui de naștere a fost Aristocles, ceea ce este fals. Aristocles, numele bunicului său, i-ar fi fost dat special nepotului cel mare, dar Platon avea doi frați mai mari, Adeimantus și Glaucon, și o soră mai mare, Potone. Platon era un nume perfect comun în Atena antică și chiar știm de existența unui alt faimos Platon, un poet comic. Faptul că cuvântul sună ca grecescul platus, adică „de construcție robustă” sau eventual (cum preferau biografii antici) „de intelect grandios”, este irelevant.

Surse

Sursele gândirii lui Platon sunt lucrările sale scrise, cunoscute ca „Dialoguri” pentru că majoritatea descriu în mod strălucit conversații fictive, de obicei avându-l ca protagonist pe Socrate. Păstrarea operelor complete ale lui Platon este un semn al importanței operei sale chiar și în cele mai vechi timpuri.Avem fiecare cuvânt pe care l-a scris, în timp ce marea majoritate a literaturii grecești antice s-a pierdut pentru că nu s-a considerat că merită păstrată, deoarece manuscrisele erau greu de păstrat și consuma mult timp pentru a copia.

Sursele vieții lui Platon sunt trei. Dialogurile în sine nu ne spun aproape nimic pentru că era stilul lui Platon să nu scrie despre el, ca un biograf. Există câteva biografii scurte scrise între secolul I î.Hr. și secolul VI d.Hr., dar ele nu sunt de încredere. Marea faimă și importanță a lui Platon au făcut ca și în timpul vieții sale să atragă atât laude excesive, cât și calomnii excesive. De exemplu, se spunea că nu era fiul unui tată muritor, ci al lui Apollo, zeul iluminării intelectuale.Pe de altă parte, se spunea că Platon este respingător din punct de vedere fizic, corupt moral și necinstit din punct de vedere intelectual. A fost un pederast, un curvar și sclav al tiranilor, în ciuda foamei sale de putere politică. Multe dintre poveștile spuse în aceste biografii sunt pură bârfă sau, și mai rău, fantezie. Este ușor să respingi povești precum că Platon a murit de rușine când nu a putut răspunde la o ghicitoare.

Ultima sursă din viața lui Platon este o serie de scrisori scrise sub numele lui. Autenticitatea tuturor acestor scrisori este foarte controversată, dar trei dintre ele, numerele 3, 7 și 8, sunt probabil autentice. Ele ne oferă o mulțime de detalii, în special despre vizitele lui Platon la Siracuza.

Politică

Platon a crescut într-o perioadă de război. Războiul Peloponeziac dintre o alianță condusă de Atena și o alta condusă de Sparta s-a întins din 431 până în 404 î.Hr. În timpul adolescenței lui Platon, Atena ajunsese la limitele forțelor sale și urma să piardă războiul. A fost un război teribil și o perioadă întunecată pentru copii.

La sfârșitul războiului din 404 î.Hr., spartanii victorioși au desființat celebra democrație ateniană și au impus o oligarhie de 30 de oameni, a cărei cruzime a câștigat în curând numele de cei Treizeci de tirani. Mai mulți membri ai cercului socratic au fost implicați în oligarhie, inclusiv două dintre rudele apropiate ale lui Platon, Critias, vărul primar al mamei sale Perictione și Charmides, fratele mamei sale. Platon a fost inițial atras de programul său de reînarmare morală a Atenei: o îndepărtare de iresponsabilitatea democrației extreme și o întoarcere la virtuțile de odinioară. La fel ca mulți tineri din clasa sa, Platon a avut în vedere o carieră politică, dar a fost descurajat de cruzimea celor Treizeci. Cu toate acestea, acel regim nu va dura mult. Poate că Platon ar fi putut urma o carieră politică sub democrația restaurată. Dar în 399 î.Hr., democrația l-a condamnat la moarte pe iubitul său profesor Socrate, probabil în mare parte din cauza numărului de membri ai cercului socratic atrași de oligarhie. Platon s-a îndepărtat de politică și și-a început cariera de 50 de ani ca scriitor.

Cu toate acestea, mulți ani mai târziu s-a întors în politică când i s-a oferit ocazia de a-l influența pe Dionisie al II-lea al Siracuza, cel mai puternic monarh din Europa la acea vreme. Platon nu a fost atât de nerealist încât să creadă că l-ar putea transforma pe Dionisie într-un conducător filozof pe linia dialogulorilor sale din „Republica”, dar spera să modereze monarhia absolută în direcția unui amestec de monarhie și democrație. În ciuda a două încercări, în 366–365 î.Hr. și 361-360 î.Hr., Platon a trebuit în cele din urmă să admită că Dionisie nu era un material adecvat. Incursiunile sale în politică au fost un eșec și s-a întors la predare și scris.

Cariera didactică

Platon preda încă din anii 390 î.Hr. Mulți tineri din Atena considerau filozofia o modalitate de a-și perfecționa intelectul și de a-și desăvârși educația, așa că lui Platon nu i-au lipsit niciodată studenții. Dar și-a dorit să fie înconjurat de oameni care acceptau filozofia așa cum o înțelegea el, ca un instrument de reformare a caracterului și de înțelegere a lumii. În 383 î.Hr., el și-a fondat școala cunoscută sub numele de Academia, într-un cartier al Atenei. În scurt timp, a atras unele dintre cele mai mari minți ale zilei. Dintre aceștia, se remarcă Aristotel din Stagira și Eudoxus din Cnidus, deoarece se știe că și-au dezvoltat o mare parte din gândirea și cercetarea în cadrul Academiei. Școala a suferit multe schimbări, dar a durat până în secolul al VI-lea d.Hr., mai mult decât orice altă instituție de acest gen din Europa până în acel moment.Școala a fost numită după altarul din apropiere al eroului local Academus.

Astfel, în afară de vizitele la Siracuza, viața lui Platon a fost în esență viața liniștită a unui savant, în mare măsură lipsită de incidente incitante.A murit în 347 î.Hr. Nu știm care a fost cauza, dar cei 76 de ani ai lui erau o vârstă înaintată pentru vremea respectivă. Cele mai vechi biografii existente spun că ar fi suferit de febră, dar nu știm ce tip. O epigramă, scrisă probabil de Speusippus, nepotul lui Platon și succesorul în fruntea Academiei, spune: 

„Deși Pământul adăpostește corpul lui Platon aici în sânul său,

Sufletul lui este printre fericiți, egal cu cel al zeilor.”

Surse:

Boys-Stones, George și Rowe, Christopher. Cercul lui Socrate. Hackett Publishing Company, Inc., 2013.

Platon și John M. Cooper și DS Hutchinson. Platon. Hackett Publishing Co., 1997.

Platon: Academia | Internet Encyclopedia of Philosophy .

Robin Waterfield. De ce a murit Socrate. WW Norton & Company, 2009.

Whitehead, Alfred North. Proces și realitate. Presă liberă, 1979.

$$$

 PLANETA 9

Planeta Nouă - denumită și Planeta X - este un obiect masiv, ipotetic, pe o orbită eliptică mult dincolo de Pluto, aproximativ la o distanță care ar fi nevoie de 10.000 până la 20.000 de ani Pământului pentru a finaliza o singură călătorie în jurul Soarelui. 

Deși nu s-au făcut vreodată observații directe ale unui obiect care să se potrivească descrierii Planetei Nouă, modelele neașteptate de pe orbitele altor obiecte mai mici din zonele înghețate exterioare ale Sistemului Solar ar putea fi explicate prin atracția gravitațională a unui astfel de corp.

La începutul anului 2016 , astronomii de la Institutul de Tehnologie din California, Mike Brown (renumit pentru rolul său în retrogradarea lui Pluto de la rangul său de a noua planetă în 2005) și Konstantin Batygin și-au anunțat observarea orbita planetei pitice 2012 VP113 aliniindu-se extraordinar de bine cu orbitele a cinci alte obiecte transneptuniene extreme.

Deși potențial o coincidență, șansele ca această grupare să apară fără ca ceva să le tragă la loc au fost de aproximativ 1 din 14.000, potrivit lui Brown.

Doi ani mai târziu , obiectul trans-neptunian 2015 BP519 a fost, de asemenea, calculat a fi pe o traiectorie neobișnuită, una care ar putea fi afectată de o masă similară.

Până în prezent, cea mai bună dovadă a unei planete nedescoperite în cele mai îndepărtate zone ale Sistemului nostru Solar rămâne această grupare, împreună cu o înclinare ciudată a orbitelor lor și orbita lui 90377 Sedna care nu poate fi explicată prin prezența lui Neptun.

Cu toate acestea, analizele ulterioare efectuate de Outer Solar System Origins Survey , precum și alte câteva rezultate ale sondajului , nu au găsit niciun semn de grupare între alte obiecte trans-neptuniene relevante, făcând existența Planetei Nouă extrem de controversată pentru moment.

Presupunând că acest obiect asemănător planetei există într-adevăr acolo, masa Planetei Nouă ar fi cel mai probabil o magnitudine (de aproximativ 10 ori) mai mare decât cea a Pământului, cu o circumferință apropiindu-se de intervalul unuia dintre giganții noștri de gheață. 

Un scenariu probabil care explică poziția îndepărtată a corpului își plasează originile undeva între orbitele lui Jupiter și Neptun, cu o naștere la fel ca oricare dintre celelalte planete gazoase din Sistemul nostru Solar. 

Înainte de a se putea înghesui, Planeta Nouă ar fi primit o lovitură de la puțul gravitațional al unuia dintre cei doi giganți de gaz și s-ar fi găsit printre deșeurile de gheață.

În ciuda orbitei sale mari și lente, ar fi trebuit să treacă suficient timp de la începutul Sistemului Solar pentru ca acesta să-și fi curățat orbita de bucăți înghețate de praf și rocă, câștigând această minge de gaz pipernicită un titlu oficial planetar.

În mod alternativ, deși este mult mai puțin probabil să dispară, Planeta Nouă ar putea fi un copil adoptat smuls de la o altă stea trecătoare cu mult, cu mult timp în urmă. Ce altceva ar putea explica gruparea neobișnuită a orbitelor obiectelor trans-neptuniene?

Lăsând la o parte erorile, părtinirile sau coincidențele, orbitele legate în mod ciudat între obiectele trans-neptuniene ar putea fi rezultatul mai multor fenomene, altele decât o planetă mare, ascunsă. De exemplu, mai multe obiecte mai mici în zona potrivită, la momentul potrivit, ar putea furniza forța gravitațională necesară

La un nivel mai exotic, o masă mare, întunecată, ar putea fi explicată prin prezența unei mici găuri negre, una abia suficient de mare pentru a încăpea în bolul tău de fructe.

Mai puțin incitantă este posibilitatea unor instabilități descrise matematic într-un disc în orbită .

Dacă Planeta Nouă există, îndepărtarea sa extremă - undeva de aproximativ 10 ori mai departe decât Neptun - limitează cantitatea de lumină solară care se reflectă înapoi de la suprafața sa. Găsirea lui ar fi mai dificilă cu cât este mai departe. Nu doar din cauza lipsei de culoare, dar scăderea relativă a vitezei orbitale ar face diferențele de poziție mai greu de identificat.

Există telescoape capabile să observe un obiect de această dimensiune, deși cu atât de mult cer de acoperit, cercetătorii ar trebui mai întâi să reducă secțiuni ale spațiului în care este puțin probabil să existe Planeta Nouă.

Urmărirea mai multor obiecte trans-neptuniene ar putea ajuta la gestionarea acestui lucru. Măsurătorile lui Cassini pe Saturn au exclus, de asemenea, regiuni ale Sistemului nostru Solar de la influența ipotetică a planetei.

Deocamdată, sistemul nostru solar rămâne o familie de opt planete. Chiar dacă nu se găsește niciun semn al unui al nouălea membru, căutarea noastră ar putea dezvălui secrete mai mult decât suficiente despre cartierul nostru astronomic pentru a face vânătoarea să merite. 

Ioan Gherghina - Mistere și enigme, Vol.19

$$$

 ȘAPTE PITICI DIN MARAMUREȘ LA AUSCHWITZ

În 1869 se năștea la Rozavlea, în Maramureș, Shimshon Isac Ovici, rabin și comediant ambulant. În 1921, când a venit pe lume și ultimul din cei zece copii ai săi, Ovici (1868–1923), afectat de nanism hipofizar (piticism), se putea lăuda cu performanța de a fi ajuns capul celei mai numeroase familii de pitici din lume. Douăzeci de ani mai târziu, familia Ovici înregistra, însă, un record mult mai amar: a fost una din cele două familii extinse care au supraviețuit infernului de la Auschwitz.

Copiii lui Ovici au învățaț de mici că trebuie să fie uniți, să nu se despartă sub nicio formă unul de celălalt. Urmând acest sfat părintesc, și-au format propriul grup artistic, Trupa de Teatru Liliput (sau „Circul de pitici” cum îi spuneau localnicii), care în anii 1920-1930 a cunoscut un succes deosebit, cu turnee în România, Ungaria și Cehia și un repertoriu cântat în idiș, maghiară, română, rusă și germană. Mereu eleganți și având aura unor artiști de talie internațională, au fost primii locutori ai Rozavlei cu aparat radio și automobil. Membrii mai înalți ai familiei au ajutat trupa la organizarea spectacolelor, iar când nu erau în turneu, locuiau toți împreună, în aceeași casă.

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, familia Ovici număra doisprezece membri, șapte dintre ei fiind pitici. După cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în septembrie 1940, au intrat în vigoare legile rasiale, care interziceau artiștilor evrei să țină spectacole pentru non-evrei. Trupa familiei Ovici a reușit, însă, să-și procure documente personale care omiteau faptul că erau evrei, reușind astfel să-și continue turneele până în mai 1944, când toți cei doisprezece au fost deportați la Auschwitz-Birkenau, alături de cele 3500 de persoane câte formau pe atunci comunitatea evreiască locală. Pentru o Germanie obsedată de rasa perfectă, liliputanii familiei Ovici erau de două ori indezirabili: ca evrei și ca indivizi cu statură „deviantă”.

La Auschwitz, întreaga familie Ovici a fost preluată de Josef Mengele, medicul lagărului. „Îngerul morții” s-a arătat imediat interesat de ei și i-a separat de restul deținuților pentru a-i putea monitoriza. Mengele era curios să afle cum de unii membri ai familiei sunt pitici iar alții sunt de statură medie, gândindu-se că va putea dezlega astfel secretul piticismului. Pentru a-i ține pe Ovici sănătoși pentru experimentele sale, doctor Mengele le-a oferit condiții de igienă, mâncare și haine mult mai bune decât pentru ceilalți deținuți din lagăr.

Familia Ovici a fost supusă mai multor teste, inumane, care depășeau, evident, limitele oricărei deontologii medicale. Ei urmau să fie uciși de îndată ce Mengele ar fi terminat experimentele. Șansa, însă, le-a surâs: au apucat să se vadă eliberați pe 27 ianuarie 1945. Armata Roșie i-a dus într-un lagăr de refugiați din Uniunea Sovietică de unde, mai târziu, au fost eliberați. S-au întors acasă, în Rozavlea, după ce au mers pe jos șapte luni.

Casa le-a fost jefuită, dar au reușit să-și recupereze bijuteriile și banii ascunși înainte de a fi deportați la Auschwitz. Au plecat, apoi, cu toții, mai întâi la Sighet și de acolo în Belgia. În mai 1949, au emigrat în Israel, stabilindu-se în Haifa. Și-au reluat turneele rebotezați în trupa Cei șapte pitici de la Auschwitz. Cabareturile lor s-au bucurat de un succes extraordinar, cu public numeros. În 1955, s-au pensionat și și-au cumpărat o sală de cinema. Prima născută dintre piticii Ovici, Rozika, a murit în 1984, la vârsta de 98 de ani. Ultimul supraviețuitor al familiei, Perla Ovici, a murit în 2001.

În martie 2013, actorul american Warwick Davis, cunoscut pentru rolurile sale din producțiile de succes Războiul stelelor și Harry Potter, a prezentat un episod din serialul Perspective al postului ITV intitululat Warwick Davis – The Seven Dwarfs of Auschwitz (Warwick Davis – Cei șapte pitici de la Auschwitz), documentar în care Davis, pitic și el, merge pe urmele familiei Ovici. Povestea acestora este redată și într-o carte scrisă de jurnaliștii Yehuda Koren și Eilat Negev.

Întâlnirea cu dr. Mengele

„În fiecare vagon stăteau înghesuiți circa optzeci de oameni, cu lucrurile lor sărăcăcioase. Locul era foarte îngust iar oamenii trebuiau să stea ore întregi în picioare. De așezat, se așezau pe rând, cu schimbul. Piticii se aflau într-o situație specială: din cauza picioarelor slabe, tot drumul li s-a permis să călătorească așezați. Formau o mică insulă printre cei care stăteau în picioare, fiind înghesuiți de aceștia din toate părțile. Abia primeau aer și leșinau adeseori.

Nimeni nu știa unde vor fi duși și cât va dura călătoria. Familiile trebuiau să-și drămuiască puținele alimente pe care le aveau. […] Unii plângeau, alții se rugau, iar restul îndurau apatici. În vagon era un miros pestilenițal insuportabil. La optzeci de oameni era o singura găleată în care își puteau face necesitățile. Pentru familia Ovici, gura găleții era prea mare, unei femei i s-a făcut însă milă de ei și le-a permis să folosească olița copilului ei.

Trenul oprea des, schimba direcția sau staționa ore în șir gări necunoscute. Oamenii și-au pierdut rapid orice simț al spațiului și timpului. O dată pe zi, se opreau în câmp deschis. Ușile se deschideau și oamenii, sufocați, puteau coborî printre puștile îndreptate spre ei ca să-și facă necesitățile. Înainte, însă, erau atenționați că dacă vreunul dintre ei va încerca să fugă, toți ceilalți din vagon vor fi împușcați. Familia Ovici nu îndrăznea să coboare nici măcar atunci. Au stat trei zile și trei nopți ghemuiți în vagonul îmbâcsit, înfometați, însetați, respirând greu și disperați. La un moment dat, trenul a încetinit și s-a oprit brusc. Ușile s-au deschis într-un zgomot uriaș, vagonul fiind pătruns de aerul rece și îmbietător al nopții.

Când s-au oprit în ușa vagonului, au fost orbiți de reflectoare. Pe rampa de sub ei mârâiau câini fioroși, ațâțați de soldații care urlau. În vagon urcau bărbați îmbrăcați în zeghe, ca să-i împingă afară pe cei epuizați sau încremeniți de groază.

– Bagajele lăsați-le aici, o să le primiți mai târziu, li s-a spus în idiș.

Simon Slomovici își cobora protejații din vagon câte unul. Aveau atâtea rânduri de haine pe ei încât abia îi putea ține în brațe. Soldații alergau de-a lungul rampei strigând în germană:

– Gemenii în față! Gemenii să iasă în față! Bărbații în stânga, femeile și copiii în dreapta! Aliniera pe rânduri de câte cinci!

Toată scena era bizară. Simon și băiatul său de nouăsprezece ani, Mordechaj, se uitau neputincioși cum mulțimea de oameni ce cobora din tren o ia cu ei și pe Haja, soția lui Simon, cu cei cinci copii mai mici ai ei. Familia Ovici era împinsă de colo-colo pe rampă. Se țineau unul de altul disperați ca nu cumva să-i despartă cineva. Sara, Lea, Dora și doi copii ai ei au încercat să facă un cerc în jurul lor ca să-i protejeze. Haja Slomovici se tot întorcea să dea de Simon în mulțime, dar nu-l vedea nicăieri. Trebuie să-l găsească! Și-a luat inima-n dinți și, foarte hotărâtă, cu copiii de mână trăgându-i după ea, a reușit să se întoarcă la vagon prin marea de oameni care mergea în sens opus. N-a ajuns mai departe, calea i-a fost tăiată de câțiva militari înarmați. Disperată și la limita leșinului, descoperise că o echipă de soldați tocmai se adunase în jurul familiei Ovici. Nu îi avea la inimă, pentru că ani la rând abia își văzuse soțul, care a lucrat împreună cu liliputanii. Totuși, trăgând de copii, s-a furișat până la ei.

– Dumneata cine ești?, s-a răstit la ea un ofițer

– Suntem din aceeași familie, locuim în același sat, a răspuns Haja hotărâtă.

Ovicii știau ca nu erau rude și că soțul ei era doar șoferul și ajutorul lor, dar au stat liniștiți, fără să spună ceva. Habar n-aveau unde sunt și ce li se va întâmpla, dar au acceptat că Haja vrea să-și lege soarta de a lor. Doamna Slomovici, împreună cu cei cinci copii, au reușit astfel să intre în cercul protejat. Asta a îmbărbătat-o într-atât încât i s-a adresat din nou ofițerului:

– Soțul și fiul meu sunt acolo, la bărbați. Pot veni și ei aici?

În timp ce alte familii, soți și soții, fete și băieți erau despărțiți în mod brutal, un soldat a fost trimis după cei doi bărbații din familia Slomovici. N-aveau nicio explicație, dar se bucurau că toți douăzeci au rămas împreună și asta era tot ce conta.

Încurajați de receptivitatea ofițerilor germani, liliputanii și-au recâștigat încrederea și au început să se comporte iar ca niște vedete, de parcă erau înconjurați nu de o echipă de ofițeri naziști, ci de o armată de simpatizanți. Cu o oarecare fantezie și cinism se simțeau de parcă erau în turneu: starurile erau asaltate de fani. Miki Ovici a mers chiar până acolo încât a scos din buzunarul interior al paltonului niște vederi cu dedicație, pe care scria: „Amintire de la Trupa Liliput”, și a început să le împartă printre uimiții ofițeri SS. Gitel-Lea Fischmann și fiica sa, două vecine din Rozavlea, s-au oprit din mers pentru a vedea incredibila scenă.

– Să nu-mi spuneți ca și ele sunt rude cu voi!, a glumit unul dintre ofițeri. Înainte ca doamnele Fischmann să fi apucat un răspuns, Miki Ovici s-a grăbit să le ajute și a arătat spre Bessi, fata de douăzeci de ani, îmbujorată de sfioșenie:

– Încă nu, dar nu peste mult timp vom fi. Ea este logodnica mea.

– Nu contează. Stați deoparte și nu vă mișcați până când nu ajunge și dr. Mengele aici!, le-a ordonat unul dintre ofițeri, punând un soldat să păzească grupul lărgit deja la douăzeci și două de persoane.

– Să nu se atingă nimeni de ei până când nu-i vede dr. Mengele, a continuat ofițerul.

Era trecut de miezul nopții, vineri, 19 mai 1944.

Ovicii stăteau pe marginea rampei și priveau cum unchii, mătușele, verișorii, prietenii și vecinii din sat dispar din fața ochilor lor în timp ce se îndreptă spre cele două turnuri uriașe din gurile cărora ieșea fum și foc.

– Dar ce e focul ăla din spate?, a întrebat Perla.

Un bărbat în haine vărgate i-a aruncat o privire rece:

– Păi, tu nu știi unde te afli?! Asta nu-i vreo brutărie, suntem la Auschwitz, mormântul lui Israel, și vei muri și tu în cuptor îndată.

Bărbatul n-o spunea din răutate, ci din amărăciunea disperării. Evreul polonez, mai curând o umbră a ceea ce a fost cândva, era de prea multă vreme în acest infern și îl scotea din minți naivitatea noilor sosiți, care habar n-aveau prin ce trec, de ani de zile, frații lor. Membrii familiei Ovici, înmărmuriți de cele aflate, se gândeau la bărbatul necunoscut pe care-l așteptau: doctor Mengele. Se întrebau ce-o fi căutând aici un medic dacă acesta e un cimitir […]

În noaptea în care familia Ovici a ajuns în lagăr, Mengele adormise deja în camera sa din cazarma ofițerilor SS, aflată în apropiere. Toți cei care făceau de serviciu cunoșteau patima doctorului pentru cei care „n-au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. În speranța unei recompense, îi căutau mereu indivizi care se potriveau „circului” lui Mengele. Pentru un singur pitic nu l-ar fi trezit pe medic, dar pentru că erau șapte, pe deasupra, aflați și în compania unor frați de înălțime normală, s-au dus și l-au trezit […] Mengele era tip selectiv. Se întâmpla să trimită la moarte, fără ezitare, câte o pereche de gemeni sau câte un pitic doar după o analiză sumară, cu verdictul: „neinteresant”. Dacă liliputanii ar fi sosit câte unul, cu transporturi diferite, cu siguranță că cei mai muți dintre ei ar fi fost omorâți. Când Mengele a aflat însă de sosirea unei familie mari de pitici, n-a avut niciun moment de ezitare și s-a grăbit să ajungă pe rampă. De partea cealaltă, membrii familiei Ovici n-au vrut sa rateze ocazia și s-au grăbit să-l impresioneze pe medic. L-au înconjurat și i-au răspuns cu entuziasm la întrebări. I-au povestit de rabinul Eizik Simson și de cele două neveste puternice ale lui, Brana și Batja, despre cei zece copiii, dintre care șapte erau pitici, despre soțiile și soții lor, despre logodnice și logodnici, ca și despre toți verișorii. Mengele, intrat într-o stare euforică, a exclamat: „O să am de lucru pentru douăzeci de ani!”

Perla, care inițial îl văzuse pe Mengele ca pe un om foarte amabil și curios, a devenit brusc neliniștită. De ce era acest om atât de curios, de ce se interesează mereu de pitici și de arborele lor genealogic? Ce vrea să spună cu faptul că are de lucru pentru douăzeci de ani? Și își spunea în gând că într-un astfel de loc, cu siguranță, nu va putea supraviețui. Nu și-a putut ascunde frica: și-a pus fața între palme și a murmurat: „O, Doamne!…”

Mengele s-a întors spre ea:

– Poftim? E vreun necaz?

Surorile Perlei s-au uitat la ea cu o privire ucigătoare. Fata n-a avut curajul să răspundă.

Mengele nu voia să piardă valoroasa pradă în fabrica morții. A dat câteva indicații ofițerului de serviciu și a plecat să găsească o cazare potrivită noilor veniți.

Rampa s-a golit. Rămăseseră doar câțiva bărbați în zeghe care aruncau în camioane bagajele lăsate în urmă. Trenul sosise în lagăr cu doar trei ore înainte, dar peste haosul și hărmălaia de la început se așternuse o liniște apăsătoare. În acel moment, nu mai trăia aproape niciunul dintre cei sosiți împreună cu familia Ovici.”

Eliberarea și întoarcerea acasă

Povestea ultimei zile din lagăr și a peripețiilor trăite de liliputani în drumul lor spre Maramureș:

Cei douăzeci și trei de membrii ai grupului de liliputani erau din nou împreună. Voiau să ajungă cât mai repede în Rozavlea, pentru a se întâlni, așa cum stabiliseră cu doi ani în urmă, cu soții lor deportați în alte tabere de muncă. Visau să se întoarcă acasă, să dezgroape comoara ascunsă la plecare și să reînceapă viața de odinioară.

Simon și Mordechaj s-au dus repede la bucătăria lagărului în speranța că vor mai găsi acolo căruciorul cu care cărau pâinea. Era exact acolo unde îl lăsaseră. L-au scos din clădire și au pus piticii în el, alături de copii și de acareturile lor sărăcăcioase. Simon și fiul său au rupt în fâșii câteva cearceafuri, au improvizat niște hamuri din ele și, înhămați, au scos căruciorul din tabără. […] După ce s-au chinuit câțiva kilometri, micul grup a ajuns la malul unui râu. Acolo era un pod aruncat în aer de Wehrmacht pentru a împiedica înaintarea sovieticilor. Cu căruciorul plin de pitici, Ovicii n-ar fi avut nicio șansă să ajungă pe celălalt mal, stratul subțire de gheață n-ar fi rezistat. Așa că Slomovici Simon i-a luat pe rând în brațe și a trecut cu fiecare râul. […] Când au ajuns cu toții teferi pe celălalt mal, Simon și fiul său s-au mai întors o dată și au trecut și căruciorul.

Grupul liliputanilor înainta cu viteza melcului. Nu doar din cauza drumului alunecos, plin de noroi, ci și pentru că erau dezorientați: habar n-aveau dacă se află pe teritoriul eliberat de Armata Roșie sau sunt în spatele liniilor germane. La fiecare intersecție dezbăteau îndelung încotro să o apuce. Când trecea pe lângă ei vreo mașină a armatei sovietice se temeau că vor fi jefuiți sau batjocoriți și că soldații vor râde de ei, dar toți i-au privit mai curând ca niște atracții. Șoferii claxonau veseli, iar soldații le făceau cu mâna aruncându-le pâine și vodcă. Unul dintre ofițeri a fost atât de impresionat de situația lor dramatică încât le-a dăruit un cal indicându-le direcția în care să o ia pentru a ajunge în Cracovia, orașul cel mai apropiat din zonă. Sperau că acolo vor găsi un tren care să-i ducă la Rozavlea.

Speranța că vor înainta mai ușor cu calul s-a spulberat rapid. Animalul pierdea mereu direcția și abia reușeau să îl țină pe drum. Slomovici a observat după un timp că săracul animal era pe jumătate orb, de asta se comporta ciudat, dar măcar le-a ajutat pe femei să își mai tragă sufletul.

Se întunecase deja când grupul a ajuns în satul Zator. Peste tot erau doar de ruine și case dărâmate, la fel ca și în restul satelor poloneze prin care au trecut. Se întrebau, oare, ce-o fi acasă? După cele văzute pe drum, nu mai aveau nicio speranță că își vor găsi casele întregi.

A fost prima lor noapte liberă de la ieșirea din lagăr, dar încă erau departe de a se simți în siguranță. Pentru localnici, orice mic zgomot sau orice umbră de străin însemna un nou prilej de îngrijorare, la fel ca și pentru refugiați. Ovicii erau îngroziți că țăranii polonezi, de frică sau din ură, îi vor omorî sau îi vor jefui în timp ce dorm, pentru a le lua și puținul pe care îl aveau asupra lor. După lungi deliberări au decis să petreacă noaptea într-o gospodărie țărănească părăsită din afara satului. A doua zi, un soldat rus i-a sfătuit să nu meargă pe drumul care duce direct la Cracovia, ci să ocolească pe la Babice, o așezare din apropiere. Până să ajungă la Babice le-a trebuit o zi întreagă, dar, într-adevăr, pe drumul ocolitor n-au dat ochii cu niciun soldat german. Văzuseră, în schimb, mult mai mulți soldați ruși decât țărani polonezi. Sovieticii i-au invitat de mai multe ori în taberele lor promițându-le mâncare. Ovicii i-au refuzat de fiecare dată tacticos. […]

A doua zi dimineață s-au despărțit de cal și s-au urcat într-un camion militar care i-a dus până în Cracovia. Sovieticii i-au cazat într-un hotel din centrul orașului în care, cu doar câteva săptămâni înainte, locuiseră încă naziști. „Rușii s-au comportat bine cu noi și ne-au îndeplinit toate dorințele. Au organizat un bal de sărbătorire a victoriei și ne-au rugat să cântăm. Trecuse aproape un an de la ultimul nostru concert, dar eram în formă și am avut un succes extraordinar. De aici începând, la orice zi de naștere sau altă sărbătoare pe care o organizau, eram invitați să ținem spectacol. Unul dintre ofițeri a încercat chiar să ne ademenească într-un turneu la Moscova, în numele unui prieten impresar. Am refuzat politicos oferta pentru că ne era foarte dor de casă”, povestește unul dintre Ovici.

Pentru moment, însă, gustau ospitalitatea rușilor și fantasticul oraș polonez, rămas, ca prin minune, aproape neatins de război. Ovicii au tot amânat plecarea și nici nu și-au dat seama că între timp trecuseră săptămâni și își pierduseră și independența, și libertatea de mișcare, ajungând la mâna rușilor. […]

Când în sfârșit și-au adunat puterile ca să o ia spre casă, au realizat ce povară reprezenta faptul că erau așa de mulți, spre deosebire de viața din lagăr, când numărul lor mare constituia un avantaj. Transportul, cazarea și întreținerea unui grup de douăzeci și trei de suflete s-a dovedit a fi o problemă de logistică cât se poate de serioasă și de complexă. Drumurile erau pline de refugiați care se grăbeau acasă și de oameni dezorientați, care rătăceau dintr-un loc în altul. Greutățile au continuat și după ce au grupul de liliputani a părăsit Cracovia: ascultând de un sfat prost, au luat-o spre vest în speranța că de acolo vor găsi mai ușor un tren spre România. […]

Rușii au devenit suspicioși: credeau că mulți militari germani și-au aruncat uniforma și se dau drept evrei în mulțimea de refugiați. Nu era tocmai ușor să discerni cine e cușer și cine criminal de război în masa de oameni. Așa că sovieticii au decis să îi ducă pe toți în Rusia, pentru ca acolo să facă apoi trierea.

Ovicii ajunseseră între timp în tabăra de refugiați din Katowice. La un moment dat, toți refugiații din tabără au fost duși la gară. Oamenii s-au panicat când au văzut că trebuie să urce în același tip de vagoane cu care au fost transportați odinioară în drumul lor spre iad. De data aceasta, însă, ușile vagoanelor au fost măcar lăsate deschise, oamenii au puteau privi în afară pe tot parcursul lungii călătorii și aveau suficient aer. Trenul oprea des, li se aducea mâncare și li se permitea sa meargă în pădure pentru a-și face nevoile.

Cum înaintau spre est, peisajul devenea din oră în oră tot mai familiar Ovicilor. Când trenul a ajuns la Cernăuți, erau pur și simplu copleșiți de emoție: așezarea era la cel mult patru ore de îndrăgitul lor sat natal. De-a lungul turneelor lor din trecut, opreau todeauna cu drag în capitala bucovineană, unde au ținut mai multe spectacole în selecta sală de concerte a hotelului „Vulturul Negru”. De data aceas