$$$

 La cantina era super full. Un student vede un loc liber langa un profesor si se aseaza. Profesorul ii spune: 

- Lebada porcului nu-i e prietena.

Studentul raspunde: 

- Atunci eu zbor.

Vine sesiunea si studentul are examen cu profesorul respectiv. Intra in sala de examen, trage un bilet si raspunde perfect. Profesorul amintindu-si de faza de la cantina, il intreaba: 

- Daca mergand pe strada ai gasi un sac cu bani si unul cu minte pe care l-ai alege?

Studentul raspunde fara sa stea prea mult pe ganduri: 

- Pe cel cu bani.

Profesorul incepe sa faca scandal, studentul asteapta politicos sa termine si raspunde: 

- Fiecare alege ce ii lipseste.

Profesorul se enerveaza, scrie ceva in carnetul studentului, i-l inapoiaza, iar studentul iese din sala de examen. Cand se uita in carnet vede ca profesorul a scris MAGAR. Intra din nou in sala de examen si ii spune profesorului: 

- Ma scuzati, v-ati semnat, dar ati uitat sa imi puneti nota!😂🙃🤣

#$$

 Ionica se duce la cofetarie cu o hârtie în mână:

- Tanti, aş vrea 300 gr. caramele a 25 lei kilogramul, 500 gr. biscuiti a 9 lei kilogramul..

- Atât? întreabă vânzătoarea.

- Ar mai trebui 280 gr. bomboane fondante a 35 lei kilogramul şi 400 gr. fursecuri a 31 lei kilogramul.

Vânzătoarea cântăreşte atent cele spuse de băieţel şi-i spune suma ce-o are de plătit.

- Ei, ţi-a dat mămica ta destui bani ca să cumperi toate astea?

- Tanti, mama nu mi-a dat nici un leu, dar am venit la matale pentru că nu ştiam să-mi fac problema la matematică.

$$$

 Eugen Doga a plecat, astăzi, să compună muzică pentru îngeri...

Tristă zi de vară. Dumnezeu ni l-a luat la el pe Eugen Doga... 

 

Când, în mod firesc, ar fi trebuit să celebrăm viața, ne luăm rămas-bun de la cel care a transformat sunetul în lumină: compozitorul, pedagogul, omul de cultură Eugen Doga. A plecat în tăcerea cerească cel care ne-a făcut cunoscuți în lume prin muzica sa nepământeană, vibrând între Eminescu și lacrimă, între vals și eternitate.

Născut la 1 martie 1937, în satul Mocra de pe malul stâng al Nistrului, Eugen Doga a trăit sub semnul renașterii și al creației. Încă din copilărie, și-a descoperit chemarea în sunetele naturii și în poveștile muzicale ale locurilor natale, pe care le-a purtat mereu în suflet. De la o vreme, era trist de ziua sa, pentru ca în prima zi de primăvară, de ziua lui, Dumnezeu i-a luat-o în împărăția sa pe mama... A plecat ca un copil cuminte, la început de vară.

E anotimpul în care se vor întâlni...

Cu pașii desculți, dar cu inima plină, a pornit spre Chișinău pentru a învăța muzica – și nu s-a mai oprit niciodată. A fost elev, apoi profesor, orchestrator, compozitor, mentor și creator de lumi sonore. De la corul copiilor orfelinatului până la marile scene ale lumii, muzica lui Eugen Doga a adus speranță, noblețe și armonie.

A compus peste 200 de lucrări pentru film și teatru, zeci de piese simfonice, romanțe, lieduri și valsuri nemuritoare. Valsul său, compus pentru Gingașa și tandra mea fiară, (film regizat de Emil Loteanu), e considerat de UNESCO una dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX și a însoțit ceremoniile internaționale și sufletele a milioane de oameni.

A fost decorat, a fost aplaudat, i s-au tradus melodiile în sute de limbi – dar a rămas mereu același om simplu, senin, modest și dedicat. Muzica sa deschidea dimineți în metroul din Moscova și marca seri pe cele mai mari scene mondiale, iar vocea sa caldă deschidea inimile celor mici la întâlnirile cu elevii și publicul. Întodeauna mergea la întâlniri cu elevii din orice școală din țară. 

„Familia este portul meu originar”, spunea Maestrul. În jurul său, familia a fost o ancoră tăcută și un sprijin constant. Soția sa, Natalia, i-a fost îngerul păzitor, iar fiica sa, Viorica, i-a dus și cu siguranță va duce mai departe, lumina, în altă formă de artă – filmul documentar.

Eugen Doga nu e doar compozitorul unei națiuni – e artistul universal al sufletului. Va rămâne mereu punte sonoră între clasic și contemporan, între inimă și univers. Moldova toată va suna cum a vazut-o!

Astăzi, când notele sale rămân suspendate în aer, când valsurile lui se aștern peste amintire, îi spunem cu durere, dar și cu recunoștință: Drum lin, Maestre! Să-ți fie eternă amintirea, acolo unde ai plecat să compui muzică pentru Dumnezeu...

&&&

 Johann Strauss-fiul, supranumit „regele valsului”, compozitor al celebrului vals „Dunărea albastră”, a decedat pe 3 iunie 1899, de pneumonie, fiind inmormantat langa compozitorii Frantz Shubert si Johaness Brahms, cel din urma fiindu-i prieten apropiat. 

 A ajuns la mijloc de secol XIX şi pe malul Someşului, în cadrul unui turneu în Transilvania, Moldova şi Muntenia. Deşi avea doar 22 de ani, concertul său de la Cluj a entuziasmat „cetatea”, care cu un an înainte se desfătase cu cel mai mare pianist al acelor vremuri, Franz Liszt. „Concertele şi spectacolele muzicale au însemnat pentru clujeni adevărate sărbători, cu amintirea cărora trăiau un lung şir de săptămâni sau chiar luni. Lumea le comenta, le analiza, evoca fiecare amănunt, descoperea retrospectiv detalii rămase nesesizate cu ocazia evenimentelor. Aşa s-a întâmplat nu numai cu venirea lui Liszt, ci un an mai târziu şi cu tânărul Johann Strauss, care s-a bucurat de o largă participare la concertele lui”, scrie compozitorul şi scriitorul Geroge Sbârcea, în cartea sa „Oraşele muzicii”, apărută în 1988 la editura Ion Creangă. Dacă despre concertele lui Franz Liszt din 1846 de la Cluj, dar şi din restul Transilvaniei, Munteniei şi Moldovei, se găsesc suficiente date, cu privire la periplul pe meleaguri româneşti al unui nume cel puţin la fel de cunoscut, Johann Strauss-fiul, informaţiile sunt mai sărace. Menţiunile se opresc la a semnala faptul că „regele valsului” a efectuat în 1847 primul lui turneu în Ungaria, Boemia şi Transilvania, ajungând şi în Ţara Românească şi Moldova. Itinerariul său a inclus oraşele Cluj, Sibiu, Arad, Lugoj, Timişoara, Braşov, Iaşi şi Bucureşti, în ultimele două urmând să revină în 1848, anul revoluţiilor europene. Spre deosebire de Liszt, care sosea la Cluj la 35 de ani, în culmea succesului, care declanşase o adevărată „Lisztomanie” în Europa, Strauss-fiul avea doar 22 de ani când a efectuat, în 1847, turneul amintit. Violonist, dirijor şi compozitor, Strauss abia se împăcase în acelaşi an cu tatăl său, care s-a opus mult timp carierei sale muzicale. Compozitorul şi muzicologul George Sbârcea, autor şi traducător a circa 80 de lucrări pe teme muzicale, oferă o serie de amănunte cu privire la concertul lui Strauss din Cluj, din 1847: „Înghesuiţi câte doi pe un loc, spectatorii au cunoscut cu acel prilej beţia valsului vienez şi vraja artei lui Strauss-fiul; faima lui nu ajunsese încă până la Cluj, dar toţi ştiau ce este valsul. Impresarii îi oferiseră tânărului maestru un turneu la Berlin, Paris şi Londra, el optase însă pentru o serie de concerte în răsăritul continentului, probabil fiindcă nu vroia să îşi concureze părintele, cu care abia se împăcase după o ruptură familială de lungă durată”, scrie George Sbârcea. Trebuie menţionat că Johann Strauss II avea să compună valsurile sale cele mai cunoscute abia peste mai bine de 15 ani, „Dunărea albastră” (1863), „Viaţă de artist” (1867), „Sânge vienez” (1873). Totuşi, chiar şi la vremea sosirii sale la Cluj, tânărul muzician, care interpreta la vioară, compusese deja polci, mazurci, în orchestra pe care o înfiinţase în 1844, respectiv în cea de-a doua Orchestră municipală a Vienei, asumându-şi concurenţa cu tatăl său. Vroiau ca reprezentaţia să nu se mai termine „Cu invenţia sa melodică, cu nesecata fantezie ritmică a polcilor, valsurilor şi galopurilor proprii, dar îndeosebi prin arta sa violonistică, Strauss a cucerit publicul. Datorită tonului viorii, valsul – care subjugase jumătate de glob către mijlocul veacului trecut – i-a fermecat şi pe clujeni”, notează autorul „Oraşelor muzicii”. Un martor al reprezentaţiei scria cu entuaziam, potrivit lui George Sbârcea „’Singure spătarele scaunelor ştiu ce agitaţiune au deşteptat în publicul nostru valsurile şi polcile domnului capelmaistru Johann Strauss-junior, ca şi compoziţiunile de concert pe care ni le-a prezentat cu o artă fără cusur’, scria el. În încheierea cronicii sale, el mărturisea că publicul s-a temut tot timpul cât a durat această muzică seducătoare că ea ar putea să ia prea curând sfârşit, iar vraja, pe care toţi o doreau să se prelungească dincolo de orice închipuire, se va destrăma înainte de vreme”, conchide compozitorul. Ascultarea unor muzicieni de renume a modelat gustul clujenilor în materie de muzică şi i-a racordat la pulsul scenei muzicale internaţionale. Cu toate acestea, aprecierea de către public a prestaţiilor muzicale era extrem de subiectivă: „Interesul pentru muzică al clujenilor s-a datorat mult timp unei stări de spirit confuze, dominate de dorinţa de a ţine pas cu dezvoltarea vieţii artistice din oraşele mari ale Apusului. Se naviga încă fără busolă pe tărâm muzical. Liszt, Strauss, opera şi opereta prezentate de trupe ambulante erau primite cu aceeaşi însufleţire, de parcă ar fi fost de egală valoare”, sintetizează George Sbârcea. Este considerat unul din cei mai cunoscuţi compozitori, contribuţiile sale din gama unor genuri muzicale dansante, precum valsul, polca, mazurca, galopul, fiind vârfuri ale genurilor respective. Fiu al lui Johann Strauss, a fost aclamat ca violonist şi dirijor, dar s-a dedicat din tinereţe şi compoziţiei. În 1863 a fost numit director al balurilor Curţii imperiale. A compus în total circa 150 de valsuri, cel mai cunoscut fiind "Dunărea albastră" (1867), lucrare cu o puternică priză la public şi astăzi. Alte titluri cunoscute sunt "Viaţă de artist" (1867), "Vin, femei şi cântece" (1869), "Sânge vienez" (1873), "Vocile primăverii" (1883), "Valsul împăratului" (1889). A compus şi 15 operete, „Liliacul” (1874) fiind cea mai renumită. Câteva din compoziţiile sale pot fi auzite anual, la concertul de Anul Nou al Filarmonicii de Stat din Viena.

###

 3 iunie 1428 - Are loc Bătalia de la Golubac, în Serbia. 

Oastea crestinilor din Țara Românescă, condusa de Dan al II-lea, care a participat la lupta alaturi de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei si suzeranul sau, este infranta de turci şi ca urmare Ţara Românească trebuie să le plătească acestora tribut.

Golumbacu, Columbei sau Golubăț (Golubac/Голубац în limba sârbă) este un oras mic portuar, candva o fosta cetate, situată pe malul Dunării în districtul „ Braničevo”, in Serbia de nord est la frontiera cu România, frontieră formată de Dunăre pe o lungime de aproximativ 52 km. 

In 3 iunie 1428 Dan al II-lea, domnul Valahiei, participă la lupta de la Golubac împotriva otomanilor, alături de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg.

In primavara anului 1428, o armata destul de numeroasa, condusa de Sigismund de Luxemburg trece Dunarea pana in dreptul cetatii Golubăț si se pregateste pentru inca o campanie otomana. Alaturi de armata Ungariei participau si trupe trimise ca sprijin de aliatii lui Sigismund: lituanienii si polonezii marelui duce Witold, 200 de tintasi /arbaletieri italieni inarmati si cu arme de foc, cei 6000 de calareti valahi ai domnitorului Dan al II-lea al Tarii Romanesti si moldovenii trimisi de catre Alexandru cel Bun.

Dan al II-lea (? – 1 iunie 1431) a fost domnul Ţării Româneşti între toamna lui 1422 - 1426; primăvara lui 1427 - 1431, fiul lui Dan I. A fost totodată duce al Amlaşului şi Făgăraşului 

Simpla veste a sosirii unei uriase armate otomane conduse de insusi sultanul Murad a facut ca in oastea ungurilor sa se instaleze o panica si un haos de nedescris (de fapt turcii au raspandit intentionat informatii false, pentru ca a venit doar Sinan, beylerbeyul Rumeliei). Astfel, armata ungara a inceput o retragere in graba si rusinoasa, atat de dezorganizata incat in 1428 la Golubăț au murit mai multi unguri inecati in Dunare decat efectiv in lupta cu turcii.

Panica si haosul din randul soldatilor unguri au fost atat de mari incat l-au lasat pana chiar si pe regele lor fara ambarcatiune, fiindca toate barcile au fost luate in mare graba de catre ungurii inspaimantati de lupta care ar fi trebuit sa aiba loc impotriva turcilor. Sigismund abia a reusit sa fie salvat, ajutat fiind de un nobil maghiar, in timp ce lituanienii, polonezii, italienii si valahii le-au asigurat retragerea. La 3 iunie 1428 Sigismund de Luxemburg cade la invoiala cu turcii, retragandu-si armata si cedand cetatea Golubăț in mainile otomanilor. În retragere a căzut prizonier şi a fost executat condotierul polonez Zawisza Czarny.

$$$

 Medicul Theodor Burghele și Louis Barral, fondatorii Spitalului Panduri

Medicul Theodor Burghele a decedat pe 3 iunie 1977...

În 1939, guvernul român a autorizat ramura germană a Congregaţiei surorilor de caritate „Saint-Vincent de Paul” să achiziţioneze un imobil aflat în construcţie pe Șoseaua Panduri din București, pentru a deschide aici o casă de sănătate. Printr-un act de vânzare-cumpărare din 1937, Magdalena Gussi, Fernanda Apostoleanu şi Anton Cincu au vândut Arhiepiscopiei romano-catolice o parte a terenului pe care îl aveau în proprietate.

În 1942 a început construcția așezământului sub supravegherea congregaţiei de călugăriţe înființată de Sfântul Vincențiu de Paul, maicile care sunt cunoscute și pentru că au purtat, până în anul 1964, acoperământul de cap numit „cornette”.

Monseniorul Nikolaus Pieger a fost împuternicit cu supravegherea lucrărilor pentru edificarea spitalului şi tot el a ținut legătura cu Arhiepiscopia Romano-Catolică. Prelatul studiase teologia catolică la Universitatea Julius Maximilians din Würzburg, în 1925 primise hirotonirea, fusese capelan la Biserica St. Heinrich din Fürth, iar din 1932 era pastor la București.

După 23 august 1944, imobilul nou construit a fost transferat, pentru o perioadă de nouă ani, Congregaţiei surorilor oblate asompţioniste din Bucureşti, grup care se remarcase prin opere de apostolat în privinţa bolnavilor, iar casa de sănătate a primit numele Spitalul „Sf. Iosif”. Administrator general a fost numit părintele Louis Barral, care se afla în România încă din 1925, în cadrul unei misiuni culturale, și era un important traducător al poeziilor lui Mihai Eminescu în limba franceză, iar pe 2 februarie 1948 medicul Theodor Burghele i s-a asociat părintelui Barral pentru conducerea spitalului din Șoseaua Panduri.

Doctorul, care era născut pe 12 februarie 1905 la Iași, studiase medicina în orașul natal, urmase o specializare în urologie la Universitatea din Viena, lucrase o vreme la Colțea sub coordonarea profesorului N. Hortolomei și obţinuse, datorită competențelor sale, imobilul din Panduri pentru a fonda o nouă clinică.

Imediat ce a primit aprobarea conducerii sanatoriului „Saint-Vincent de Paul” și acordul ambasadei Franţei pentru instituțiaa pe care urma să o conducă, medicul s-a zbătut pentru a obţine fonduri de la Ministerul de Finanţe pentru terminarea construcţiei, în acest demers fiind sprijinit chiar de ministrul Alexandru Alexandrini, care îi era văr. Alexandrini era doctor în drept, membru în comitetul executiv al PNL- aripa Tătărescu, dar în 1957 a fost arestat din motive politice și deținut pentru o vreme la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Părintele Louis Barrat a fost urmărit de Securitate pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda inexistenței unor dovezi despre vreo activitate ilegală în România, pe 28 ianuarie 1950 a fost expulzat din țară, fără nicio explicație din partea autorităților comunste.

Theodor Burghele, directorul Spitalului „Panduri”, a intrat și el în vizorul Securităţii pentru că îl vizita ocazional pe fratele său stabilit în Franţa și coresponda frecvent cu acesta. În plus, i s-a reproșat că sprijină mişcarea surorilor asompţioniste din cadrul spitalului, că le-a menţinut în serviciu, că susține „elemente duşmănoase” din personalul administrativ şi al corpului didactic din Institutul Medico-Farmaceutic și că are legături cu un membru al Ambasadei Turciei.

Primele „materiale informative” despre profesorul Burghele au provenit din mai multe surse, una dintre surse fiind agentul „Sterian”. Dosarul politic a fost completat cu elemente din corespondenţa medicului care era interceptată de Securitate, dar un rol decisiv l-a avut scrisoarea unui vigilent portar al spitalului pe nume Constantin Nicolae, care i-a scris în 1957 secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, o misivă plină de delațiuni abjecte.

Portarul l-a acuzat pe eminentul medic că „nu privește cu ochi buni regimul nostru democrat” și că folosește spitalul pe care îl conduce ca mijloc de întreţinere a familiilor de foşti burghezo-moşieri. De fapt, doctorul păstrase ca angajate câteva călugăriţe catolice care aveau studii de specialitate și experiență ca asistente medicale. Portarul reclama că acestea deţin posturi de surori-şefe și oferea si exemple – Alexandrina, Agnes, Soveva, Ecaterina, Georgina, Polona – toate erau asistente-şefe la Chirurgie, Ana Bursuc, care era soră-şefă la Autopsie, Liba, care deținea postul de magazioneră, Tesea, funcţionară la magazie, și Schuaidea, care conducea secția de pediatrie, în timp ce Ion Mareş, un fost călugăr catolic, era electrician al spitalului.

Din fericire profesorul Burghele nu a avut de suferit din pricina delațiunilor dușmanilor săi. Timp de trei ani, între 1972 și 1975 a fost ministru al Sănătății în Guvernul Maurer, apoi a devenit membru al Academiei Române și președinte al acesteia până la moartea sa, pe 3 iunie 1977.

#$$

 Au cățaua lor gi lotri ! Până când să mai gângesc

Că-ș pot bace jioc gi țară șî gi neamu’ românesc ?

. Până când mai trageț’ pelea gi pă betu viu român?

. Îi lasaț cât să trăiască pentru-alegerile gi vin?

.

Acu-ncepeț’ a promice, șî cai verz’ gi pă păreț!

Lă cuvântu prostituție poza voastă o vegeț !

. Iac’ acuma-i primăvară! Șî urzâca să trezășce!

. Mai o țâră bacem coasa! Gi-o ntalniț ..... Doamne fereșce !

.

Vă feriț! Nu vă găsască ăi cu palmile pleznice !

Cu paru’, cu .... ceptu gol, n-or fi oasă ne-ndoice !

. Cât vă-ncape oare-n foale ? Oare când vă săturaț!

. Nu plezniț oare ca tăț’ să răsufle ușuraț ?

.

Vă ‘nmulțâț’ ca mucegaiu, ca mătasa verge-n baltă !

Ce mamă v-o putut face? Aț’ fi-avut șî voi un tată?

. Nu pricep cum gintr-un om pot să ias-așa SĂTANE!

. IUGE, voi PILAȚ’ nemernici! Mi’ milă gi-a voașce mame !

.

Aț’ vindut orișîce-aț’ prins! Pământu’ gi su’ picioare!

Acu vreț’a vinge crucea? Voi pricepeț’ ce zîc oare ?

. Nu-i gistul că-i plină lumea gi sudoare gi român?

. Nu-i gistul că plâng ș-așceaptă, moș’ șî babe, p-ingă drum?

.

Fecile le vreț’ cadâne p’ân iatacuri gi harem!

Au, gi v-aș vegea arzând, ca șî p-un dărăb gi lemn !

. N-aveț’ frică gi nimic ? SĂ VĂ FIE ! Mult n-o fi!

. Ogoițî-vă șî .... VALEA! Bine-ar fi gi aț’ peri !

.

Gi plezneșce mămăliga, să nu fiț’ în calea lor!

Aț’ cunoașce ce-i pegeapsa! Gin mâna ROMÂNILOR !

== Capalnasan Venus ==