Reanimatologul Pēteris Kļava s-a convins că există viață după moarte
„Meseria mea este una aparte – sunt reanimatolog. Ea îmbină tehnologiile medicale de vârf, ultimele cuceriri ale științei și totodată cea mai enigmatică latură a existenței umane: granița dintre viață și moarte.
Zi de zi privesc moartea în ochi: un copil râde, e lumină – apoi dispare, și rămâne o durere nespusă. Există o luptă tehnologică, matematică, pentru viață: aparate de ventilație, monitoare, medicamente – și, în ciuda lor, uneori omul pleacă. Alteori, acolo unde toate datele spun că nu există speranță, cineva revine la viață.
Eu, ca medic, nu pot garanta nimic. Privim cu groază la metodele din anii '80 – astăzi ne par de neconceput, iar atunci erau corecte. Și au trecut doar treizeci de ani – o clipă pe scara istoriei – dar saltul în înțelegerea infecțiilor, a fiziologiei umane, e colosal.
Și știm: peste o sută de ani, inovațiile noastre de azi vor părea naive, iar peste cinci sute – absurdități medievale.
Folosesc tot ce știința îmi oferă ca să redau unui copil sănătatea și viața. Dar sunt conștient de cât de puțin cunoaștem și accept cu smerenie acest adevăr.
Îmi amintesc o fetiță care a murit după ce mama ei i-a dat smântână alterată. Atât de banal și totodată cumplit. Smântână stricată. Diaree. Infecție. Insuficiență renală. Moarte. Astăzi e tratabilă. Atunci – nu a fost.
După ce a murit, am mers la mormântul tatălui meu, fizician și matematician. Lucrase la Novosibirsk și murise tânăr. Eu abia începusem să profesez și văzusem deja atâta suferință. Voiam să înțeleg ce e viața. Ce ne face vii?
Mi-era greu să accept biologia crudă a existenței: lupii mănâncă căprioare, pisicile vânează șoareci, vulturii – iepuri. Omul ucide pentru hrană, pentru bani. Viața – un carusel al violenței. Cum spunea Shakespeare: „Iadul e gol – toți demonii sunt aici, printre noi.”
La mormântul tatălui meu am strigat către Dumnezeu: „Ce lume ai făcut? Nu doar oamenii se omoară, dar însăși natura e construită pe devorare.”
Dacă Dumnezeu este iubire, compasiune și bunătate – de ce realitatea e țesută din durere?
Mult mai târziu, am înțeles ce spunea Blavatsky: „Adevărul nu coboară niciodată la noi – noi trebuie să ne înălțăm către el.”
În practica mea, am trăit momente de o forță inexplicabilă – semne, licăriri ale unei alte realități. Fenomene ce nu pot fi explicate științific. Încă. Dar poate, într-o zi, vor fi.
Revin mereu la o întâmplare din tinerețea mea profesională. A fost adusă noaptea o fetiță, Tania, cu părul blond, lung, împletit în cozi. În apartamentul lor luase foc televizorul, perdelele sintetice au ars instantaneu, iar ea a inhalat fum dens și negru.
Era pe moarte – fața ei era albăstruie, nu respira. Nici aparatul nu o ajuta. I-am verificat tubul traheal – curat. Deci bronhiile erau blocate de funingine.
Atunci nu aveam bronhoscopie la ora 2:30 noaptea. Am încercat cu un aspirator – nimic. Inima i s-a oprit. Am făcut masaj cardiac 45 de minute, deși protocolul era 25. Ne-am oprit. Mandibula fusese legată. Scriam deja trimiterea către morgă.
Și, dintr-o dată, am simțit că trebuie să-i spăl căile respiratorii cu soluție de bicarbonat. I-am scos bandajul, am procedat cum am gândit. Din bronhii a ieșit un mulaj compact de funingine. Am reluat resuscitarea.
Inima a început să bată din nou. Și mi-am zis: „E degeaba – creierul ei e mort. Va rămâne o legumă.” Dar după patru zile, Tania stătea în pat și mânca ovăz. Zâmbea. Mama îi împletea din nou cozile.
Cum să explic asta? Nu pot.
Fiecare reanimatolog are în sertar astfel de povești. Facem tot ce putem – uneori și mai mult. Și totuși, nu știm niciodată de ce unii revin, iar alții nu.
Altă dată, un băiețel de nici trei ani, cu pneumonie severă, a stat 40 de zile la ventilație mecanică și în comă indusă. În tura mea, valorile lui s-au prăbușit. Un plămân a cedat. L-am drenat. Apoi și celălalt a explodat. Lipsa de oxigen producea deja daune ireversibile.
Le-am spus părinților: „Nu e etic să prelungim agonia.” Mama – mută. Tatăl – în genunchi: „Tu ești mâinile lui Dumnezeu acum. Dacă te oprești – El nu mai are prin cine lucra.”
De multe ori, părinții sunt iraționali. Dar aici era ceva mai adânc. Ceva sau Cineva stătea în spatele tatălui. Am continuat tratamentul. Doze nemaivăzute. Raționalizam: „Vreau doar să-i dau timp să accepte.” Dar băiatul nu murea.
Și, deodată, oxigenarea a început să crească. De la sine. Băiatul s-a vindecat. Astăzi e sănătos, doar cu mici urme pe radiografie. Tatăl vine în fiecare an, cu flori și tort. Câteodată îl aduce și pe fiu.
Rațional, nu știu ce s-a întâmplat. Dar mi s-a arătat: „Tu ai crezut că va muri – și totuși a trăit.”
Am înțeles: în lume există loc pentru miracol. Și cu cât știi mai mult, cu atât miracolul are mai multă șansă să se manifeste.
Odată, dimineața, după ședința medicală, stăteam cu colegii la ceai. Atmosfera era senină. Și am simțit un contrast dureros: în reanimare – copii pe marginea vieții. Le-am spus: „Hai să ne concentrăm și să vizualizăm cum ei se vindecă. Să-i vedem ca pe copiii noștri. Să rescriem viitorul.”
Tăcere. Cinci-șapte minute. Apoi – râsete, zâmbete. Ușurare.
Copiii s-au făcut bine. Ziua a mers impecabil. Poate vizualizarea a schimbat ceva? Nu știu. Dar toți am simțit o posibilitate.
O altă fetiță, 15 ani, singurul copil al unei mame în vârstă. Șoc septic, insuficiență multiplă de organe. I-am spus mamei: „Pot vorbi cu dumneavoastră nu ca medic?” Am ieșit și i-am vorbit din adâncul sufletului, ce am învățat în 30 de ani.
„Tu nu ești doar mamă, ea nu e doar fiică. Voi sunteți una. Tu ești Dumnezeu, ea e Dumnezeu. Din iubirea ta poți crea altă realitate, în alt plan. Dacă o vezi vie și fericită – ea este. Chiar și acolo.”
Fata a murit. Mama nu a vărsat nicio lacrimă. Știa: fiica ei trăiește acum, într-o altă lume, unde are deja doi copii și merg împreună cu bicicletele. Mama spune: „Da, Raiul există.” L-a creat pentru ea.
Totul e gând. Și există un alt Univers, unde copiii supraviețuiesc întotdeauna. Și acolo, într-o zi, ne vom întâlni cu toți cei pe care i-am iubit.
Tradus și adaptat din relatarea Galinei Panț-Zaițeva
