$$$

 26 de ani de la moartea unuia dintre cei mai talentați actori de comedie

Contemporanii l-au numit ”Luis De Funes al României”, după celebrul actor francez. Marele actor de comedie Puiu Călinescu a făcut să rădă generații de spectatori, iar rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor. Nu avea studii de actorie.

Când apărea pe scenă marele actor Puiu Călinescu, toată sala rîdea instantaneu. Își învârtea ochii în cap și își strâmba gura într-un mod hilar. A fost inimitabil, unic.

Se numea, de fapt, Alexandru Călinescu, dar era alintat de toată lumea Puiu, chiar și când împlinise 76 de ani.

Românii obișnuiesc să spună că un actor ca Puiu Călinescu se naște la câteva sute de ani distanță. Maestrul comediei Alexandru „Puiu” Calinescu a plecat dintre noi la vârsta de 76 de ani, dar a lăsat în urmă o mulțime de roluri memorabile, care ne fac și azi să râdem în hohote. Rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor.

Alexandru Călinescu s-a născut la 21 iunie 1920 în București și este considerat unul dintre cei mai talentați actori de comedie români. Succesul său s-a datorat în special grimaselor sale din scenete, dar și datorită talentului de a interpreta personajele într-un mod original.

Și-a inceput cariera jucând în „revistele” de cinematograf care precedau proiecția unui film. În 1984, a intrat în trupa de teatru de comedie „Constantin Tănase”., fără să aibă studii de actorie. Spectacolele de pe Calea Victoriei, care umpleau sălile, cu titlurile lor trăsnite, „Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor” au fost scrise și interpretate de el timp de 10 ani.

Notorietatea sa s-a datorat în special filmelor ecranizate ca „BD la munte și la mare” (1971) și „Nea Mărin Miliardar” (1979). A și scris pentru televiziune filmele „La un restaurant de lux” (1994) și „Informații-gară” (1971).

Orfan de mamă de la 5 ani

Puiu Călinescu a fost greu încercat, încă de când era copil. Iată ce a povestit la TVR, la emisiunea ”Profesioniștii”, de la TVR. “Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea artistul în emisiunea TVR “Profesioniștii”, a Eugeniei Vodă.

Celebru pentru grimasele sale senzaționale, Puiu Călinescu a făcut un rol memorabil în seria ”Brigada Diverse”: a fost Trandafir. Rolul i-a venit-mănușă și l-a făcut nemuritor. În unul din aceste filme, Trandafir are o interpretare fabuloasă: își ”scrântește” ochii după ce ia ”prafuri pentru bunica” care erau de fapt droguri.

Primele semnale, că ceva nu e în ordine, au apărut prin luna martie 1997, când a început să nu mai vadă şi să i se facă rău pe scenă. A mers la Spitalul Militar. Suferise un preinfarct. Dar, a continuat să joace. Pe 1 Mai 1997, a fost cu familia la Sinaia, i s-a făcut rău şi au hotărât să-i facă o ecografie. Era grav. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca, unde a fost internat la reanimare.

Cu o zi înainte de a muri dădea semne că se simte mai bine. Pe 16 mai 1997, fiica sa, Carmen, îl găseşte glumind cu asistentele în salon. Îl lasă şi pleacă ceva mai liniştită la şcoala unde preda (ca profesoară), spunându-i că vine să-l vadă după-amiază. La ora 17, când vrea să intre în salon, i se spune că a decedat.

„În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise. Am apucat să văd că în patul lui era altcineva. Când plecasem dimineaţa de la spital, era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16.45”, a povestit Carmen Călinescu.

Carmen Călinescu, fiica artistului, a povestit despre ultimele clipe din viața acestuia: ”Era înconjurat de asistente, le spunea glume și, din senin, a făcut un stop respirator. A murit cum și-a dorit, cu zâmbetul pe buze!”

$$$

 Scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu, delicata soție a lui Ionel Teodoreanu

Ștefana Velisar Teodoreanu (Lily), s-a născut pe 17 octombrie 1897, în acelaşi an cu viitorul ei soţ, Ionel Teodoreanu, și a fost fiica juristului şi diplomatului Ştefan Lupaşcu şi a Mariei Mazurier, care era născută în Franța. Tatăl era fratele Mariei Lupaşcu, soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, deci Ştefana Velisar a fost verișoară bună cu Cella şi cu Margareta, fiicele scriitorului, prin intermediul cărora la Iaşi, în 1918, l-a cunoscut pe Ionel Teodoreanu.

“Copilăria mea a fost plină de ruperi, de morţi, de despărţiri. Într-un fel a fost o copilărie tristă. Tata umbla pe tot globul, nu-şi găsea astâmpăr, pleca mereu, iar eu muream de dorul lui. Mă obişnuisem de mică să-mi fac singură poveşti în care totul se termina frumos şi bine. Când, pe la 6 ani, am fost dusă la bunicii mei din Remirmont, în Vosgi (mama era franţuzoaică), inventam poveşti fantastice şi senzaţionale despre Bucureşti şi despre ţara din care veneam, ca să îmi uimesc şi să îmi impresionez rudele franceze.

Tot ce era din România era extraordinar. Refuzam să mănânc şi ceream mîncăruri româneşti care nu se cunoşteau acolo. În cele din urmă, pentru că trăiam numai cu dulciuri, m-am îmbolnăvit, dar nu mi s-a ghicit boala, diagnosticându-se „mal du peys” şi am fost adusă acasă. Lipsisem un an şi jumătate. Când am plecat vorbeam româneşte şi nemţeşte, dar copiii învaţă şi uită la fel de repede; la întoarcere nu ştiam decât franţuzeşte. Când am auzit vorbindu-se româneşte, mi se părea că seamănă cu un ciripit de păsări sau cu un clipocit de apă curgând printre pietricele.

De câte ori, mai apoi, am văzut străini ascultând limba română m-am gândit că ei trebuie să aibă aceeaşi impresie. Bineînţeles că în noua limbă pe care o învăţam a doua oară, mi-am continuat şirul povestirilor extraordinare, care de data asta erau localizate în Franţa”, îi mărturisea scriitoarea Anei Blandiana într-un interviu publicat în România literară în octombrie 1977.

Volumul prozatoarei, “Ursitul”, publicat în 1970, rememorează cu delicatețe episodul care a precedat căsătoria cu Ionel Teodoreanu. Tinerii aveau doar 21 de ani și, din cauza războiului, îşi nu își finalizaseră studiile superioare, Ionel avea doar bacalaureatul, iar Ștefana era încă la liceu.

S-au întâlnit în preajma Crăciunului, acasă la familia Teodoreanu. “Ionel, în rubașcă albastră, cu părul în „tumbe castanii” părea, la prima impresie, încrezut. Nu era decât volubil, îndrăgostit de caietele lui de compuneri, dar amator de a citi şi încercările altora. S-au împrietenit în acea seară şi s-au plimbat o noapte întreagă prin ger. Idila a continuat la Bucureşti cu întâlniri şi plimbări, întrerupte de boala Ștefanei, care a fost afectată de gripă în timpul pandemiei din 1918. Cei doi tineri s-au logodit pe 6 martie 1919, apoi ea și-a însoțit tatăl la Paris, iar Ionel s-a întors la Iaşi, unde şi-a luat licenţa în drept.

Părinţii lui speraseră că depărtarea îi va face să uite de mariajul pe care îl programaseră, dar nu a fost așa. Ștefana Velisar și Ionel Teodoreanu s-au căsătorit la Iaşi, în casa mirelui, pe 15 februarie 1920.

“Deoarece era delicată (mătuşa lui Ionel, Valenţa, îl prevenise că o să aibă cu o asemenea nevastă păpuşi, nu copii) şi băuse şampanie la nuntă, a adormit cu capul pe masă, provocând indignarea lui Păstorel Teodoreanu, care a observat că fratele lui s-a însurat cu o… găină”, consemnează Al. Piru.

Cuplul a avut doi băieți gemeni, „cu năsucuri de mici faraoni egipteni” sau „doi Buda mici de pămînt ars”, Gogo şi Afane.

“Spre a stimula fantezia lui Ionel, i-a trimis scrisori de admiraţie ca din partea unei necunoscute, ceea ce pricinui serioase nelinişti lui Ibrăileanu, îngrijorat de eventuala zdruncinare a căminului prietenilor săi. Când farsa i-a fost dezvăluită, criticul a dezaprobat-o, sub cuvânt că nu putem să ne jucăm cu inimile altora. Mai înţelegător, Ionel a introdus scrisorile in romanul său din 1935 Loreley (O farsă)”, mai scrie Al. Piru.

În jurul anului 1926 soţii Teodoreanu, care se aflau cu copiii la mare, s-au întâlnit la Eforie cu soţii Arghezi şi cu copiii lor, făcând cunoştinţă prin intermediul celor mici, mai întâi Ştefana Velisar Teodoreanu şi poetul, pe care Ionel nu avea curajul să-l abordeze.

Despre cum a început, la rândul său, să scrie, Ștefana Velisar a povestit în același interviu acordat Anei Blandiana în 1977:

“Când intra el în cameră (Ionel Teodoreanu) şi mă găsea lucrând, închideam repede mapa în sertar. „Ce scrii tu acolo?”, mă întreba. Răspundeam: „Scriu o scrisoare”.

Începusem să public în „Bilete de papagal”, „Familia”, „Timpul”, „Revista Fundaţiilor”. Ionel, care nu prea citea revistele literare, n-a ştiut nimic şi a aflat numai când s-a întrebat cui scriu eu scrisorile pe care le ascund de el. „Tocmai mie să nu-mi spui”, mi-a reproşat. „Am luat un pseudonim ca să nu te fac de râs dacă scriu prost”, i-am răspuns.

Sunt foarte emotivă: la fotograf, mă strâmb, când trebuie să spun ceva, mă bâlbâi. De scris am scris întotdeauna ca să fug de ceva trist, dramatic, teribil. După ce ne-am mutat din laşi la Bucureşti, m-am îmbolnăvit. Din întrebările doctorului am dedus că am cancer, boală de care murise mama. Timp de un an am aşteptat moartea. Aşa am scris prima mea carte, “Calendar vechi”. Am fost operată şi s-a dovedit că nu fusese cancer. Mă jucasem numai cu moartea. A urmat “Viaţa de toate zilele”, apoi, atunci când tatăl meu s-a îmbolnăvit grav şi ştiam că va muri, am scris “Acasă”. Tata m-a îndemnat s-o scriu. Este mai puţin un roman şi mai mult o carte de amintiri despre copilăria mea şi a verilor mei Lupaşcu, dintre care Ştefan era un copil minune, mai trăieşte şi azi şi este un filosof cunoscut, Stephane Lupasco.

Pentru “Calendarul vechi” am primit Premiul intelectualilor români, “Viaţa de toate zilele” a primit Premiul pentru roman al Academiei. Ţin minte că mai mare plăcere decât premiul în sine mi-a făcut faptul că referatul pentru el, foarte frumos, era semnat de Mihail Sadoveanu. Am aflat-o mult mai târziu. Nu-mi spusese niciodată că i-a plăcut cartea mea, nici de referat. O dată, numai, îmi scrisese o dedicaţie: „Micii mele prietene Lili, din care a crescut Ştefana Velisar Teodoreanu” şi atunci am avut bănuiala că poate i-a plăcut vreo pagină a mea”.

În același interviu scriitoarea a mărturisit, întrebată de Ana Blandiana cum și-l amintește pe Ionel Teodoreanu în ultimii săi ani:

“Obosit, foarte obosit. Alerga de Ia un proces Ia altul, în tramvaie si autobuze, mereu grăbit, epuizat. Când îi venea o idee, o aşternea pe un petec de hârtie pe care-l punea în buzunarul interior. S-au strâns astfel nişte poeme frumoase pe care abia am reuşit să le transcriu, după moartea lui, de pe peticele de hîrtie muiate de alergătură, care şi acum mai poartă urme de transpiraţie. A murit la 57 de ani, în plină viaţă, roind de idei, muncind ca un rob ca să ne asigure hrana. A murit obosit. Dar de ce-oi fi spunând toate astea? Evident nu sunt bune de povestit”.

Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu, i-a dedicat bunei ei prietene, Ștefana Velisar Teodoreanu, un articol emoționant ce a fost publicat în România literară în 1982:

“Nu toți copacii arată la fel în pragul iernii. E câte un castan care-şi păstrează frunza verde până ce dă îngheţul, pe câtă vreme alt semen al său abia de-i mai spânzura pe crengile-i uscate o frunză galbenă şi pleoştită. Aşa e şi cu noi, oamenii. Adesea ne iese în cale câte-un bătrân pleşuv, gârbov şi morocănos, de care aflăm cu uimire că ne-a fost pe vremuri tovarăş de joacă. Pe câtă vreme alţii, la aceeaşi vârstă, sub uşoara ninsoare care a căzut asupră-le, îşi păstrează vigoarea şi vioiciunea, ba, mai mult, uneori timpul i-a afânat, adăugându-le o nobleţă uimitoare, — cum s-a întâmplat cu părintele meu, căruia, la peste şaptezeci şi cinci de ani, un mare medic elveţian i-a spus, după ce-l consultase:

— Sunteţi cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată!

La fel, ca şi „conu-Mihai”, cum îi spunea ea marelui ei prieten Sadoveanu, şi Lily Teodoreanu, — cunoscută dumneavoastră, lectorilor, din minunatele-i cărţi: Cloşca cu pui, Calendar vechi, Viaţa cea de toate zilele, Acasă, Ursitul, Căminul, Şoapte întru Asfinţit, sub numele de Ştefana Velisar Teodoreanu, împlinind în toamna asta, la 18 octombrie, optzeci şi cinci de ani, departe de a se schimba, şi-a păstrat toată sprinteneala, agerimea minţii, expresivitatea şi nobleţea fiinţei pe care o cunosc de mai bine de o jumătate de veac.

Iat-o pe aleile Copoului, de mână cu cei doi gemeni ai ei în vârstă de cinci ani, Gogo şi Afani, păşind voiniceşte, ca la o bătălie. „E foarte mică, neagră la piele şi cu părul scurt” — consemnează cu haz scriitoarea, în “Ursitul”, spusele tatălui ei, conu Ştefan Lupaşcu, când se punea problema unei rochii de mireasă pentru „fetiţa” lui. E drept că era scundă şi brună. Cu înfăţişarea asta de mică zeitate indiană a şi rămas întreaga viaţă; dar nu o zeitate ce visează, mută şi neclintită, cu picioarele sub ea, ci una sprintenă, vioaie, veşnic în mişcare, clocotind de o patimă pe care o trădau ochii ei mari şi adânci, de-o strălucire uneori aproape de nesuportat.

Aşa aveam s-o revăd la noi „un deal”, sub teiul cel mare, alături de Ionel, veniţi pentru întâia oară să ne viziteze. La fel de simplu îmbrăcată, cu tocuri joase, purtând însă brăţări pe încheieturile fine ale mâinilor şi-un cordon minunat pe mijlocu-i subţire. Părul negru, creţ şi răzvrătit era la fel de dârz şi de sprinten ca şi stăpâna lui.

— Ce bine-mi pare că te văd, coane Mihai! Ce mai lucrezi? Ce frumos e în cuibul matale! Unde-i coana Catincuța? Unde-s copiii?

Având alături pe Ionel Teodoreanu, Lily izbutea să-l întreacă… în pledoarie. Apa vorbelor ei năvalnice curgea liberă şi nestăvilită, acoperind imediat conversaţia. Povestea exact la fel cum scrie ori dacă vreţi scrie la fel cum povesteşte şi acuma, îndată ce-o stârneşti cu vreo întrebare care-i trezeşte rezonanţe, nesilit, cu haz şi spirit de observaţie şi, în acelaşi timp, cu o adâncă şi sinceră simplicitate.

— De ce nu mai scrii, Lily?

— Ce să mai scriu, Profiriţă dragă? Sunt bătrână, la toamnă împlinesc optzeci şi cinci de ani, mi-a spus în vara asta, găsindu-ne amândouă în Ținutul Neamţului, în preajma Valeriei Sadoveanu, prietena noastră comună, căreia eu îi eram oaspete pentru o vreme în casa din vârful dealului, de Ia Văratec.

Bătrână? Lily? Asta-i bună! Nu urca ea la fel de sprintenă pântecele pantei abrupte a drumului sătesc ori cele 104 trepte ce trec prin curtea Palatului Episcopal? Şi asta zilnic, ba, câteodată, chiar de două ori pe zi.

Cât despre scris, ar mai avea atâtea de spus despre oameni şi întâmplări de demult, pe care le poartă în sine ca pe-o comoară închisă cu cheiţă tainică. Dar, cum o provoci, scoate îndată cheiţa şi deschide besacteaua cu giuvaieruri. Toată lumea tace şi priveşte mai cu seamă la ochii adânci şi pătimaşi care trădează un destin de eroină.

Dragostea ei unică pentru Ionel, soţul şi tatăl copiilor ei, o plasează lângă marile îndrăgostite ale lumii: o Beatrice, o Cloe, o Julietă. Tăria şi dârzenia caracterului ei o aşază între acele rare fiinţe gata să moară pe rug, ca o Ioana d’Arc, să se sacrifice pentru o idee, cu preţul vieţii.

Această adâncime pătimaşă, însă curată ca lacrima, îmbinată cu sprinteneala spiritului şi cu ascuţimea observaţiei, a dat literaturii noastre pe marea povestitoare — după părerea mea şi cred că şi a multor altora care s-au delectat citindu-i cărţile – bineînţeles că lăsându-l de o parte din aureola lui, pe autorul „Amintirilor”, pe hâtrul de la Humuleşti.

Şi-aşa cum, apăsând pe pedala unei orge, aceasta prinde a arunca în aer sunete pătimaşe şi dramatice, dar în acelaşi timp e în stare să-şi ciripească cu sprinteneală şi volubilitate, la fel aş vrea şi eu să pot apăsa pe sufletul marii noastre prozatoare, Ştefana Velisar Teodoreanu, care e în acelaşi timp şi buna mea prietenă — ca să ţâşneascâ din adâncu-i, atât de bogat şi încă atât de tânăr, noi povestiri minunate şi nespus de preţioase pentru literatura noastră”. (Profira Sadoveanu)

Delicata scriitoare Ștefana Velisar Teodoreanu, soția lui Ionel Teodoreanu, a încetat din viață pe 31 mai 1995, la vârsta de 97 de ani, la București, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Surse:

România literară, 1977, Ana Blandiana în dialog cu Ștefana Velisar Teodoreanu, În visul unei librării

România literară, 1982, Profira Sadoveanu, Ștefana Velisar Teodoreanu – 85

$$$

 

Legenda macului!

    ,,Se zice că pe vremuri, trăia o văduvă într-o căsuță la marginea pădurii, și avea un băiat cuminte și bun. Erau foarte săraci.

Într-o zi, biata mamă, nu mai avea ce pune pe masă, și-a trimis băiatul în satul vecin la un văr pentru a împrumuta ceva de mâncare. 

Femeia i-a dat băiatului un ștergar frumos, ca să nu îl trimită cu mâna goală.

Băiatul s-a grăbit să plece, nu avea mult de mers: trebuia doar să treacă prin pădure, apoi peste un câmp, iar la marginea câmpului era satul vecin.

Mama și-a sărutat feciorul și l-a trimis cu

DOAMNE AJUTĂ!.

Apoi ea s-a apucat de dereticat prin curte.

Timpul a început să se scurgă. 

Au trecut câteva ore, dar copilul nu se mai întorcea. 

Apoi s-a făcut seară. Deja femeia a început să se îngrijoreze. Și a pornit în căutare lui.

A trecut prin pădure strigându-l.

A ajuns la marginea câmpului și tot nu a zărit băiatul.

Inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinți îi curgeau pe obraji.

   A început să alerge pe câmp, strigându-l și căutându-l cu ochii în toate părțile. De atâta grabă, opincile se rupseseră de tot, dar femeia nu mai simțea ghimpii și mărăcinii câmpului ce-i înțepau picioarele la fiecare pas.

Se gândea doar la copil și se ruga necontenit MAICII DOMNULUI să nu fi pățit băiatul ceva.

  Și fiecare strop de sânge unde cădea se preschimba într-o floare mare și roșie, de culoarea sângelui. Și așa s-a umplut câmpul de maci.

  Într-un târziu, l-a găsit. Zăcea, dragul de el, întins, căci slăbit și nemâncat cum era nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat.

Bucuroasă că în sfârșit l-a aflat, femeia și-a luat copilul în brațe și l-a adus înapoi acasă, mulțumind cerului că și-a găsit băiatul.

     Și de atunci au rămas macii pe câmpuri!

Macii amintesc de dragostea oricărei mame și efortul și sacrificiile pe care aceasta le face pentru copii ei.

  Se mai zice că nimeni nu a putut vreodată să numere toți macii de pe câmp, așa cum nimeni nu poate număra toate sacrificiile și eforturile pe care le face o mamă pentru copilul ei."

$$$

 

Foarte interesant! NU A CONTAT MUNCA EI PENTRU OAMENII DE ATUNCI, OBSERVATI CUM AU SARIT SA LOVEASCA IN EA?! LA FEL SUNTEM SI ASTAZI! Maria Curie și-a gravat numele în istoria științei cu litere de aur. A fost prima femeie laureată a Premiului Nobel și, totodată, primul om din lume distins cu această onoare de două ori. A descoperit poloniul și radiul, punând astfel temeliile fizicii nucleare. Dar toate aceste realizări nu i-au fost de ajuns în clipa în care, o singură dată în viață, și-a permis să se îndrăgostească de un bărbat căsătorit și nu de o formulă științifică. Presa tabloidă s-a năpustit cu voluptate asupra vieții ei intime — cum să nu?! Prima femeie-profesor la Sorbona și, iată, „distrugătoare de cămine”! „Străină, intelectuală, feministă” — scrâșnea cu ură fondatorul unei publicații antisemite, Gustave Téry.

Comitetul Nobel, înfricoșat de scandal, a rugat-o cu răceală să nu participe la ceremonia de decernare. Iar răspunsul Mariei a fost pe măsură: „Consider că nu există nicio legătură între munca mea științifică și viața mea personală.” A plecat în Suedia, cu spatele drept și fruntea sus, și și-a primit premiul. Apoi, epuizată, a fost internată în spital, unde medicii s-au luptat timp de o lună să o readucă la viață.

Maria Salomea Skłodowska s-a măritat nu dintr-o dragoste mistuitoare, ci dintr-o sinceră simpatie și, în parte, din necesitate. Născută în Varșovia, în Imperiul Rus, într-o epocă în care femeilor li se refuza accesul la știință, Maria a absolvit gimnaziul cu medalie de aur și... s-a angajat ca guvernantă. A fost un act de sororitate: a muncit pentru ca sora ei să poată studia medicina la Paris. Apoi, sora a muncit și a susținut-o pe Maria în același fel.

În 1891, Maria a fost admisă la Universitatea din Paris, și-a adaptat numele la forma franceză – Marie –, a obținut diplome în fizică și matematică. Visa să se întoarcă acasă și să contribuie la propășirea Poloniei, dar Universitatea din Cracovia a refuzat să o angajeze. Era femeie.

A iubit-o Pierre Curie, un fizician remarcabil. Se priveau mai puțin unul pe celălalt și mai mult în aceeași direcție. El îi scria: „Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez cât de frumoasă ar fi viața trăită împreună, vrăjiți de visurile noastre – visul tău patriotic, visul nostru umanist, visul nostru științific.”

Marie a ajuns să-l iubească. El era cel mai bun: împărtășeau aceleași convingeri, aceleași idealuri și același respect. Împreună au avut două fiice. Când, în 1906, Pierre a murit într-un accident, Marie n-a pierdut doar un soț. A pierdut un întreg univers. Nu împărțiseră doar pâinea vieții, ci și tone de pehblendă prelucrate în laboratorul lor, pe care prietenii îl numeau „grajdul cu pivniță de cartofi”. Și-au plătit amândoi descoperirile cu sănătatea: Pierre era epuizat cronic, iar Marie avea inflamații dureroase la degete – un semn timpuriu al bolii radiației.

Pierre a fost cel care a insistat ca munca soției să fie recunoscută de Comitetul Nobel. A scris: „Mi-aș dori ca cercetările mele asupra substanțelor radioactive să fie analizate împreună cu activitatea doamnei Curie. De fapt, ea a făcut descoperirile esențiale, a stabilit masa atomică a radiului și contribuția sa este covârșitoare.”

După moartea lui, Marie avea 39 de ani și, în fiecare dimineață, își obliga trupul să deschidă ochii. S-a cufundat în muncă, mutându-se la periferia Parisului și lăsând fetele în grija socrului. Universitatea i-a oferit catedra lui Pierre, devenind astfel prima femeie profesor titular din istoria Sorbonei. Muncea cu o înverșunare ce sfida durerea.

Colegiile științifice au propus-o pentru Academia Franceză de Științe – iar acolo s-a dezlănțuit adevărata urgie. Biografii vorbesc azi despre „o polemică”, dar era, de fapt, o întrebare mârșavă și unică: „Poate o femeie, chiar și laureată a Premiului Nobel, să fie primită într-o instituție atât de onorabilă și conservatoare?” A pierdut la unul sau două voturi – sursele diferă – și n-a mai acceptat niciodată o nouă candidatură.

Au trecut patru ani de la moartea lui Pierre până când Marie a ieșit din doliu. Atunci, s-a aprins pentru un fost elev al soțului ei, fizicianul Paul Langevin. Era mai tânăr cu cinci ani, însurat și cu copii. Nefericit în căsnicie, îndrăgostit de Marie, dar temător de nevastă. Povestea a ieșit la iveală, iar corespondența lor intimă a fost publicată:

„Tremur de nerăbdare la gândul că te voi revedea și că îți voi spune cât de mult mi-a fost dor de tine. Te sărut cu dragoste, așteptând ziua de mâine.”

Presa reacționară a declanșat o adevărată cruciadă moralistă. O mulțime furioasă s-a strâns în fața casei sale. Marie și fiicele au fost nevoite să se refugieze. După articolul lui Téry din publicația antisemită, Marie s-a gândit la sinucidere. Langevin l-a provocat la duel – duelul n-a avut loc, nimeni n-a tras.

Cine a fost sprijinul ei? Albert Einstein. „Dacă mizeriile acelea te vor obosi, nu le mai citi.” „Lasă-le pe seama viperei pentru care a fost inventată toată această poveste.”

Dar, chiar dacă ești un Rolls-Royce, tot poți rămâne blocat în trafic. Chiar dacă ești dublă laureată Nobel, rămâi om – vulnerabil, sfâșiat de iubire. Trei ani mai târziu, Einstein nota cu tristețe că, în timpul vacanței petrecute împreună, „madame Curie nu asculta cântecul păsărilor”. Bucuria dispăruse. Dar forța ei interioară rămânea neclintită.

În timpul Primului Război Mondial, Marie a creat unități mobile de radiografie, a instruit 150 de femei să le opereze și a mers ea însăși pe front, salvând vieți. „Nu trebuie să ne fie frică de nimic în viață, ci să înțelegem totul” — spunea ea. Și nu se temea. Înțelegea.

Dar nu zâmbea.

Prima fotografie în care Marie Curie zâmbește din nou este din 1921 — un deceniu după cumplita înverșunare publică — când coboară treptele Casei Albe, la braț cu președintele Statelor Unite. Radiază.

Iar fiica sa va deveni a doua femeie din lume care primește Premiul Nobel.

Așa se răspunde viperei.

$$$

 

Povestea „Mâinilor” lui Albrecht Dürer,  e atât de frumoasă, şi e povestită atât de frumos încât merită să o auzim .

    În secolul al XV-lea, într-un oraș micuț, locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-și întreține familia, tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar și 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa și cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate. În ciuda condiției lor nevoiașe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-și urmeze visul, acela de a-și valorifica talentul pentru desen. Ei erau conștienți de faptul că tatăl lor nu-și permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg. După lungi discuții, noaptea, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mina și va câștiga bani pentru a-l susține pe celălalt să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va câștiga va termina Academia, după 4 ani îl va susține pe celălalt să-și completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină. Într-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câștigat și a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase și timp de 4 ani și-a susținut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzație. Gravurile lui, sculpturile și pânzele în ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câștige sume importante. Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă și memorabilă, de la care n-au lipsit muzica și râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ține un toast pentru cel mai iubit dintre frații săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a indurat pentru ca el să-și îndeplinească visul. Și cuvintele de încheiere au fost: „Și acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poți duce la Nürenberg să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine!”. Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe fața palidă, iar capul plecat și-l mișca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu ”Nu, nu, nu”. În final, Albert s-a ridicat și și-a șters lacrimile de pe obraji și a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ținându-și mâinile aproape de obrazul drept, a spus blând: ”Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrita care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să țin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu …”

  Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile  muncite cu

palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer. Și-a denumit opera simplu ”Mâini”, dar lumea intreaga și-a deschis imediat inimile spre capodopera sa și a redenumit tributul iubirii ”Mâini în rugăciune”.

       WIKIPEDIA.

$$$

 

,,Cine are părinti, pe pământ nu în gând

Mai aude si-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc

De atâtia copii si de-atât nenoroc

Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,

Care stiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu conteaza deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,

Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni

Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit tristi în casele lor...

Între ei si copii e-o prăsilă de câini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,

Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,

Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,

Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,

Si ca niste stafii, ies arare la porti

Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,

Cine are părinti are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem si noi însine ai nostri copii.

Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Si în genere sunt si nitel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,

Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,

Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.

Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simti si ei stiu că-i asa

Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe constiintă povara acestui apus

Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.

Iar când vom începe si noi a simti

Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,

Si abia într-un trist si departe târziu,

Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Si de ce încă nu e potop pe cuprins,

Desi plouă mereu, desi pururi a nins,

Desi lumea în care părinti am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns. "

✍️_______Adrian Paunescu

$$$

 

Poveste memorabilă cu Toma Caragiu și Jean Constantin, născuți în aceeași zi

Toma avea să se nască pe 21 august 1923 și va trăi doar 54 de ani. El va muri în 1977, la cutremur. „Mă bucur când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm: 17 ore pe zi, de aceea obosit, duc o viaţă personală destul de izolată cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă. Iubesc în primul rând teatrul”, spunea Toma Caragiu într-un interviu.

Jean Constantin era născut tot pe 21 august, anul 1927 și provenea dintr-o familie numeroasă, cu 5 fete și 4 băieți. Era vorba de o familie mixtă - mama fiind grecoaică, iar tatăl, albanez. Poate de aici irezistibilul său farmec. La vârsta fragedă de 16 ani Jean Constantin a luat decizia de a renunța la școală şi de a se angaja. El își dorea mult să lucreze în port, deoarece credea că așa va putea să se îmbarce pe vas, însă a ajuns să lucreze pe șantier. Pe șantier a muncit din greu, ca hamal, dar tot în acest loc a pus și prima cărămidă în cariera sa.

„Adevărul este că mie, fiind cel mai mic și mai răsfățat dintre frați, nu mi-a plăcut deloc cartea. De-aia, deși tata voia să mă facă arhitect, auzi la el, m-am făcut artist. Înarmaţi doar cu naivitatea şi cu visele celor 16 ani, mai mulţi colegi de liceu ne-am înrolat cu entuziasm în Brigada a 3-a Constanţa, ce urma să plece pe şantierul Bumbeşti-Livezeni”, a declarat Jean Constantin în urmă cu mulți ani.  

Toma Caragiu și Jean Constantin erau buni prieteni

După cum se știe ei au fost protagoniștii celor trei serii ale filmului „Brigada Diverse.” Se spune că la filmări era foarte multă bună-dispoziție. Actorii aveau libertate destul de mare de joc. Introduceau uneori și replici improvizate, nu se puteau abține. 

„Știți cum e! Te forțezi să fii serios, să te concentrezi, să-ți vezi de replica ta, de filmare, de treabă și, o dată îți aduci aminte de-o grimasă de-a lui Puiu Călinescu sau de cine știe ce întâmplare haioasă. ”

 

Jean Constantin, care îl interpreta pe Patraulea, mai întârzia uneori pe la filmări. Făcea naveta de la Constanța și îi era destul de greu să ajungă la timp. Atunci, Tomiță Caragiu, cu mimica-i năucitoare, zicea: ,, Paștele mamei lui.. Ăsta, precis a furat ceva din tren. L-au prins și de-aia nu mai vine ... ” Râdea toată echipa de leșina”, își amintesc cei prezenți la filmări.

 

Jean Constantin a menționat și o altă întâmplare amuzantă. 

 

„Am să vă povestesc o păţanie de-a mea, la o filmare cu «B.D.». La stadionul «Dinamo», lipsisem câteva minute, să mănânc un sandviş. Când m-am întors, Mircea Drăgan, cunoscut pentru exigenţa lui, m-a întrebat cât m-a costat sandvişul. «Trei lei», i-am răspuns. «Nu-i adevărat, te-a costat 503 lei» , mi-a replicat. «Cum aşa, nu ştiu eu cât am dat pe el?» Abia atunci mi-a explicat Drăgan: «Îmi pare rău, îmi eşti simpatic, dar n-am ce face. Ai plecat de la filmare, asta te costă 500 de lei». Acum să nu mă înţelegeţi greşit, v-am povestit întâmplarea care a fost singura de acest fel“.

 

Trebuie spus că niciunul dintre actorii principali din „Brigada Diverse” nu mai e azi printre noi.