$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

TERENTE, SYLVIA ȘI DIDINA

Una dintre figurile populare si foarte controversate ale inceputului de secol 20 a fost Stefan Vasai Terente, un tanar lipovean brunet, cu ochi verzi, puternic si foarte inalt.

Tanarul acesta, care si-a uimit contemporanii prin vitalitatea sa, s-a nascut la 14 mai 1895, in satul Carcaliu, din judetul Tulcea. A luat parte la luptele din Primul Razboi Mondial intr-o unitate de marina, cu care s-a retras la Sulina, in perioada ofensivei Puterilor Centrale.

Dupa ce s-au incheiat ostilitatile, a incercat mai multe meserii, dupa care a ajuns celebru. A fost bun la invatatura, urmand cursurile scolilor din Macin si Braila. A trimis apoi reginei Maria o cerere ca sa i se acorde o bursa pentru a urma liceul si o facultate, dar nu a primit nici un raspuns. Scrisoarea a fost uitata intr-un sertar de unul dintre supusii palatului. Cand regina a aflat de caz, a incercat sa intervina, dar a fost prea tarziu. Caci intre timp, pentru rotunjirea unor castiguri, Terente renuntase la ambitiile scolare si participa la concursurile de forta, ridicand blocuri grele de piatra. Avea inaltimea de 2,04 m si o suta kilograme, caracteristici rare pentru acea perioada. Ajuns capitan de slep, ii alunga pe toti talharii ce incercau sa-i atace marfa de care raspundea.

La un moment dat, a fost angajat de un negustor evreu, Herovici, care avea doua fete la pension. Sylvia fiind urata si neavand cautare la cei 22 de ani ai sai, a fost obligata de tatal sau sa se marite cu un pretendent mult mai in varsta. Nefiind de acord, tanara a apelat la chipesul Terente sa o scape de calvar si sa fuga amandoi in imprejurimi. Ingrijorata, Netty, sora cea mica a Sylviei, in varsta de 17 ani, si-a manifestat si ea dorinta sa traiasca in vizuina discreta unde se retrasesera cei doi. Intre Sylvia si Terente a inceput o frumoasa poveste de dragoste, care nu putea fi de durata deoarece potera era pe urmele lor. Au fost oameni obisnuiti, cu pasiuni arzatoare, adepti ai senzatiilor totale.

Dupa aceasta intorsatura a situatiei, tatal fetelor a murit de inima. Zvonurile vremii avansau si o alta varianta, si anume ca tinerele au fost sechestrate de uriasul tinutului si violate timp de o saptamana. Una peste alta, dupa ce le-a oferit bijuterii scumpe, Terente le-a dat drumul. Reporterii ziarelor, in goana dupa senzational, s-au repezit asupra fetelor. Sylvia, ajutata de un redactor, a asternut pe hartie cele petrecute in asa-zisa captivitate.

Cotidianul Dimineata anunta la 28 octombrie 1924 ca in curand va vedea lumina tiparului foiletonul In ghearele lui Terente. In cele din urma, materialul a fost editat intr-un volum. Romanul a avut mare succes in orasele tarii, citit apoi la cote maxime la Paris. Marile reviste din Anglia, Franta, Italia, Austria si Ungaria si-au trimis reprezentanti la Braila sa afle noi amanunte picante. Femeile inebunisera de-a binelea. Ii trimiteau scrisori idolului pentru a-i cunoaste performantele. Domnisoarele lesinau numai cand auzeau crampeie din povestile derularii actului in sine. Comerciantii au speculat momentul. Au aparut chiloti marca Terente. Ispravile si faima despre inzestrarea virilului amant au depasit granitele iarii. Intr-o isterie fara margini, curioasele puneau obsesiva intrebare : 28 de centimetri si mai cat?

In perioada ce a urmat, Stefan Terente s-a insurat cu Ustina, fata lui Calistrat, cu care a facut patru copii. Nu peste mult timp, din cauza ciumei, a survenit decesul sotiei si a doi dintre copii. Intr-o alta zi trista, i-au murit inecati si ultimii copii. Cazusera de pe slepul condus de tatal lor.

Terente se recasatoreste cu Avdotia Arina, una dintre fiicele pescarului Akim Parfenie, intrand astfel intr-o poveste de dragoste care se va sfarsi tragic.

Rahila, sora Arinei, incepuse sa-l placa pe Stefan, sa-i faca avansuri. Fiind respinsa, a inceput sa urzeasca un sir de intrigi despre infidelitatea surorii sale. A fost motivul ce il va determina pe Terente sa devina gelos si sa-si injunghie nevinovata sotie. Care totusi in final scapa cu viata. Arestat, vinovatul evadeaza. incearca sa dea o lovitura mare impreuna cu Sofronie, un hot de meserie, dar sunt prinsi de jandarmi. Evadeaza din nou si, impreuna cu doi veri, Petrof si Lavrinte, incepe sa faca piraterie pe seama navelor ce treceau pe canalele Filipoi si Macin.

Anul 1921 a fost un an prosper pentru negustorii fluviali. In Portul Braila, se descarcau si se incarcau 80 de vapoare zilnic, ceea ce insemna un volum de peste 100 de mii de carute cu cereale. Exportul Brailei reprezenta 22 la suta din exportul national, importul prin acelasi port fiind de 20 la suta.

In urma actelor de jefuire, savarsite asupra celor ce dispu­neau de bani, alimente si bijuterii, capitania portului l-a desemnat pe contraamiralul Gavrilescu sa conduca operatiunile de scotocire a fluviului si a tuturor baltilor, punandu-i la dispozitie intreaga flota de razboi pentru prinderea lui Terente.

Printre cei deposedati de bunuri, mai ales de bijuterii, au fost cunoscutii negustori ai orasului, Gheorghe Bratosi si George Catarosi. Pentru ca sa stopeze activitatea lui Terente, guvernul l-a trimis la Braila pe generalul Gheorghe Stefanescu, comandantul Jandarmeriei Romane. S-a cerut totodata sprijinul Prefecturii Politiei Galati. Totodata, pentru slabe rezultate, prin ordinul M.I. numarul 050810, din 22 august 1924, a fost inlocuit Victor Barsan, prefectul Politiei Braila, cu comisarul Gheorghe Motateanu, inspector la Prefectura Politiei Capitalei.

Au inceput sa apara si situatii nostime. Intr-o seara, pe o straduta dosnica, doi trecatori cu disponibilitati financiare au fost somati de Terente sa scoata tot ce aveau prin buzunare. Unul dintre cei vizati ii datora celuilalt 2000 de lei, o suma apreciabila pentru acea data. Profitand de conjunctura, dand dovada de spontaneitate si de prezenta de spirit, in acele clipe deosebit de tensionate, in fata a doua pistoale indreptate asupra lor, datornicul i-a restituit amicului banii, facandu-l atent, totodata : „Sa nu zici ca nu ti-am inapoiat suma imprumutata…”

Timp de trei ani, urmaritul le-a ras in nas celor ce oferisera uriasa suma de 200.000 de lei pentru a-l prinde. Se deghiza in preot, in turc, in rabin, in ofiter de jandarmi, in straiele unui veritabil demnitar cu mustati, perciuni, lavaliera, joben si monoclu. Regele baltilor, asa cum era denumit, cina la cele mai luxoase restaurante, platind si consumatia nevoiasilor, pe care ii atragea la el. Ca o razbunare fata de urmaritori, intrase in gratiile Didinei, nimeni alta decat sotia unui comisar de politie din Braila. Se iubeau fara sa tina cont de glumele din jur. Astfel au aparut si versurile : „Terente si Didina / Se plimba cu masina / Jandarmii-i dau onorul / Ca nu stiu cine-i domnul / Iar domnul comisar / il cauta-n zadar / il cauta-n baldane / Terente-i pune coarne.”

Pe acest fond romantic, ce avea la baza o iubire de lunga durata, personajul ce se afla pe buzele tuturor a inceput sa faca mari greseli. Presimtea ca i se apropie sfarsitul. Pentru a i se pierde urma, Terente a plecat, pentru o perioada, in Bulgaria, Grecia si Serbia. Dupa ce a revenit, s-a inhaitat cu marii delincventi ai vremii. A violat-o pe sotia preotului Filip care il va blestema si se va retrage, de rusine, la o manastire. O alta varianta sustine ca femeia deliberat l-a invitat pe oaspete la masa, in lipsa prelatului. L-a omenit cu mancare, bautura si… desert, curioasa peste masura de calitatile voinicului.

Pescarii, care erau deosebit de religiosi, si-au schimbat brusc atitudinea, de la acest eveniment. Din admiratori ai lui Terente, i-au devenit dusmani si s-au alaturat fortelor mobilizate ca sa-l prinda. Terente a scapat pentru ultima oara dintr-o incercuire, strecurandu-se printre barcile jandarmilor si pe langa cele trei torpiloare de razboi, tinand in gura o bucata de trestie prin care respira.

Totusi scena finala a prinderii a fost simpla. Cel care a tras in Terente la 7 iunie 1927, incercuit in papurisul de la Piatra Fetei, a fost Silvestru Artimov, fratele preotesei dezonorate, care ajuta jandarmii, deoarece cunostea configuratia ascunzatorilor. Desi impuscat in maxilar, in drum spre postul de jandarmi, Terente a incercat sa evadeze din nou, dar a fost impuscat in cap de plutonierul Labus. Maria Zaharescu, medic legist la Plasa Macin, i-a facut autopsia. La cererea autoritatilor, a fost decapitat si organul genital i-a fost taiat. Acesta, impreuna cu capatana, au fost trimise la Bucuresti, la Institutul Medico-Legal Mina Minovici, unde se afla si astazi.

Nimeni nu a vrut sa-i ingroape restul trupului in afara de batranul evreu Jak, bunicul fetelor amintite anterior. Cu o roaba, a dus cadavrul la marginea satului, in locul numit Raspantia Lupului si l-a ingropat dezgustat de crestinismul localnicilor. Nu isi explica de ce Terente nu poate fi iertat, tinand cont ca facuse si mult bine, ajutand pe saracii locului cu bani pe care nu i-a cerut niciodata inapoi. Batranul, aflat la o varsta inaintata, nu a putut sapa groapa prea adanc. Noaptea, cainii flamanzi au dezgropat cadavrul si l-au devorat. Clopotele satului au batut prelung. Blestemul se implinise. Preotul Filip putea reveni printre enoriasii satului.

Terente, a carui amintire a supravietuit in folclor si in cantecele de pahar, a murit la varsta de 32 de ani.

Sursa: 

paginiromanesti

$$$

 AMELIE NORTHOMB

Amélie Nothomb s-a născut la Etterbeek la 9 iulie 1966. Foarte devreme, familia sa

a trebuit să-l urmeze pe Patrick Nothomb, tatăl său, un diplomat detașat în mai multe țări. Așa a ajuns Amélie în Japonia în copilărie, o țară care avea să-i lase o impresie de durată asupra influenței sale senzoriale, emoționale și culturale.

La vârsta de 17 ani, s-a întors în Belgia pentru a-și finaliza studiile și a obține o diplomă în filologie romanică la Universitatea Liberă din Bruxelles. În 1992, Hygiène de l'assassin, publicat de Albin Michel, a marcat începutul vieții sale literare. De atunci, în fiecare toamnă, cu regularitatea unui măr fertil, acest "grafoman" fericit semnează o nouă lucrare de succes.

Până în prezent, ea are douăzeci și șapte de romane, o duzină de colecții de povestiri și povestiri, o piesă de teatru și versurile a o duzină de cântece. Mai multe romane au fost adaptate pentru teatru și cinema și au existat nenumărate traduceri în peste patruzeci de limbi. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că această carieră orbitoare a determinat omagiul Uniunii Astronomice Internaționale, care a dat asteroidului nr. 224671, descoperit în ianuarie 2006, numele Nothomb. O altă onoare: în 2009, Poșta Belgiană a emis un timbru cu efigia sa.

Romancierul a primit, printre alte distincții, Grand Prix du roman de l'Académie française în 1999 pentru Stupeur et tremblements. Adus pe ecran, această autoficțiune se bazează pe experiența ei de interpret stagiar redusă la rangul de "doamnă a pipi" într-o companie japoneză. Astfel, Japonia furnizează materialul pentru multe lucrări. Să nu menționăm și nici despre Eva, nici despre Adam. Acest succes răsunător i-a adus titlul de Comandant al Coroanei de către regele Albert al II-lea. Titlul de baroneasă i-a fost acordat de regele Filip.

Producțiile sale oferă un domeniu literar variat, variind de la narațiuni autobiografice fictive (tema prieteniei, Petronilla, copilărie sau adolescență, Biografia foametei), psihologice (Tuer le père), la romane de dialog (Cosmétique de l'ennemi), epistolare, parodice, fantastice sau anticipative (Péplum sau Acide sulfurique), prin cele bazate pe texte fondatoare la fel de diferite ca povestea (Barbă Albastră sau Riquet cu smocuri) sau Biblia (Soif, care a ratat la limită Premiul Goncourt 2019). Romanul de dragoste (Attentat), intriga polițistă sau suspansul (Journal d'Hirondelle), dialogul filosofic și psihologic, cu un ton serios sau serios, umoristic sau ironic, operă care combină toate genurile (Péplum), nimic nu-i este străin.

Și nici lui Nothomb nu îi este frică de autoironie – o caracteristică foarte belgiană. De exemplu: Metafizica tuburilor. Ea și-a însușit întotdeauna această reflecție a lui Trémière în Riquet à la tuppe: "Nu erau lucruri nesemnificative pentru ea, erau doar lucruri care nu fuseseră privite la gradul de profunzime la care apărea ciudățenia lor". Un principiu care alimentează multe pagini nothombiene.

Cel care notează în Le Voyage d'hiver: "Koestler spune pe bună dreptate că ceea ce a ucis cel mai mult pe pământ este limbajul", a experimentat "dificultatea de a fi în lume", ca să o citez pe Françoise Dolto. Prin urmare, este necesar să subliniem universul implacabil în care se mișcă personajele sale. Există întotdeauna o anumită cruzime, pasiune, dar și curaj.

Când și-a urmat tatăl la Beijing, separarea de peninsula japoneză și de credincioasa ei guvernantă japoneză, pe care o considera a doua mamă, a fost trăită ca un nou exil, o dublă suferință. Această criză va fi analizată în Sabotajul iubirii, a cărui dublă problematică opune țara frumuseții și fericirii (Japonia) cu cea a urâțeniei și a durerii (China). În Le Figaro, prezentând această carte crucială pentru autorul său, Renaud Matignon rezumă perfect imperiul său fictiv: "O poveste de vrăjitoare ca și basme. Vervă, grosolănie, provocare, cuvinte amuzante, ascuțite și formule paradoxale: Amélie Nothomb scrie cu un cuțit. Cu o puritate furioasă și o inocență perversă."

Da, această serie de titluri, fiecare mai surprinzătoare decât precedenta, toate publicate sub steagul de Albin Michel, nu încetează să uimească și să seducă toate generațiile până la punctul în care au intrat în manualele școlare belgiene și franceze. Contribuind la construirea identității progenitorului lor, romanele lui Amélie Nothomb sunt probabil un Un mod de a-l liniști pe "răpitor" și pe adolescentul anxios pe care autoarea lor încă îl poartă în ea și de a face legătura cu lumea adultă în care a trebuit să accepte să trăiască Un fel de bulă pentru scriitoarea care, cu fiecare poveste meticulos visată, scrisă și stăpânită, curăță bântuiri și întrebări, ca și cum ar valida sensul vieții sale.

Pentru cititorii săi fideli, nu scapă faptul că stilul său înșelător de simplu este chintesența unui gând care s-a întâlnit cu cele mai frumoase pagini din toate timpurile. O cititoare pasionată, ea și-a ascuțit folia, iar fraza ei de tip Jules Renard, scurtă, densă, întinsă ca coarda unei viori, merge direct la subiect, fără circumvoluții sau pălăvrăgeală. Aforismul este un mod de gândire care lovește unghia pe cap. Astfel, Molière și-a reglat conturile cu societatea timpului său, cu seriozitate și probitate, nu fără umor, desigur, și fără a afecta vreodată relecturile infinite ale povestirilor sale universale.

Înmuiându-și stiloul în cerneala vieții sale, în imaginația sa și în cea a realității contemporane, autorul cărții Combustibles își menține cu siguranță cârma, având în minte lecția marilor clasici.

În 2015, Amélie Nothomb a fost aleasă în Academia Regală de Limbă și Literatură Franceză. Ea îi succede lui Simon Leys.

$$$

 ARCA LUI NOE

Întrebarea dacă “Arca lui Noe” a existat cu adevărat este una care a stârnit interes, de mult timp, atât în rândul oamenilor de știință, cât și în rândul oamenilor obişnuiţi, pentru că este unul dintre cele mai vechi, mai puternice şi complexe simboluri, care a intrat definitiv în mentalul colectiv.

Recent, o serie de descoperiri arheologice din situl Durupinar, din Turcia, la trei kilometri de graniţa cu Iran, au readus în atenţia specialiştilor şi a publicului larg această “poveste” veche, care a generat multe controverse, atunci când s-a pus problema istoricităţii sale, a atestării sale ca fapt real.

De-a lungul timpului, au existat mai multe tentative și expediții care au încercat să ateste existența reală a unei “Arce a lui Noe”, așa cum este descrisă în Biblie şi care, potrivit textelor sacre, s-ar fi oprit pe “Muntele Ararat” (nume provenit, probabil, din sanscrită, însemnând “pământ sfânt”), din estul Anatoliei.

Arca lui Noe – realitate sau mit?

Încă din secolul al XI-lea, Muntele Ararat a fost asociat cu relatarea din „Geneza”/ “Facerea” (Vechiul Testament), ca loc în care s-a oprit Arca lui Noe şi există multe relatări despre relicve recuperate din Chivot, care încearcă să dovedească faptul că este vorba de fapte reale, nu de un mit.

Între anii 1970 şi 2000, exploratori și cercetători au susținut că au găsit o structură asemănătoare unei bărci în zona Durupınar, lângă Muntele Ararat, fără alte dovezi care să susţină veridicitatea afirmaţiilor. Totuși, majoritatea oamenilor de știință consideră aceste structuri ca fiind formațiuni geologice naturale.

În 2010, o echipă de arheologi chinezi și turci a afirmat că a descoperit o structură din lemn la peste 4 000 m altitudine, dar nu au fost publicate dovezi științifice convingătoare, iar cercetătorii independenți au ridicat semne de întrebare cu privire la autenticitate.

Această căutare ferventă are ca suport şi faptul că mitul Potopului biblic ar putea fi inspirat de un eveniment catastrofal real, cum ar fi inundațiile majore din Mesopotamia (la care se face referire în “Epopeea lui Ghigames”) sau umplerea rapidă a Mării Negre (aproximativ anul 5600 î.Hr.), ipoteză propusă de William Ryan și Walter Pitman, geologi marini.

Arca lui Noe – cele mai recente descoperiri

O echipă de cercetători de la Universitatea din Istanbul, de la Universitatea Agrı Ibrahim Cecen şi din SUA, numiţi “Echipa de cercetare Muntele Ararat și Arca lui Noe”, au adus în atenţia lumii ştiinţifice mostre de sol și formațiuni de rocă potenţial legate de Mitul Potopului şi de Arca lui Noe, una dintre cele mai fascinante enigme ale lumii antice, despre care se spune că ar fi avut loc în jurul anului 3 300 i.Hr. şi că ar fi durat 40 de zile şi 40 de nopţi, până când apele s-au retras.

Dimensiunile chivotului, aşa cum sunt descrise în textul biblic, sunt impresionante – 22 de metri lățime, 134 de metri lungime și 13 metri înălțime – pentru a-l adăposti pe Noe şi pe familia lui şi în care să fie salvate câte o pereche din fiecare specie de animal, din păsări, câte şapte perechi, astfel încât şi după Potop să fie viaţă pe Pământ. Dacă o astfel de construcţie a existat, cu adevărat, trebuie să fi lăsat urme, pe care săpăturile arheologice să le scoată la lumină.

Scanările radar şi 30 de mostre de sol luate de echipa de cercetători turci (mostre care indică activitate umană, în timpurile Potopului) au fost analizate şi datate (3000 – 5000 de ani i.Hr., ceea ce ar coincide cu Potopul biblic), la acestea adăugându-se prezența argilei și a resturilor marine, a resturilor de moluşte, ceea ce este un indiciu că, deşi regiunea este acum departe de mare, ar fi putut suferi, în trecut, inundaţii semnificative.

Formațiunea Durupinar – asemănare izbitoare cu forma unei bărci pietrificate

Se pare că formațiunea Durupinar are o asemănare izbitoare cu forma unei bărci (pietrificate), unii geologi susţinând însă ca această configurație este rezultatul fenomenelor naturale (eroziune, scurgere a noroiului, tectonica plăcilor) si că nu este vorba de rămășițele unei structuri construite de om.

O altă constatare remarcabilă, rezultată din analiză, este că există un pH (care exprimă cantitativ aciditatea sau bazicitatea unei substanţe) mai scăzut şi o concentraţie mai mare de materie organică și potasiu în interiorul formei “bărcii” – modificări specifice lemnului putrezit. Mai mult, iarba din interiorul formaţiunii devine mai deschisă la culoare toamna – un aspect despre care membrii echipei cred că este provocat de ceva creat de mâna omului.

S-au mai identificat, prin metode radar, forme dreptunghiulare în interiorul formațiunii, la aproximativ 7 metri adâncime, ceea ce ar putea fi dovada unei nave care avea delimitate secțiuni interioare.

Un optimism moderat…

Desigur, existenţa unor dovezi indubitabile despre Potop şi Arca lui Noe s-ar constitui într-una dintre cele mai spectaculoase descoperiri ale tuturor timpurilor. Dar, deocamdată, arheologii manifestă un optimism moderat – “Odată cu datarea, spunea coordonatorul echipei – nu se poate spune clar că nava este aici. Mai trebuie lucrat mult timp pentru a dezvălui acest lucru”.

Cu toate acestea, arheologii au avut curajul să susţină că sunt mai aproape ca oricând să demonstreze că legendarul chivot este îngropat în regiunea din estul Turciei, la aproximativ 30 de kilometri spre sud de Muntele Ararat.

Experți de la compania din California, “Noah’s Ark Scans” sunt pregătiţi, după ce se vor aduna suficiente dovezi că structurile detectate sunt create de om şi au formă de “arcă”, să excaveze, desfăşurând, în acelaşi timp, un plan de conservare adecvat.

Ipoteza Potopului de la Marea Neagră

În anii 1990, William Ryan și Walter Pitman, geologi marini de la Columbia University, au propus ipoteza Potopului de la Marea Neagră. Ei spun că, în urmă cu aproximativ 7 600 de ani (în jurul anului 5600 î.Hr.), s-a produs o inundație uriașă, care a transformat o mare interioară mică și dulce (care era în acel loc) în ceea ce azi numim Marea Neagră.

După ultima eră glaciară, calotele glaciare s-au topit, prin urmare oceanele au crescut, Marea Mediterană a devenit mai înaltă decât nivelul bazinului Mării Negre şi, la un moment dat, apa a “spart” bariera de pământ de la Strâmtoarea Bosfor. A început o revărsare masivă în bazinul Mării Negre, de aproximativ 200 de ori debitul Cascadei Niagara, care a transformat o zonă fertilă și locuită, într-o mare adâncă și sărată. Comunități umane ar fi fost brusc inundate și obligate să fugă, transmițând, poate, legenda Potopului.

Argumentele celor doi geologi marini se referă la fosile de cochilii de apă dulce brusc suprapuse peste cochilii marine (din pricina unei schimbări abrupte de salinitate), descoperirea de teren agricol inundat pe fundul Mării Negre, situri arheologice neolitice pe maluri, abandonate brusc.

Aşadar, această inundație ar fi fost catastrofală, în afara oricărei experiențe anterioare a oamenilor, transformându-se în Mitul Potopului. Deoarece această zonă (Mesopotamia – Anatolia – Balcani) a fost leagănul civilizației și al agriculturii, este foarte posibil ca o catastrofă regională să fi lăsat o amprentă profundă în memoria colectivă.

Este o ipoteză plauzibilă, dar se pune întrebarea “A fost acesta Potopul lui Noe?”. Deocamdată, răspunsurile sunt în defavoarea acestei teorii – nu s-au găsit urmele vreunei corăbii de proporţia a ceea ce textele biblice numesc “Arca lui Noe”, dar evenimentul ar putea fi nucleul de adevăr care a fost reinterpretat mitologic în Biblie și in alte culturi.

Arca lui Noe – unul dintre cele mai complexe simboluri ale omenirii

Mitul Potopului pare să fie expresia, în memoria colectivă, a unor dezastre antice, reinterpretate spiritual sau simbolic. Fiecare cultură l-a adaptat la valorile și geografia sa, dar ideea centrală rămâne: distrugere, supraviețuire, renaștere.

„Arca lui Noe” nu este doar un element narativ din Biblie, ci un simbol complex, plin de sensuri spirituale, morale și chiar arhetipale, de aceea căutarea unor urme care să ateste existenţa reală a acesteia a devenit atât de importantă. De-a lungul secolelor, a fost interpretată în nenumărate moduri, în funcție de tradiție, religie, artă sau psihologie.

Potopul este văzut ca o formă de judecată divină – lumea era coruptă, plină de păcate, iar Dumnezeu a decis să o limpezească, iar Arca reprezintă acel spațiu sacru în care binele este separat de rău, fiind singurul loc protejat. Noe aduce în Arcă animale din fiecare specie, chivotul său devenind simbolul responsabilității omului față de natură, dar și al armoniei între specii. Mai mult, Arca lui Noe simbolizează purificarea prin apă, motiv care apare și în ritualul botezului creștin.

Noe construiește Arca fără să “vadă” vreo dovadă că va veni un potop. El are încredere absolută în divinitate. Arca devine simbolul credinței necondiționate și al ascultării de voia divină.

După potop, Arca se oprește, ușa se deschide, și lumea începe din nou – este semnul renașterii, înnoirii și promisiunii unui viitor mai bun. Curcubeul pus pe cer este un semn al legământului dintre Dumnezeu și oameni.

Într-un sens arhetipal şi psihologic, Arca lui Noe poate fi văzută si ca un refugiu interior, locul în care eul supraviețuiește haosului, un “chivot al inconștientului colectiv” (Carl Jung), unde se păstrează esențialul în momente de criză. Reprezintă speranța că, în ciuda distrugerii, viața poate fi salvată și reîncepută.

###

 BRUCE LEE

„Dacă aș muri mâine, n-aș avea niciun regret. Am făcut ce-am vrut, nu-ți poți dori mai mult de la viață.”

“Numele meu este Lee, Bruce Lee”, spunea apăsat într-un interviu prăfuit pe o peliculă alb-negru, un tânăr cu trăsături asiatice. Şi lumea întreagă a reţinut. Acelaşi tânăr şi-a pus propria viaţă în joc pentru ca lumea să ştie că el a fost şi rămas pe veci Lee, Bruce Lee. Erou pentru milioane de tineri care au descoperit artele marţiale prin filmele sale, deschizător de drumuri în cinematografie şi schimbător de istorie în lumea ermetică a tradiţiilor chinezeşti, creator al unor concepte revoluţionare despre arta de a lupta, Bruce Lee a rămas şi astăzi un subiect care suscită interesul multora. Simpla enumerare a calităţilor sale de luptător, presupusele secrete cunoscute de Micul Dragon, istoricul filmografiei, nesfârşitele controverse legate de “cum?” şi “de ce?” a murit, nu fac decât să sporească aura de mister care înconjoară viața unui personaj care a marcat definitiv secolul trecut, multe cercetări sociologice incluzându-l în topul celor mai importante persoanalități care au marcat istoria modernă.

Anul Dragonului

Să facem un scurt popas în timp, undeva în preajma Anului Dragonului. Atunci, pe data de 27 noiembrie, într-un cartier al emigranţilor chinezi din San Francisco se naşte cel care a fost Bruce Lee. Adevăratul său nume a fost Li Xiao Long în dialect mandarin sau Li Jun-Fan în cel cantonez. Conform complexului zodiac chinezesc, Bruce Lee aparţinea zodiei Dragonului. Ca şi cum ar fi vrut să confirme toate trăsăturile nativilor acestei zodii de foc, Bruce a trăit ca un adevărat dragon.

Cetăţean american încă din momentul naşterii, Micul Dragon, cum avea să fie supranumit, a beneficiat de ajutorul unei familii relativ bogate pentru acele vremuri, tatăl său, Li Hoi Chuen, fiind concomitent conducător al unei trupe de operă cantoneză şi reputat actor de film în lumea crescândă a emigranţilor chinezi. Mama sa, Grace Li, avea un trecut încă mai impresionant, aparţinând clanului To Hung, una dintre cele mai bogate şi influente familii din Hong Kong.

Copilăria i-a fost fericită şi lipsită de griji, micul Li Jun-Fan fiind de mic conştient de magnetismul şi şarmul său. La vârsta de 3 ani, părinţii săi se întorc în Hong Kong pentru a-şi supraveghea mai bine afacerile şi proiectele de viitor. Spre dezamăgirea tatălui său, copilul din zodia de foc nu avea nici cea mai mică înclinaţie pentru făcut bani. În schimb, atracţia nativă pentru lupte, bătăi şi scandaluri scoteau mulţi bani pentru amenzi şi despăgubiri din buzunarul lui Li senior.

Școala străzii

Cu toate că părinţii săi îl înscriu la cele mai bune şcoli din Hong Kong, viitorul Bruce Lee se asociase deja unei bande de mici infractori şi invăţa cu sârg limbajul străzii. Luptele de stradă din Hong-Kong sunt mai dure decât în multe alte locuri, fie şi numai pentru că aici este cartierul general al temutelor Triade. În lumea periculoasă a delicvenţei juvenile, Lee a intrat la frageda vârstă de 13 ani. Caracterul său puternic, dublat de curajul şi abilitatea înnăscută de conducător, l-au propulsat în scurt timp la comanda bandei de mici golani din care făcea parte. Tot aici a învăţat un crez căruia i-a rămas credincios întreaga viaţă “Să câştigi este totul: stilul şi regulile nu contează în luptă”.

Unde ar fi ajuns Bruce Lee dacă ar fi continuat cu acest stil de viaţă, este uşor de ghicit. Probabil s-ar fi transformat într-un lider interlop cu multă influenţă şi putere, sau ar fi înfundat puşcăriile. La fel de bine ar fi putut sfârşi cu un cuţit în spate. Dorinţa venită din străfundurile nativului dragon, de supremaţie prin puteri proprii, l-a salvat de un destin de viitor infractor, adolescentul Lee rupând legăturile cu banda.

Într-un interviu din 1967, Bruce îşi aminteşte: „Ce s-ar fi întâmplat dacă la un scandal nu aş fi avut banda lângă mine? Am decis atunci să învăţ Kung Fu, pentru a putea să mă apăr”. Tatăl său se decide să îşi înscrie turbulenta odraslă la cursurile de Taijiquan, stilul Wu. Boxul Taji este un stil complex şi esoteric care are mult de a face cu cultivarea energiei interne Qi, relaxarea, introspecţia şi meditaţia. Multe din perceptele Taiji apar în filozofia lui Bruce Lee de mai târziu. Însă micul golan vroia doar să se bată. Căuta un stil cât mai eficient de a-şi lichida adversarii.

Prin maestrul Wu Ta-chi, profesorul său de Taiji, Bruce intră în contact cu nimeni altul decât Yip Man, ultimul mare maestru al stilului Wing Chun. Acest mărunt, dar mortal luptător de abia se refugiase în Hong-Kong din China comunistă, aducând cu sine secretele a 6 generaţii de luptători. Lee s-a antrenat cu bătrânul Yip Man timp de 5 ani, răstimp în care câştigă câteva campionate de box precum şi titlul de campion la…dansul Cha Cha.

Viaţa violentă şi numeroşii duşmani pe care şi-i crease îl determină pe tatăl sau să-l trimită în Statele Unite. La vârstă de 18 ani, Li Xiao Long ajunge la San Francisco cu 100 $ în buzunar, o mulţime de titluri de campion şi un geamantan de vise. Spirit pragmatic, primul lucru pe care-l face pe pământ american este acela de a-şi schimba numele în Bruce Lee, convins că americanii nu-şi vor bate memoria cu reţinerea unui complicat şi lung nume chinezesc.

Deschizătorul de drumuri

După ce îşi petrece câteva luni lucrând ca ospătar în restaurantul lui Ruby Chow, un prieten al tatălui său, Bruce Lee decide că nu a venit în America să servească pe la mese, în consecinţă absolvă cursurile Şcolii Tehnice Edison din Seattle. Atras de filozofie şi actorie, se înscrie la Universitatea din Washington, pe care o abandonează însă după 3 ani şi jumătate. În viaţa Micului Dragon, apăruse deja viitoarea sa soţie, Linda, precum şi dorinţa de a arată omului alb misterele artelor marţiale chinezeşti. În consecinţă, ambiţia şi calităţile sale nemaivăzute de luptător îl propulsează direct în serialul TV The Green Hornet.

In 1964 Bruce Lee se căsătorește cu Linda Cadwell, iar pe 1 februarie 1965 se naște la East Oakland Hospital din Seattle, primul său fiu, Brandon. Familia Lee s-a întregit în 1969 când, pe 19 aprilie s-a născut Shannon.

Deși Lee primeşte roluri periodice în seriale de televiziune precum Batman, Longstreet, Ironside sau Here Comes the Brides, visul lui e să lanseze un serial conceput de sine care portretizează peregrinările unui călugăr Shaolin. Serialul trebuia să se numească The Warrior, iar Bruce Lee ar fi trebuit să joace rolul principal. Cei de la Warner Bros au furat ideea şi neîncrezători în calităţile lui Lee, rebotezau serialul Kung Fu, dându-i rolul lui David Carradine, un actor fără nicio pregătire în artele marţiale…

The King of Hong Kong

Dezamăgit, Lee se întoarce în Hong Kong. Acolo, printre cei din aceeaşi rasă şi cultură cu a sa, avea să cunoască succesul. “The Big Boss” (1971) a fost filmul care l-a transformat instantaneu într-un erou al chinezilor şi într-un star internaţional. În doar o lună a avut încasări de 3.197.000 $, o sumă imensă pentru acele vremuri. În “Fists of Fury” (1972), Lee restabileşte onoarea rănită a chinezilor umiliţi în anii ocupaţiei japoneze din timpul celui de al doilea Război Mondial. Rămâne antologică secvenţă în care, Chen Chen, personajul jucat de Lee, sparge dintr-un salt cu piciorul placa de la intrarea într-un parc, placă pe care japonezii scriseseră “Intrarea câinilor şi chinezilor strict interzisă”.

Pentru “Way of the Dragon” (1972), Lee nu a precupeţit nici un efort pentru a se întrece pe sine. Pentru scenele de acţiune l-a chemat pe Unicorn Chan, iar ca regizor secund l-a avut pe Ricky Chick. Filmul a stabilit o serie de recorduri: Bruce Lee fiind primul actor chinez care şi-a fondat propria companie de producţie cinematografică, a fost primul film chinezesc turnat în Europa, iar Lee utiliza pentru prima dată tehnici de nunchaku dublu pe ecran. Bruce a fost cu această ocazie primul chinez producător, vedetă principală, scenarist şi regizor al propriilor sale filme.

În acelaşi timp, a folosit adevăraţi campioni de Karate, apelând la serviciile bunilor săi prieteni, Chuck Norris şi Bob Wall. Ultimul său film “Game of Death” a fost cumva premonitoriu, Lee decedând misterios chiar în timpul filmărilor. Colegii de platou au fost nevoiţi atunci să folosească o sosie pentru a încheia filmul.

Cine a ucis Dragonul?

La data de 20 iulie 1973, Micul Dragon a trecut în nefiinţă ducând cu sine secretul propriei morţi. Avalanşa de presupuneri şi variante ale cauzei morţii, care a urmat anchetei oficiale nu a făcut decât să adâncească misterul.

Dar, pentru a înțelege mai bine moartea neașteptată a maestrului, să ne întoarcem în urmă cu câteva luni, mai exact pe 10 mai 1973. La acea dată, Bruce Lee a fost transportat de urgență la Baptist Hospital din Hong Kong acuzând dureri puternice la cap. Diagnosticul medicilor a fost edem cerebral (creștere în volum a creierului), afecțiune ce avea să-i fie fatală două luni mai târziu.

În după-amiaza zilei de 10 mai, Bruce se afla în studiourile Golden Harvest din Hammer Hill Road, Hong Kong lucrând la dublajul filmului „Enter the Dragon”. In cabina de sunet era foarte cald și datorită faptului că ventilatoarele erau oprite pentru a nu face zgomot. La un moment dat, Bruce s-a scuzat că are o migrenă și s-a retras într-o cameră alăturată pentru a se odihni. După aproximativ douăzeci de minute, unul dintre angajați a mers să-l întrebe cum se simte. La intrarea în cameră, angajatul l-a găsit pe Bruce Lee pe podea bâjbâind după ochelari. Actorul s-a ridicat și i-a spus angajatului că consumase hașiș și pur și simplu amețise prea tare.

Reîntors în camera de dublaj, Bruce n-a stat nici cinci minute și a început din senin să vomite și să tremure. Producătorul Raymond Chow a chemat imediat ambulanța. Medicul de gardă de la Baptist Hospital, Dr. Charles Langford a remarcat: „Bruce avea febră și era inconștient. Respira greu și tușea. Apoi corpul său a intrat în convulsii. Pentru a-i acorda primul ajutor am fost ajutat de încă doi medici printre care neurochirurgul Peter Woo. Bruce avea contracții musculare și se zbătea. A fost foarte greu să-l stăpânim, pacientul fiind foarte puternic. După ce i-am administrat Mannitol pentru a stopa umflarea creierului, Bruce și-a revenit și a încercat să vorbească dar nu a reușit. Ochii i se roteau haotic. Intervenția durase o oră și jumătate.”

Două săptămâni mai târziu, Bruce Lee era total recuperat și se deplasa în Statele Unite pentru un control medical amănunțit. Pe 25 mai 1973, Dr. Harold L. Karpman a concluzionat după analiza testelor că Bruce Lee era sănătos și într-o formă foarte bună. În privința evenimentului din 10 mai, medicii au căzut de acord că Bruce era predispus la convulsii generalizate din cauze necunoscute.

ULTIMELE ORE DIN VIAȚA LUI BRUCE LEE

20 iulie 1973. Hong Kong.

Ora 12:30. Bruce Lee părăsește împreună cu soția sa locuința din Cumberland Road pentru a lua masa împreună cu bunul său prieten Rebu Hui. Este energic și bine dispus, cum era întotdeauna.

Ora 14:00. Lee se întoarce acasă având o întrevedere cu producătorul Raymond Chow, devenit între timp asociatul său la Casa de Film Concorde, pentru a discuta unele aspecte legate de ultimul său film “Jocul cu Moartea”.

Ora 16:00. Cei doi merg în oraș pentru a se întâlni cu actriţa principală din film, taiwaneza Betty Ting Pei (26 de ani), fostă amantă a lui Raymond Chow şi prietenă apropiată cu Bruce. Cei doi se cunoscuseră în vara anului 1972 în timpul filmărilor la „The Way of the Dragon”. In apartamentul actriței din Beacon Hill Road, nr. 67 cei trei se tratează cu băuturi ușoare și lucrează la scenariu.

Ora 19:30. Bruce Lee se plânge de dureri atroce de cap. Betty Ting îi dă o pastilă de Equagesic, un puternic analgezic care conţine în doze egale aspirină şi un relaxant muscular. După ce bea medicamentul Bruce se întinde într-o cameră alăturată pentru a dormi puțin. E somnul cel de pe urmă.

Ora 19:40. Raymond Chow părăsește apartamentul pentru a lua cina cu George Lazenby la Miramar Hotel.

Ora 21:00. Raymond o sună pe Betty Ting Pei pentru a o întreba de ce nu a venit cu Bruce Lee la întâlnire. Betty i-a răspuns alarmată că nu-l poate trezi pe Lee, acesta dormind adânc.

bruce lee animated last sleepOra 21:30. Alarmat, Raymond Chow se întoarce la apartament. Incercările acestuia de a-l trezi fiind zadarnice, este chemat de urgență doctorul personal al lui Betty, Chu Pho care la rândul său cheamă ambulanța.

Ora 22:00. Bruce este transportat la Queen’s Elizabeth Hospital. Aici eforturile medicilor de a-l readuce la viață sunt zadarnice.

A doua zi, Raymond Chow anunță ziariștilor că Bruce Lee a murit. Avea 32 de ani.

Anchete oficiale și suspiciuni

La autopsie, medicii au descoperit că Lee avea un edem cerebral imens. Greutatea creierului crescuse de la 1,400 de grame la 1,575 grame. Profesorul R.D. Teare, care avea o experienţă de peste 100.000 de autopsii, a declarat că în trupul Micului Dragon au fost identificate urme de canabis. In cadrul anchetei, soția lui Bruce, Linda a recunoscut că actorul consuma arareori droguri dar în cantități foarte mici.

Concluzia oficială a fost că Bruce Lee a murit datorită unui acut edem cerebral provocat de o reacţie de respingere faţă de analgezicul Equagesic. Peter Wu, alt medic de renume era însă de părere că moartea a fost produsă și de interacțiunea Equagesic-ului cu canabisul. In orice caz, medicii au căzut de comun acord că moartea lui Bruce Lee a fost accidentală.

Maestrul de Wing Chun, William Cheung, lansează o altă variantă, atrăgând atenţia că moartea lui Lee a fost nimic altceva decât un asasinat mascat realizat prin otrăvire în casa lui Betty Ting Pei. Pasionată jucătoare, frecventând cazinourile, aceasta pierduse o suma enormă. Datoria i-a fost plătită însă de Raymond Chow la doar 3 zile de la moartea lui Lee.

Conform aceluiaşi William Cheung, motivele care indicau un asasinat sunt perfect plauzibile:

-Bruce Lee dorea să-şi producă singur filmele prin compania personală, Concorde.

-Poseda trei asigurări de viaţă, fiecare în valoare de un milion de dolari. După decesul său, două le-a încasat fosta sa soţie şi una producătorul Chow.

O altă teorie care adânceşte secretul morţii Dragonului vine din partea experţilor în artele marţiale chinezeşti care sunt de părere că moartea în plină glorie a lui Lee nu a fost decât o răzbunare rituală a marilor maeştri de Kung Fu, înfuriaţi pe Micul Dragon deoarece dezvăluise occidentalilor secrete marţiale destinate doar iniţiaţilor chinezi. Cu toată străduinţa şi munca sa susţinută, Bruce Lee era un biet neştiutor comparativ cu bătrânii luptători ascunşi prin munţii şi peşterile Chinei. Multe zone ermetice, secrete ale Kung Fu-ului rămăseseră inaccesibile pentru Lee. Doar vârsta şi prezenţa unui maestru cunoscător l-ar fi putut aduce acolo. Căile de comunicare cu marii maeştri fuseseră însă iremediabil tăiate de un Bruce rebel, avid de publicitate, admirator deschis al civilizaţiei occidentale.

Bruce ar fi putut fi ucis chiar fără să îşi dea seama de către un astfel de iniţiat. Moartea i-ar fi putut surveni chiar şi în urma unei banale strângeri de mână sau atingere uşoară a umărului sau gâtului. Marii experţi sunt capabili să smulgă suflul vieţii dintr-un om prin simpla blocare a meridianelor energetice. Istoria specifică cunoaşte astfel de cazuri de oameni loviţi de un cunoscător care în decurs de maximum o săptămână mureau cu organele interne dezintegrate. Dacă Bruce a recepţionat o lovitură a “morţii tăcute şi ascunse”, mai mult ca sigur că aceea a vizat capul său.

Pe ultimul drum

Pe 25 iulie 1973, peste 25.000 de persoane s-au adunat în fața clădirii Kowloon Funeral Parlour de pe Maple Street din Hong Kong pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care a fost Bruce Lee. Trupul acestuia era așezat într-un sicriu din bronz și era îmbrăcat în costumul tradițional chinezesc cu care a apărut în filmul „Enter The Dragon”. Pe altarul încărcat de flori și lumânări era așezată o poza cu Bruce Lee și textul „O stea s-a scufundat în Marea Artei.”

Lângă catafalc vegheau Linda, Brandon și Shannon, familia neconsolată a celui dispărut. După ce serviciul funerar s-a încheiat, sicriul a fost transportat în Statele Unite pentru a fi înmormântat în Seattle.

La 31 iulie, o nouă ceremonie a avut loc la Butterworth Funeral Home de pe East Pine Street din Seattle. De data asta s-a mizat pe discreție, participarea fiind doar pe bază de invitație. Câțiva fani au fost îndepărtați de poliție fiind nevoiți să privească manifestarea de la distanță. Sicriul acoperit cu flori roșii, galbene și albe ce conturau simbolul yin-yang, era purtat de Robert Lee, Taky Kimura, Dan Inosanto, Steve McQueen, James Coburn și Peter Chin.

La dorința lui Bruce s-a ascultat Frank Sinatra „My Way”, Tom Jones „The Impossible Dream”, Sergio Mendes „Look Around” și „And When I Die” de Blood, Sweat and Tears. La eveniment erau prezenți într-o egală măsură oameni de film de la Hollywood cât și membri ai comunității asiatice din Seattle. Unii dintre ei au ținut câte un discurs.

Poate cele mișcătoare cuvinte au fost rostite de James Coburn: „Cu bine, fratele meu. A fost o onoare pentru mine să împart acest timp și acest spațiu cu tine. Ca prieten și ca profesor, m-ai ajutat să-mi cunosc în egală măsură trupul, sufletul și mintea. Mulțumesc. Pacea să fie cu tine.”

În final, sub privirile întristate ale asistenței îndoliate, sicriul a fost coborât în mormânt.

Bruce Lee a trecut pragul spre Legendă puțin prea repede, însă Moartea sa a însemnat naşterea şi consolidarea fenomenului filmelor cu arte marţiale, precum şi orientarea a milioane de tineri de orice rasă şi culoare spre karate. Într-un fel, Bruce şi-a văzut post-mortem visul împlinit de a dezvălui Kung-Fu-ul tuturor…

$$$

 CE ESTE UN „OICONIM” ?

Substantivul „oiconim”, cu pluralul „oiconime”, este format din două elemente grecești, de compunere savantă. În general, elementele de compunere savantă sunt prefixoidele și sufixoidele, adică false prefixe/false sufixe, cele mai multe provenind din limba greacă sau latină, în limba de origine fiind cuvinte autonome. Prin procedeul compunerii, două sau mai multe cuvinte se unesc și dau naștere unor noi unități lexicale, care îmbogățesc vocabularul unei limbi.

Oiconimele pot dezvălui multe despre caracteristicile naturale, istoria sau evenimentele semnificative ale unui loc. De exemplu, numele pot reflecta aspecte geografice, precum Valea Iepilor sau Muntele Leului, sau pot aminti de persoane istorice și legende locale. Această straturificare de semnificații îmbogățește limbajul și cartografia culturală a unei regiuni.

Pentru a aprofunda înțelegerea acestui subiect și a explora modul corect de utilizare a limbii în acest context, consultați articolul nostru despre cum este corect: niciun sau nici un. Acesta oferă perspective valoroase despre regulile limbii și modul în care acestea se aplică în diferite contexte.

Un oiconim, cunoscut și sub numele de toponim, este un nume propriu al unui loc sau al unei localități. Acești termeni își au rădăcinile adânc în istoria și cultura unei regiuni, oferind nu doar o denumire geografică, ci și o fereastră spre trecutul și tradițiile locului respectiv. Explorarea oiconimelor ne permite să înțelegem mai bine modul în care oamenii din diferite epoci și-au perceput mediul înconjurător și au interacționat cu el.

Sunt și situații când prefixoidele și sufixoidele nu se atașează unor cuvinte deja existente, ci se combină între ele, rezultând cuvinte noi, cum ar fi, de pildă: bibliografie (prefixoidul „biblio-” – „carte” și sufixoidul „-graf” – „a scrie”), cronologie (prefixoidul „crono-” – „timp” și sufixoidul „-log” – „învățătură/cuvânt”), fitofag (prefixoidul „fito-” – „plante” și sufixoidul „-fag” – „mâncător”) etc.

În cazul substantivului „oiconim”, acesta este format din prefixoidul grecesc „oic(o)-”, însemnând „casă, locuință, regiune, mediu ambiant”, și sufixoidul „-onim” (gr. onyma), cu sensul „nume/denumire”.

Prin urmare, „oiconimele” sunt cuvinte care denumesc așezări omenești, iar „oiconimia” este știința care se ocupă cu studiul numelor de așezări omenești.

În uzul limbii, mai cunoscute decât „oiconim” și „oiconimie” sunt: termenii „toponim” (denumire a unui loc) și, respectiv, „toponimie”, știința care se ocupă cu cercetarea numelor de locuri. Așadar, în limbajul curent, cele două cuvinte – „oiconim” și „toponim” – pot fi considerate ca fiind sinonime.

În limbajul specialiștilor există însă o diferență de nuanță între „oiconim” și „toponim”, în sensul că „oiconimele” se referă mai ales la acele denumiri de localități/locuri care au fost sau pot fi schimbate, printr-un act normativ, în anumite perioade, din motive care nu țin de voința locuitorilor din zonele respective, ci de administrație sau de contextul politic.

Așa s-a întâmplat, de exemplu, în timpul regimului comunist, când autoritățile au schimbat sute de denumiri de localități și locuri care, tradițional și în mod natural, trimiteau la numele proprietarilor sau la numele unor personalități care erau considerate ca făcând parte din categoria „burghezi”, „dușmani” ai regimului.

De exemplu, după cum menționează lingvistul Dragoș Moldovanu, într-o lucrare monumentală, intitulată „Tezaurul toponimic al României”, denumirea „Băile Techirghiol-Movila”, pentru stațiunea înființată de boierul Ioan Movilă, care a construit aici primul hotel, a devenit „Eforie” (Eforie-Nord). Așa s-au schimbat și denumirile a nenumărate alte localități – Carmen Silva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta), vechea denumire a localității Eforie-Sud, Averesti (de la Averescu), Lahovari, Radulesti-Filitis (Brazi), Brătieni (Brazi), Valea Boierească (Vișoara) etc.

În istoria toponimelor românești, ca și în alte țări, de altfel, schimbările „oiconimelor” au avut însă și alte cauze – fie sonoritatea neplăcută sau conotațiile negative ale unor denumiri (Balamuci, Bădărani, Burtoiu, Găinari, Muți, Găunoși, Tâmpeni, Poponeți, Strâmbeni etc.), fie pentru a marca locul în care s-au născut diverse personalități, date istorice importante etc.: George Coșbuc (vechea denumire fiind Hordou/Hordău), Liviu Rebreanu (Prislop), I.C. Brătianu (Zaclău) s.a.m.d.

La modul cel mai general, când se schimbă un „oiconim”, motivele sunt de natură onorifică, istorică, geografică, tematică. Începând cu anul 2010, anumite toponime au fost create sau impuse, de pildă, și de către Google, prin Google Maps, serviciul online, specializat în cartografierea virtuală a globului pământesc și care permite vizualizarea hărților, a fotografiilor cu suprafața Pământului, făcute din satelit.

Indiferent de țară și de limba folosită, toponimele trebuie să aibă semnificație, să fie ușor de reținut, să fie relevante pentru ceea ce denumesc. ONU a creat, încă de la jumătatea secolului trecut, un Grup de experți pentru nume geografice (GENUNG), a cărui principală misiune este de a susține necesitatea, pentru fiecare stat, de a înființa o autoritate toponimică națională.

În cadrul termenului mai larg de „toponime”, pe lângă „oiconime” mai există și alte subcategorii: choronime (nume de regiuni, provincii, districte, municipii etc.), oronime (nume pentru lanțuri muntoase, pentru zone deluroase, câmpii, păduri, parcuri), hidronime (nume pentru ape – râuri, fluvii, mări, oceane), hodonime sau dromonime (nume de străzi, piețe publice).

Oiconim – Curiozităţi oiconimice

-Cea mai lungă denumire a unui loc are 163 de caractere și este numele unui oraș din regiunea Bangkok, în Thailanda – „Krung Thep Mahanakhon Amon Rattanakosin Mahinthara Ayutthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udomratchaniwet Mahasathan Amon Piman Awatan Sathit Sakkathattiya Witsanukam Prăsit” și înseamnă: „Orașul îngerilor, mare oraș, reședința lui Buddha, orașul inatacabil al zeului Indra, mare capitală a lumii cizelată din nouă pietre prețioase, oraș fericit, cu imensul Palat Regal precum locuința cerească, domnie a zeului reîncarnat, oraș dedicat lui Indra și construit de Vishnukarn”.

-Cel mai lung oiconim în caractere latine (65) se referă la o colină din Noua Zeelandă: „Taumateawhakatangihangakoauauoamateauripukakapikimaungahoronukupokaiwhenuakitanatahu” și înseamnă: „Vârful în care Taumatea, omul cu genunchii mari, care a înghițit munți și a alergat în sus și în jos pe aceștia, drumețul cunoscut care cântă din flaut pentru persoana iubită”.

-Cea mai lungă denumire a unui oraş european

-Cea mai lungă denumire a unui oraș european (51 de caractere) este în Țara Galilor, Regatul Unit: „Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogo och” – „Biserica Sfânta Maria, din scorbura alunului alb, din apropierea vârtejului și Biserica Sf. Tysilio, de lângă Peștera Roșie”.

-Cel mai lung nume de țară este „Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord”.

-Cele mai scurte oiconime au 1-2 litere și, în lume, sunt zeci de astfel de denumiri: mai multe localități din Norvegia și Danemarca se numesc „A”, făcând referire la torenți, „Y” se numește un oraș din provincia Somme, Franța, dar și un oraș din Alaska; „Lu”, o comună din Italia, „Se”, un oraș din Ungaria etc.

$$$

 ALBRECHT DÜRER

Albrecht Dürer (1471-1528 d.Hr.) a fost un artist renascentist german, considerat unul dintre cei mai mari pictori și gravori din istorie. Născut în Nürnberg, Dürer a fost faimos în timpul vieții, atât în țară, cât și în străinătate, pentru picturile sale în ulei, retablourile, desenele și gravurile, precum și pentru numeroasele sale tratate de teoria artei. Desenator superb, cu un ochi uimitor pentru detalii, stilul lui Dürer a îmbinat tendințele artei italiene și nord-europene pentru a împinge arta renascentistă și mai departe pe drumul realismului natural.

Tinereţe

Spre deosebire de mulți alți artiști renascenști ale căror detalii personale și vieți sunt cunoscute doar vag din surse secundare și din biografii ulteriori, evenimentele din viața lui Albrecht Dürer sunt mult mai ușor de reconstituit datorită obiceiului artistului de a ține jurnale și caiete detaliate. Într-adevăr, acest obicei și preocuparea lui Dürer de a-și semna și data aproape întotdeauna lucrările conduc la concluzia că era foarte conștient de faima sa și era încrezător că aceasta va dăinui mult timp după moartea sa . Scrisorile personale sunt o altă sursă valoroasă de informații istorice despre artist, la fel ca, bineînțeles, lucrările sale care au supraviețuit, care includ peste 2.000 de desene.

Dürer s-a născut la Nürnberg pe 21 mai 1471 d.Hr. și acolo și-a petrecut cea mai mare parte a carierei, chiar dacă a călătorit frecvent în alte locuri. Tatăl său, omonim, era un bijutier care emigrase din Ungaria. În 1490 d.Hr., a pictat un portret al tatălui său, o schiță în cărbune din 1514 d.Hr. a supraviețuit unui portret al mamei lui Dürer, Barbara Holper, originară din Nürnberg (schița se află acum la Muzeul de Stat din Berlin). Tânărul Dürer a învățat desenul la atelierul tatălui său, iar pregătirea sa în gravarea pieselor din aur avea să-i fie de folos pe tot parcursul restului strălucitoarei sale cariere.

Între 1486 și 1489 d.Hr., Dürer a studiat ca ucenic pictor și gravor la Michael Wolgemut (cca. 1434-1519 d.Hr.), care conducea un atelier mare la Nürnberg. Dürer s-a mutat la Basel în 1492 d.Hr. și a rămas în acel oraș timp de doi ani, realizând ilustrații xilogravate pentru cărți tipărite. Una dintre lucrările celebre pe care tânărul artist le-a ilustrat a fost Corabia nebunilor din 1494 d.Hr., de poetul satiric Sebastian Brant (cca. 1457-1521 d.Hr.). Artistul a vizitat probabil și Olanda și Strasbourgul în această perioadă. Dürer s-a întors în orașul său natal și s-a căsătorit cu fiica unui negustor, Agnes Fey (1475-1539 d.Hr.), în 1494 d.Hr. Apoi și-a înființat propriul atelier de maestru, unde a lucrat cu mai mulți asistenți și unde a instruit ucenici. De aici, Dürer a produs un număr mare de picturi, retablouri și gravuri, artistul nefiind niciodată șomer tot restul vieții sale.

Vizită în Italia

În 1495 d.Hr., Dürer a vizitat Italia pentru prima dată, petrecând o perioadă la Veneția. Mereu interesat de împrejurimi, artistul a realizat mai multe acuarele reprezentând Alpii în timp ce traversa sudul Europei . Dürer a studiat efectele artei clasice asupra artei italiene contemporane și a fost foarte interesat de căutarea unor proporții exacte în ceea ce privește corpul uman și perspectiva în scenele pictate sau gravate. La fel ca alți artiști renascenști precum Piero della Francesca (cca. 1420-1492 d.Hr.) și Leonardo da Vinci (1452-1519 d.Hr.), Dürer era convins că sculptorii antichității descoperiseră formulele matematice secrete necesare pentru a reproduce cu acuratețe anatomia umană în artă. Matematica și geometria puteau fi, de asemenea, aplicate artei pentru a asigura obținerea unei perspective realiste în picturi și gravuri. Dürer și-a petrecut restul vieții cercetând aceste posibilități, studiind arta italiană fie personal, fie tipărită, mâzgălind notițe copioase în jurnalele sale și experimentând cu numere în propriile schițe și lucrări finalizate.

Maestrul gravurii

Întorcându-se la Nürnberg, Dürer a continuat să realizeze gravuri, în special seria de 15 gravuri inspirate din stilul gotic, cunoscută sub numele de Apocalipsa , din 1498 d.Hr. În 1504 d.Hr. a pictat celebra sa Adorație a Magilor , care se află acum în Galeria Uffizi din Florența. În același an, a realizat una dintre cele mai faimoase (și copiate) gravuri ale sale, Adam și Eva . Istoricii de artă P. Nuttall și R. Williams oferă următoarea descriere a acestei capodopere:

„Gravura lui Dürer cu Adam și Eva exemplifică potențialul virtuos al mediului. Prin hașuri și puncte punctate infinitezimale, Dürer creează tonuri și texturi, sugerând profunzime spațială și texturile cărnii, scoarței și blănii, într-o demonstrație de bravură care rivalizează cu efectele mimetice ale picturii, dar în alb-negru, echilibrând magistral cerințele naturalismului și designului grafic. Semnătura lui Dürer pe placa din stânga sus proclamă calitatea sa de autor, o formă de auto-reclamă, asemenea faimoasei monograme cu care își semna de obicei gravurile, urmând practica gravorilor anteriori.”

(Campbell).

Gravura de mai sus a fost realizată dintr-o placă de metal gravată , ceea ce le-a oferit artiștilor o precizie mai mare în munca lor, dar Dürer a continuat și cu gravuri xilografice, deoarece copiile acestora puteau fi produse în număr mult mai mare. Plăcile de metal se uzau mai repede, așa că au putut fi realizate doar aproximativ 50 de gravuri înainte de a se deteriora. Dürer a angajat un agent pentru a-și vinde gravurile cu mare succes, ajutat de nașul său, Anton Koberger (cca. 1440-1513 d.Hr.), proprietarul celui mai mare atelier de gravuri din Germania. Dürer și-a angajat, de asemenea, atât mama, cât și sora pentru a-și vinde propriile gravuri. În ciuda cererii uriașe de gravuri, artistul nu a neglijat pictura, continuând să realizeze studii în acuarelă despre floră și faună oriunde mergea. Pâlcuri de iarbă, iepuri de câmp, insecte și episoade interesante de lumină au fost redate în detalii rafinate și realiste.

Înapoi în Italia

Dürer a vizitat din nou Italia în 1505 d.Hr. și, petrecând doi ani vizitând Veneția și Bologna, a întâlnit artiști precum Giovanni Bellini (cca. 1430-1516 d.Hr.). Cei doi maeștri și-au admirat reciproc lucrările. Bellini a fost influențat de obsesia lui Dürer pentru detalii, în timp ce artistul german spunea despre italian că „era foarte bătrân, dar totuși cel mai bun în pictură” (Hale, 47). Colecționar renumit al schițelor și gravurilor altor artiști, Dürer a lucrat adesea la acestea pentru a crea opere de artă complet noi. Un exemplu al acestor transformări este gravura sa „Bacanalul cu Silenus” (1494 d.Hr.), care a derivat din gravura „ Bătălia Zeilor Mării” (cca. 1490 d.Hr.) a artistului padovan Andrea Mantegna (cca. 1431-1506 d.Hr.). Dürer fusese mult timp un admirator al lui Mantegna, deoarece gravurile operei sale ajunseseră la Dürer în Germania cu mult înainte ca el însuși să călătorească în Italia. Dürer avea să admire și opera lui Rafael (1483-1520 d.Hr.) și chiar să facă schimb de lucrări cu maestrul italian în 1515 d.Hr.

Împărați ai Sfinților Imperii Romane

Întors la Nürnberg, artistul a achiziționat în 1507 d.Hr. o casă impresionantă cu patru etaje, care astăzi funcționează ca muzeu dedicat lui. Dürer a produs acum două panouri pictate celebre, Adam și Eva . Cele două panouri, bazate pe gravura sa anterioară, sunt acum adăpostite la Muzeul Prado din Madrid. Până în 1512 d.Hr., reputația lui Dürer era bine stabilită, iar acesta a fost comandat pentru diverse lucrări de către Maximilian I, Împărat Roman (domnit între 1508 și 1519 d.Hr.), inclusiv două portrete. Continuând să producă xilogravuri, Dürer a realizat colecția de Gravuri Maeștrați în 1514 d.Hr., care a inclus celebra Melancholia I , considerată una dintre cele mai frumoase gravuri pe cupru ale sale. Numit principalul artist de la curtea lui Maximilian, Dürer a ilustrat cartea de rugăciuni personală a împăratului și a creat gravuri remarcabile precum Arcul de Triumf al lui Maximilian .

Dürer a lucrat cu o echipă de colegi gravori pentru a realiza Arcul de Triumf compozit pentru împărat în jurul anului 1515 d.Hr. La fel ca în cazul împăraților romani antici, arcul de triumf a rămas un simbol puternic al puterii și succesului. Dürer a supervizat imprimarea masivă, care era alcătuită din 192 de piese imprimate separat. Lucrarea finalizată, care măsoară aproximativ 7 metri pătrați (75 de picioare pătrate), a fost reprodusă de 700 de ori în jurul anului 1518 d.Hr., iar aceste copii au fost trimise curților europene și consiliilor orașelor mari . Cu o amintire curiosă de arhitectura hindusă , arcul este enorm de detaliat și împodobit cu stema lui Maximilian, arborele său genealogic, portrete ale familiei sale și diverse episoade din domnia sa, ceea ce îl face un mesaj puternic al dreptului său de a domni.

Când Carol al V-lea a devenit noul Împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1520 d.Hr., Dürer a slujit la curtea sa din Olanda, dar un an mai târziu s-a întors la Nürnberg. 1521 d.Hr. a fost un alt an de călătorie; de data aceasta artistul a vizitat Ghent, Bruges, Anvers și Köln. Pe lângă cumpărăturile de materiale precum ultramarinul rar (care pe atunci provenea doar din Afganistan) și achiziționarea a 22 de pensule de calitate, a vizitat multe biserici și a admirat lucrările detaliate ale unor artiști flamanzi renumiți precum Jan van Eyck (d. 1441 d.Hr.). Dürer a realizat numeroase desene într-un caiet de schițe care a supraviețuit, pe care l-a umplut pe parcursul acestei călătorii. Nefiind genul care să refuze niciodată o oportunitate de marketing, Dürer a distribuit și printuri ale operelor sale pe parcurs, în special pictura sa din 1514 d.Hr. Sfântul Ieronim în biroul său .

Literatură

În jurul anului 1518 d.Hr., Dürer a început să manifeste un interes deosebit pentru scrierile reformatorului protestant Martin Luther (1483-1546 d.Hr.), pe care îl întâlnise personal la Augsburg. Această influență avea să se vadă în panourile „Cei Patru Apostoli” din 1526 d.Hr., realizate de artist pentru Conciliul de la Nürnberg. Aceste picturi au fost probabil apogeul impresionantului său catalog de capodopere în acest domeniu. Figurile lui Ioan, Petru, Pavel și Marcu au fost fiecare citate din traducerea Bibliei de către Luther . Pictura se află astăzi în Alte Pinakothek din München.

Un alt domeniu de interes în ultimii ani ai lui Dürer a fost transpunerea în scris a ideilor sale despre unele aspecte tehnice ale artei . Dürer a produs „Underweysung der Messung” în 1525 d.Hr., un tratat de geometrie relevant atât pentru artă, cât și pentru arhitectură , și „Vier Bücher menschlicher Proportion” în 1528 d.Hr., unde discută despre proporție și relevanța matematicii pentru artă. Lucrările conțineau multe note practice utile, cum ar fi cum să desenezi figuri tridimensionale, ofereau exemple de diferite tipuri de litere și ofereau explicații despre cum să creezi dispozitive care să ofere măsurătorile necesare pentru a obține o perspectivă corectă asupra unui anumit subiect.

Sfaturile pe care Dürer le-a compilat cu meticulozitate erau însă destinate unui public foarte limitat, așa cum a remarcat el însuși:

„Atingerea picturii adevărate, artistice și frumoase este greu de atins. Necesită mult timp și o mână liberă și exersată. Prin urmare, oricine nu este înzestrat în acest fel, să nu o întreprindă; căci vine prin inspirație de sus. Arta picturii nu poate fi judecată cu adevărat decât de cei care sunt ei înșiși buni pictori; de alții este cu adevărat ascunsă, chiar și ca o limbă străină.”

(Nash)

Portrete

În 1526 d.Hr., Dürer a realizat portrete gravate și tipărite ale diverselor nume celebre, precum trioul umanist format din Desiderius Erasmus (cca. 1469-1536 d.Hr.), Philip Melanchthon (1497-1560 d.Hr.) și Willibald Pirckheimer (1470-1530 d.Hr.). Artistul a pictat, de asemenea, numeroase portrete și semi-portrete ale unor membri ai nobilimii italiene în timpul vizitei sale din 1505-1507 d.Hr., precum și ale unor germani proeminenți de după aceea. Cu toate acestea, niciun portret nu este mai faimos în prezent decât cele pe care artistul le-a pictat despre sine. Într-adevăr, Dürer s-a pictat pe sine mai mult decât orice alt artist renascentist; prima sa încercare cunoscută fiind un desen pe pergament datând din 1493 d.Hr.

Cel mai faimos dintre autoportretele lui Dürer este pictura în ulei pe panou de lemn din jurul anului 1500 d.Hr., expusă acum la Alte Pinakothek din München. În vârstă de 28 de ani, artistul poartă o haină cu blană și păr lung și creț. Imaginea este atât de realistă încât ai senzația oarecum tulburătoare că artistul privește privitorul în persoană și îl provoacă să contrazică faptul că aici este într-adevăr unul dintre cei mai mari artiști din istorie. Cu siguranță, câinele său a fost impresionat, se spune că a lins pictura, acesta fiind efectul realist al maestrului său în ulei. Și Dürer trebuie să fi fost încântat de lucrarea sa, deoarece a semnat-o de două ori. Monograma sa și anul 1500 d.Hr. sunt în partea stângă, iar în dreapta sunt cuvintele: „Eu, Albrecht Dürer din Nürnberg, m-am pictat astfel, cu o culoare nemuritoare, la vârsta de 28 de ani”. Ambele semnături sunt plasate proeminent la nivelul ochilor feței.

Poza frontală, părul lung, barba și gestul mâinii amintesc de portretizările standard ale lui Iisus Hristos și indică probabil credința lui Dürer - reflectată și în lumea renascentistă mai largă - că nu era un simplu meșteșugar, ci un creator de lucruri frumoase care necesitau atât îndemânare manuală, cât și efort intelectual pentru a fi produse. Cu siguranță, haina scumpă de blană este un semn către această dorință de respect pentru artist, ceva ce era mai evident în Italia renascentistă decât în Germania lui Dürer, așa cum este atestat în următorul rând dintr-o scrisoare personală scrisă de Dürer când se afla în Italia: „O, ce frig îmi va fi departe de soare; aici sunt un domn, acasă un parazit.” (Ruhmer)

Moştenire

Dürer a murit pe 6 aprilie 1528 d.Hr. la Nürnberg, unde a fost înmormântat. Își atinsese deja faima în timpul vieții și era celebrat atât în Germania, cât și în Italia ca unul dintre marii artiști renascenști. Gravuri fine ale operelor sale majore au ajuns în străinătate, răspândindu-i și mai mult faima. Misionarii iezuiți i-au folosit gravurile în lucrările lor și astfel au ajuns chiar și în locuri îndepărtate precum Imperiul Mughal din India . Reputația sa a crescut doar după moartea sa. Dürer a fost menționat frecvent în celebra istorie a artiștilor renascenști „ Viețile celor mai excelenți arhitecți, pictori și sculptori italieni” (1550 d.Hr., revizuită în 1568 d.Hr.) de Giorgio Vasari (1511-1574 d.Hr.). Potrivit lui Vasari, opera lui Dürer a influențat artiști italieni precum gravorul Marcantonio Raimondi (1480-1534 d.Hr.) și pictorul Jacopo da Pontormo (1494-1557 d.Hr.), printre mulți alții. Reputația lui Dürer a fost cu siguranță durabilă, iar lucrările sale au fost colecționate de iubitori de artă precum Rudolf al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman (domnit între 1576 și 1612 d.Hr.) și mulți alții de atunci.

$$$

 ANTONIO BANDERAS

(José Antonio Domínguez Banderas; Málaga, 1960) Fiul unui profesor și al unui polițist, Antonio Banderas a manifestat încă de mic o înclinație evidentă spre arta dramatică, disciplină pe care a studiat-o în orașul său natal. A lucrat cu diverse companii de teatru timp de câțiva ani până când, după ce s-a stabilit la Madrid, a decis să-și continue cariera artistică în capitală.

Acolo și-a combinat munca în teatru cu alte performanțe notabile de televiziune care l-au adus în atenția industriei cinematografice și a început să joace roluri mici în producții modeste. Interpretările sale din piesele Historia de los Tarantos și La hija del aire sunt cele mai notabile, pe lângă participarea sa la mijlocul anilor optzeci la producția piesei Eduard al II-lea al Angliei , în regia lui Lluís Pasqual.

Antonio Banderas și-a făcut primii pași în cinematografie alături de Pedro Almodóvar , un regizor care a participat la așa-numita Movida Madrileña , care i-a oferit rolul lui Sadec în Labirintul pasiunilor (1982). Deși filmul nu se numără printre cele mai bune ale regizorului său, a servit la inițierea unei colaborări intense și interesante între cei doi: a jucat rolul unui elev la o școală de coride din Matador (1985), al unui homosexual contradictoriu în Legea dorinței (1986) și și-a consolidat rolul principal în Femei la pragul unei căderi nervoase (1987) și Leagă-mă ! Leagă-mă...

Fără îndoială, relația lui Antonio Banderas cu Almodóvar a fost fundamentală pentru cariera sa, deoarece, după primirea pozitivă a filmelor regizorului din La Mancha, Banderas a devenit în centrul atenției criticilor și publicului, care au stabilit o asociere logică între cei doi.

Pe lângă munca sa cu Almodóvar, Banderas a participat la alte filme care i-au permis să învețe temeinic meșteșugul și să se impună pe scena artistică spaniolă. În anii optzeci, rolurile sale din Curtea Faraonului (1985), de José Luis García Sánchez, au fost deosebit de notabile; Baton Rouge (1988), de Rafael Moleón, și Porumbelul alb (1989), de Juan Miñón. Totuși, proiecția internațională a filmelor sale cu Almodóvar i-a servit drept carte de vizită la Hollywood; Astfel, cântăreața Madonna l- a solicitat pe actorul născut în Malaga pentru filmul său „ În pat cu Madonna” (1991), regizat de A. Keshishian.

Popularitatea sa crescândă și încrederea în sine l-au determinat să încerce să se stabilească în Statele Unite. La vârsta de treizeci de ani, Antonio Banderas și-a croit treptat drum în rețeaua complexă a cinematografiei americane, o carieră care a început ca unul dintre rolurile principale din filmul „ The Mambo Kings Play Songs of Love” (1991) al lui Arnold Glimcher . Rolul fusese inițial oferit lui Andy Garcia, dar acesta l-a refuzat. În cercurile cinematografice, s-a spus că această decizie a influențat carierele ambilor actori, deoarece, în timp ce cariera actorului cubanez a stagnat, cea a spaniolului a început o ascensiune notabilă în domeniul cinematografiei hispanice.

Cu toate acestea, cariera lui Banderas la Hollywood a fost inegală. Filmografia sa include, în special, Philadelphia (1993), regizat de Jonathan Demme și cu Tom Hanks în rol principal , care a fost un succes uriaș la box office, și Masca lui Zorro (1998), de Martin Campbell, precum și roluri secundare importante alături de vedete de top în filme precum Interviu cu vampirul (1994), de Neil Jordan. Banderas a participat și la producții care nu au obținut rezultatele așteptate, precum Two Much (1995), de Fernando Trueba , sau The Body (2001), de Jonas McCord.

Aspectul său fizic și accentul (de obicei se autointitulează) îl țineau, în general, încadrat într-un rol foarte caracteristic: latin, seducător și misterios; Un exemplu a fost interpretarea sa în Desperado (1995), de Robert Rodriguez, unde converg toate aspectele menționate anterior, pe care le-a asumat fără să se plângă, încercând să-și ascundă farmecul personal unele deficiențe tehnice.

Banderas este actorul spaniol care a atins cea mai mare renume internațional; Este un participant obișnuit la festivaluri și ceremonii de decernare a premiilor, inclusiv la Oscaruri, iar printre regizorii cu care a lucrat se numără nume prestigioase precum Carlos Saura , Richard Donner și Bille August, printre alții. Personalitatea sa a devenit chiar un model pentru mulți oameni, dovadă fiind faptul că imaginea sa este folosită și de diverse branduri publicitare.

Capacitatea sa incontestabilă de muncă și dorința de a explora diferitele fațete ale profesiei sale l-au determinat să regizeze filmul Crazy in Alabama (1999), prezentat la Festivalul de Film de la Veneția și mai apreciat de criticii europeni decât de cei americani. De asemenea, a participat la producția, împreună cu compania sa Green Moon, a altor filme precum The Body . În 2003 și-a făcut debutul pe Broadway ca rol principal în musicalul Nine , bazat pe filmul 8½ al lui Federico Fellini .

În 1988 s-a căsătorit cu actrița spaniolă Ana Leza, de care a divorțat în 1996. De atunci, a avut o relație cu actrița Melanie Griffith, cu care are o fiică. În mai 2004, Academia de Arte și Științe Cinematografice i-a acordat Medalia de Aur în semn de recunoaștere a muncii sale de promovare a culturii spaniole.