$$$

 BACALAUREAT - ORIGINEA CUVÂNTULUI

Bacalaureat (cu pluralul „bacalaureate”), în limba română, este un împrumut din limba franceză – „baccalaureat” – având ca etimon latinescul „baccalaureatus”. În limba franceză veche, cuvântul denumea un rang de începător pentru un tânăr care voia să intre în cavalerie, fiind un termen calchiat după structura latinească „bacca laurea”, care înseamnă „boabe de laur”.

În limbajul actual, „bacalaureat”, în limba română, dar și în alte limbi (spaniolă – „bachillerato”, italiană – „baccalaureato” etc.), are sensul de examen care se susține, la mai multe discipline, la absolvirea liceului, marcând încheierea unui ciclu de învățământ, și a cărui promovare permite înscrierea într-o instituție de învățământ superior.

Cuvântul bacalaureat vine din latinescul baccalaureatus, referindu-se inițial la coroana de lauri oferită absolvenților. Acest simbol al succesului academic reflectă tradiția și respectul față de educație. Este fascinant să vedem cum tradițiile și limbajul se interconectează pentru a forma semnificațiile pe care le atribuim astăzi educației noastre.

„Bacalaureat, -ă”, „bacalaureați, -te” sunt substantive prin care se denumesc persoanele care au trecut de examenul de bacalaureat.

Primul bacalaureat s-a susținut în Franța, în 1801, în urma unui decret dat de Napoleon Bonaparte, moment de referință în dezvoltarea învățământului modern. După modelul din sistemul de învățământ francez, în România, acest examen de absolvire a unui ciclu de învățământ de cultură generală, a fost introdus în anul 1925, în vremea în care, în guvernul Ion I.C. Brătianu, Ministru al Instrucțiunii Publice (vechea denumire a Ministerului Educației Naționale) era medicul Constantin Angelescu, nepot al lui Spiru Haret, profesor universitar, matematician și astronom, cu studii făcute la Paris.

Scopul examenului de bacalaureat, așa cum se preciza în Legea 77/1929, era „de a verifica cunoștințele elevilor la materiile cele mai importante și, mai ales, de a dovedi influența studiilor parcurse asupra formării cugetării lor, deci, cu chipul acesta, a selecționa pe cei care dovedesc că sunt în stare să urmeze studiile de specializare universitară cu folos”. Deviza lui Constantin Angelescu, cel care a fost considerat cel mai mare reformator al învățământului românesc, în cele trei mandate, pe care le-a deținut la sfârșitul secolului al XIX-lea, era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”.

Materiile la care se susținea examenul de bacalaureat erau: limba și literatura română, geografia României, istoria românilor, o limbă străină, la alegere, și instrucția civică, la acestea adăugându-se, în funcție de profilul liceului, încă două materii.

Printre cei care au trecut prin experiența primului bacalaureat din învățământul românesc, cel din 1925, s-a aflat, de exemplu, și Mircea Eliade, care, în „Romanul adolescentului miop”, o scriere adolescentină, publicată postum, mărturisea: „Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie […] În loc de comisia amabilă, aleasă dintre profesorii liceului, cu care am copilărit și care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienți sau insuficienți pentru Universitate”. După examen, cel care avea să devină una dintre cele mai mari personalități ale culturii universale, scria entuziasmat: „Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mi-am citit numele cu ochi tulburi. Prietenii m-au sărutat. Iată că încep răsplătirile!”.

Înțelegerea profundă a termenilor educaționali, cum ar fi bacalaureat, ne ajută să apreciem mai mult structura și istoria sistemului nostru de învățământ. Pe lângă aceasta, este important să cunoaștem și alte aspecte legate de limbajul academic. Pentru o mai bună înțelegere a greșelilor frecvente în limbajul formal, consultați ghidul nostru despre cum este corect: deseară sau diseară. Această lectură vă va oferi o perspectivă mai clară asupra utilizării adecvate a limbii române în context academic.

_$$$$&&&

 BRANDON LEE

„Împușcă-mă, Slimboy! De data asta m-ai prins.”

Fiul legendarului Bruce Lee, Brandon Lee, are o poveste de viaţă desprinsă parcă din filme, însă una tragică, ce avea să se încheie prematur chiar pe platourile de filmare. Pe 31 martie 1993, în timpul filmărilor producţiei „Corbul”, care avea să-l transforme într-un actor celebru, Brandon Lee a murit, după ce a fost împuşcat din greşeală.

În umbra tatălui celebru

Născut pe 1 februarie 1965 în Oakland, California, chiar în ajunul Anului Nou Chinezesc, în ultima zi a Dragonului, Brandon Lee şi-a trăit copilăria între China şi America, în funcţie de evenimentele care au avut loc în familia sa.

La vârsta de opt ani, după moartea neaşteptată a tatălui său, Brandon s-a mutat împreună cu mama, Linda şi cu sora, Shannon, în Statele Unite, unde şi-au stabilit domiciliul definitiv. Devenit un elev problemă, Brandon Lee şi-a încheiat cu greu studiile la liceul Miraleste, după ce a fost transferat pe la mai multe licee din cauza problemelor disciplinare.

„Într-o zi m-am dus să mă înscriu la un club de arte marţiale. Am rămas acolo până am observat un poster imens cu tatăl meu, după care am fugit plângând. A fost dificil, eu nu-mi doream să fiu cunoscut drept fiul lui Bruce Lee„, avea să mărturisească Brandon.

La 18 ani, tânărul Lee, urmărit la fiecare pas de faima tatălui său, a hotărât să-şi ia viaţa în propriile mâini şi s-a înscris la cursuri de teatru, dar şi de arte marţiale, la cele din urmă avându-i mentori chiar pe Dan Inosanto şi Richard Bustillo, cei mai buni prieteni ai lui Bruce Lee. Lucrurile au început să se îndrepte spre o direcţie bună, iar din 1985 au început să apară şi ofertele. Brandon Lee a fost distribuit în filmele Legacy of Rage (1986), Showdown in Little Tokyo (1991) și Rapid Fire (1992), apogeul fiind reprezentat de rolul din The Crow (1993), cel care avea să marcheze şi sfârşitul prematur al actorului şi omului Brandon Lee.

Provocarea morții

the crow brandon leeThe Crow, filmul cu buget de 23 de milioane de dolari, are la bază cartea de benzi desenate cu acelaşi titlu scrisă de James O’Barr. „Este vorba despre dreptate pentru victime. Am jucat în alte filme cu violenţă, dar trebuie să spun că niciodată nu am făcut nimic în care să simt că violenţa este justificată aşa cum este aici. Nu ştiu dacă am fost predestinat să joc acest rol, dar mă simt onorat să fac asta„, a mărturisit Lee când a aflat vestea că va fi distribuit în rolul principal.

Iată, pe scurt, povestea acestui film regizat de Alex Proyas: În „noaptea diavolului” (noaptea de dinainte de Halloween), chiar în ajunul căsătoriei lor, un chitarist rock, Eric Draven, (interpretat de Brandon Lee) şi logodnica sa sunt ucişi în mod sălbatic într-o mansardă de la periferia oraşului Detroit, de către o bandă de criminali condusă de Top Dollar (Michael Wincott). La un an după moartea sa şi a iubitei, Eric iese din mormânt pentru a face dreptate, călăuzit fiind de un corb magic ce îl poartă înapoi în propria sa viaţă, amintindu-i ce i s-a întâmplat şi ajutându-l să-i găsească pe asasini. Corbul este ghidul său şi, în acelaşi timp, sursa puterii sale extraordinare. …Filmul este, de fapt, o poveste despre lupta eternă dintre bine şi rău.

Un film de coșmar

Din nefericire, tragismul din film s-a prelungit în realitate. Filmările încep la 1 februarie 1993, la studiourile Carolco din Wilmington, North Carolina.

Curând după aceea, o serie de evenimente stranii îi atrag numele de „film blestemat”. Coşmarul începe cu Jim Martishius, un cascador de 27 de ani, care suferă grave arsuri după ce un conductor de curent atinge macaraua pe care lucrează. Apoi, ataşatul de presă al filmului, Jason D. Scott, are un accident de maşină, un camion, încărcat cu nişte aparate, ia foc, în atelierul de butaforie un sculptor înnebuneşte, un scenograf alunecă şi i se înfige în mâna o şurubelniţă. Infernul nu se opreşte aici. O parte din decoruri se transformă în scrum în urma unui incendiu izbucnit din senin, un lanţ masiv cade peste o macara la câţiva centimetri de un tâmplar, o cuşcă ridicată de un troliu pentru a filma un cadru dintr-un bar se prăbuşeşte în mijlocul platoului, iar o săptămâna mai târziu, un viscol puternic mătură oraşul. Un prieten al familiei lui Brandon Lee declara: „E ca la clanul Kennedy. Nu se mai sfârşeşte!”

Ultima scenă

Totul sfârseste apoteotic în noaptea de 31 martie 1993. Mai erau opt zile până la sfârşitul filmărilor şi încă două săptămâni până când Brandon Lee urma să se căsătorească cu logodnica sa, Dianne Eliza Hutton. Opt zile în care Brandon trebuia să suporte ploaia nesfârşită, temperaturile aproape de îngheţ şi programul infernal care presupunea începerea filmărilor la 9 seara şi încheierea lor la 4 dimineaţa, şase zile pe săptămână.

Puțin după miezul nopții, pe platoul numărul 4 din Wilmington se pregătea scena în care Eric se întoarce în mansarda sa şi este ucis. Brandon se află pe poziţia sa, echipat cu un dispozitiv care trebuia să explodeze, simulând că un glonţ îi sfâşia carnea. La cinci metri de el, stătea actorul Michael Massee (Funboy în film) care trebuia să ţintească pe lângă Brandon cu un Magnum 44. Unghiul de filmare ar fi dat impresia că se ţintise în el. Regizorul Alex Proyas strigă: „Action!” Brandon, îmbrăcat într-o geacă neagră de piele și un tricou pe care scria ironic „Hangman’s Joke”, intră în încăpere, având în brațe o pungă de cumpărături.

Massee apasă pe trăgaci, iar Brandon se prăbuşeşte la podea într-un mod mult prea realist, neprevăzut în scenariu. Scena fiind terminată, aplauzele răsună şi nimeni nu se miră că Brandon nu se ridică. Era cunoscut pentru umorul său negru. Alex Proyas chiar îi spune „Ok, Brandon, acum poți să te ridici!”, însă, după câteva momente, realizează că nu este deloc o farsă.

Cineva observă că glonţul care ar fi trebuit să fie orb fusese adevărat şi că, pe podea, se află sângele lui Brandon, amestecat cu vopseaua de recuzită. Massee izbucneşte în lacrimi în timp ce, chircit la pământ, Brandon se ţine cu mâinile de burtă, chipul sau exprimând groaza și stupefacţia.

Este transportat imediat la spitalul „New Hanover Medical Center” din Wilmington unde medicii luptă din răsputeri să-i salveze viaţa. Glonțul îi pătrunsese prin partea dreaptă a abdomenului și-i perforase stomacul oprindu-se în șira spinării. Aproximativ 30 de membri ai echipei de filmare au stat de veghe întreaga noapte pe holurile spitalului așteptând verdictul medicilor. 12 ore mai târziu, la ora 1:03 P.M., în ultima zi a lunii martie 1993, destinul lui Brandon Lee este pecetluit: moare în urma hemoragiei puternice. Avea 28 de ani.

Ficțiune versus realitate

Asemănarea dintre moartea personajului Eric Draven şi destinul lui Brandon este izbitoare. În film, Eric moare asasinat în ajunul căsătoriei cu Shelly, logodnica sa. La fel, Brandon Lee trebuia să se căsătorească pe data de 17 aprilie 1993 cu Lisa Hutton. Încă şi mai bizară este coincidenţa dintre felul în care moare Brandon şi acţiunea din filmul „Game of Death” (Jocul cu moartea) pe care îl turna tatăl sau, Bruce Lee când a murit. Aici, Bruce interpreta rolul unui actor ucis în timpul filmărilor de un coleg în pistolul căruia mafia chineză schimbase glonţul de recuzită cu unul adevărat.

Concluzia anchetatorilor: moarte accidentală

Imediat după consumarea tragicului incident de pe platourile de filmare Carolco Studios din Wilmington, autoritățile au demarat investigațiile pentru găsirea vinovaților. In urma declarațiilor martorilor s-a constatat că înaintea începerii filmărilor din acea noapte, armurierul de serviciu își luase liber, fără a mai asigura necesarul de muniție prevăzut în desfășurător. Șirul erorilor a pornit din punctul în care s-a constatat că stocul de gloanțe oarbe se epuizase. Echipa fiind în criză de timp, cineva a venit cu ideea de a se folosi cartușe „goale”, obținute prin îndepărtarea manuală a gloanțelor din vârfurile cartușelor obișnuite care erau în stoc, ele devenind astfel inofensive. De această operațiune s-a ocupat un membru oarecare de la recuzită, care, din neatenție, a uitat un cartuș „plin”. Acesta s-a nimerit în mod fatidic în încărcătorul pistolului Magnum din mâna lui Michael Massee.

Fără niciun vinovat, dosarul morții lui Brandon Lee a fost închis cu mențiunea că glonțul ucigaș a fost uitat întâmplător pe țeava pistolului.

Arma încărcată cu eboșe de putere maximă i-a fost înmânată lui Michael Massee, cei de la recuzită nefiind conștienți de capul de glonț dintr-o rundă inertă care-a fost lăsat accidental în butoi. Chiar dacă arma nu era direct orientată spre Lee, forța eboșelor a curbat direcția de zbor a capului de glonț și acesta a nimerit victima zdrobindu-i coloana vertebrală.

Dacă moartea lui Brandon Lee a fost accidentală sau premeditată, nu vom ști probabil niciodată.

Spre paradisul actorilor, la întâlnirea cu tatăl său

După efectuarea autopsiei, pe 3 aprilie 1993, trupul neînsuflețit al lui Brandon Lee a fost transportat cu un avion de linie în statul Washington pentru a fi înmormântat alături de tatăl său, Bruce Lee în Lake View Cemetery din Seattle. O zi mai târziu, pe 4 aprilie, o ceremonie funerară s-a desfășurat în casa actriței și prietenei sale Polly Bergen din Beverly Hills, la care au participat în jur de 300 de persoane printre care mai multe celebrități, cum ar fi David Carradine, Kiefer Sutherland, David Hasselhoff, Lou Diamond Phillips și Steven Seagal.

Premieră postum

Deşi, iniţial, echipa de filmare a peliculei „The Crow” a găsit de cuviinţă să abandoneze proiectul, mama lui Brandon, sora sa, Shannon, şi logodnica sa au insistat ca filmările să fie reluate. Deliberat, secvenţa cuprinzând împuşcarea actorului a fost distrusă. Apelându-se la sofisticate tehnici computerizate, se reuşeşte compoziţia unor scene care nu au fost niciodată filmate. Filmul este gata în 1994. Distribuitorul iniţial, Paramount, renunţă la film, motivând că moartea lui Brandon Lee, combinată cu subiectul sumbru, i-ar fi întristat pe spectatori. Noul distribuitor, casa Miramax, după o consultare cu familia actorului, lansează filmul în iunie 1994, fără a exploata dispariţia lui Brandon Lee.

Povestea bărbatului ucis care reînvie pentru a-şi răzbuna familia ucisă în mod brutal a făcut încasări de 94 de milioane de $ în 1994 când a fost lansat. The Crow a fost inclus de revista Empire în topul celor mai bune 500 de filme din istorie şi s-a clasat pe locul 468. Dar acestea sunt doar cifre… Cinematografia și-a mai adjudecat o victimă.

,$$$

 CĂLUȘARII

Călușarii, de la dansul săbiilor de pe vremea lui Xenofon, la dansul ritual de vindecare și protecție

Descris în cele mai semnificative detalii de către Dimitrie Cantemir și definit de cercetători drept un joc „ermetic și misterios”, Călușul se caracterizează, în primul rând, printr-un ritual de vindecare și protecție împotriva răului, a bolilor, a spiritelor dușmane. El are reguli de izolare pentru trupa de dansatori, numită „ceată” și orice încălcare a regulilor atrage sancțiunea divină.

Numele Căluș (Căluț, cal) poate fi explicat printr-o zeitate a calului, reprezentată constant în mitologia celtică, simbol al puterii, energiei, regenerării și vindecării. În medicina tradițională, cu rădăcini străvechi, planta numită Coada calului are multe aplicații medicinale.

Mișcările dansatorilor imită diferite moduri de mișcare a calului, precum și gesturi ale călăreților; cum ar fi strunirea din căpăstru, mânare, pintenare sau întoarcerea direcției.

O dilemă istorică: dansul roman sau dansul trac? Originea Călușarilor este atribuită – conform documentației insuficient contextualizate, după părerea noastră – romanilor și ar fi manifestarea rituală a unei vechi unități militare de gardă, înființată de Numa Pompilius (753 î.Hr. – 673 î.Hr.), al doilea rege legendar al Romei. Unitatea fusese înființată pentru a păzi cele 12 scuturi (ancilia), dintre care unul era cel al lui Marte, simbolul puterii militare romane. Acești „Palatine Salii” („Săritorii Palatini ”, după denumirea Dealului Palatin, unde se afla sanctuarul) erau, de fapt, preoți ai lui Marte. În fiecare an, la 1 Martie, cutreierau orașul, sărind și jucând, lăudând zeii, în special pe Marte ( = Ares), preluat de la greci și din lumea tracă.

„Deși numele lui Ares arată originile sale ca micenian, reputația lui de sălbăticie a fost considerată de unii că reflectă originile sale probabile ca zeitate tracică. Unele orașe din Grecia și câteva din Asia Mică au organizat festivaluri anuale pentru a-l venera ca protector. În anumite părți ale Asiei Mici, el a fost o zeitate oraculară. Ceva mai departe de Grecia, se spunea că sciții ucid în mod ritual pe unul din fiecare o sută de prizonieri de război ca ofrandă echivalentului lor cu Ares. Convingerea ulterioară că spartanii antici i-au oferit lui Ares sacrificii umane se poate datora mai mult preistoriei mitice, neînțelegerilor și reputației, decât realității.” (wikipedia). Sau poate era același obicei de a trimite un mesager zeilor, practicat și de daci în momentele critice din istorie (lucru cunoscut din aceleași surse istorice grecești). „Tracii apsintieni, prinzându-l pe Oibazos (n.r. comandant persan), care fugise în Tracia, îl jertfiră lui Pleistoros, un zeu local, aşa cum era la ei datina, iar tovarăşii săi au fost ucişi într-alt chip”, informa Herodot. Alţi autori antici susţineau că tracii îl venerau pe Ares (Marte) ca zeu al războiului şi îi ofereau jertfe umane.

Informația este corectă, dar dacă o coroborăm cu alte date istorice, de fapt duce la alte concluzii. În „Anabasis Kyrou” (povestea mercenarilor greci de la Marea Neagră care încearcă să ajungă la porțile Babilonului), cunoscutul istoric grec Xenofon (427 î.Hr. – 355 î.Hr.) ne vorbește despre „Jocul Săbiilor”, un dans trac, care semăna izbitor cu actualul Căluș :„ Într-un final, unul l-a învins pe celălalt, și toți credeam că a fost ucis: dar căzuse cu mare artă, ca mort: de fapt, nu suferise deloc. ”

Așadar, trecând dincolo de aspectul subiectiv că acest dans sălbatic se identifică cu dimensiunea ancestrală a spațiului românesc, mai degrabă decât cu adaptarea la un dans „importat”, dar și peste aspectul obiectiv că în Italia de astăzi nu există dans care să evoce, cel puțin pe departe, pe cel al „Săritorilor Palatini” (deci nu există continuitate a dansului, ceea ce este cel puțin nefiresc), putem avansa ipoteza că „Salii Palatini” ar fi, de fapt, forma romanizată a unui dans trac. De fapt, însăși istoria Romei ar trebui reconsiderată dacă avem în vedere originea tracică a Lupei Capitoline, simbolul originii celui mai puternic și mai longeviv imperiu. Originea sa este căutată, prin intermediul etruscilor, în mitologia getică a populației de origine indo-europeană migratoare din zona anatoliană (Dakai, DakȘa, cf. Dao – lup).

Totodată, merită menționat și festivalul Lupercalia, preluat de același canal, la sfârșitul lunii februarie, simbolizând o jertfă de carne și începutul renașterii naturii, primăvara. Acesta va fi transformat în celebrul Carnaval venețian, de-a lungul mileniilor.

Primele înregistrări medievale au fost făcute de unguri.

Cea mai veche poveste medievală a călușarilor este, paradoxal, a unui poet maghiar, Balassi Bálint (1554 – 1594), care a avut ocazia să învețe puțin din acest dans, el fiind și un bun cunoscător al limbii române. La sărbătoarea încoronării lui Rudolf al II-lea (25 septembrie 1572), poetul a arătat câteva mișcări ale dansului călușărilor, câștigând admirația celor din jur.

Puțin mai târziu, aproape 300 de ani mai târziu, scriitorul secui Dozsa Daniil (1821 – 1889), în opusul istoric „Kornis Illona II” (Cuma, 1859) vorbește despre vechimea jocului Călușului, relatând o sărbătoare dată de Sigismund Bathori, la 19 octombrie 1599, în cinstea fiicei mai mari a lui Mihai Viteazul, sărbătoare la care au participat doamna Stanca, împreună cu cele două fiice ale sale, Beatrice și Florica, precum și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai. Sărbătoarea a avut loc sub ruinele Piatrei Caprei, undeva între Cricău și cetatea Alba Iulia.

La această sărbătoare au participat și militarii lui Mihai Viteazu – relatează Dozsa Daniil. Călăreții, care se aflau sub conducerea lui Vornic Baba Novac, au efectuat jocul:

„Într-un cerc mai larg au fost așezați 12 stâlpi deasupra cărora erau scânduri de o formă pătrată. Pe fiecare a fost pus câte un jucător. În interiorul stâlpilor era o pânză orientală, cu o țesătură foarte puternică, din care se întindeau 12 șiruri de mătase în vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 jucători așezați pe stâlpi, în jurul stâlpilor erau aliniați o sută de călăreți, sprijinindu-se după obiceiul poporului, cu mâinile și capetele pe bastoanele lor cu rame de argint.

Purtau pe cap pălării din piele de miel neagră, umplute cu bețe de aur și pene. Purtau cămăși albe până la genunchi, care erau prinse în talie cu o curea de piele (șarpe) încărcată cu bombe. „Opincile” erau legate după tradiția romană, cu curele roșii, înfășurate de la coapse până la genunchi și cu zdrăngănitoare de argint, în contrast cu corbii de pânză albă.

Vătaful era un muntean pe nume Florian, cel mai cunoscut călăreț al vremii. Odată ajunși Domnitorul și Doamna Munteniei, la un semnal de la Florian, a început muzica și au început să cânte o sută de călăreți din jurul stâlpilor, recitând versurile jocului „

Faptul că Baba Novac a coordonat dansul Călușarilor propune o altă ipoteză, că fidelul căpitan al lui Mihai Viteazu nu era sârb (Călușarii nu este un dans slav) ci un „valah” din Valea Timocului, bun cunoscător al obiceiurilor românești.

Călușul este cea mai complexă și arhaică dintre formele coregrafice rituale românești. Este un dans de băieți, executat în săptămâna Rusaliilor și răspândit pe întreg teritoriul locuit de daco-români (și în Peninsula Balcanică). Băieții care voiau să se alăture cetei Călușarilor se adunau cu o săptămână înainte de Rusalii, în afara satului, pe malul unei ape unde au depus, cu mâna pe steag, jurământul prin care s-au obligat să respecte regulile grupului și condițiile purității rituale în timpul Rusaliilor şi comportamentul adecvat conduitei etice a comunităţii tradiţionale). Timp de o săptămână ei trăiesc intens, în timpul sacru.

Grupul de dansatori, format din 9-11 membri și organizat ierarhic, este condus de un „vătaf”, față de care toți se supun. Un alt personaj important al grupului este „mutul”: mascat, în timpul dansurilor, îi penalizează pe cei care greșesc și face tot felul de gesturi comice, unele obscene. În timpul Rusaliilor, Căluşarii poartă un costum anume, cu opinci în picioare, şi ţin în mână un băţ. Ceremonia cuprinde practici și formule magice, dansuri și acte rituale, executate de mulțimea organizată ierarhic astfel: Mutul, Vătaful, secundul Vătafului, Stegarul, iar restul grupului obișnuit, călușarii. Starea de euforie si coeziunea mistică dintre participanți se obțin prin executarea, până la epuizarea fizică și psihică, a dansurilor sacre, prin jocul unor melodii cântate de lăutari sau fluiere. La sfârşitul perioadei sacre de Rusalii căluşarii se întorceau la locul unde depuseseră jurământul, împodobeau steagul şi îl îngropau într-un loc secret. Apoi grupul se răsfira, fiecare membru apucând-o într-o direcție diferită.

Numărul impar de jucători, ca majoritatea actelor rituale, este legat de credința în existența și prezența pe pământ a IELE-lor, ființe supranaturale, deosebit de agresive și periculoase, atât pentru oameni, cât și pentru animale. Acestea nu acționează individual, ci în un grup, de aici formarea cetei și ierarhiei la dansatori, ei trăind nedespărțiți pe toată perioada Rusaliilor.

Bărbații Călușari trebuiau să protejeze oamenii de IELE (divinități ale pădurilor sau apelor, cu asemănări în mitologia celtică și nimfelor în greacă), ca să nu se îmbolnăvească și, în același timp, să-i vindece atunci când, încălcând interdicția la munca depusă în perioada Rusaliilor, au fost luați din grupul Călușarilor…

În ziua de astăzi, dansuri cu elemente asemănătoare cu Călușul se joacă, în diverse forme de dansuri tradiționale, adaptate local, în România, Portugalia (Pauliteiros, în regiunea Trás-os-Montes, a celor „retrași în munți”, unde auzim un „Haide, mă! și „Așa!””)

Putem urmări similitudinea cu Călărirea, „dansul calului”, dar și cu o acrobație, un salt deasupra taurului, atestată în mitologia miceniană în partea apropiată de final, aici:

Un alt dans găsim în Marea Britanie: Morris Dance, în ținutul Walles – a celor din vale? Acestea din urmă știm că au avut legiuni cu soldați înregimentați din Dacia în armatele imperiale ale Romanilor. Să fie o coincidență, nu am crede, ci o consecință a rămânerii unor veterani, cu bagajul lor cultural, în acele zone.

Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul Călușului drept o „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanității”.

***

Surse:

travelnotesandbeyond.com

https://www.thoughtco.com/the-roman-festival-of-lupercalia-121029

adev.ro/pbbosa

$$$

 ANTIGONA

În mitologia greacă, Antigona, în greacă Ἀντιγόνη, a fost fiica regilor Tebei, Oedip și Jocasta, și sora lui Eteocles, Polynices și Ismene. După ce Oedip și-a dat seama că și-a ucis tatăl, Laius, și s-a căsătorit cu mama sa, Jocasta, așa cum îi spusese o profeție mai devreme, a decis să-și scoată ochii. Apoi a fost alungat de fiii săi, Polynices și Eteocles, pe care i-a blestemat, spunându-le că în cele din urmă se vor ucide unul pe celălalt. În exil, Antigona și-a însoțit tatăl și i-a servit drept ghid până când a fost luat de Tezeu la Colonus, unde a murit în cele din urmă.

Între timp, frații Antigonei au fost de acord să urce pe rând pe tron, dar Eteocles, odată ce domnia sa s-a încheiat, nu a vrut să cedeze puterea lui Polynices. Apoi a părăsit Teba și s-a aliat cu războinicii din Argos pentru a-și recâștiga tronul prin mijloace militare. Astfel a început un război în care ambii frați s-au ucis unul pe celălalt, așa cum spusese tatăl lor, în timp ce conflictul a fost câștigat de apărătorii Tebei. Tronul acestui oraș a căzut în mâinile fratelui lui Jocasta, Creon, care a ordonat o mare înmormântare pentru Eteocles și a interzis ca trupul lui Polynice să fie îngropat și plâns așa cum trebuia să fie pentru trădarea sa. Așa că s-a decretat ca cadavrul să fie abandonat la periferia orașului pentru a fi devorat de câini și ciori, ceea ce era cea mai gravă pedeapsă care putea fi impusă cuiva la acea vreme.

Atunci Antigona, care se întorsese în orașul Teba după ce și-a părăsit tatăl cu Tezeu, s-a trezit în dilema de a se supune ordinii civile a lui Creon sau de a-și onora fratele așa cum se datora legilor divine, deoarece fusese un mare războinic. În cele din urmă, ea a decis să nu asculte de Creon și s-a întâlnit cu sora ei Ismene la porțile orașului pentru a-i spune decizia ei și a cere ajutor pentru a îngropa trupul fratelui ei. Cu toate acestea, Ismene a refuzat de teama a ceea ce i s-ar putea întâmpla și din cauza faptului că trupul lui Polynices era puternic păzit. Simțindu-se trădată, Antigona i-a reproșat surorii sale atitudinea ei și a decis să acționeze singură.

Mai târziu, gardienii însărcinați cu paza trupului lui Polynices au descoperit că era acoperit de pământ și că cineva săvârșise ritualuri funerare pentru el. Creon a auzit de acest lucru și i-a amenințat cerându-le să-l găsească pe vinovat. Au descoperit că era Antigona și au dus-o la regele Tebei, care s-a certat cu conducătorul și i-a arătat că este mândră de acțiunile ei, pentru că a acționat crezând că legile divine sunt superioare legilor civile. Pentru aceste fapte, Creon a condamnat-o pe fiica lui Oedip să fie îngropată de vie. În acel moment, Ismene a apărut la proces și s-a declarat complice a surorii sale, așa că a implorat să fie înmormântată și ea, dar Antigona, amintindu-și că nu a vrut să o ajute, a negat că ea i-ar fi fost complice.

Prin urmare, numai Antigona este condamnată să fie îngropată de vie într-un mormânt de stâncă. Dar fiul lui Creon, Hemon, era logodnicul Antigonei, așa că s-a simțit rănit de hotărâre. După o ceartă puternică între tată și fiu, Haemon decide să părăsească Teba, în timp ce Antigona este dusă la mormântul de stâncă. Aici, spre deosebire de caracterul îngâmfat pe care îl arătase înainte, era copleșită de frica de moarte. Între timp, ghicitorul Tiresias îi spune regelui teban că zeii sunt furioși de condamnarea Antigonei și de lipsa unei înmormântări pentru Polynices. Temător, Creon se retrage și se pregătește să meargă la mormântul de stâncă, dar în acel moment intră un mesager și îl informează că Antigona s-a sinucis, spânzurându-se. În consecință, Creon câștigă disprețul tebanilor și al fiului său, care încearcă să-l înjunghie și care în cele din urmă se sinucide pe trupul iubitei sale.

Viața Antigonei este reprezentată de dramaturgul Sofocle în piesa sa „Antigona”. Aceasta a fost realizată pentru prima dată în 441 î.Hr. Este ultima din seria sa tebană, care include și „Oedip Rex” și „Oedip la Colonus”, deși a fost prima pe care a scris-o. În această lucrare, el povestește evenimentele care au avut loc după sfârșitul piesei „Cei șapte împotriva Tebei”, de Eschil, iar drama se concentrează pe modul în care Antigona se confruntă cu dreptul familiei și dreptul statului, reprezentat de Creon, regele Tebei. Pe lângă acestea două, piesa are ca personaje pe Ismene, sora Antigonei; Euridice, regina Tebei; Hemon, fiul lui Euridice și Creon; Coryphaeus, asistentul regelui; Tiresias, ghicitor orb; corul, un păzitor, un mesager și Polynices-Eteocles. În timp ce locurile folosite în peisaj sunt palatul Tebei, piața publică, peștera Tebei și periferia orașului.

$$_

 AVRAM IANCU

„Văd cu întristare cum speranţele mele şi jertfa mea se prefac în nimica. Eu nu mai sunt Iancu, sunt umbra lui.“

Erou al românilor din Transilvania, în vremea Revoluţiei de la 1848 – 1849, Avram Iancu a avut o soartă tragică: în ultimii ani de viaţă a suferit din cauza unei depresii profunde, boală care i-a grăbit moartea la doar 48 de ani.

Originar dintr-o familie românească înstărită

Avram Iancu s-a născut în anul 1824, în Vidra de Sus (astăzi Avram Iancu), așezată în bazinul superior al Arieșului Mic, chiar în inima Munților Apuseni din Marele Principat al Transilvaniei. A fost fiul unui jude domenial, adică administrator fiscal, o funcţie importantă pe plan local la vremea aceea. Situaţia materială mult superioară majorităţii românilor i-a permis să urmeze şcoli la Abrud şi Cluj. După ce a urmat dreptul la Cluj, a fost cancelist, adică funcţionar subordonat protonotarului, la Tabla regească din Târgu Mureş, o instanţă superioară de judecată din Transilvania. Cancelistul urma de fapt o perioadă de practică în sistemul judecătoresc necesară pentru pregătirea examenului de avocat. La 24 de ani, în primăvara anului 1848, a luat deja examenul de avocat.

Tot atunci s-a remarcat cu ocazia organizării primei adunări a românilor la Blaj, în 30 aprilie 1848. Discursul său a fost moderat, îndemnându-i pe români să îşi îndeplinească sarcinile iobăgeşti cu punctualitate până când Dieta Transilvaniei (for legislativ echivalent parlamentului modern) urma să decidă ameliorarea situaţiei ţăranilor. Dacă în privinţa transformărilor sociale promovate de revoluţie a fost mai rezervat, Iancu a avut o atitudine fermă faţă de drepturile politice ale românilor.

În vara anului 1848, în contextul în care cererile românilor formulate cu ocazia adunării naţionale de la Blaj nu au fost acceptate nici de Dieta Transilvaniei, nici de împăratul Franz Ioseph, poziţia românilor s-a radicalizat. În cele două centre militare româneşti de la Orlat şi Năsăud trupele au refuzat subordonarea faţă de administraţia maghiară, în ciuda ordinelor venite de la Viena.

„Crăişorul munţilor”, în fruntea Revoluției de la 1848

În Munţii Apuseni moţii s-au organizat militar sub conducerea lui Avram Iancu, devenind astfel al treilea centru de putere românească în Transilvania, alături de regimentele grănicereşti.

Practic, în toamna anului 1848 a început războiul dintre români şi unguri în Transilvania. Până în martie 1849, când armata maghiară condusă de generalul Bem a ocupat Transilvania, haosul era generalizat. Fiecare încerca să îşi impună autoritatea cu forţa. Execuţiile erau legitimate de hotărâri ale tribunalelor care reprezentau o autoritate sau alta. Au murit mii de români şi unguri, jafurile, incendierile şi violurile fiind la ordinea zilei.

După ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară, structurile politice ale românilor au fost desfiinţate. O parte a liderilor români au fost ucişi, iar alţii s-au refugiat împreună cu armata austriacă peste munţi, în Ţara Românească. Doar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească, nefiind cucerită de unguri. Moţii înarmaţi, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste. Era pur și simplu un război de exterminare. În aprilie-iunie 1849 au fost trei atacuri puternice ale ungurilor pentru ocuparea Ţării Moţilor. Bătălii importante s-au dat la Abrud, la Zlatna şi Fântânele. Românii conduşi de Avram Iancu au rezistat.

Ostilităţile s-au încheiat în august 1849, iar treptat moţii au renunţat la arme. Cu toate acestea, Avram Iancu a rămas un personaj incomod, atât pentru autorităţile ungare, cât şi pentru habsburgi. Fusese chiar arestat, în decembrie 1849, de soldaţii austrieci, în târgul de la Hălmagiu, însă la scurt timp a fost eliberat, în urma intervenţiei energice a populaţiei.

Omul care l-a refuzat pe împărat

După încheierea confruntărilor, Iancu a stat mai multe luni la Viena în 1849. Aşteptările sale faţă de răsplata împăratului pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor au fost mult mai mari decât putea să ofere Casa imperială.

Împăratul Franz Ioseph, cel care îl primise în audienţă pe Avram Iancu, îi acordase „Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, însă acesta a refuzat să o primească. „Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”, astfel şi-a motivat Avram Iancu gestul de a refuza distincţia, potrivit istoricilor.

În vara anului 1852, împăratul Franz Ioseph a vizitat Transilvania, unde starea de tensiune între comunităţile română şi maghiară continua să existe. Avram Iancu a pregătit întâmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Ioseph a ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a mai prezentat în faţa împăratului. Nimeni nu a putut să explice gestul românului, care nu putea fi înduplecat să îşi schimbe atitudinea. Episodul a însemnat ieşirea din viaţa publică a eroului transilvănean.

Și-a presimţit sfârșitul

Din acest punct, viaţa eroului românilor din Transilvania a luat o întorsătură neaşteptată. S-a afundat într-o stare de depresie, potrivit unor istorici, şi chiar îşi manifesta presimţirea unei nenorociri.

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, scria Avram Iancu, în 20 decembrie 1850.

Treptat, problemele de sănătate ale lui Avram Iancu s-au accentuat. Unii istorici susţin că a suferit de tuberculoză şi începuse să aibă hemoragii pulmonare, scuipând sânge, însă la fel de gravă era starea sa depresivă.

„Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta. În momentele sale de luciditate Iancu spunea adesea: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”. Istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă, Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea.

Învingătorul învins

În volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească” (1906), marele istoric Nicolae Iorga a scris despre destinul tragic al eroului din Ţara Moţilor: „Avram Iancu nebuni. El umblă multă vreme pribeag pe la casele oamenilor, ferindu-se numai de aceia care-l iubeau mai mult. (…) Mormântul în care se odihneşte învingătorul învins şi nebunul care nu mai avuse de ce să rămâie cuminte e sărac şi umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a sfintelor moaşte.”

Conform unor alte păreri, de data aceasta de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun: „…În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu manifestarea unui sifilis nervos. Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei psihoze anumite. E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. … Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric. … În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea că (…) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. … sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca „dezechilibru psihic” sau „boală incurabilă”, când manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului.”

A murit pe prispa casei unui brutar

La începutul anului 1872, starea de sănătate a lui Avram Iancu s-a agravat. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a tuselor chinuitoare. Acolo şi-a petrecut ultimele săptămâni din viaţă.

Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei unui localnic din Baia de Criş, numit Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Asupra lui Avram Iancu au fost găsite o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului.

În scrisoare, Avram Iancu îi cerea ajutor împăratului, plângându-se că a ajuns un om „frânt cu desăvârşire, într-o stare vrednică de a se numi mizeră”. Preotul a consemnat pe certificatul de deces numele celui decedat „Avram Iancu, eroul românilor”, vârsta de 48 de ani şi faptul că moartea a fost „firească”.

Funerarii fastuase

A fost îngropat cu funeralii naționale la 13 septembrie 1872 în Panteonul Moților de la Țebea, jud. Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”. La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană.

În fruntea convoiului funerar pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu. Pentru a anunța moartea sa, clopotele au tras în munți timp de trei zile și trei nopți. Comitetul de înmormântare l-a declarat „erou al națiunii”.

Înmormântarea a avut loc sub Gorunul lui Horea din curtea bisericii ortodoxe din Țebea, după dorința lui Avram Iancu. Peste 4.000 de persoane, după alte surse 10.000, au participat la eveniment. Moții au sosit călări din Vidra de Sus încă din data de 11 septembrie, pentru a-l priveghia.

Ceremonialul funebru a început la ora 14, în 13 septembrie, în Baia de Criș, apoi convoiul, care se întindea pe mai mult de 2 kilometri, a pornit spre Țebea. Pe tot parcursul s-a cântat „Marșul lui Iancu” și „Deșteaptă-te, române!”. Când primii oameni intrau în Țebea, ultimii din coloană abia porneau din Baia de Criș. În fruntea convoiului mergea un tânăr cu un drapel în culorile românești roșu-galben-albastru, drapate în negru. În momentul în care sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de pușcă, în semn de onoruri militare.

Crucea de piatră a fost donată de preotul român Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat simplu: „AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872”

Necrologul lui Avram Iancu din „Telegraful român” spune: „viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, iar memoria lui este cinstită în mod deosebit de români și îndeosebi de moți, printre care trăiesc și azi urmașii foștilor lăncieri ai lui Iancu, de la 1848.

$$$

 BALTASAR CASTIGLIONE

Baldassare sau Baltasar Castiglione (6 decembrie 1478 – 2 februarie 1529) Născut în Casatico, Italia. Diplomat, scriitor și religios italian, faimos pentru opera sa „Il Cortegiano” (Curteanul, 1528) în care explorează caracterul și formarea omului Renașterii. A fost educat ca umanist la Milano de Demetrio Calcondilas și ulterior a intrat la curțile unor personalități proeminente ale vremii, precum Ludovico el Moro, Guidobaldo de Montefeltro și Francisco Gonzaga. Și-a început cariera politică ca diplomat în Franța, Anglia și ulterior a fost numit ambasador la Roma sub Leon al X-lea. A fost hirotonit preot în 1520 și a deținut funcția de nunțiu apostolic în Spania, până la moartea sa în 1529.

Familie și începuturi

Născut într-o familie nobilă, Castiglione i-a avut ca tată pe militarul Cristóforo Castiglione și pe soția sa, Luigia Gonzaga , o rudă cu Ludovico al III-lea. A primit o pregătire academică atentă în orașul natal și s-a mutat ulterior la Milano pentru a-și continua studiile. Stabilit la Milano în 1494, Castiglione a urmat școala umanistă a scriitorului Demetrio Calcondilas și a istoricului Giorgio Merula. După moartea tatălui său, în 1499, s-a întors la Mantua pentru a prelua afacerea familiei. Făcând parte din curtea familiei Gonzaga, Castiglione l-a însoțit pe Francisco Gonzaga în campania sa militară eșuată împotriva Napoli, la începutul secolului al XV-lea. A participat la acea vreme la bătălia de la Garellano (1503), unde trupele franceze și italiene au fost învinse de armata spaniolă.

La un an după campania de la Napoli, Castiglione a devenit parte a curții Montefeltro din Urbino, considerată una dintre cele mai rafinate și influente curți din țară. În decursul celor nouă ani cât a stat la curtea din Urbino, Castiglione și-a început cariera politică, fiind însărcinat cu diverse misiuni diplomatice în Franța și Anglia. Pentru participarea sa remarcabilă la expediția Papei Iulius al II-lea împotriva Veneției (1508-1510), a primit titlul de conte de Nuvolari. În această perioadă, Castiglione s-a interesat de literatură și a început să scrie primele sale poezii și opere, precum egloga Tirsis (1506) și Alcon (1506) și a fost ales prin Ad puellam in litore ambulantem (1513).

Traiectoria lui Baltasar Castiglione

După ce a câștigat recunoașterea ca militar și diplomat la curțile familiilor Gonzaga și Montefeltro, Castiglione a fost numit ambasador la Roma sub Leon al X-lea la începutul anilor 1510. S-a mutat la Roma în 1513 și acolo s-a împrietenit cu renumiții artiști Miguel Angel și Rafael Sanzio. Influențat de ceea ce se vedea și se dezbătea la curți, a scris mai multe poezii și scrieri, precum reprezentarea La calandria și Elisabella Gonzaga canente. În aceeași perioadă, a aprofundat scrierea celei mai cunoscute opere a sa, Curtezanul, pe care a scris-o între 1508 și 1516, inspirându-se din întâlnirile și dezbaterile iscate la curțile familiilor Gonzaga și Montefeltro, unde a întâlnit figuri ilustre precum Juliano de Medici, Isabel Gonzaga, Pietro Bembo, cardinalul Bibbiena, Federico Fregoso, Ludovico di Canossa, printre alții.

Când soția sa a murit în 1520, după patru ani de căsătorie, Castiglione a fost hirotonit preot. În 1524, a fost numit reprezentant diplomatic al Sfântului Scaun (nunțiu apostolic) de către Clement al VII-lea și trimis în Spania, unde a deținut această funcție până la moartea sa în 1529. După jefuirea Romei orchestrată de Carol al V-lea în 1257, Clement al VII-lea l-a acuzat că nu a făcut tot posibilul pentru a o evita. Dezgustat și regretat de cele întâmplate, Castiglione a reușit să-și ceară scuze Papei, după ce a fost scuzat printr-o scrisoare personală adresată lui. Bolnav și stabilit la Toledo, Castiglione a murit pe 2 februarie 1529 , din cauza unor febre violente.

Castiglione și curteanul

Cu un an înainte de moartea sa, Castiglione a publicat Curteanul (1528) , o lucrare pe care a scris-o între 1508 și 1516, în timp ce trăia în atmosfera curților italiene. Considerată una dintre cele mai reprezentative opere ale Renașterii italiene, Curteanul (1528) îl introduce pe cititor în mediul gentlemanului italian și în modul corect în care acesta acționează. Cartea, împărțită în patru părți, se concentrează pe conversațiile dintre Prințesa Emilia Pía, Juliano de Medici, Bembo, Federico Fregoso, Elisabetta și Ludovico di Canossa, printre alte personalități de la curte, despre caracteristicile unui bun curtean, calitățile sale, atitudinea sa față de circumstanțe adverse și pregătirea academică și artistică pe care trebuie să o aibă. Succesul și influența operei au dus la traducerea ei de către Juan Boscán în 1534.

$$$

 BUDDY HOLLY

Well, that’ll be the day, when you say goodbye

Yes, that’ll be the day, when you make me cry

You say you’re gonna leave, you know it’s a lie

‘Cause that’ll be the day when I die…

3 Februarie 1959 a fost o zi friguroasă de iarnă cu temperaturi mult sub zero grade. În această zi, trei cântăreți de rock and roll americani, Buddy Holly, Ritchie Valens și JP Richardson, au murit într-un accident aviatic lângă Clear Lake, Iowa, împreună cu pilotul Roger Peterson. Această zi a fost ulterior denumită „The Day the Music Died” de către Don McLean, în cântecul său „American Pie”.

BUDDY HOLLY

Muzicienii se aflau în turneul „Winter Dance Party” și aveau concerte în fiecare seară. Drumul dintre orașe era parcurs cu un autobuz școlar în care condițiile de transport erau atât de proaste, încât bateristul trupei, Carl Bunch a fost nevoit să se interneze în spital din pricina degerăturilor. Noaptea, artiștii dormeau pe unde apucau, unii pe scaunele inconfortabile, alții pe rafturile pentru bagaje care de cele mai multe ori se rupeau. Șoselele înzăpezite erau atât de anevoioase încât, de multe ori, ajunși la destinație băieții coborau din autobuz și urcau direct pe scenă după zeci de ore de drum.

Pe 2 februarie 1959, în jurul orei 18:00, Buddy Holly împreună cu colegii săi servea masa într-un restaurant din apropierea arenei Surf Ballroom din localitatea Clear Lake, Iowa, locul unde aveau să cânte în acea seară. După masă, Buddy, aflând că autobuzul de turneu avea din nou defecțiuni, i-a cerut managerului Surf Ballroom să-i aranjeze o cursă charter pentru a ajunge mai repede la Moorhead, Minnesota, destinația următorului concert. Distanța de 800 de kilometri pe șosea era prea mult.

Managerul a sunat firma de aviație Dwyer Flying Service din Mason City astfel că formației i s-a pus la dispoziție un avion Beech Bonanza, Model 35 de patru locuri. Avionul ce avea să-i ducă spre moarte.

Buddy Holly – o forță creativă ce a configurat muzica rock ‘n’ roll

Pe numele său real, Charles Hardin Holley s-a născut pe 7 septembrie 1936 în orașul Lubbock din statul american Texas. Porecla „Buddy” a căpătat-o de la mama sa (Ella Pauline Drake), care considera că „Charles Hardin e un nume prea lung pentru un băiețel atât de mic”. Buddy Holly a cântat în public pentru prima dată în perioada în care era elev la școala J.T. Hutchinson din orașul natal. În copilărie studiase vioara și pianul, însă primele acorduri la chitară le-a învățat de la fratele său Travis. Un moment important pentru artist l-a reprezentat concertul din anul 1955 susținut de Elvis Presley în Lubbok.

În 1955 participă la un spectacol în Nashville alături de Bill Haley și The Comets și este remarcat de Eddie Crandall, un căutător de talente, care îi obține lui Holly un contract (ianuarie 1956) cu casa de discuri Decca Records. Artistul își formează propria formație, The Crickets, din care făceau parte Buddy Holly (voce și chitară), Niki Sullivan (chitară), Joe B. Mauldin (bass) și Jerry Allison (tobe). Pe parcursul anului 1956 înregistrează mai multe piese pentru Decca Records, însă nici una nu obține succesul așteptat și în ianuarie 1957 casa de discuri decide încetarea colaborării. Semnează contracte cu Brunswick Records și Coral Records, ambele fiind studiouri de înregistrări auxiliare ale Decca Records, iar în toamna anului 1957 piesa „That’ll be the day” ajunge pe prima poziție în topurile americane și britanice. Au urmat, până în februarie 1959, o serie de hituri muzicale, unele cu notabile inovații în materie de tehnică vocala și de utilizare a unor instrumente specifice muzicii clasice în orchestrarea unor piese pop-rock, cum sunt: „True love ways”, „Not fade away”, „Rave on”, „Peggy Sue”, „Peggy Sue got married”, „Raining in my heart”, „Maby baby”, „You’re the one” sau „Crying, waiting, hoping”.

În 1958 a urmat turneul din Marea Britanie, turneu cu o influență majoră asupra cântăreților britanici, în discografia cărora se vor regăsi elemente de stil și prelucrări ale pieselor lansate de Buddy Holly și The Crickets. În același an cântărețul se căsătorește cu Maria Elena Santiago, jurnalist muzical din New York, care-l va inspira în scrierea piesei „True love ways”.

In scurta sa carieră, Buddy Holly a fost un adevărat pionier al muzicii rock ‘n’ roll după care s-au inspirat artiști ca Bob Dylan, Beatles sau Rolling Stones. Printre altele a creat tiparul pentru formula tipică de formație rock: două chitări, bass și tobe. Criticul Bruce Eder l-a supranumit „cea mai influentă forță creativă a rock ‘n’ roll-ului în perioada sa de început”.

Ultimul spectacol al vieții

Turneul Winter Dance Party avea să se întindă de-a lungul a trei săptămâni și a debutat pe 23 ianuarie 1959 în Milwaukee. Printre starurile ce-și găseau locul pe afiș se aflau Frankie Sardo, Dion & The Belmonts, Bobby Vee & The Shadows, Jimmy Clanton, Fabian & Frankie Avalon, Richie Valens, J.P. Richardson, „The Big Bopper”, Buddy Holly și The Crickets într-o formulă revizuită. Spectacolele se desfășurau în fiecare seară fără nicio zi de pauză.

Pe 2 februarie 1959 caravana a ajuns în Clear Lake, Iowa. Spectacolul de la Surf Ballroom a debutat cu Frankie Sardo, urmat de Big Bopper și Richie Valens. După o scurtă pauză, pe scenă au urcat Dion & The Belmonts, iar în final, la ora 22:40 i-a venit rândul lui Buddy Holly. Recitalul său a început premonitiv cu melodia „Gotta Travel On” și s-a încheiat cu „Brown Eyed Handsome Man”. Buddy a fost rechemat în final pentru bis, astfel că la ora 23: 30, artistul avea să ofere publicului ultimul său cântec: „La Bamba”.

La miezul nopții, Buddy Holly împreună cu basistul Waylon Jennings și chitaristul Tommy Allsup sunt gata să plece spre aeroportul din Mason City pentru a zbura spre Fargo, cel mai apropiat aeroport de orașul Moorhead. În ultimă instanță, Buddy îl trimite pe Allsup înapoi în clădire pentru a mai verifica dacă totul e ok. In camera verde din culise acesta se întâlnește cu Richie Valens care semna autografe. Richie, care ura ca toți ceilalți din grup autobuzul i-a propus lui Tommy să-i ofere locul din avion. Chitaristul a scos o monedă de 50 de cenți și a decis să tragă la sorți cine va merge cu avionul. Tommy Allsup a pierdut. Waylon Jennings de asemenea a renunțat la locul său din avion în favoarea lui J.P. Richardson, „The Big Bopper” care era răcit.

Când Buddy a aflat că Waylon a renunțat la avion i-a reproșat: „Sper să îngheți cu tot cu autobuz!”, la care Waylon i-ar fi răspuns: „Și eu sper să vă prăbușiți cu avionul ăla!” Acest schimb de replici, deși a fost rostit în glumă îl vor bântui pe Jennings mulți ani înainte.

Noaptea fatală – oră cu oră, pas cu pas

12:10 A.M. Prin viscol și fulgi răzleți de zăpadă Buddy Holly, J.P. Richardson și Richie Valens sunt conduși de managerul Surf Ballroom, Carroll Anderson spre aeroportul municipal din Mason City.

12:40 A.M. Artiștii ajung la aeroport și-și achită biletele de drum: 36 $ de căciulă. Cei trei schimbă câteva cuvinte cu tânărul pilot Roger Peterson și proprietarul avionului, Jerry Dwyer, prezent la fața locului, după care se îmbarcă la bordul avionului Beech Bonanza construit în 1947. Vremea de zbor este nefavorabilă, însă pasagerii par să treacă cu vederea acest amănunt. Holly alege locul din față lângă pilot, Valens și J.P. se așează în spate.

12:55 A.M. Avionul staționează câteva minute bune pe pista de decolare după care decolează. Când ajunge la altitudinea de 240 de metri, Peterson execută o manevră de întoarcere de 180 de grade direcționând aparatul de zbor spre nord. De la nivelul solului, Dwyer observă luminița de pe coada avionului într-o ușoară cădere, însă consideră că e o iluzie optică.

1:00 A.M. La 8 kilometri nord-vest de aeroport, avionul se prăbușește în lanul înghețat de fasole al fermierului Albert Juhl. Din cauza traumelor multiple, Buddy Holly (22 ani), Richie Valens (17 ani), J.P. Richardson, „The Big Bopper” (28 ani) și pilotul Roger Peterson (21 ani) mor pe loc.

5:16 A.M. Turnul de control anunță dispariția avionului. Jerry Dwye alertează autoritățile din Minneapolis după numeroase încercări fără succes de a-l contacta pe Peterson prin radio. Alarma vine după ce proprietarul Dwyer Flying Service nu a primit nicio confirmare cum că avionul Bonanza ar fi fost interceptat de vreun radar pe ruta de zbor.

6:41 A.M. American Air Force Search and Rescue Coordination Center intră în alertă.

9:35 A.M. Jerry Dwye pornește cu avionul personal pe ruta pe care trebuia să o urmeze Peterson și localizează aparatul de zbor prăbușit pe câmpul înghețat. Contactează turnul de control și survolează zona până la apariția poliției și a ambulanței.

BREAKING NEWS – LA RADIO SE ANUNȚĂ MOARTEA LUI HOLLY, VALENS și J.P.

Ancheta

Primul ajuns la locul dezastrului este șeriful Jerry Allen. Descoperă epava avionului proptită într-un gard de sârmă și trei cadavre întinse în afara navei. Pilotul fără viață a rămas strâns între fiarele contorsionate.

In buzunarele pantalonilor lui Big Bopper anchetatorii au găsit o pereche de zaruri, inelul de logodnă, o pană de chitară și $202.53 cash. In servieta artistului era o jumătate de sticlă de whisky, câteva aspirine, un pieptene, o oglindă, câteva corzi de chitară și hârtii scrise cu versuri de melodii.

Veștile circulă repede, astfel că la locul accidentului, pe lângă membrii comisiei de anchetă își fac apariția diferite persoane, unii reporteri, alții doar curioși. Carroll Anderson, cel ce îi condusese cu mașina pe artiști la aeroport cu câteva ore în urmă și martor la decolare, face identificarea oficială a cadavrelor. Doctorul Ralph Smiley, după ce examinează locația își dă acordul ca rămășițelor celor trei muzicieni să fie transportate la o casă funerară din Clear Lake. Conform procedurilor federale, corpul lui Peterson este dus pentru autopsie la Mercy Hospital din Mason City.

Din investigațiile ulterioare s-a constatat că în momentul impactului cu solul acul accelerației era blocat la viteza de 240 km /h. Avionul s-a răsturnat și a mai alunecat alți 170 m pe gheață înainte de a se opri într-un gard de sârmă de la marginea proprietății lui Juhl. Trupurile lui Holly și Valens se aflau lângă avion, Richardson fusese aruncat peste gard în lanul de porumb învecinat, iar Peterson rămăsese în interior.

Anchetatorii au concluzionat că prăbușirea a fost cauzată de o combinație între o eroare de pilotaj și vremea nefavorabilă. Peterson nu era calificat încă să piloteze în condiții meteo în care avionul se pilotează doar pe baza instrumentelor și fără informații vizuale. Raportul final al Civil Aeronautics Board a arătat că Peterson făcuse cursurile de pilotaj cu instrumente pe avioane echipate cu giroorizont cu orizont artificial, diferit total de giroorizontul de pe avionul Bonanza. Cele două tipuri de instrument indică poziția avionului în zbor într-o manieră total opusă; comisia de anchetă a considerat că aceasta l-ar fi putut face pe Peterson să creadă că urcă atunci când el de fapt cobora. S-a descoperit și că Peterson nu a fost avertizat corespunzător privind condițiile meteo de pe traseu, informații care, date fiind limitările cunoscute și de el, ar fi putut să-l determine să amâne zborul.

Funeraliile

Înmormântarea lui Buddy Holly s-a desfășurat sâmbătă, 7 februarie 1959 începând cu orele 14:00 la Tabernacle Baptist Church din Lubbock, Texas și a fost oficiată de reverendul Ben D. Johnson, cel care îl cununase cu doar șase luni în urmă. Printre miile de persoane îndoliate prezente, la căpătâi i-au stat Jerry Allison, Joe B. Mauldin, Niki Sullivan, Bob Montgomery, Sonny Curtis, Phil Everly, ș.a. După serviciul religios, Buddy a fost înmormântat în Cimitirul din Lubbock, orașul său natal. Soția Maria Elena Santiago, însărcinată în luna a doua, dărâmată de durere nu a participat la eveniment și nici nu a vizitat mormântul vreodată. La scurt timp a pierdut și copilul.

The Big Bopper a fost înmormântat în Forest Lawn Cemetery din Beaumont, vineri, 6 februarie 1959. Din Germania, Elvis Presley, care își satisfăcea serviciul militar i-a trimis o coroană din trandafiri galbeni sub formă de chitară. Ritchie Valens a fost înmormântat pe 7 februarie în Mission Cemetery din San Fernando, California.

In memoriam

În 1988, Ken Paquette, un admirator din Wisconsin al muzicii anilor 1950, a construit un monument din inox ce reprezintă o chitară de oțel și trei discuri, fiecare disc cu numele câte unuia dintre cei trei cântăreți. Monumentul se află pe terenul agricol unde cei trei muzicieni și-au pierdut viața.

În zona de acces spre locul prăbușirii se află un semn în formă de ochelari.

Paquette a mai creat un monument similar din oțel în memoria cântăreților, aflat lângă Riverside Ballroom din Green Bay, Wisconsin, unde cântaseră Holly, Richardson și Valens în noaptea de 1 februarie 1959. Acest al doilea monument a fost dezvelit în ziua de 17 iulie 2003.