Secretele frumoasei Madame Récamier: Măritată la 15 ani cu un soț vârstnic, virgină până la 40 de ani și admirată de cei mai interesanți bărbați ai epocii ei
Jeanne Françoise Julie Adélaïde Récamier s-a născut pe 3 decembrie 1777 în Lyon și a fost singurul copil al notarului Jean Bernard și al soției sale, Julie Matton.
Tatăl ei a devenit în 1784, responsabil al finanțelor regale, astfel că tânăra, care își începuse educația la Couvent de la Déserte din Lyon, s-a mutat cu familia la Paris și și-a continuat studiile aici. Numele „Juliette” a apărut ca un diminutiv al lui „Julie”. Era extraordinar de frumoasă, iubea literatura și a fost descrisă ca fiind timidă și modestă.
Pe 24 aprilie 1793, la vârsta de cincisprezece ani, Juliette s-a căsătorit cu Jacques-Rose Récamier, un bancher cu 27 de ani mai mare decât ea. Imediat după mariaj, acesta îi mărturisea unui prieten: “Nu sunt îndrăgostit de ea, dar simt un atașament autentic și tandru care mă convinge că această ființă interesantă va fi un partener care va asigura fericirea întregii mele vieți și nu am nicio îndoială că beneficiul va fi reciproc. Are virtute și principii, așa cum rareori pot fi văzute astfel de calități la o vârstă atât de timpurie. Este tandră, afectuoasă, caritabilă și amabilă, iubită de familie și de toți cei care o cunosc”.
În epocă a apărut zvonul că Récamier era, de fapt, tatăl ei natural și ar fi luat-o de soție pentru a o face moștenitoarea sa. Căsătoria lor avea loc cam în timpul Regimului Terorii Iacobine și, dacă el ar fi fost ghilotinat, ea i-ar fi moștenit întreaga avere, dar teoria aceasta a fost respinsă de mai mulți istorici. Curios este, însă, faptul că Jacques i-a scris odată unui prieten că relațiile sale cu tânăra soție au fost doar platonice:
“Se poate spune că sentimentele mele pentru ea nutresc din cele pe care le-am avut pentru mama ei. Toți cei care ne frecventează casa sunt conștienți de faptul că ceea ce m-a adus aici a fost o prietenie pură, o prietenie care s-a dezvoltat din sentimentul, poate ceva mai cald, pe care l-am avut în primele zile când am cunoscut-o. Astăzi, când am ajuns la o vârstă la care toate celelalte pretenții sunt trecute, nu doresc decât să o educ ca pe un copil și să facă din ea o femeie virtuoasă și bună”.
Căsătoria nu a fost consumată niciodată și doamna Récamier a rămas virgină până la vârsta de cel puțin patruzeci de ani. Scriitorul Prosper Mérimée a lansat zvonul că Juliette suferea de o afecțiune fizică care ar fi făcut extrem de dureros actul sexual. Totuși, acest lucru nu i-a inhibat farmecul, pentru că mulți bărbați celebri, inclusiv scriitorul și diplomatul François-René de Chateaubriand, au mărturisit că au avut relații emoționale intense cu Juliette.
Chateaubriand era, de altfel, un musafir constant al salonului doamnei Recamier și, într-un fel, era considerat stăpânul casei.
De la primele zile ale consulatului francez și până la sfârșitul Monarhiei din iulie, casa Juliettei Récamier din Paris a fost unul dintre principalele locuri de întâlnire ale societății literare și politice pariziene. Oaspeții săi erau foști apropiați ai familiei regale, precum generalul Jean Bernadotte sau generalul Jean Victor Moureau. Acești prieteni, refuzul ei de a deveni doamna de onoare a împărăteasei Joséphine de Beauharnais și, mai ales, prietenia cu Germaine de Staël, o figură extrem de interesantă a epocii, au făcut-o însă suspectă pentru regimul lui Napoleon Bonaparte.
Prin Madame de Staël, Récamier a făcut cunoștință cu Benjamin Constant, activist și scriitor elvețiano-francez, ale cărui gesturi politice din ultimele zile ale Primului Imperiu Francez și ale primei restaurări a Bourbonilor au făcut-o pe Juliette persona non grata. În cele din urmă a fost exilată din Paris din ordinul lui Napoleon Bonaparte. După o scurtă ședere în Lyon-ul natal, a plecat la Roma și, de acolo, la Napoli. Aici a fost în relații extrem de apropiate cu Joachim Murat și cu soția acestuia, Caroline Bonaparte, care complota atunci cu Bourbonii.
Juliette de Recamier l-a convins pe bunul ei prieten, Benjamin Constant, să pledeze în favoarea pretențiilor lui Murat într-un memorandum adresat Congresului de la Viena și, de asemenea, l-a determinat să ia o atitudine hotărâtă împotriva revenirii lui Napoleon în timpul Celor o sută de zile.
În vremea asta, Jacques-Rose, soțul ei, se confrunta cu probleme financiare dezastruoase. În 1805, Juliette a vizitat-o pe Madame de Staël care se afla atunci la Coppet, în Elveția, pentru a discuta despre un eventual divorț de acum falitul ei bărbat, mai ales că primise propunerea de a se recăsători cu prințul Augustus al Prusiei. Dar, deși Jacques-Rose a fost de acord să-i acorde divorțul, acest lucru nu s-a mai întâmplat în cele din urmă. În perioada următoare, Juliette a pierdut cea mai mare parte din avere, dar a continuat să primească vizitatori în apartamentul său aflat lângă Abbaye-aux-Bois, o mănăstire cisterciană aflată pe Rue de Sèvres.
Spre sfârșitul vieții madame de Recamier era aproape oarbă, cele două operații de cataractă pe care le suferise eșuaseră, starea ei de sănătate se înrăutățise, pierduse aproape tot ce îi mai rămăsese din avere și toți prietenii din tinerețe muriseră, dar ea nu își pierduse atractivitatea. Juliette a murit la vârsta de 71 de ani, pe 11 mai 1849, în timpul unei epidemii de holeră care a lovit mai ales cartierul în care locuia și a fost înmormântată în cimitirul din Montmartre, alături de soțul ei care murise în 1830, și de părinții ei.
Amélie Lenormant, o nepoată pe care Juliette a adoptat-o, este autoarea unei biografii publicate în 1859 în care apar numeroasele scrisori primite de madame de Recamier de la prietenii ei celebri. Corespondența în original este acum păstrată de departamentul de manuscrise al Bibliotecii Naționale a Franței.
