$$$

 Gheorghe Şincai – reprezentant de marcă al Şcolii Ardelene

 Astazi, 28 februarie, se împlinesc 269 de ani de la naşterea lui Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător și scriitor român, remarcabil reprezentant al Școlii Ardelene, director al şcolilor din Transilvania şi luptător pentru drepturile românilor transilvăneni.

Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437).

În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mişcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic.

Şcoala Ardeleană era îndrumată, politic şi cultural, de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi, toţi cu studii teologice, filosofice şi de drept canonic la Roma şi Viena.

Mişcarea susţinea emanciparea oamenilor prin educaţie şi cultură, de aici şi dezvoltarea şi organizarea învăţământului în limba română dar şi latura erudită, ce cuprindea numeroasele tratate de istorie şi filologie. Menţionăm aici cele mai importante dintre aceste lucrări: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, autor Samuil Micu, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, autor Gheorghe Şincai, „Istoria pentru îceputul românilor în Dachia”, autor Petru Maior, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „Disertaţie pentru începutul limbii române”, autor Petru Maior şi „Lexiconul de la Buda”, primul dicţionar etimologic al limbii române.

Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754, în localitatea Râciul de Câmpie, judeţul Mureş, în casa bunicului din partea mamei, într-o familie – Ioan Şincai şi Ana (născută Grecu) – care venea şi îşi trăgea numele din satul Șinca Veche, din ținutul Făgărașului, unde strămoșii săi aveau un mic domeniu.

În primele clase de şcoală a studiat în limba maghiară, în satul Săbed, judeţul Mureş, nu departe de locurile natale, apoi a învățat latina la școala reformată din Târgu-Mureș, între anii 1776-1778.

În anul 1768, devine bursier al seminarului iezuiților din Cluj, unde a studiat, timp de patru ani, gramatica și poetica.

În anul 1773, devenea profesor de retorică și poetică la Blaj, unde l-a avut ca elev pe Ion Budai Deleanu.

În 1774 se călugărește, sub numele de Gabriel, apoi își continuă studiile la Roma, de unde a obţinut o bursă, la Colegiul „De propaganda fide”.

Datorită faptului că învăţa bine, a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ştefan Borgia, care era secretar la „De propaganda fide” şi care l-a numit pe Şincai custode al bibliotecii acestei instituţii, iar apoi a cerut şi a obţinut pentru el de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze şi bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva şi Benedictina, unde Şincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci şi să-i indice sursele în care se vorbea de români. Fiindcă după o muncă intensă de cercetare desfăşurată în arhive și biblioteci din Roma, Șincai devine pasionat de istoria românilor, fiind preocupat de originea latină a poporului și a limbii române. Astfel, el a copiat şi transcris cu exactitate orice fel de referire la istoria românilor.

În anul 1779 Şincai își ia doctoratul în filosofie și teologie.

Gheorghe Șincai a fost un remarcabil poliglot, însușindu-și pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza.

A studiat, la Viena și la Roma, alături de Samuil Micu, împreună cu care avea să elaboreze prima gramatică tipărită a limbii române, ”Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, care a apărut la Viena, în anul 1780.

Tot la Viena, a studiat la Colegiul greco-catolic „Santa Barbara”, metoda conducerii școlilor naționale și dreptul.

În anul 1783, el publică două abecedare, un catehism și o gramatică elementară în limba latină, în 1784, împăratul Iosif al II-lea dă edictul pe tema învăţământului, apoi, în anul 1785, Şincai este numit director al Școlii normale din Blaj, abia înființată, și al tuturor școlilor care urmau să se înființeze, în acelaşi an publicând a carte de aritmetică.

Din poziţia de director al învățământului greco-catolic din Transilvania, Şincai a avut o contribuție fundamentală la răspândirea culturii în mediul rural, iar prin efortul său s-au construit peste 300 de școli cu predare în limba română.

În urma eforturilor sale de cercetare asupra istoriei românilor, Şincai a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Drept urmare, el a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând tot ceea ce putea pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, fiind întemniţat pentru câteva luni, iar după ce a fost eliberat, a constatat că rămăsese şi fără slujbă, fiind concediat din postul de director al școlilor.

Pleacă la Viena, cu susţinerea episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, însă rezultatele nu au fost cele aşteptate.

În faţa acestei situaţii, fără nici un venit, fiind – după cum afirma – „izgonit din rosturile sale”, Şincai se exilează la moşia contelui Vass, în satul Sinea, lânga Kosice, pe teritoriul Slovaciei de astăzi, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii acestuia şi unde va locui până la sfârșitul vieții.

Despre momentul plecării, Gheorghe Şincai avea să afirme: „mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea”.

În anul 1811, încheie lucrul la cea mai valoroasă lucrare a sa, scrisă sub forma analelor, „Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele așa de amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pe înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul de 34 de ani culese…”. Lucrarea nu a fost publicată în timpul vieţii lui Şincai, doar fragmente din aceasta apărând în ”Calendarul de la Buda”, în anii 1808 și 1809.

În acelaşi an – 1811, Şincai îi predă o copie manuscris a „Hronicii …”, episcopului Samuil Vulcan, la Oradea.

„Hronica” se întemeiază pe un material informativ uriaş, materializat în 26 caiete în manuscris, cules cu metodă şi simţ critic, ordonat în vederea publicării într-un vast corpus de documente, primul la noi, intitulat „Memoriile dacoromanilor”, temelia propriu-zisă a „Hronicii”.

Autorul a avut în vedere identificarea istoriei românilor din spaţiul intra şi extracarpatic, corelată cu istoria sud-est europeană, începând cu anul 86 până în zilele sale.

„Hronica” a fost strâns legată de curentul ideologic al acelor vremuri, servind cele mai importante aspiraţii naţionale şi sociale formulate de mişcarea de redeşteptare naţională din Transilvania.

„Hronica” propagă ideea românităţii, originea latină a poporului român, continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii, fiind singura istorie de sinteză, ştiinţific alcătuită, a întregului popor, prin valoarea şi bogăţia informaţiilor fiind peste tot ce se publicase până atunci în literatura noastră istorică.

În anul 1812, Şincai pleacă pe jos la Blaj, cărând în spinare saci cu documente şi manuscrise, fiind primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob.

Tot pe jos s-a îndreptat Şincai, apoi, spre Cluj, pentru a obţine autorizaţia de publicare a „Hronicii…”, însă cererea sa a fost respinsă, autorităţile afirmând că „opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci”.

Ulterior acestor momente, Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro s-a îndreptat.

La 2 noiembrie 1816, Gheorghe Șincai a trecut la Domnul, la vârsta de 62 de ani, la Sinea, în Slovacia de astăzi.

Din nefericire, mai multe dintre lucrările sale sunt cunoscute doar după titlu, ele pierzându-se de-a lungul vremii, printre acestea aflându-se „Dialogul”, o gramatică românească, un dicţionar românesc şi unul daco-român.

Copia manuscris a „Hronicii …”, pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie, în 1833, de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş.

În anul 1844, avea să se tipărească Iaşi partea din „Hronică … ” ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000, iar un an mai târziu, se tipărea la Buda o ediţie a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383.

În anul 1853, după comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul „Hronicii …” şi lucrarea este tipărită în întregime, pentru prima oară, prin grija lui August Treboniu Laurian (sau Augustin Trifan) – filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania şi unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867) -, care avea să afirme despre lucrare: „cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie”.

În prezent, mai multe colegii și licee din România îi poartă numele iar în noiembrie 2013, în fața școlii din Șinca Veche, a fost dezvelit un bust de bronz al lui Gheorghe Șincai.

***

 Nicolae Vermont, viața unui pictor mai puțin cunoscut

Pictorul Nicolae Vermont, pe numele său real Isidor Grünberg, s-a născut pe 10 octombrie 1866 în oraşul Bacău, într-o familie de oameni săraci. Despre tatăl lui ştim că dădea lecţii de limbi străine în târgul unde la acea vreme nu exista o viaţă culturală foarte active și avea patru copii, dintre care unul, B. W. Wermont, a devenit un cunoscut astronom, un altul a fost poet, dar versuri lui sunt astăzi pierdute, iar sora, Fanchetta Vermont, a fost soția lui Grigore Ventura și actriță a Teatrului Naţional din Bucureşti, mama marei tragediene Marioara Ventura.

Din însemnările emoționante rămase după moartea pictorului Nicolae Vermont putem extrage câteva date autobiografice destul de concise, dar preţioase pentru a înţelege viaţa artistului.

“Încep dinainte de naşterea mea, într-una din nopţile când mama mea, aşteptându-mă să viu pe lume, m-a visat, închipuindu-mă că mă vede sus-sus de tot pe o schelă într-o biserică lucrând nu prea ştia ce, însă o lumină mă învăluia şi atunci, cu lacrimi, mama s-a deşteptat din vis. Mai târziu mi-a povestit visul şi plângea. Deseori, de atunci, stau sus pe schele, zugrăvind până seara târziu, când aprind o lampă, ca să cobor din bolta poleită spre întunericul de jos.

Sunt născut în Bacău. Cunoşti cartierele întunecate din mahalaua lipovenilor şi dughenele în care se adăpostesc ovreii? Aşezările se prelungesc fără sfârşit în praf alb, sărăcăcioase case de pământ, cu acoperişul de spiţă putredă, însă ferestrele au în ochi flori de muşcată şi prispele sprijină casă de casă alcătuind un coridor de ceardacuri care parodiază în târgul de la capătul lumii arcadele palatelor apusene.

Casa noastră era un bordei. Părinţii locuiau acolo cu chirie, peste drum de Biserica Sfântului Nicolae. Casa avea patru odăiţe, tinda la mijloc, în faţă la drum un pridvor de pământ umbrit de o straşină sprijinită pe stâlpi de lemn vopsiţi în albastru. În cele două odăiţe din dreapta tindei şedea familia mea, tata, mama, sora mea, Fanchette, mai târziu actriţa Vermont Ventura, eu, care aveam patru ani, şi un frate mai mic.

Alături, despărţiţi de tindă, şedea pictorul Nicolae Grigorescu. Marele artist venise la Bacău pentru a face studii de evrei, studii care le-a folosit în iarmaroacele din Bacău, şi acele capete de suferinzi şi şireţi, bolnavi de sărăcie, dar iluminaţi de visul credinţei, transfigurate în pâlpâiri de aur roşu. În acest decor am trăit prima mea lecţie de pictură…

Pe tata îl interesa foarte mult munca domnului Grigorescu, care altminteri era un mizantrop tăcut şi singuratic, sensibil la înfrângeri şi fugind de laude. Mult timp mai târziu, când am început să înţeleg viaţa, îmi amintesc de vorbele tatii despre omenia şi farmecul pe care îl însufleţea în pictura lui Grigorescu. Eu ascultam cu nesaţiu şi de multe ori pândind prin crăpătura uşii căutam să descopăr minunile despre care mi se tot vorbea în legătură cu vecinul de alături. Într-o zi, Grigorescu mi-a dat voie să pătrund în odaia lui! Bucuria de atunci a fost hotărâtoare pentru viaţa mea. Descopeream, pe scândurele şi pânze, care cu lin trase de boi albi ca laptele. O şatră ţigănească sub aripa de liliac a unui cort în asfinţit de aur. Ovrei murdari şi mândri purtând trufia de regi în exil…

În mijlocul încăperii, pe şevalet, o pajişte cu iarbă înflorită în soare, unde păştea o vacă. Umbre albastre-violete lunecau străvezii pe munţi de vis, închizând depărtările. Imaginile s-au întipărit sub fruntea mea de copil şi mi-au rămas vii înaintea ochilor încât şi azi când mă gândesc la Grigorescu văd feeria de lumină a acestui atelier improvizat in mireasma veriurilor şi a culorilor de terepentină.

Dar după această revelaţie un simţământ nou îmi răscolise sufletul. Nu mai aveam linişte, trebuia să încerc şi eu să fac tablouri.

Bâjbâind prin jurul uşilor, am descoperit o frântură de cărbune de desen. Nu putea fi jucărie mai frumoasă pe lume! Fuga pe stradă, culcat pe brânci în praf, am început să desenez oameni şi câte îmi treceau în cap. Nu mai vedeam decât gânduri.

Deodată o căruţă cu vizitiul beat năvăleşte în nestăpânită goană pe uliţa pustie. N-am mai avut timp să mă ridic în zăpăceală, când cineva mă smulge şi mă dă în lături… salvându-mă. În huruială şi tropot, căruţa se depărta în nori de praf; mântuitorul meu a fost domnu’ Grigorescu…

Au urmat o toamnă provincială, plumburie, apoi o iarnă cu nămeţi până la acoperişuri şi o primăvară tristă plângând ploi nesfârşite în monotonia îngânată săptămâni de-a rândul de apele cerului. Într-o noapte ne deşteaptă zgomotul geamului spart cu pumnul şi un glas: “Fugiţi, s-a revărsat râul”.

Apa crescuse de o palmă în casă. Tata, cu picioarele goale, ne-a luat în braţe. Plângeam buimaci, dar Domnul Grigorescu ne-a trezit dând veste şi ajutându-ne, cărând alături de tatăl meu calabalâcul spre un loc mai înalt. Se clătinau poverile vii prin torentul rece care năvălise pe toată strada în noapte, cu aerul dezghețului. Auzeam gâlgăitul şuvoaielor căzând în pivniţă, bufnitura unui zid de paiantă ce se surpa şi ploaia năpădind cu neumblată nesfârşire de prăpăd.

Câteva zile mai târziu apele s-au retras şi ne-am întors acasă. Maidanul era înnămolit în mormane de crengi rupte, gunoaie, putregaiuri şi tinichele baricadau intrarea în tindă. În odaie, zidurile aveau brâie de nămol cât se urcase înecul. Pretutindeni, mucegai, numai într-o băltoacă am descoperit salteaua păpuşii sorei mele, saltea din care paiele în spice încolţiseră în fire subţiri de verde primăvăratic.

Am plecat mai departe şi ne-am strămutat la Ploieşti. Aici a început copilăria mea nepăsătoare ca a tuturor copiilor. Ţin minte numai că am fost eliminat din şcoala primară de la Ploieşti, pentru că am desenat în cartea de religie pe Adam şi Eva goi de tot.

A urmat o iarnă în care joaca mea era să fac biserici de zăpadă cu ferestre din sloi de ghiaţă în troiene. În biserică puneam să ardă o lumânare. Mai țin minte bătaia pe care am mâncat-o cu un prieten, pentru nişte struguri stafidiţi descoperiţi în pod. Mă socoteam demn de tot dispreţul, când am auzit pe nişte oameni sfătoşi zicându-i tatei: “Dacă nu e bun la nimic, fă-l pictor!”. Asta a fost când m-au adus la Bucureşti.

Tata vorbise cu domnul Aman pentru înscrierea mea la Bele-Arte, urma să aduc o probă de ce sunt în stare. A doua zi dimineaţa, la şase, cu un teanc de schiţe, eram în faţa şcoalei (acolo unde azi, vizavi de statuia lui Mihai Viteazul, s-a clădit o universitate). Vântul ridica praf de zăpadă vălurind marame prin văzduh. Clasa începea la opt. Când a început să se lumineze, un servitor bătrân a deschis ușa întroienită și s-a apucat să desfunde cu o lopată pragul. Recomandându-mă că sunt elev, m-a lăsat să sui pe scară până în clasă unde a început cu surcele să facă focurile în sobele de tablă. Eram îmbrăcat subţire şi lui Moş Ilie îi era cam milă. Şcoala îmi făcu o impresie ciudată, mă simţeam umilit, dându-mi seama că nu prea cunosc niciun fel de învăţătură metodică, oricât citisem şi ştiam pe dinafară Odiseea şi câteva piese de Shakespeare citite pe nemţeşte, dar simţeam că pentru un elev de pictură sunt un ignorant.

În hârdăbaia atelierului ochii mei rătăceau căutând un punct de sprijin, o legătură sufletească între mine şi şcoală. În mărime supranaturală mă sfidau statui de ipsos, copiile antice, Venus fără braţe şi Antinous cu capul înclinat pe umăr… într-o neliniştitoare desăvârşire. Până atunci nu avusesem prilej să văd muzee, dar mi-am dat seama că personajiile albe sunt înrudite cu epopeea lui Homer.

Tot cu acest prilej făceam pentru întâia oară cunoştinţă cu un schelet adevărat, spânzurat cu căpăţâna într-un proţap, rânjind fix, legănându-şi ciolanele fixate în balamale de fier, când moş Ilie îl scutura de praf. Aveam să învăţ anatomia. Sfios şi obosit, am luat loc pe un fel de podium, masa modelelor, când au început să vie rânduri-rânduri ceilalţi elevi, mult mai vârstnici, intrând cu tropăială ca să scuture zăpada. Măsurându-mă din ochi, făceau reflexii ironice pe care nu le înţelegeam şi buimăceala mea crescu fără măsură, când la spatele meu se sui să îşi ocupe locul un om cu totul gol care poza în picioare. Un camarad m-a îndemnat să încep să lucrez. Îndată a intrat în clasă şi domnul Aman, îmi răsfoieşte schiţele şi îmi dă pe neaşteptate locul între elevii înaintaţi. De atunci, n-am lipsit un minut de la cursuri. Uneori sufeream din cauză că vlăjganii mai vârstnici îmi porunceau să le aduc de o brânză, şi cicăleli şi umilinţi. Odată, domnul Aman i-a surprins şi le-a zis supărat: “Mă, nu vă mai bateţi joc de băiat că poate o să vă întreacă pe toţi”. E drept că cei mai mulţi nu urmau decât în vederea diplomei, ca să ajungă maeştri de caligrafie şi desen.

Când suna clopoţelul de 12, cursurile se întrerupeau până la 3, dar, cum toţi locuiam prin mahalale depărtate, puţini se duceau acasă la masă, cei mai mulţi scoteau din ghiozdan merinde şi frigeau cârnaţi pe soba de tablă de îţi lăsa gura apă la mirosul lor cât sfârâia jăraticul. Când aveam, moşmoleam un coltuc pe pâine, aşteptând să treacă prea lungi ceasurile până începea iar scârţâitul desenului pe planşetă… În al treilea an de frecvenţă, un foc a ars şcoala noastră — nu ştiu cum a izbucnit — am scăpat în goană pe scări, nu însă fără să fi desluşit în valurile de fum, în colţul lui din proţap, scheletul incandescent, roşu de scrum!

Viaţa era tot mai grea. Începusem să câştig câte 2—3 lei, am făcut primul antet pentru ziarul Universul şi eram trimis să schiţez morţi, ucigaşi sau persoane celebre pentru clişeele de ziar, dar cel care mă ajuta într-adevăr era Ventura, el mi-a dat putinţa să îmi procur cărbuni de desen, hârtie şi mâncare. Tata se îmbolnăvise. Într-o zi, vine din Cişmigiu — scuipa sânge — abia s-a târât până acasă. Cu trei zile înainte, m-a rugat să îi fac portretul, schiţa pe care o ştii. Ultima lui dimineaţă de vară — soarele se juca pe pat. Din ochii tatei au lunecat două lacrimi, nu mai putea vorbi; la prânz s-a stins cu mâna în mâna mea. În aceeaşi săptămână fusese concurs la şcoală (natură — culori); eu nu am venit decât în ultimele două zile după ce murise tata şi am muncit cât ceilalţi. Profesorul C. Stăncescu îmi zice: “Dumneata eşti fericitul, eroul zilei, ai ieşit întâiul!” Ochii mă usturau de plâns la mormânt.

Ăsta e succesul invidiat în viaţă de semeni. Isprăvisem şcoala, urma să mă duc spre desăvârşire în străinătate. Domnul Aman se zbătea zadarnic să îmi obţie o bursă. La fel a păţit şi alt camarad al meu, Gheorghe Solnai, care luase premiul I la un concurs de sculptură, dar, luându-se în consideraţie originea lui străină, concursul a fost casat. Solnai a plecat la o fabrică de ceramică, Pfnfkirchen, lângă Viena, s-a băgat lucrător, se distinge, e propus să urmeze la Academia de Bele-Arte din Viena; luând cunoştinţă de un concurs în vederea expoziţiei din Chicago, participă şi obţine premiul de patruzeci de mii de dolari, iar peste un an ajunge directorul şcoalei de Bele-Arte din Philadelphia. E preţuit peste ocean şi celebru, dar în toate scrisorile lui pomeneşte totdeauna cu drag şi dor de ţara noastră, de care sufleteşte a rămas legat.

Păstrez nestinsă recunoştinţă profesorului Aman, pentru tot ce m-a învăţat în credinţa artei”.

După cei cinci ani petrecuți alături de Aman, Nicolae Vermont nu a reușit să obţină bursa pentru străinătate, cel care l-a ajutat fiind Grigore Ventura, cumnatul său, cu sprijinul căruia a putut în cele din urmă să plece în 1887 la München, unde s-a înscris la Academia de pictură condusă de Ludwig von Loeft. Artistul a studiat în Germania timp opt ani, petrecându-și vacanţele în România și tot datorită lui Grigore Ventura a reușit să mai vândă câte un tablou pentru a se întreţină la studii.

La München s-a apropiat de mişcarea artiştilor grupaţi în jurul revistei de artă socială “Simplicisimus”. Revenit în ţară, Nicolae Vermont a deschis prima sa expoziţie de pictură în 1896, la Ateneul Român, și-a continuat studiile la Paris, iar în anul 1900 a avut o altă expoziţie, ocazie cu care I. L. Caragiale, care tocmai primise o mare moștenire de la o mătuşă, i-a cumpărat douăsprezece tablouri dintr-odată.

Artistul, alături de Ștefan Luchian, a fost promotorul grupului de artă independentă “Ileana” şi, alături de Al. Satmari, printre întemeietorii “Tinerimii artistice”. A avut, în repetate rânduri, expoziții în străinătate la Paris, Veneţia sau Barcelona, a zugrăvit, împreună cu Serafim şi Artachino, catedrala din Sofia, iar în România a realizat pictura bisericilor din Fundeni, Gherasea, Rucăr, Cerna-Vodă, Tecuci, Măneşti, Cătrineşti, capela cimitirului din Botoşani şi a restaurat biserica Nicolae Şelari, Mitropolia şi Căciulata.

“Din sute de tablouri şi-a câştigat cu greu existenţa lui şi a familiei sale, multe schiţe păstrează prospeţime vie în culoare şi calităţi de pictor adevărat. Dar nu mai puţin importantă rămâne opera lui de aquafortist. Singur, după moartea lui Aman, a dus mai departe arta gravurii pe aramă în şaptezeci de planşe. Am avut prilejul să îl cunosc destul de bine în tinereţea mea acum vreo şaizeci de ani, când sora mea, Rodica, începuse să picteze fiind încă şcolăriţă la Notre Dame de Sion — cum era moda educaţiei pe atunci — când se tot ruga de tata “să îi cumpere un profesor de pictură” şi tatăl meu, prin C. Mille, a vorbit cu Grigorescu, arătându-i primele ei schiţe. Acesta, stabilit la Câmpina, nu mai venea decât întâmplător în Bucureşti, or lecţiile cer continuitate. A recomandat pe Nicolae Vermont, care a colaborat cu Grigorescu la compoziţiile pentru bancnotele Băncii Naţionale, realizând nişte foarte frumoase proiecte pe care însă Banca, în mentalitatea directorilor de atunci, nu le-a folosit; au folosit unui asemenea director ca să plece pe seama Băncii în Franţa şi să comande unui gravor străin nişte pastişe a acestor desene care mulţi ani au apărut pe bancnotele Băncii cu inscripţia ce azi ne apare destul de ironică: “Falsificatorii acestor bilete se vor pedepsi”, scria Adrian Maniu în 1966, în revista Steaua.

Pictorul, care era bolnav de mai mult timp, a murit pe 14 iunie 1932, la vârsta de 65 de ani, la București. Dispariția sa a fost deplânsă de întreaga lume artistică: “Unul din cei mai de seamă pictori— blând, modest şi stăpânitor mai mult decât toţi ceilalţi al meşteşugului artistic — după lungi suferinţe a încetat să mai fie între noi. În urma lui, alături de copii şi soţie (soția artistului se numea Frederica, iar fiicele sale au fost Margareta și Zoe, ambele pictorițe), rămâne risipită prin ţară o lungă serie de opere valoroase în pictură şi gravură. Nicolae Vermont dintre toţi pictorii noştri era acela care cu mai multă virtuozitate şi cu un adevărat talent a izbutit să creeze compoziţiuni inspirate fie din biblie, fie din istoria noastră. Desenul Iui întotdeauna minuţios şi clasic dovedea cu prisosinţă neuitate învăţături. Fusese mai mult decât prieten cu Grigorescu, şi la unele opere au lucrat împreună — de asemeni o caldă afecţiune îl legase de Luchian”.

Surse:

Dimineața (1932), Adevărul (1932), Ilustrațiunea română (1930), Steaua (1966)

$$$

 Gheorghe Marinescu, savantul care a revoluţionat neurologia. Cum a ajuns un copil orfan un geniu al medicine 

  Medicul Gheorghe Marinescu, un savant de renume mondial, un geniu al medicinei se năştea la Bucureşti, pe 28 februarie 1863. După ce a absolvit Facultatea de Medicină, Gheorghe Marinescu a plecat la Paris pentru a-şi continua specializarea în neuropatie, domeniu care îl fascina. În Franţa, şi-a dedicat tot timpul studiului şi a ajuns la rezultate care au revoluţionat radical medicina. Şi acum stă scris în dicţionarul „Membrii Academiei Române”, numele cercetătorului bucureştean, despre care se scrie că a fost printre primii care au continuat cercetarea lui Pavlov. 

  A ajuns în dicţionar, alături de medicul rus, datorită unei monografii pe care a publicat-o românul, şi care cuprindea concluziile unei cercetări despre reflexele condiţionate şi procesele neuropsihice, domeniu studiat intens de câştigătorul Premiului Nobel pentru Medicină (1904), Ivan Pavlov . 

  De-a lungul activităţii sale, Marinescu a rămas un adept al introducerii în medicină a celor mai noi metode care apar în cursul dezvoltării altor ramuri ale ştiinţei. În 1895, Marinescu susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctor în medicină. În această perioadă ţine la Salpêtrière şi la Sorbona o serie de prelegeri despre celula nervoasă normală şi patologică, subiect care a fost pasiunea lui de-o viaţă. A publicat cartea „Celula nervoasă” (două volume, peste o mie de pagini, în limba franceză, la o editură din Paris) în 1909. Această carte este prima de acest gen din lume, salutată cu entuziasm de savanţi ca Ramon y Cajal şi n-a fost depăşită până astăzi de vreo lucrare de acest fel. Marinescu n-a studiat celula nervoasă numai fixată şi colorată, ci a cercetat-o la ultramicroscop şi în stare vie, fiind printre primii în lume, împreună cu I. Minea, unul dintre elevii săi,care reuşeşte să cultive celula nervoasă, pe vremea când în lume numai americanul Carrel făcea culturi de celule. Îi plăcea munca şi cumpăra aparate cu bani proprii Până în 1897, când revine în ţară, Marinescu a vizitat clinici şi laboratoare din Anglia, Olanda şi Italia. În mai 1897 este denumit medic şef al Spitalului Pantelimon şi va străbate cu docarul zilnic cei 12 km până la spital, timp de peste 20 de ani, până când Clinica neurologică este mutată la Spitalul Colentina. Îi plăcea mult munca, mai ales alături de cei tineri; C.I. Parhon, State Drăgănescu, N. Ionescu-Siseşti şi numeroşi alţii au fost elevii lui. Având geniu de cercetător, a aplicat pentru prima dată în ţara noastră noi metode de investigaţie, ca de exemplu capilaroscopia în diferite boli neurologice, iar aparatul l-a cumpărat cu banii proprii, se arată în lucrarea Gheprghe Marinescu, savant de renume mondial, realizată de prof.univ.dr. I. Radu , Cristina Muşat , Simona Găbrean- Facultatea de Medicină, Braşov, Centrul Medical Vitan, Bucureşti. Premiat de Academia din Madrid  

 În 1899, la 36 de ani, Gheorghe Marinescu devine profesor la Clinica de Boli Nervoase, Facultatea de Medicină din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române, iar în 1906 – membru titular. În timpul celor peste 50 de ani de activitate ştiinţifică (1887-1938), Gheorghe Marinescu a publicat peste o mie de lucrări din domeniile neuroanatomie normală şi patologică, neurologie, neurofiziologie, histo- şi citochimie, culturi de ţesuturi, gerontologie ş.a. În 1919, a apărut la Londra lucrarea sa asupra nevroamelor de amputaţie şi asupra regenerării nervoase, care la propunerea lui Cajal a primit premiul Achucarro al Academiei din Madrid.   

Împreună cu I. Minea, elev şi colaborator al său, apoi profesor la Cluj, studiază regenerarea din măduva spinării şi din cerebel. A efectuat şi numeroase cercetări experimentale la animale supuse la condiţii improprii de temperatură, cauterizări ale scoarţei cerebrale, grefă subcutanată de ganglioni rahidieni, cercetări care au rămas clasice. Marinescu a fost nu numai un incomparabil cunoscător al structurii microscopice a ţesutului nervos, ci a adus şi foarte importante contribuţii în ceea ce priveşte aspectul clinic al leziunilor din sistemul nervos, fiind un desăvârşit clinician, cu dăruire zilnică faţă de bolnav. În anii de după primul război mondial, redactorii tratatului de medicină internă din Franţa i-au cerut lui Marinescu să scrie capitolul consacrat bolilor musculare.  

  A descoperit boli care nu apăreau în nicio carte

   Nu există capitol în vastul domeniu al bolilor neurologice în care Marinescu să nu-şi fi adus contribuţia în ceea ce priveşte tabloul lor clinic şi anatomo-patologic, cu analize de mare subtilitate şi precizie. Marinescu este unul dintre primii cercetători din lume care au întrebuinţat electroencefalografia în studiul bolilor creierului; pentru precizia cercetărilor sale şi a graficelor de care erau însoţite, ele au fost reproduse întocmai în tratatele de electroencefalografie, care au apărut peste hotare după moartea sa. Semne clinice care nu mai fuseseră descrise până atunci, descoperite de el, îi poartă şi astăzi numele, ca de exemplu semnul Marinescu-Radovici; boli care nu apăreau în niciun tratat de medicină al vremii, studiate pentru prima oară de el, îi poartă de asemenea numele în toată lumea medicală, ca de exemplu sindromul Marinescu-Sjögren-Garland (boală sistemică, autoimună, în care este afectat şi sistemul nervos). Marinescu a avut contribuţii şi pentru neurochirurgie: în 1912, la un student cu paralizia membrelor inferioare a diagnosticat (cu toată imperfecţia metodei clinice şi de laborator de atunci) o tumoră ce comprima măduva spinării în regiunea toracelui, îi stabileşte precis sediul şi îl convinge pe Ernest Juvara să facă prima operaţie reuşită pe măduvă la noi în ţară. Curând după aceasta, prima operaţie pe creier este executată cu succes de Thoma Ionescu, la cererea lui Marinescu, care a diagnosticat la un bolnav cu afazie un abces al lobului temporal stâng.  

 Membru în şapte academii străine 

  Sunt numeroase mărturii elogioase privind opera lui Marinescu, inclusiv a celor mai mari neurologi şi neurofiziologi ai timpului său: Ramon y Cajal, Charles Sherrington, Pierre Marie şi mulţi alţii. Marinescu fost distins cu doctor honoris causa la patru universităţi şi ales membru în şapte academii străine. Într-o perioadă când ţara noastră era puţin cunoscută, Marinescu era invitat în lumea întreagă, în America de Sud ca şi în Europa, să ţină conferinţe şi demonstraţii ştiinţifice ceea ce a făcut să crească respectul pentru şcoala noastră neurologică. Huston Merrit, preşedintele Societăţii de Neurologie din SUA, scria la un sfert de secol de la moartea lui Marinescu: „Marinescu a făcut mult nu numai pentru neurologia românească, nu numai pentru neurologia americană ci şi pentru progresul neurologiei în lumea întreagă.” 

  Într-o perioadă când în ţara noastră nu exista niciun neurolog, nici laboratoare, Marinescu a izbutit să formeze una din primele şcoli de neurologie din lume; în 1925, profesorul francez Sergente afirma: „Aici localurile sunt sărace şi materialele rudimentare, dar omul care lucrează în aceste clădiri vetuste le însufleţeşte cu puterea creierului său.” Prin activitatea şi opera sa ştiinţifică, Gheorghe Marinescu este considerat fondatorul şcolii de neurologie şi neuropatologie din România.  

  Înscris la studii de teologie

   Gheorghe Marinescu s-a născut în Bucureşti, la 28 februarie 1863. Nu împlinise anul, când tatăl său moare. Mama sa, lipsită de orice sprijin, izbuteşte să-şi dea băiatul „la carte” şi în 1874 să-l înscrie la Seminarul Central. În 1882, deşi clasificat al doilea pe întreaga promoţie, Marinescu refuză să-şi continue studiile teologice. Cu banii strânşi din meditaţii şi cu modestul ajutor al mamei reuşeşte să restituie cheltuielile făcute la seminar. În acelaşi an, îşi dă diferenţa de liceu şi bacalaureatul şi se înscrie la două facultăţi: Medicină şi Şcoala de poduri şi şosele. Studentul Marinescu studia dimineaţa matematica, fizica, chimia, iar după amiaza, medicina dar după primul an rămâne numai la medicină.  

 Devine extern prin concurs al spitalelor din Bucureşti şi ca student lucrează în laboratorul de histologie abia înfiinţat de către profesorul Petrini-Galatz, primul şef al catedrei de histologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În 1886, Marinescu devine preparator în acest laborator şi intern prin concurs la Spitalul Brâncovenesc. Uşurat de grijile materiale, se preocupă mai mult de studiu, iar numele său începe să devină cunoscut printre colegi şi profesori. În 1887, face parte din comitetul de redacţie al revistei „Spitalul” şi publică în limba franceză, în cealaltă revistă medicală română „Progresul Medical Român”, prima sa lucrare ştiinţifică intitulată „Note asupra a patru observaţii de mielită transversă lombară”. În 1888, Marinescu notează şi publică primele cursuri ale lui Victor Babeş în „Spitalul”. Preparator la catedra de anatomie patologică condusă de V. Babeş, Marinescu participă împreună cu Babeş la îmbunătăţirea metodei Pasteur de vaccinare antirabică şi această metodă poartă în literatura medicală numele de „metoda românească a lui Babeş”. În 1889, Marinescu este ales preşedinte al Societăţii studenţilor în medicină şi în această calitate este trimis printr-o scrisoare de recomandare, iscălită de Babeş şi alţi profesori, la Paris unde este admis să lucreze în cel mai mare spital din Franţa, spitalul Salpêtrière, care era condus de fondatorul neurologiei moderne, J. M. Charcot. 

  La sfârşitul primului război mondial, în toată Europa făcea ravagii encefalita letargică; în 1918 apariţia epidemiei în Anglia determină Comitetul de Cercetări Medicale de pe lângă guvernul britanic să apeleze la Marinescu, cerându-i să examineze leziunile provocate de encefalită. Cercetarea histopatologică a encefalitei letargice şi a dezvoltării apoi a parkinsonismului postencefalitic este atât de complet făcută de Marinescu, încât studiile ulterioare nu au putut adăuga decât amănunte nesemnificative; Marinescu a publicat în 1921 în Franţa un studiu asupra formelor clinice ale parkinsonismului postencefalitic. A prezentat o lucrare despre encefalita postvaccinorabică la şedinţa reuniunii neurologice internaţionale din Bucureşti chiar în ziua morţii sale. În zilele noastre, majoritatea oamenilor cunosc efectele dăunătoare pe care le are alcoolul şi tutunul asupra organismului uman, spre deosebire de începutul anului 1900. Atunci, medicul Gheorghe Marinescu vorbea în premieră despre cum afectează consumul celor două produse organismul uman. Tot în cadrul acestei discuţii, scotea în evidenţă efectele benefice pe care consumul de vitamine îl are pentru sănătatea oamenilor. 

  S-a stins din viaţă în plină glorie, la Bucureşti, în anul 1938, unde a decis să îşi petreacă ultimii ani. Şi-a dăruit până şi ultima clipă de viaţă studiului, pentru a-i ajuta pe oamenii din jurul său.

¢¢$

 De ce Ion Creangă, nascut pe 1 martie 1837, însemna casele amantelor?

Pe cât de stufoasă este opera literară a lui Ion Creangă, pe atât de stufoasă a fost și viața sa intimă. Ion Creangă a rămas în istorie ca fiind unul dintre cei mai iubăreți scriitori de la noi. Popa Smântână, așa cum era cunoscut prin zona Iașilor, avea obiceiul de a însemna casele amantelor. De ce făcea acest lucru?

Se spune că pe vremea când practica preoția, Ion Creangă avea o pasiune pentru călugărițe. Se spune că nu de puține ori, tânărul Ion Creangă a avut în patul său călugărițe.

”Că diaconul Creangă s-ar fi dus pe la mănăstiri în scop de petrecere şi că ar fi putut avea chiar şi unele legături sentimentale, fiind atunci un tânăr plăcut la vedere, este un lucru ce poate n-a fost, dar care n-ar fi de mirare”, a precizat criticul George Călinescu.

Se spune că scriitorul originar din Humulești avea straniul obicei de a însemna casele amantelor sau ale femeilor care-i mai făceau cu ochiul. De ce? Scriitorul era sigur că va nimeri la ele și data viitoare după vreo petrecere bahică la Bolta Rece. În fond, alcoolul și orientarea în spațiu nu sunt buni prieteni.

George Călinescu a povestit cum, la un moment dat, obiceiul lui Creangă a dat greș. „O anecdotă cu variante spune că Ion Creangă şi cu Ienăchescu ar fi zărit la Piatra sau la Iaşi o evreică frumoasă în uşa unei dughene şi că Creangă ar fi invitat pe Ienăchescu să pună un semn pentru regăsirea fetei. Semnul pus şi evreica nu mai fu găsită, fiindcă semnul lui Ienăchescu, batjocorit de Creangă cu expresia ‘popă’, fusese un câine”, scria amuzat George Călinescu.

Ce s-a întâmplat cu singurul copil al lui Ion Creangă?

Constantin Creangă a fost copilul lui Ion Creangă rezultat în urma căsătoriei scriitorului cu Ileana, fiica preotului Gregoriu de la Biserica ”Patruzeci de Sfinţi” din Iaşi. Micuțul Constantin a venit pe lume în anul 1860. Se pare că prozatorul era extrem de sever atât cu copilul cât și cu soția, astfel că tânărul Constantin Creangă nu a crescut într-un mediu prielnic. Iar bătaia nu lipsea.

La 12 ani, Constantin Creangă a ajuns la Școala Militară din Iași, o formă de învățământ gratuită.

Utilizând relațiile pe care le avea, povestitorul îşi trimite fiul mai apoi la Şcoala Militară din Bucureşti. Ulterior, în anul 1878, deși duce o viață desfrânată, tânărul Constantin ajunge sublocotenent de marină şi este trimis la Trieste, în Italia. În tot acest timp, fiul lui Creangă trăiește din împrumut în împrumut și nu spune niciodată „Nu!” când tatăl său îi dă bani de cheltuială.

Î Constantin Creangă se căsătorește cu Olga, fiica domnului Neculai Petrea, mare angrosist. Cu aceasta are patru copii (Horia, Ionel, Letiția și Silvia). După moartea tatălui său, în anul 1889, Constantin Creangă devine căpitan. Îşi dechide un birt și vinde băutură şi ţigări la colţ de stradă. Ba chiar se face fabricant de foițe de țigări și folosește sloganul agresiv „Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul”. Acesta divorțează, se recăsătorește și divorțează din nou.

Constantin Creangă, singurul copil al marelui Ion Creangă, moare în anonimat în anul 1918, la finele Primului Război Mondial. Avea doar 58 de ani.

$$$

 AS VREA  

Radu DEMETRESCU GYR

Aş vrea-n uitare să cobor,

Şi iar mi-e dor de umbra ta…

De câte-ncerc să uit mi-e dor,

De câte n-am putut uita.

M-aş vrea la fel cu pomii goi,

Aş vrea ca frunza-n vânt să pieri

Dar din zăpadă vii-napoi,

Cum se re-ntoarce floarea-n meri…

Adânc aş vrea-n paharul plin

Şi-n cântec zâmbetul să-ţi pierd.

Dar creşti din orice strop de vin,

Din orice strună ce-o dezmierd

Şi când în flacără şi-n fum

Aş vrea să spulber urma ta,

Tu te re-ntorci ca un parfum,

Din tot ce n-am putut uita.

$$$

 Radu Demetrescu Gyr 

 Poetul Martir. 

O flacără nestinsă a suferinței și biruinței românești din temnițele comuniste. 

În 1973, cu doi ani înainte de a păşi – îngândurat şi trist, marcat de anii de îndelungată şi amară suferinţă pe care, profund nedrept, a fost silit să-i îndure – pe celălalt tărâm, Radu Gyr nota, în jurnalul intitulat „Calendarul meu”:

 „M-am născut în Câmpulungul Muscelului, la 2 martie 1905. Mama mea, Eugenia Gherghel, cobora, după tată, dintr-o veche familie botoşăneană, având câteva picături de sânge german, moştenit de la bunica mea, Mina von Gelch. Tatăl meu, Ştefan Demetrescu, era originar din Scheii Braşovului, ardelean după ramura ţărănească a mamei sale şi pesemne, macedonean după tatăl lui care, iniţial, s-a numit Demetru Muşică”. (1)

Avea trei ani când părinţii săi s-au „strămutat” în Cetatea Banilor, unde tatăl, Ştefan Coco Demetrescu (2), îşi va afirma, pe scena Teatrului Naţional din capitala Olteniei, „frumosul său talent de actor de comedie subţire” şi va avea „o carieră glorioasă ascendentă”, până în 1931, data pensionării „voluntare”.

În familie, mama i-a fost lui Radu educatorul ideal. I-a trezit şi cultivat, foarte de timpuriu, gustul pentru lectură, pentru „poveste şi poezie”. Copil fiind, i-a citit, traducându-i-le din germană, basmele fraţilor Grimm şi baladele „marilor poeţi epici germani” Uhland, Burger, Lenau, Schiller… 

Apoi, „odată stârnită apetenţa lecturilor, am izbutit – mărturiseşte, cu un vădit sentiment de mândrie, copilul de odinioară – să citesc singur, fără vreo călăuză didactică…”. Şi a început, firesc, cu Robinson Crusoe („instructivă şi adorabilă poveste a lui Daniel Defoe”) şi Călătoriile lui Gulliver („causticul roman satiric, colorat de fantezie”) al lui Swift. Apoi, va continua lecturile „savurând” Don Quijote de la Mancha, capodopera lui Cervantes, „înveselitoarele isprăvi” ale lui Păcală şi „vitejeştile” fapte ale lui Gruia lui Novac, de Petre Duefu, „înduioşătoarea” nuvelă a lui Wildenbruch „Lacrimi de copil”, poeziile Elenei Farago „închinate” celor mici etc.

Plămădită în anii de început, pasiunea pentru lectură l-a stăpânit întreaga viţă. Cartea i-a fost mereu aproape. I-a fost izvor nesecat de cunoştinţe şi prilej de bucurie şi desfătare sufletească… Tatăl l-a introdus în lumea tainică a teatrului. A căutat (şi a şi izbutit) să-i dezvolte (foarte devreme şi pentru întreaga viaţă), fiului său, „gustul şi simpatia” pentru arta dramatică.

Privind înapoi, de la înălţimea celor aproape 70 de ani ai săi (câţi avea, în 1973, când a publicat instructivul său „Calendar”) poetul, traducătorul şi dramaturgul a ţinut să le aducă „un pios omagiu” părinţilor săi: mamei, „minunata Jenny, muziciana îndrăgostită de poezie” şi tatălui, „lui Coco, pătimaş cititor şi, până la adânci bătrâneţi, slujitor al artei sale”, amândoi „înţelepte îndreptare pe drumul incipientei (sale) culturi literare”.

În toamna anului 1912, păşeşte, voios, pragul şcolii primare. Ştia să citească şi să scrie „de-acasă”. Se va număra, an de an, printre fruntaşii clasei. Cu note maxime la toate obiectele de învăţământ înscrise în catalog (cu o singură excepţie: matematica, obiect la care se considera a fi fost… „mediocru”).

Intrarea României în război, la 15 august 1916, l-a „aflat” absolvent al claselor primare şi… cercetaş. Iar, în calitate de „cercetaş de război”, va lua parte, cu o ambulanţă sanitară a Spitalului de campanie nr. 21, cantonat în Craiova, la „încleştarea” de la Târgu Jiu, unde, alături de trupele române, populaţia oraşului încerca să stăvilească intrarea trupelor inamice. Şi va fi rănit. „Eu – notează el – în 7 noiembrie 1916 aveam… unsprezece ani şi jumătate”.

A fost (credea el) în ani aceia ai începutului, „un copil blond şi iubitor, deloc zburdalnic, puţin cam încăpăţânat, timid şi dispus la visare…”.

În 1917, devine elev al vestitului liceu craiovean ce purta, din 1885, numele regelui Carol I. Îşi aminteşte, peste ani, şi-i evocă pe cei care i-au fost profesori dragi. Primul din cei care-i vine în minte este I. Niculescu-Nache (Naket, cum semna, de regulă, în condica de prezenţă) – „eminent pedagog”, profesor „de gramatica limbii române”, de la care a învăţat „temeinic, sintaxa şi morfologia”.

 Sunt amintiţi apoi, în ordine: C. D. Fortunescu – „admirabil” profesor de limba franceză, „cărturar erudit” şi „animator” al vieţii culturale craiovene; Ion Florescu şi Ilie Almăjanu – care predau („cu iscusită metodă şi pasiune”) limba latină; Elie Georgescu şi Marin Demetrescu – „desăvârşiţi” dascăli de ştiinţe naturale şi, în sfârşit, Ion Dongorozi – „auster”, dar „minunat” profesor de geografie şi „apreciat scriitor în epoca sa”.

Din rândul colegilor de odinioară, aminteşte (din categoria celor „studioşi” şi care, după abslvirea liceului şi a universităţii, „au strălucit” în domeniul profesiunilor alese) numele lui Ştefan Georgescu-Gorjan – viitor inginer minier, autorul proiectului care a stat la baza confecţionării scheletului metalic pe care avea să se înalţe, impunătoare, către cer, la Târgu Jiu, una din marile realizări ale lui Constantin Brâncuşi: Coloana Infinitului.

Legătura sa cu poezia s-a produs foarte de timpuriu. Elev în clasele primare, a „însăilat” primele poezii „Dascăl de versuri” – în ordine cronologică, „primul” – i-a fost A. de Heraz, autorul dramatic şi omul de teatru (a condus, în calitate de director, Naţionalul craiovean, între 1930-1935). 

În continuare, în anii în care a purtat, cu mândrie, uniforma Liceului „Carol I”, a frecventat Salonul literar (acel… Olimp al Craiovei de odinioară) îndrumat de poeta Elena Farago. Aci, alături de colegul şi prietenul său Nicolae Milcu, de fraţii Paul şi Eugen Constant, va „ucenici” (mărturiseşte el) la „nicovala poeziei”, sub „sfatul”, ori sub „dojana” Elenei Farago, această „meşteră” a „versului cizelat” cu iscusinţă, cunoscută (şi apreciată) personalitate scriitoricească a acelor ani.

Pe când era elev în clasele a III-a şi a IV-a (şi avea doar 13-14 ani) publică (semnând Radu Grui), în „Tinerimea şcolară” – apărută în 1919, ca organ al Societăţii ştiinţifico-literară a liceului, care care-l avea, patron spiritual, pe Vasile Alecsandri (şi al cărui mentor nu era altul decât profesorul de limba latină Ion Florescu) – poeziile Ţiganii, Icoana, Noru-şi scutură şi Încet îmi treci prin minte (3), precum şi poemul dramatic în versuri În munţi, prefaţat, elogios, de un alt dascăl al său, C. D. Fortunescu (4) (şi care a văzut lumina rampei, jucat de colegii săi de liceu, în cadrul unei serbări şcolare). 

Poeziile tânărului licean «vădesc, de la început, bune cunoştinţe de prozodică şi chiar o instruire poetică productivă, bazată pe un metaforism super¬abundent, reminiscenţe din Topârceanu sau Minulescu sau din înaintaşul său, Tradem, mânat, mai ales, de încercarea de a crea o atmosferă: „Osteniţi de drum, ţiganii la răscruce poposesc / Iar căruţele-ncărcate, prăfuite se opresc / Somnoroşi se văd în urmă, arătându-se, în care / Dancii mici cu părul negru, care cer, plângând, mâncare” (Ţiganii)».

În acelaşi timp, va elabora şi câteva piese de teatru în versuri: Sineul zmeilor sau Buhuroiul, dramă în şapte tablouri, Pentru ţară, Eroii şi Un basm.

Îşi va face, în august 1922, adevăratul debut literar (cu Icoane craiovene, o cronică rimată), în cotidianul bucureştean pentru teatru şi artă „Rampa”.

Creaţiile literare (şi mai ales, piesa Un basm) ale tânărului elev Radu Demetrescu (semnat Radu Dem. Grui ori, mai simplu, Radu Grui, nume luat după muntele care străjuia oraşul său natal) (5) l-au deranjat (şi… înfuriat) pe Nicolae Balaban, directorul liceului, „excelent” profesor de matematică, dar (aprecia poetul, eseistul şi dramaturgul de mai târziu) „tip optuz şi refractar oricărui impuls artistic, aricărei manifestări literare”. (6) Acelaşi director al liceului – „ilustru geometru, cu sensibilitate de triunghi isoscel şi inteligenţă de paralelipiped” – avea să-l elimine (pe el, elev din clasa a IV-a şi pe Nicolae Milcu, aflat, atunci, în penultimul an de liceu) pentru „vina” de a fi „editat” o revistă satirică, cu titlul „Cariopsa”, „trasă” la şapirograf. (7)

În ultima clasă (a VIII-a) de liceu – clasă pe care a fost nevoit s-o parcurgă „ca elev pregătit în particular” – a colaborat la un mare număr de publicaţii: „Adevărul literar şi artistic”, „Năzuinţa”, „Cele trei Crişuri”, „Gândul nostru”, „Flamura” şi la ziarele „Rampa”, „Dimineaţa” şi „Straja”. După aceea, Radu Gyr semnează un mare număr de creaţii literare în paginile altor importante publicaţii: „Ramuri”, „Ritmul vremii”, „Falanga”, „Axa”, „Universul literar”, „Profile literare”, „Răsăritul”, „Suflet românesc”, „Arhivele Olteniei”, „Revista Fundaţiilor Regale” şi, mai ales, „Gândirea”, de a cărei ideologie „se simte legat”.

Anul 1924 are, în biografia lui Radu Gyr, o triplă importanţă: este anul în care îşi trece cu brio examenul de bacalaureat, debutează cu primul său volum de versuri: Linişti de schituri. Poeme şi îşi începe – student al Facultăţii Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti – studenţia, bucurându-se de şansa de a se fi aflat în preajma unor profesori eminenţi (Vasile Pârvan, „… semănând cu un pastor protestant…, senin şi impunător de parcă ar fi fost oficiat într-un templu…”; Nicolae Iorga, „… tumultos şi revărsat ca o cascadă…, îşi copleşea auditoriul cu un torent de informaţii şi o magie a cuvântului rostit, unică în arta oratoriei…”; Nicolae Cartojan, „Sobru, dispunând de o vastă şi constantă documentaţie şi admirabil pedagog…”; P.P. Negulescu, „… transformă în adevărate sărbători prelegerile despre marii gânditori ai antichităţii sau ai Renaşterii…”; Constantin Rădulescu-Motru, „Grav, puţin distant dar totdeauna politicos şi binevoitor cu studenţii merituoşi…, conferea catedrei de Psihologie un înalt nivel profesional şi autoritate…”; Tudor Vianu, „… îşi afirma puternicele însuşiri: râvnă şi pasiune de mare cărturar, talent oratoric, rafinat gust artistic…”; Nae Ionescu, «Strălucitoarea şi, după părerea altora, „drăceasca” sa inteligenţă i se arăta chiar pe figură, mai ales în ochii care ardeau ca doi cărbuni aprinşi sub sprâncenele mefistofilice…” – cărora le-a fost recunoscător, pentru tot ce i-au „dăruit”, întreaga viaţă).

Paralel cu studiile universitare, frecventează Cenaclul literar condus de profesorul universitar Mihai Dragomirescu (unde i se iveşte prilejul fericit de a-i cunoaşte pe scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu ş.a.), la catedra căruia va fi numit, după absolvire, asistent (apoi, conferenţiar) şi unde va susţine cursul Evoluţia criticii estetice şi aspecte literare contemporane.

A publicat, până la sfârşitul primului Război Mondial (în afara volumului de debut) următoarele culegeri de poezie: Plânge Strâmbă-Lemne (Craiova, 1927); Cerbul de lumină (Bucureşti, 1928); Stele pentru leagăn (Rm. Vâlcea, 1936 – republicată de Petru Vodă); Cununi uscate (Bucureşti, 1938); Poeme de război (Bucureşti, 1943); Balade (Bucureşti, 1944) şi poemul dramatic Corabia cu tufănici (Bucureşti, 1939).

A scris şi publicat, de asemenea, literatură pentru copii: Căciuliţa roşie – o poveste din pădure cu pitici şi cu o fetiţă (în colaborare cu N. Milcu) (Bucureşti, 1926); Floarea lui Sânzien (în colaborare cu N. Milcu) (Bucureşti, 1927); Muţu Cotoşmanul. Poveşti în versuri (Bucureşti, 1942); Bimbirică în lună; Sandu, Sanda şi Lăbuş; Poznele Boanţei; Bimbirică aviator; Bimbirică în Africa; Bimbirică sportiv; Bimbirică în submarin; Aventurile baronului Munchausen; Pinocchio automobilist; Micky Maus – paraşutist; Voinicul Argeş; Fata babei şi fata moşneagului; Zâna Munţilor; Darurile lui Moş Crăciun (Bucureşti, 1942-1944). Tot destinată micilor cititori este şi seria de broşuri subintitulată „Povestire haslie în imagini”, tipărită, la Editura „Bucur Ciobanul”, în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Radu Gyr a mai elaborat (şi publicat) unele conferinţe de larg interes: Studenţimea şi idealul spiritual (Bucureşti, 1935); Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional (Bucureşti, 1937); Studii critice: Învierea de Tolstoi (Bucureşti, 1927); Eposul popular iugoslav (în colaborare cu A. Balotă) (Bucureşti, 1936); eseuri – Curentele de avangardă (Bucureşti, 1937); traduceri – J. Kessel, Păpuşa (Bucureşti, 1930); J, London, Când şi-aduce omul aminte… (Bucureşti) ş.a. Este, de asemenea, autorul unui Manual de limba franceză (1935) şi (împreună cu Iosif Gabrea şi Ion Andreescu) al unui Abecedar (în două părţi, 1935-1936).

Postum (şi numai după 1992) vor vedea lumina tiparului următoarele cinci volume: Poezii I, Sângele temniţei, Balade (Edit. „Marineasa”, Timişoara, 1992) – volum îngrijit de Simona Popa, fiica poetului; Anotimpul umbrelor. Sonete şi rondeluri (Edit. „Vremea”, Bucureşti, 1993) – îngrijit şi prefaţat de Barbu Cioculescu; Poezii II. Stigmate (Edit „Marineasa”, Timişoara, 1993) – volum îngrijit de Simona Popa); Poezii III. Lirica orală (Edit „Marineasa”, Timişoara, 1994) – volum îngrijit de Simona Popa); Ultimele poeme (Edit. „Vremea”, Bucureşti, 1994) – volum îngrijit şi postfaţă de Barbu Cioculescu, care cuprinde poeziile create în închisoare, transmise pe cale orală, precum şi multe din ele scrise din 1963 – anul graţierii şi 1975 – anul în care autorul trece, gânditor şi trist, în împărăţia Umbrelor.

Un loc aparte – şi foarte important – în creaţia lui Radu Gyr îl ocupă volumul („o carte sobră, de o rafinată eleganţă”) Calendarul meu (cu un subtitlu „mai mult decât sugestiv”: Prieteni, momente şi atitudini literare). Este un volum autobiografic. Un volum în care, privind peste umăr înapoi, la anii care au fost şi… s-au dus, poetul îşi prezintă (ţesuţi din amintiri) anii copilăriei şi adolescenţei, petrecuţi, în tovărăşia unor colegi de liceu – care i-au rămas prieteni toată viaţa – la Craiova, continuând cu cei ai „unei tinereţi tumultoase”, cu „acumulări sigure, filtrate din creaţia marilor profesori, scriitori, oameni de teatru cu care a venit în contact”, oprindu-se „pe piscurile unei maturităţi creatoare”, cu „o clară gândire filosofică şi etică”, conştient „de permanenţa lui în istorie”. (Ioan Popişteanu)

Poetul a primit, în semn de apreciere, mai multe distincţii literare: Premiul Societăţii scriitorilor Români (pentru sonet, 1926); Premiul Institutului pentru Literatură (1927); Premiul „Adamachi” al Academiei Române (1930); Premiul „Socec” al Societăţii Scriitorilor Români (pentru poezie, 1939).

A fost, o vreme, director general al Teatrelor şi Operelor din România; membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Olteni; membru al Asociaţiei Publiciştilor Români; membru al Societăţii Scriitorilor Români…

* * *

Radu Gyr ne apare – în volumele sale publicate în perioada interbelică – ca fiind (aflăm din cuprinsul unui eseu de Adrian Popescu) un „tradiţionalist vitalist” (în „linia lui Aron Cotruş”, cu care „împarte aceleaşi opţiuni politice”), dar şi un „marierist de o rară ingeniozitate formală”.

Multe din poeziile sale (din amintita perioadă) „miros a praf şi vechitură” (era de părere Elena Farago, poeta oferindu-se să-i pună la dispoziţie, din biblioteca sa, o seamă de volume ale poeţilor moderni Maeterlinck, Francis Jammes, Paul Verlaine şi alţii, îndemnându-l să-i citească şi să tragă învăţămintele necesare). 

Poetul nu s-a lăsat prea convins de îndemnul primit şi a „continuat să scrie după pofta inimii”. „Vina” o poartă – aflăm din Calendarul meu – ambianţa care domnea, în acei ani, la revistele oltene „Năzuinţa” şi „Ramuri” (Craiova) şi „Datina” (Turnu Severin), orientate – de către colegii săi N. I. Herescu, Traian Păunescu-Ulmu, Ştefan Bălceşti ş.a. – „spre un profil ostentativ regionalist”, voind „să impună” – respectivelor publicaţii – „un specific oltenesc”. Ducând mai departe motivaţia sa, este adusă în discuţie şi revista „Flamura” care, potrivit părerii sale, a dus o adevărată „luptă” împotriva „modernismului excesiv”, apărând „valorile clasice ale literaturii autohtone” şi susţinând „un tradiţionalism înnoitor”. Acest „tradiţionalism” pragmatic şi l-a „asumat” şi Radu Gyr – definit (D. Murăraşu) ca fiind poetul „plaiurilor olteneşti” cu „marile lui aprinderi şi cu umbrele lui de dor şi tristeţe”.

Voind, parcă, să-i răspundă, peste ani, pentru faptul că nu i-a ascultat îndemnul, poetei Elena Farago, el notează: „Voi spune că adevăratul intelectual nu se poate forma exclusiv din înregistrarea unor bogate şi variate lecturi, ci din metodica lor sedimentare, din care cărturarul extrage substanţa, subtila esenţă. Aceasta îl va conduce la constituirea unui univers personal, metafizic, ontologic, memoria asociindu-se inteligenţei şi puterii de pătrundere a profundelor sensuri ale culturii umaniste”.

Autodefinindu-se, adaugă: „Am debutat sub zodia simbolismului, am traversat tradiţiona¬lismul, cândva la modă, uneori cu o prea accentuată tentă regionalistă şi am ajuns, în cele din urmă, la un modernism temperat, ca substanţă şi structură”.

Odată cu volumele Plânge Strâmbă-Lemne (1927) şi Cerbul de lumină (1928) opţiunea sa pentru baladă, care l-a şi consacrat, este „deplină şi definitivă”. Şi nu întâmplător, el consideră (în art. Baladă şi eroism, publicat în „Gândirea”, nr. 4/1938) balada ca fiind, dintre toate speciile poetice, „cea mai încăpătoare pentru profunzimile sufleteşti ale unui neam”.

Concluzionând, vom spune că poezia lui Radu Gyr a fost „înscrisă” în linia tradiţionalistă promovată de revista „Gândirea” (şi de publicaţiile oltene „Năzuinţa” şi „Ramuri” – din Craiova şi „Datina” – din Turnu Severin). Şi a fost considerată „un specific oltean” (Ov. Crohmălniceanu)

Implicat în mişcarea legionară. (8) Şi martir al convingerilor sale politice. Întemniţat aproape douăzeci de ani. A îndurat „calvarul suferinţelor carcerale”, mai întâi, în anii 1936-1940, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, apoi, în anii 1941-1944, sub guvernarea mareşalului Ion Antonescu. Arestat, din nou, este judecat şi trimis (alături de alţi intelectuali români) în lagărul de la Sărata, din Basarabia. 

Iar de aici, „expediat” pe frontul din Rusia (în linia întâi, cu consemnul de a nu se mai întoarce viu). Deşi rănit grav, după aproape doi ani, revine în ţară. (9) La scurt timp după acea, este din nou, arestat şi judecat (de această dată de un… „areopag comunist”). Inclus în lotul scriitorilor şi ziariştilor „criminali şi vinovaţi de dezastrul ţării” (alături de Pamfil Şeicaru, directorul ziarului „Curentul”, Nichifor Crainic, directorul revistei „Gândirea”, Stelian Popescu, fost director al ziarului „Universul”, Grigore Manoilescu, fost director la „Buna vestire”, Pan M. Vizireanu ş.a.), Radu Gyr este condamnat la 12 ani de temniţă grea (pe care îi va executa mai întâi la Braşov, apoi, la Aiud, până la sfârşitul anului 1955, când este eliberat). (Prin aceeaşi sentinţă pronunţată la 2 iunie 1945, Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu au fost condamnaţi la moarte în contumacie, iar Nichifor Crainic şi Stelian Popescu, tot în listă, la muncă silnică pe viaţă.) (10)

În decembrie 1958 este condamnat, din nou, de data aceasta, la moarte, pentru poemul exploziv „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”. Şi, ca urmare, va petrece (în cumplita închisoare de la Aiud), „ferecat în lanţuri”, un an în celula morţii, după care pedeapsa i sa comutat în muncă silnică pe viaţă. Graţiat în 1963, mai trăieşte (lăsat pradă „uitării”) până în 1975. (11)

Versurile sale au fost interzise vreme de 50 de ani. 

În aceste condiţii, nu este de mirare că „opera sa de maturitate” (operă „de sertar”, operă de o incontestabilă valoare) va putea fi tipărită şi difuzată, în cercul larg al cititorilor săi, doar după moartea scriitorului (şi, atunci, în bună măsură, datorită demersurilor stăruitoare ale fiicei poetului, distinsa doamnă Simona-Monica Popa-Gyr). 

În timpul în care scriitorul a îndurat, alături de alţi numeroşi fraţi de suferinţă, între zidurile închisorilor, regimul aspru, de umilinţă şi teroare, mulţi din prieteni l-au uitat (sau i-au devenit duşmani şi au contribuit la condamnarea sa). (12) Acasă, fa

***

 R O M A N I E

- Radu DEMETRESCU GYR

Pe unde calcă pasul, se ridică

un cântec lin, ca foșnetul de brazi.

Suspină-n glod o tâmplă de vlădică,

S au, lung, tresare mâna unui cneaz.

Din orice sfânt răsare o troiță

și-un lan de grâu din pieptul unui dac.

E, poate, frunte grea de jupâniță

urciorul pus la cină în cerdac.

Când plugul se înfige dârz în brazde

un Strâmbă-Lemne spintecă în lut.

Dorm Feți-Frumoșii-n crini și din obraz de

Sânziene albe zarzări au crescut.

Ce ochi surâd în floarea de răsură?

Ce trup de fată tremură-n rogoz?

Pe unde treci, rădvanele trecură

la nunți și la botez de voievozi.

Pornește vânt prin trestii dunărene

să ducă duhul prințului-mrejer,

și-n seri adânci nu luna suie-alene

ci cușma basarabului, pe cer.

La denii, sub icoane bizantine

cu Precista, în zâmbet daurit,

îngenunchind alăturea de tine

se roagă Ștefan Vodă prea smerit...

Vino și ascultă veacurile Țării

cum trec pe drumuri, seara, după oi.

Ascultă, nu bat clopotele zării,

inima Țării cântă peste noi.

Ascultă, cu mioarele și cânii

baciul Mioriții suie colbăit.

Ascultă, – plânsă, ciutura fântânii

din fund de basme scoate veac topit.

Ascultă, ruga spusă la culcare

de pruncul tău, cu glas tremurător,

e-aceeași rugă limpede pe care

au spus-o cnejii în iatacul lor.

Privește, drumul ăsta scris în vreme

vine din morți, din doine pare tras –

și carul greu ce-n praful serii geme

e frate c-un bătrân iconostas.

Și-acest plaivaz, cu jocuri azurate,

cu care tu, poete, umbre țeși,

cu pragul mânăstirilor e frate

și cu baltagul aspru de plăieș.