$$$

 

În iarna lui '84, prima portocală din viața mea a venit învelită în hârtie de ziar. Aveam opt ani, și tata lucra la fabrica de rulmenți din oraș. A venit într-o seară acasă, cu ochii strălucind și mâinile ascunse la spate, de parcă ținea însuși soarele în palmele lui aspre.

"Închideți ochii," ne-a spus celor trei copii care ne-am adunat în jurul lui ca niște pui în jurul cloștii. Când i-am deschis, pe masa din bucătărie stătea ceva rotund și portocaliu, atât de frumos încât pentru o clipă am uitat să respirăm. O portocală - un lucru aproape mitic pentru noi, copiii crescuți cu mere și pere din livada bunicii.

"A primit azi fiecare muncitor câte una," a explicat tata, în timp ce mama și-a dus mâna la gură, surprinsă. În bucătăria mică, mireasma exotică a fructului se răspândea ca o vrajă, amestecându-se cu mirosul familiar de varză murată din beci și lemne arse în sobă.

Cu gesturi încete, aproape ceremoniale, tata a început să curețe portocala. Degetele lui, încă negre pe alocuri de la uleiul de mașină, contrastau puternic cu pulpa strălucitoare a fructului. A împărțit-o în felii perfect egale - două pentru fiecare copil, două pentru ei. Nimănui nu i-a trecut prin cap să protesteze la această împărțire matematică a miracolului.

"Să mâncați încet," ne-a sfătuit mama, care stătea și ne privea cu ochii umezi. Dar cum să mănânci încet prima portocală din viața ta? Feliile au dispărut prea repede, lăsând în urmă doar mirosul pe degete și un gust despre care am vorbit săptămâni întregi.

În noaptea aceea, când m-am culcat, încă simțeam gustul dulce-acrișor pe limbă. Sub plapuma groasă de lână, mi-am lipit degetele de nas, încercând să salvez ultimele urme ale miresmei exotice. În întuneric, am auzit-o pe sora mea mai mică șoptind: "Crezi că mai primește tata una?"

Ani mai târziu, când portocalele au început să apară în magazine și nu mai erau o raritate, n-au mai avut niciodată gustul acela magic. Pentru că gustul primei portocale nu venea din fruct, ci din bucuria împărtășită, din ochii strălucitori ai tatălui meu, din degetele mamei ștergând cu grijă picăturile de suc de pe bărbia celui mai mic dintre noi.

Și acum, când văd grămezile de citrice din supermarket, mă întorc pentru o clipă în bucătăria aceea mică, unde cinci suflete au împărțit nu doar o portocală, ci și fericirea pură a unui moment perfect. Pentru că atunci am învățat că cele mai dulci lucruri din viață sunt cele împărțite cu cei dragi, chiar și când sunt doar câteva felii subțiri de miracol.

Sursa: Viață de Românaș

$$$

 N.N.Tonitza, pictorul inocenței copilãriei

       Nicolae Tonitza – un geniu al „tristețelor luxuriant colorate”

  Astăzi , 26 februarie 2025, se împlinesc 85 de ani de la moartea lui Nicolae Tonitza, unul dintre cei mai mari pictori ai României din toate timpurile, interpret al „tristețelor luxuriant colorate”. Este considerat liderul generaţiei sale de artişti, din care au făcut parte Camil Ressu, Iosif Iser, Gheorghe Petraşcu sau Theodor Palladi, remarcându-se prin complexitatea activităţilor pe care le-a abordat: pictură, desen, caricatură, olărit, pictor scenograf, scriitor şi cronicar plastic. A impresionat prin felul în care a suprins în lucrările sale tonurile luminii şi farmecul atmosferei, atât în ţară dar şi peste hotare, prin expoziţiile prezentate la München, Paris, Roma, Veneţia etc.  

S-a nãscut la 1886, pe 13 aprilie, la Bârlad , fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei si ai lui Neculai Tonitzã. Casa în care s-a născut Nicolae Tonitza era situată pe amplasamentul în care se află acum parcarea auto a super-market-ului ”Lidl”din Bârlad .Frecventeazã Școala Primarã de Bãieti nr.2 și urmeazã Gimnaziul Real „Manolache K. Epureanu” din Bârlad. Pãrãsește orașul natal în 1902, pentru a studia la Iași, la Belle Arte, dar din cauza participãrii la o grevã a studenților nu poate absolvi, așa cã pleacã în Italia. În 1904 se duce în Germania , la Munchen ,unde este admis la Academia Regalã Bavarezã de Arte Frumoase. Pãrãsește Germania și ajunge la Paris, unde frecventeazã atelierul pictorului Pierre Laprade și face studii dupã pictori celebri. În 1911 se reîntoarce în tarã, mai întâi la Bârlad și mai târziu ,la Iasi (unde predã un timp ca suplinitor la desen la Liceul Militar). Se cãsãtoreste în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. În 1916 expune la Bucuresti 94 de picturi și desene, împreunã cu Ștefan Dimitrescu. În 1924 expune la Bienala din Venetia iar un an mai târziu se retrage din Asociatia „Arta Românã” . Împreunã cu Francisc Sirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiazã „Grupul celor patru”. În anii urmãtori, pânã în 1934, au loc repetate expoziții ale „Grupului celor patru”. Tonitza, între timp considerat „cel mai de seamã” pictor român în viațã, expune și în strãinãtate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupã catedra de picturã la Academia de Belle-Arte din Iasi, rãmasã vacantã în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 picteazã împreunã cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnãveste grav ,iar la 26 februarie 1940 se stinge din viațã. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrãri la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”. La licitatiile organizate de Artmark, cea mai mare casã de licitatie a operelor de artã din România, N.N.Tonitza este cel mai bine vândut pictor român, lucrãrile sale valorând sute de mii de euro.

##$

 

ȘTIAȚI CĂ....🙂

Locul unde nu poți muri – Orașul interzis morții din Norvegia

În nordul Norvegiei, pe insula Spitsbergen, se află Longyearbyen, cel mai nordic oraș din lume unde, în mod oficial, nu ai voie să mori. Deși pare un mit, realitatea este una surprinzătoare: înmormântările sunt interzise aici de peste 70 de ani.

De ce nu se poate muri în Longyearbyen?

Motivul principal este permafrostul – stratul de pământ înghețat care nu permite descompunerea cadavrelor. În 1917, oamenii de știință au descoperit că trupurile îngropate în cimitirul orașului cu zeci de ani în urmă erau perfect conservate, fără a se descompune.

Ce se întâmplă dacă cineva este pe moarte?

Dacă un locuitor al orașului se îmbolnăvește grav sau este în pragul morții, acesta este transferat imediat pe continent, la un spital din Norvegia, unde își va trăi ultimele clipe. De asemenea, dacă o persoană moare în Longyearbyen, trupul său trebuie transportat de urgență în altă parte pentru a fi înmormântat.

Un oraș cu reguli neobișnuite

Longyearbyen nu este doar un loc unde moartea este „interzisă”, ci și un oraș cu alte reguli ciudate:

✔ Nu există aziluri de bătrâni, deoarece vârstnicii sunt încurajați să plece la bătrânețe.

✔ Pisicile sunt interzise, pentru a proteja fauna locală, în special păsările rare.

✔ Fiecare locuitor trebuie să fie echipat pentru autoapărare, deoarece orașul este înconjurat de urși polari, iar întâlnirile cu aceștia sunt frecvente și periculoase.

Un loc fascinant și extrem de izolat

Longyearbyen este unul dintre cele mai nordice așezări permanente din lume, cu temperaturi care pot coborî sub -40°C iarna. În timpul iernii, orașul trăiește luni întregi în întuneric complet, iar vara, soarele nu apune timp de 4 luni.

Aceasta este una dintre cele mai bizare destinații de pe planetă, unde moartea nu își găsește locul, iar natura extremă dictează regulile vieții de zi cu zi.

$$$

 

Odată un cal a fost legat și se tot plângea ca cineva să-l dezlege... a venit un demon și l-a dezlegat..

Calul a intrat pe ogorul unui țăran și a început să mănânce recolta.

Proprietarul fermei s-a enervat, a luat pușca și a ucis calul.

Atunci, stăpânul calului s-a enervat și-a luat pușca și, din răzbunare, l-a ucis pe proprietarul fermei.

După aceea, soția proprietarului fermei l-a văzut și l-a ucis pe stăpânul calului.

Atunci fiul proprietarului calului s-a înfuriat groaznic și a ucis-o pe soția proprietarului fermei..

Vecinii furioși, l-au ucis pe băiat și i-au dat fac casei lui; Apoi l-au întrebat pe demon:

- De ce ai făcut toate astea?

Demonul a răspuns: eu, doar am dezlegat calul.

SFÂRȘIT!

MORALA:

Diavolul face lucruri simple, pentru că știe că răutatea este în inimile noastre și noi singuri facem restul.

De aceea este bine să gândești înainte de a acționa, ca nu cumva un lucru neimportant să cauzeze mult rău.

Nu uita: cuvântul are puterea de a da viață și de a da moarte, de a binecuvânta sau de a blestema...

* Gândește înainte să acționezi;

* Gândește înainte de a vorbi.

(Mădălina Popa)

$$$

 Pisicile își văd stăpânii ca pe niște pisici mari❤️

Pisicile sunt unele dintre cele mai enigmatice animale de companie, iar comportamentul lor față de oameni diferă fundamental de cel al câinilor. Spre deosebire de câini, care își percep stăpânii ca lideri ai haitei, pisicile ne privesc ca pe niște pisici mari, inofensive și ușor ciudate.

Acest fenomen a fost studiat de antropologul și biologul John Bradshaw, care a analizat modul în care pisicile interacționează cu oamenii comparativ cu alte pisici. Concluzia sa? Pisicile nu își schimbă comportamentul atunci când interacționează cu un om, ceea ce sugerează că ne consideră parte din lumea lor, mai degrabă decât niște ființe total diferite.

Dovezi că pisicile ne percep ca pe niște pisici uriașe

 1. Frământatul cu lăbuțele

Un comportament frecvent observat la pisici este “frământatul” cu lăbuțele pe pături, perne sau chiar pe pielea stăpânului. Acesta este un comportament învățat în copilărie, când puii frământă burta mamei pentru a stimula producția de lapte. Dacă o pisică adultă face asta pe tine, înseamnă că te percepe ca pe o figură maternă – o pisică de încredere.

 2. Mângâiatul de picioarele și capul tău

Pisicile se mângâie de tine nu doar pentru afecțiune, ci și pentru a-și marca teritoriul. În sălbăticie, pisicile își marchează familia și obiectele familiare cu glandele de pe cap, gât și corp. Când pisica ta îți dă un “cap în nas” sau se freacă de tine, îți transmite că faci parte din familia ei – și, implicit, din “lumea pisicilor”.

 3. Mieunatul – un limbaj creat pentru oameni

Pisicile adulte nu miaună între ele în sălbăticie, ci folosesc alte metode de comunicare, cum ar fi limbajul corporal și mirosurile. Cu toate acestea, pisicile domestice miaună către oameni într-un mod asemănător cu felul în care puii de pisică “vorbesc” cu mama lor. Ele au învățat că oamenii reacționează la sunete, așa că miaunatul devine un mijloc de a cere mâncare, atenție sau afecțiune.

 4. Cadourile (uneori nedorite)

Dacă pisica ta îți aduce un șoarece, o pasăre sau chiar o jucărie, este posibil să o facă pentru că te consideră un membru al “familiei” ei care nu știe să vâneze. În sălbăticie, pisicile-mamă își învață puii să vâneze aducându-le pradă moartă, apoi pradă pe jumătate vie pentru a exersa. Așadar, dacă pisica ta îți lasă un “cadou” pe covor, este posibil să încerce să te “educe” ca pe un pui nepriceput.

 5. Lipsa de obediență

Pisicile nu se comportă cu oamenii așa cum o fac câinii, care respectă o ierarhie socială clară. În schimb, ele interacționează cu noi într-un mod similar cu cel în care interacționează cu alte pisici adulte – egal, fără recunoașterea unei autorități clare.

Pisicile nu ne percep ca pe niște “stăpâni”, ci ca pe tovarăși pisicești

Toate aceste dovezi sugerează că, în ochii pisicii tale, ești pur și simplu o pisică uriașă care are grijă de ea, dar care nu se pricepe la vânătoare și are obiceiuri bizare (cum ar fi mersul pe două picioare și folosirea unor “gheare” ciudate pentru a mânca). Această perspectivă explică de ce pisicile sunt atât de independente și de ce își mențin personalitatea puternică în ciuda domesticirii.

Cu alte cuvinte, pisica ta nu crede că ești stăpânul ei – ci doar un alt membru al speciei sale, unul pe care îl acceptă, îl iubește și îl tolerează, chiar dacă ești puțin ciudat după standardele ei!

$$$

 1. Am ajuns odată la starețul Clement într-o zi de post. Hai să te pun la masă, zice el. Mulțumesc, zic, nu mi-e foame, am mâncat acasă. Da’ nu postești? s-a mirat el. Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame. Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.

2. Starețul spunea: a posti înseamnă a flămânzi. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat de sec. Postul înseamnă foame și înfometare de bună voie, ca să ne amintim că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

3. Starețul avea la masă un obicei: își turna ciorba într-o farfurie, nu în castron. Încercați să puneți un polonic de ciorbă într-o farfurie și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus și chiar de mai multe ori. Și asta am învățat tot de la el, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, nu și asupra aproapelui tău. Postul care Îmi place, zice Domnul, „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul amărât” (Isaia 58,10).

4. Mâncarea de post nu înseamnă nimic, spunea starețul. Când aducem la biserică ulei, prescuri, vin, tămâie etc., ele sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune.

5. Mai zicea: cine vrea să mănânce în post brânză vegetală și cârnați de soia e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.

6. Dar tot el a făcut odată următorul lucru. Eram la el în chilie, într-o zi de post. Tocmai primise de la Sfântul Munte o sticlă de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar tot trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că-i dimineață și n-ar fi bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.

7. Cei care nu pot ține tot postul ar trebui să țină măcar câteva zile. Iar dacă nu pot nici atât, măcar o zi. Și dacă nu pot nici o zi întreagă, să postească măcar o seară. Așa se spune în Scriptură despre lucrătorii tocmiți la vie (Matei 20,1-16): unii au ieșit la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiază, iar alții abia spre seară. Dar și aceștia din urmă au fost primiți de Stăpânul viei, pentru că măcar au ieșit în drumul lui. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.

8. Când eram preot la țară, aveam în parohie niște oameni amărâți care munceau la oraș, în construcții. Plecau vară-iarnă cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat odată, la spovedanie. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. La muncă ne luăm pâine cu slănină, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sărmăluțe de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.

9. L-am întrebat pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este de ce postim, ci pentru cine postim. Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.

$$$

 DESPRE CEI CE PRIMESC MILOSTENIE,

FACEȚI MILOSTENII,CA ȘI VOUĂ SĂ VĂ FIE MILOSTIV DOMNUL DUMNEZEU.

BANUL ȘI COVRIGUL CARE-L DAI,NU SUNT DESTUL PENTRU MÂNTUIRE.

Era un oarecare om slăvit într-o mănăstire, avînd viaţă cinstită din tinereţe. 

Căci abătîndu-se de la toate dulceţile lumeşti şi încuindu-se într-o chilie strîmtă slujea lui Dumnezeu, omorîndu-şi trupul cu postul şi cu starea de toată noaptea la rugăciuni, aducînd Stăpînului a toate rugăciuni cu multe lacrimi, pentru sine şi pentru toată lumea, îndeletnicindu-se cu toată mintea sa întru gîndirea de Dumnezeu. 

Iar hrană avea puţină, în vremea cea obişnuită, din mîinile chelarului. Însă din ceea ce trimitea Dumnezeu prin creştini la mănăstirea fraţilor, adică aur şi argint, hrană şi vin, dintru acelea niciodată nu primea. Şi i s-a făcut lui, pentru cei ce iau milostenie, o vedenie într-acest fel:

Într-una din zile mai marele cetăţii a intrat în mănăstirea aceea ca să facă milostenie; şi le dădea tuturor cîte un ban de argint. 

Deci a mers şi la acel sihastru închis, dîndu-i un galben, şi ruga pe bătrînul acela ca să-l ia. 

Iar bătrînul, ruşinîndu-se de acel cinstit bărbat, a luat galbenul şi l-a pus în buzunarul său. 

După aceea, noaptea, săvîrşindu-şi rînduiala sa cea obişnuită, s-a culcat pe o rogojină, vrînd să doarmă puţin; şi i s-a părut că se vedea stînd împreună cu ceilalţi fraţi ai mănăstirii, într-un cîmp larg şi tot cîmpul acela era plin de spini.

Apoi venind un tînăr înfricoşat – care era îngerul Domnului, silea pe toţi monahii mănăstirii, zicîndu-le: 

„Seceraţi aceşti spini”. Apoi a mers şi la dînsul şi i-a zis: „Încinge-te şi seceră spinii”.

 Iar închisul acela, nevrînd, îngerul i-a zis: 

„Nu ai nici un răspuns, căci te-ai înşelat ieri, împreună cu monahii ceilalţi care au luat de la acel om iubitor de Hristos cîte un ban de argint; iar tu ai luat un galben şi deci mai mult eşti dator să te osteneşti, secerînd spini mai mulţi decît alţii, ca cel ce ai luat mai multă plată. 

Iar spinii aceştia pe care-i vezi, sunt faptele omului aceluia de la care aţi luat ieri milostenie; deci, apropie-te şi seceră împreună cu ceilalţi”.

Iar după ce s-a deşteptat din somn pustnicul acela şi vedenia aceea socotind-o, s-a mîhnit; apoi a chemat pe acela ce-i dăduse acea milostenie şi-l ruga să-şi ia galbenul său; iar iubitorul acela de Hristos nu voia să-l ia, ci zicea către pustnic: 

„Ţine-l la tine, părinte, sau dă-l cui vei dori”. 

Atunci a zis stareţul: „Nu voiesc să secer spinii păcatelor străine, eu cel ce nu pot dezrădăcina mulţimea de spini a păcatelor mele”. 

Şi, aruncînd galbenul acela afară din chilia sa, a închis ferestruica. 

Iar bărbatul acela, înştiinţîndu-se de ce pricină i-a lepădat stareţul milostenia lui, a început a-şi îndrepta viaţa şi a face mai multă milostenie la săraci şi la lipsiţi, aducîndu-şi aminte de scriptura aceea, cum că, cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc păcatele.

MILOSTENIA trebuie să însemne orice faptă de iubire şi milostivire: să dai hrană celui flămând, să dai apă celui însetat, să-l îmbraci pe cel gol, să-l vizitezi pe cel bolnav şi întemniţat, să-l primeşti pe cel fără acoperiş, să te îngrijeşti de cel orfan etc. Dar pentru ca să fie milostenia ta adevărată, pe toate acestea toate trebuie să le faci fără să te lauzi.

Dar postind cu trupul, trebuie să posteşti în acelaşi timp şi cu sufletul: să-ţi păzeşti limba de orice cuvânt rău şi nefolositor, să-ţi stăpâneşti poftele, să-ţi smulgi patimile.

Omul milostiv este cel mai înţelept, întrucât dă lucrurile pământeşti, trecătoare, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti.

Să nu rămânem fără armele noastre: postul, rugăciunea, MILOSTENIA şi iertarea. 

Să postim, precum Domnul nostru Iisus Hristos în pustie. 

Să ne rugăm, precum Hristos noaptea în Ghetsimani. 

Să facem milostenii, precum Hristos a împărţit în lume bunătăţile Lui. 

Şi să iertăm din inima noastră pe orice vrăjmaş, precum Acela, Care de sus de pe cruce, a spus pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). De mâine la arme! Post, rugăciune, milostenie, iertare. Aceste patru să le avem şi atunci îngerii şi arhanghelii ne vor acoperi şi Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi în vecii vecilor. AMIN .