**$

 „BESTIA DIN GEVAUDAN”

Franța a experimentat o panică în anii 1760, când au existat numeroase decese asociate atacurilor atribuite unei creaturi mitice cunoscute sub numele de „Bestia din Gevaudan”.

Folclorul a distorsionat atât de mult faptele, încât nu poate fi determinat cum arăta cu adevărat animalul. Unii localnici din fosta zonă Gevaudan credeau că era un fel de vârcolac, care își schimba forma. Cercetătorii fiarei din Gevaudan cred că au existat cel puțin două creaturi care pot fi atribuite variațiilor largi ale descrierilor. Dacă nu cumva oamenii, fiind foarte panicați, nu au inclus în descrieri făpturi ale imaginației lor.

Aspecte precum culoarea blănii și dimensiunea fiarei au variat foarte mult în descrieri. Se spunea că fiara avea pete de culoare albă și neagră, dar alteori nu avea niciuna dintre aceste culori în blana sa. Există numeroase variații ale felului în care arăta creatura, deși anumite descrieri pot fi folosite pentru a vă face o idee despre cum arăta bestia din Gevaudan.

Aceasta era de 4 ori mai mare decât un cal, fiind un fel de combinație între panteră, lup, urs și hienă. Dinții mari căptușeau botul animalului, care semăna cu un porc sau un lup. Se pare că fiara avea un gât puternic și lung și o coadă descrisă ca fiind lungă, groasă și puternică, pe care o folosea ca o armă pentru a doborî victimele. Oamenii au raportat că uneori coada fiarei i-a lovit cu o forță incredibilă. Picioarele erau fie prevăzute cu gheare, fie cu un fel de copite despicate, în funcție de martori. S-a mai spus că bestia din Gevaudan smulgea gâtul victimelor pentru a le ucide.

Au fost mai mulți oameni care au format grupuri pentru a vâna animalul, care era de obicei solitar sau cutreiera ţinutul cu o creatură femelă mai mică.

Fiara din Gevaudan a fost văzută efectuând primul atac pe 1 iunie 1764, când o femeie a zărit o creatură mare care a atacat-o, însă a fost speriată de nişte tauri. Jeanne Boulet, în vârstă de 14 ani, a fost prima victimă, când a fost ucisă pe 30 iunie 1764, în apropiere de satul Les Hubacs, aproape de Langogne, unde prima victimă a scăpat.

Un studiu din 1987 a estimat că au avut loc 210 atacuri, soldate cu 113 morți și 49 răniți; 98 dintre victimele ucise au fost parțial mâncate. Alte surse susțin că fiara ar fi ucis între 60 și 100 de adulți și copii, și a rănit peste 30 de oameni.

La 12 ianuarie 1765, Jacques Portefaix și 7 prieteni au fost atacați de fiară. După mai multe atacuri nereuşite, fiara a plecat, neputând face faţă celor 8 copii. Această aventură a atras atenţia regelui francez Ludovic al XV-lea, care i-a acordat 300 de livre lui Portefaix și alte 350 de livre pentru a fi împărțite între tovarășii săi. Apoi a decretat că statul francez va ajuta la găsirea și uciderea fiarei.

Mai multe expediţii au fost organizate în vânarea fiarei: căpitanul Duhamel, şeful „dragonilor”, vânătorii profesionişti de lupi Jean Charles Marc Antoine Vaumesle d’Enneval și fiul său Jean-François (care au folosit 8 câini de vânătoare), ofiţerul regal Francois Antoine.

Pe 20 sau 21 septembrie 1765, Antoine a ucis un lup mare cenușiu, care măsura 80 cm înălțime, 1,7 metri lungime și cântărea 60 kg. Lupul era destul de mare pentru un lup, animalul fiind identificat în continuare drept vinovat de supraviețuitorii atacurilor anterioare ale fiarei, fiindu-i recunoscute cicatricile de pe corpul său provocate de victimele care se apărau. Antoine a omorât şi pe partenera fiarei, precum și cei doi pui crescuți de ei. Antoine s-a întors la Paris și a primit o sumă mare de bani (peste 9.000 de livre), precum și faimă, titluri și premii.

Totuşi, se pare că atacurile fiarei au continuat şi după aceea, existând mai multe victime. Uciderea creaturii care a marcat în cele din urmă sfârșitul atacurilor, este atribuită unui vânător local pe nume Jean Chastel, care a împușcat-o în timpul unei partide de vânătoare organizate de un nobil local, marchizul d’Apchier, la 19 iunie 1767. Cadavrul fiarei a fost apoi adus la castelul marchizului d’Apchier, unde a fost necropsiat de doctorul Boulanger. Raportul despre fiară ne povesteşte despre existenţa unui lup mare sau un câine-lup, dar rămășițele erau incomplete, împiedicând identificarea concludentă a animalului. La autopsie, stomacul animalului conținea rămășițele ultimei sale victime.

Unii consideră că fiara din Gevaudan nu era decât un lup sau un câine-hibrid, unul din părinţii lui fiind un lup sălbatic. Criptozoologii întâmpină dificultăți în a găsi un răspuns care să arate ce-a fost fiara sau dacă chiar a existat o fiară reală în Gevaudan.

***

 PELASGII, URMAȘII LUI NOE

Pentru greci, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pământ (Homer, Ephor, Eschil) ba chiar sfinţi (Dionisiu din Halicarnas) sau divini (Homer). Ei se aflau în Crecia încă dinaintea celor două potopuri, unul petrecut pe vremea regelui Ogyges, celălalt pe vremea lui Deucalion, ambele înainte de Noe. Ba, mai mult, ei trăiseră înaintea de apariţia Lunii pe cer. Primul om născut pe pământ se numea Pelasg şi era un exemplar deosebit din toate punctele de vedere, care i-a civilizat pe sălbaticii care existau deja înaintea lui. Poetul Asini şi Pausanias spun că Pelasg s-a născut din pământul cel negru pe culmile înalte ale munţilor. Cu el s-a început speţa de oameni muncitori. Altă personalitate pelasgă a fost Prometeu care era fiul lui Iapet, mamă fiindu-i Geea. Şi el i-a civilizat pe băştinaşi, printre altele învăţându-i să extragă minereuri şi aurul.

Pelasgii şi populaţiile componente dar cu nume diferite în timp şi spaţiu ca: hiperborei, arimi, ramani, sciţi (vechi), geţi, valahi, ocupau o suprafaţă foarte mare a Europei a cărui centru de greutate era spaţiul carpato-danubiano-pontic, spaţiul stabilit de arheologii contemporani pe baza unor probe materiale care nu se găsesc decât în această parte de răsărit a Europei.

Pământul negru menţionat de Pausanias este evident că se afla la nord de Dunăre (cel din Basarabia este celebru şi astăzi) din care cauză până nu de mult ţara noastră era considerată grânarul Europei. Exploatarea minereurilor şi a aurului (vezi Baia de Fier, Baia de Aramă, şi munţii Apuseni) Prometeu nu putea s-o facă decât tot pe acest teritoriu, deoarece aur în Europa nu se mai găsea decât în Spania.

În Geneză 9 şi 10 se arată că primul dintre cei trei fii ai lui Noe a fost SEM. Urmaşii acestuia au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram. Din Arpcşad urmaşii sunt Şelah, Eber, Ioctan şi Peleg, şi aşa mai departe. Ne oprim la acesta pentru că : „în zilele lui s-a împărţit pământul, cuvântul însuşi însemnând împărţire”. Dar, încă mai mult, Peleg prea seamănă cu Peleaga Vârful de 2509 m., cel mai înalt al munţilor Retezat şi ne reamintim că Asin şi Pausanias au scris că Pelasg s-a născut pe culmile înalte ale munţilor. Revenind la Geneză se mai poate adăuga că lui Eber i s-a născut Peleg când avea 34 de ani şi că la rândul lui acesta a devenit tată la 31 de ani fiul său fiind Reu. Peleg a trăit 239 ani, de altfel ca şi Reu.După cronologia tradiţională sau mistică bazată pe mişcarea Soarelui şi a Terrei pe ecliptică, Nostradamus şi Tritheme consideră că: Sem a trăit 600 de ani din care 98 înaintea Potopului, Arpacşad a trăit 438 ani, născându-se în anul 2 după potop, Şelah a trăit 433 ani, născându-se în anul 37 d.P., Peleg a trăit între anii 101-340 d.P., Reu a trăit între anii 131-370 d.P.

Aceeaşi cronologie consideră că de la Adam la Noe s-au scurs 8608 ani, 4304 de la Noe la Abraham, 2152 de la Abraham la Issus Hristos. Perioada de la Noe la Abraham de 4304 ani corespunde la două perioade zodiacale în care s-a aflat Omenirea, respectiv în Gemeni şi Taur. După teoria ciclurilor vieţii pe Terra, fiecare din acestea s-a terminat cu mari convulsiuni care conduc la pieirea omenirii respective, cu câteva excepţii căci o continuitate a existat şi va exista. Înaintea ciclului în care ne aflăm acum, omenirea începută de la Adam a fost distrusă prin Foc pe vremea când se trecea din Zodia Scorpionului în Balanţă. Ciclul de viaţă următor a corespuns zodiilor Balanţă, Fecioară, Leu şi Rac şi a fost distrusă prin Apă, respectiv Potop. Fixarea în timp ţinând seama de mersul soarelui pe ecliptică a acestor perioade se poate face ştiind că omenirea se află într-un semn zodiacal timp de 2152 ani. Ciclul în care ne aflăm şi care cuprinde zodiile: Gemeni, Taur, Berbec şi Peşti se va încheia în anul 2137 elementul distrugător fiind la data aceea Aerul.

Ţinând seama de cele de mai de sus, înseamnă că începutul actualului ciclu respectiv potopul lui Noe a avut loc pe la anul 6471 î.H. şi că deci Pelasg, cel care ne interesează pe noi, a trăit între anii 6370 şi circa 6131 î.H., ceea ce nu înseamnă că populaţia care, de atunci s-a numit pelasgi nu era mult mai veche.

Reţinând că marele popor pelasg îşi avea centrul geometric de răspândire tocmai aproximativ actualul judeţ Hunedoara şi mai la sud pe valea Cernei incluzând Clisura Dunării, şi ştiind că cei care conduceau destinele oamenilor locuiau zonele înalte ale munţilor, este aproape firesc ca Vf. Peleaga să poarte numele regelui sacerdot Peleg (sau Pelasg) al pelasgilor. Probabil că în poiana Pelegii era reşedinţa lui obişnuită, pe vârf sau pe Valea Rea retrăgându-se doar periodic conform obiceiului consemnat mai târziu la Zalmoxe.

În momentul istoric în care, în expansiunea lor, pelasgii au ajuns şi în Orient Mijlociu respectiv în Mesopotamia, ei au lăsat amprenta numelui regelui atât în Vechiul Testament cât şi în toponimia locală. Peleg este un urmaş al lui Arpacşad care trimite direct la Arpaş, localitate aflată în linie dreaptă la 140 km de vf. Peleaga. Ham, care era al doilea fiu al lui Noe, l-a avut ca urmaş pe Canaan care ar putea să provină de la Câineni, care se află numai la 111 km de vf. Peleaga, şi unde de asemenea se întâmplă unele evenimente ciudate inclusiv, în ultima vreme, a unei frecvenţe mai ridicate de accidente auto. Investigaţia poate cuprinde şi nume de localităţi ca Gherar (Geneza 10,19) care poate fi foarte bine Ghelar, care cu 40 Km este încă şi mai aproape de vf. Peleaga. Celebra Gomora poate fi la fel de bine Govora aflată la 105 km. distanţă, şi periclitată şi zona ei dealungul mai multor ani, cu dispariţia prin gaze toxice care se fabricau în apropiere. Altă localitate Leşa poate fi foarte bine Lisa la 175 km de-a lungul munţilor. Din cartea Genezei s-a văzut că genealogia după Noe apare şi Peleg care a trăit 239 de ani şi care la 31 de ani l-a avut ca fiu pe Reu. „Valea Rea” din Munţii Retezatului se scria la începutul sec. XX „Valea Reu”.

Se poate observa că toate aceste nume de localităţi şi de oameni se regăsesc numai în Carpaţii Meridionali şi la o distanţă maximă în linie dreaptă de maxim 175 km de vf. Peleaga.

***

PAUL MORAND LA BUCUREȘTI

De Paul Morand, scriitor si diplomat francez, ne leagă cîteva lucruri. 1/ a fost căsătorit cu Elena Suțu 2/ a fost ministru de legație 1943/44 în România 3/ a scris o carte mereu paul morandcitată despre București. ( „Bucarest”1935, ed. Plon, Paris.). Ne ocupăm aici numai de povestea sentimentală și ingredientele ei politico-biografice.

Elena Suțu și Paul Morand s-au cunoscut la Paris în 1916. El era diplomat, ea o prințesă româncă plină de strălucire în acel Paris minunat. Era o vedetă a saloanelor, a evenimentelor mondene etc. Deși căsătorită, dar trăia separat de soțul ei, prințul Dimitrie Suțu, atasat militar la Paris ( 1870-1943). Era născută la Galați in 1879. Numele ei de fată era Hrissoveloni și era jumătate grecoaică, jumătate româncă. Se trăgea dintr-o familie de bancheri, proprietarii unei bănci care îi purta numele. Se căsătorise în 1903. În 1904 cuplpaul morand  4ul are un copil, Maria Georgeta Suțu care va muri tînără, în 1932 ( ca soție a prințului Eric de Broglie)

Elena Suțu era o femeie foarte la modă. Trebuie să fi fost interesantă devreme ce era prietena și confidenta lui Marcel Proust care îi trimitea nenumărate scrisori. Proust, care nu își părăsea domiciliul din cauza astmului de care suferea a declarat că e singura persoană care îl face să iasă din casă. O vizita la hotelul Ritz, cel mai luxos din Paris, unde locuia. Elena Suțu făcea parte din grupul aristocraților români care trăiau la Paris – frații Bibescu, Martha Bibescu vara lor, Anne de Noilles, Elena Văcărescu, Matyla Ghika, etc,. Ținea un salon după moda timpului, unde se strîngea elita intelectuală și aristocrați din toată Europa. Era susținută în luxoasa ei viață pariziană de marea avere a familiei.

Prin Proust il cunoaște pe Paul Morand. Triunghiul lor amoros este și azi obiect de controversă. Natura legăturii dintre cei trei paul morand 3rămîne ambiguă, greu de descifrat. În 1922 Proust moare, iar în 1924 Elena Suțu divorțează. Se căsătorește în 1927 cu Paul Morand, devenit intre timp scriitor de succes și diplomat cu o bună carieră. In anii 20/30 a funcționat la Londra, în Spania etc. și mereu a îmbinat diplomația cu literatura. Cărțile sale s-au tradus mai peste tot. Și personajul lui era interesant. Era fiul unui inginer, provenea așadar din burghezie. A absolvit Science Politique și apoi un la Oxford. A intrat la ministerul Afacerilor Externe francez, Quay d’Orsay.

Paul Morand a fost preocupat esențial de cariera sa și de celebritatea sa literară. Prin relații își cultivă succesul. Era privit ca soțul prințesei Suțu. Averea și numele aristocratic îl ajută, contactele ei cu toată lumea care conta îi fac loc în lumea bună. Literatura sa e pe tipar, scrisă pentru a fi vîndută bine. Cărți scrise repede, impresionist, cu ingredientele bestseller-paul morand 8ului tipic. E la modă mereu, confecționa proze pitorești, ușor de citit, dădea cărți cerute de editori, îți ajunge o zi pentru a le parcurge. Sunt opere convenționale, scrise după rețetă. Nimic profund. Paul Morand este la antipodul lui Proust, cu a cărui prietenie s-a lăudat toată viața.

Apariția celor doi intrigă. Elenei Suțu este mică de statură, slabă și agitată, i se spunea și „bufnița”. Era mai în vîrsta cu 9 ani decît Paul Morand. Era personajul dominant în cuplu, el era sub papuc, cum se spune. Prințesa avea păreri categorice în toate privințele. În anii 30 s-a manifestat ca avînd convingeri antisemite, antiliberale, progermane și chiar ca o admiratoare a lui Hitler. Probabil averea, siguranța de sine dobîndită în timp, cf căreia banii inseamnă totul, i-a dat aroganța cu care a traversat lunga ei viață. Deși Paul Morand cîștiga destul din cărțile sale și ca diplomat, era mereu în goană dupa fonduri. Era un snob, îi plăcea să trăiasca luxos, la un anumit standard, pe picior mare. Facturile erau acoperite de ea. Putem să ne imaginăm că motivele pentru care a luat-o de soție au fost două, banii și numele care îi deschidea ușile.

Amîndoi erau oameni de lume, rafinați, eleganți, costisitori, pretențiosi, educați, mondeni. Nu lipseau de la marile evenimente ale acestei lumi selecte, nici din locurile frecventate de aristocrați, celebrități, bogații Europei. În 1935, după ce scrisese despre NY și Londra, a scris o carte despre Bucuresti care i-a atras multe critici în presa românească. Intelectualii, gazetarii de aici considerindu-se jigniți de unele dintre considerațiile sale. Dar Morand a scris pentru prejudecațile publicului francez nu pentru piața românească de carte.

In 1943 Paul Morand a fost numit în post diplomatic la București, unde vine impreună cu Elena Suțu. Bucureștiul a fost o perioadă dificilă pentru cei doi, care sunt partizani ai Germaniei, ai mareșalului Petain. Lumea românească simpatizează cu SUA și Marea Britanie. Chiar și oficialii români cu care se întîlnesc cei doi sunt antiVichy. În ce privește colonia franceză ea simpatiza cu generalul de Gaulle. Diplomații legației franceze sunt de asemenea antiPetain. Paul Morand și soția lui sunt izolați, antipatizați. Misiunea lui este un eșec diplomatic. Este taxat drept colaboraționist într-o vreme cînd era clar că Germania a pierdut războiul. Atitudinile lui irită ( chiar mai mult, ale Elenei Suțu, gălăgioasă și categorică ) exprimate în public și în privat – afișat progermane – stîrnesc reacții negative. I se reproșează și caracterul duplicitar, anumite gesturi, chiar malversațiuni financiare și lașitate (fuge din București la Bran după 4 aprile 1944 dupa bombardamentul anglo-american. Se teme de asemenea și de sosirea Armatei roșii, etc.

In vara anului 1944, la un an de la sosirea in România, solicită și reușește să fie mutat în Elveția. Se pune la adăpost, mutarea era bine calculată. Știa că Elveția va rămîne neutră și că va putea să beneficieze de azil. Nu își făcea iluzii cu privire la soarta colaborationiștilor. Generalul De Gaulle după instalarea sa la putere, l-a eliberat din postul unde se aflaîn Elveția de numai cîteva săptămîni. A încercat să revină in diplomație, fără succes. Este marginalizat, marile edituri ale Parisului, saloanele, premiile ii sunt refuzate. Sunt zece ani de exil, de călătorii, de ostracizare. Încet încet revine din uitarea care îl acoperise.

Timpul vindecă rănile, iar el a continuat să scrie și să publice cărți în diferite țări. Incepe să reapară in presă la sfîrșitul anilor 50, cînd și alți colaborationiști (Celine de ex), revin. Amîndoi soții intrețin de la distanță o corespondență bogată ca surogat pentru absența vieții lor mondene de altădată. Paul Morand treptat este reabilitat, editurile pariziene îl tipăresc din nou. Este comentat în presă, scrie în gazete, dă interviuri în care incearcă să se explice și să se dezvinovațească. În 1968, după mai multe refuzuri și insistențe este primit la Academia franceză, are 80 de ani, probabil ca un gest anti-De Gaulle, care mai avea un an pină să părăsească puterea după protestele din mai 68. Dar și pentru că a fost considerat o pagină de istorie literară a secolului XX, supraviețuitor al unei epoci, epoca lui Proust. Să fii longeviv este uneori un avantaj.

Elena Suțu a murit la 26 februarie 1975 la 94 de ani la Paris, iar Paul Morand peste un an, (n. 1888) la 23 iulie 1976. Urna cu cenușa lor amestecată a fost depusă la cimitirul ortodox din Triest un loc plasat între culturi, religii și lumi.

$$_

 PAPESA IOANA, CEL MAI MARE MISTER AL BISERICII CATOLICE

Papesa Ioana a fost singura femeie-papă care ar fi domnit pe scaunul pontifical vreme de doi ani, în secolul al IX-lea. Legenda spune că ar fi fost singura femeie care a reuşit să ajungă Papă la Vatican, după ce s-a travestit în bărbat. Timp de secole, istorici, cercetători, scriitori sau regizori de film au cercetat povestea papesei, încercând să deslușească cel mai mare mister din istoria Bisericii Catolice.

Cel mai mare mister al Bisericii Catolice: Papesa Ioana

Povestea Papesei Ioana a apărut pentru prima dată în istorie în scrierile istoricilor în secolul al XIII-lea. Legenda unei femei care s-a deghizat în bărbat și a devenit Papă a Vaticanului este relatată în cronici precum Chronica universalis Mettensis a lui Jean de Meyry și Tractatus de diversis materiis predicabilibus a lui Stephane de Bourbon. Istoricii menționează o „papesă” de sex feminin, care s-ar fi aflat în fruntea Bisericii Catolice timp de doi ani la sfârșitul secolului al XI-lea.

De-a lungul istoriei, diverși cercetători au susținut că a existat într-adevăr o femeie care a ocupat scaunul papal timp de doi ani, însă istoricii de la Vatican au respins în mod constant această teorie, iar în lipsa unor dovezi oficiale, subiectul rămâne și în prezent un mister.

Papesa Ioana a fost singura femeie papă din istorie

„Unul dintre Papi nu este inclus în lista oficiala a Suveranilor Pontifi. A fost o femeie care s-a deghizat în bărbat şi a reuşit să devină cardinal, apoi Papă. Într-o zi, în timp ce se afla călare pe un cal, a născut un copil. Imediat, potrivit legii romane, a fost legată de coada calului şi târâtă şi ucisă cu pietre. În locul în care a fost ingropata scrie: «Petre, Pater Patrum, Papisse Prodito Partum» (O, Petru, condamnă naşterea femeii Papă). Tot atunci a fost decis un post negru de 4 zile, numit «postul femeii Papa»”, scria unul dintre primii istorici care au prezentat versiunea femeii papă ca fiind reală, Jean de Mailly.[sursa]

Acesta plasa acţiunea în anul 1099 și susține că femeia misterioasă care ar fi fost papă a avut de-a lungul istoriei mai multe nume, precum Papesa Ioana, Papa Ioan al VIII-lea sau Ioan Anglicus (Ioan Englezul). Alți istorici amintesc alte versiuni, cum ar fi Jutta, Jutte, Gilberta, Agnes și Glancia.

Ce spune legenda despre Papesa Ioana

Potrivit legendei, Ioana, viitorul Papă, s-a născut în 818 la Mainz, în Mainz, în familia unor misionari englezi. În poveștile transmise de-a lungul secolelor, ea este amintită ca o tânără cultă, de o inteligență și o frumusețe remarcabilă. La vârsta de 12 ani, Ioana s-ar fi îndrăgosit de un călugăr de dragul căruia a fugit din casa părintească, deghizată în haine bărbăteşti.

Pentru a fi alături de iubitul ei, fata, deghizată în băiat, a fost inițiată în mănăstire sub numele de Ioan Anglicus. Când înșelăciunea a fost descoperită de bătrânii mănăstirii, cei doi au fost nevoiți să fugă.

Se spune că au făcut un pelerinaj prin Europa și au ajuns până la Ierusalim. 

Conform legendei, Ioana a fost abandonată de iubitul ei în Atena, iar tânăra a plecat singură la Roma. Deghizată în bărbat, s-a angajat ca notar. S-a remarcat prin inteligența și cunoștințele sale teologice și a ajuns să slujească aproape de Papa Leon al IV-lea la Vatican.

Când Papa a murit în 855, Ioana a fost aleasă în unanimitate ca succesoare a acestuia și a preluat scaunul papal sub numele de Ioan al VIII-lea. Povestea mai spune că tânăra deghizată în bărbat a reuşit să înşele pe toată lumea, dar s-a îndrăgostit de valetul ei și i-a încredințat acestuia secretul ei. Ea a rămas însărcinată, iar când s-a născut copilul, secretul a fost dezvăluit.

Surpriza a venit în timpul unei procesiuni prin Roma, iar ea a născut pe Via Sacra, în văzul publicului. A fost ucisă pe loc, împreună cu al său copil, de o mulțime furioasă care a descoperit că Papa era, de fapt, o femeie. Potrivit altor istorici, femeia nu a fost, de fapt, ucisă, ci pusă în închisoare, în timp ce fiul ei a devenit Episcop de Ostia.

Semnele respinse în permanenţă de istoricii Bisericii Catolice

Istoricii care susțin că povestea Papesei Ioana este adevărată, după ce secretul a fost dezvăluit, Benedict al III-lea a fost întronizat ca Papă în locul ei. Istoricii Bisericii Catolice susțin încă că Benedict al III-lea și-a preluat, de fapt, funcția în 855. În 872, când un alt Ioan a devenit Papă, acesta a primit numele de Ioan al VIII-lea, în loc de Ioan al IX-lea, o dovadă adusă de Biserica Catolică pentru spulberarea legendei papesei.

Sute de istorici au studiat această legendă de-a lungul secolelor. Numele „Papei Ioana” apare în lucrarea scriitorului renascentist Giovanni Boccaccio, unde erau prezentate cele mai faimoase 100 de femei din istorie, iar Papesa Ioana se afla pe poziţia 51.

Printre sculpturile realizate de sculptorul Bernini, în Basilica Sf. Petru de la Vatican, apar şi câteva imagini ale unei femei purtând însemne papale. O altă trimitere la Papesa Ioana se găseşte în vechile cărţi de tarot. Una dintre cărţi care simbolizează „cunoaşterea” înfăţişează o femeie şi se numeşte „Papesa”.

O altă legendă referitoare la istoria Papesei este cea a unui scaun numit Sella stercoria. Conform istoricilor, în Evul Mediu, ar fi existat la Vatican un scaun fără fund, pe care candidaţii la titlul de papă erau aşezaţi pentru a le fi verificată bărbăţia. Suveraul pontif era pipăit de un cleric, care exclama: „Duos habet et bene pendentes”. Biserica Catolică a respins legenda, susţinând că scaunul exista înainte de apariţia legendei Ioanei.

Toate semnele găsite de istorici care susțin că legenda este adevărată au fost negate în mod constant de istoricii Bisericii Catolice.

$$$

 DESPRE OPERA LUI FRIEDRICH HOLDERLIN

Opera lui Hölderlin nu poate fi încadrată în epocile istoriei literare, chiar dacă este unul dintre cel mai importanți poeți germani din perioadele clasicismului și romantismului. Un poet uitat mult timp și redescoperit la începutul secolului XX. prin Cercul literar George. Cea mai mare importanță ca poet liric o are adaptarea la formele de versuri antice: ode clasice, elegii, imnuri. „În Hölderlin onorăm și venerăm cel mai mare geniu ling-vistic al poporului nostru” (Josef Weinheber).

Dor de delimitare, libertate, frumusețe; Doliu pentru fericirea trecută a omenirii: antichitatea greacă văzută în mod ideal, în care s-au realizat utopiile umanității, frumusețea și rațiunea nu erau în opoziție. În Revoluția Franceză, Hölderlin vede idealurile sale republican-democratice realizate; Entuziasmul revoluționar apare doar sublimat în opera sa. Opera lui Hölderlin include poezii, romanul „Hyperion”, tragedia „Moartea lui Empedocle”, traduceri din greacă și latină, proiecte și scrisori filozofice și de poetică.

Hölderlin a scris primele sale poezii ca student la mănăstire în Maulbronn, astăzi cunoscut sub numele de „Maulbronner Quartheft”, între 1790 și 1793 „Tübinger Hymnen” (Imnurile din Tübingen) și planul pentru un alt roman.

În perioada de profesor particular, în diferite locuri, din 1794 până în 1802, a scris poezii, scrieri filosofice, trei versiuni ale „Hyperion-ului” și și-a dezvoltat în continuare principiile poetice. El s-a orientat în întregime după formele lirice clasice ale imnului, odei și elegiei, și a dorit să le continue în forme noi. Și-a găsit propriul ton inconfundabil, a conceput cuvinte și ritmuri noi.

Anii 1799 și 1806 au fost extrem de productivi. Așa-numitele „Nachtgesänge” (Cânturi de noapte) și „Hymnische Gesänge” (Cânturi de imn) se păstrează astăzi în „Homburger Folioheft”; El nu a mai putut completa acest complex de texte, care a fost prezentat ca o unitate mare. Astăzi, folio este una dintre cele mai importante colecții de texte de Hölderlin.

În anii cu familia Zimmer în bine-cunoscutul Turn din Tübingen, el a scris așa-numitele „ultime” poezii. Majoritatea sunt scrise în rime și tematizează anotimpurile, impresii pe care i le-a oferit vederea de la fereastra sa și orientate pe scurt spre viață și istoria contemporană.

Puținele structuri lirice, ca sentiment de existență și experiență a unei crize de viață, sunt transferate în simbolismul fenomenelor naturale.

Această atribuire a calității înseamnă că nu numai poemele sale, se află într-o poziție expusă dinamicii non-conformiste. Afirmația că poemele sale, incluse în cartea de față, aparțin celor mai faimoase poezii din literatura germană este imediat urmată de motivele speciale date de poet. Această justificare are calitatea de a aborda poemele sa ca titluri în cadrul unor propoziții expuse, fiecare în parte.

Un alt motiv pentru particularitatea poeziilor sale este atașat de fiecare dată motivului interpretativ, care le dezvăluie din nou și din nou prin sentimentele de emoție ale interpretului: Fără efort și patos, fără virtuozitate formală recunoscută, o viziune a interiorului în exterior pare să fi reușit pur și simplu aici – o mare lirică. Această afirmație include și o evaluare literară. Această evaluare la începutul fiecărei interpretări poate avea funcția de a face poezia „plăcută” pentru cititor, construind această tensiune într-o manieră aproape școlară, sau de a menține propria justificare pentru dorința de interpretare, chiar dacă poeziile sale sunt extrem de ermetice și de multe ori sincopate.

Poziția poemelor în contextul întregii sale opere constituie și poziția unică în societate a poetului. Odele și elegiile sale sunt modelate artistic. Imnurile de după 1800 fac afirmații extreme în privința izolării.

O posibilă tipologie a interpretului ca „învățător de predicare” devine evidentă când poeziile lui par prea simple pentru a fi înțelese imediat, deoarece aceste poeme necesită mai mult decât o clarificare parafrazantă a ceea ce poate fi recunoscut în trăsăturile sale de bază chiar și fără o analiză mai detaliată. Această afirmație este, de asemenea, urmată de o justificare care dezvăluie motivul real al interpretării și oferă interpre-tului o imagine de „tip de descoperitor”: Imaginile poemelor conțin încă un strat ezoteric care, până nu demult a rămas nerecunoscut. Cu aceasta, interpretul atribuie o anumită universalitate, o poziție specială, pentru că are un așa-numit „strat ezoteric”, unul care se deschide doar către inițiat. Nuanța descoperă în poeme înțelesuri care par, de multe ori, că nimeni nu le-ar fi recunoscut până acum cineva. Acest lucru relevă funcția, sensul și scopul interpretării – investigarea poemului se aplică unei noi dimensiuni a cunoașterii.

Ludwig Strauss adoptă o abordare diferită a interpretării decât Jochen Schmidt. El pune poemul înaintea interpretării sale. Acest lucru pare să aibă sens în special pentru destinatar, deoarece conținutul interpretării poa-te fi verificat imediat pe poem. Apoi, la fel ca Schmidt, își deschide prima secțiune cu o afirmație, care, totuși, are un stil izbitor de ofensator. Această afirmație intră imediat în subiectul general al poemelor, în loc să dez-volte temele antitezei. Cu această afirmație Ludwig Strauss se extrage din interpreții dinaintea sa pentru că declară prima și corecta concluzie a cititorului, care vine automat după citirea poeziei precedente, că este vorba despre dinspre un tineret experimentat iar apropierea de bătrânețe, ca fiind greșită.

Dar această afirmație nu poate găsi nicio valabilitate, deoarece în cadrul unei serii literare metafora sezonieră se referă întotdeauna la o metaforă de-a lungul vieții.

Teza este acum elaborată pe baza unei justificări biografice: „Hölderlin știe și a spus-o de mai multe ori în scrisori și poezii cât de pașnică, veselă și minunată poate fi bătrânețea.” Întrucât această primă justificare nu se intersectează cu afirmațiile făcute mai înainte, bătrânețea poate fi minunată, dar teama și confruntarea cu bătrânețea și confruntarea cu moartea există în mod natural, urmând o altă justificare pentru afirmația încărcată de tensiune: „În mijlocul anilor celor mai înalți, oamenii, și nu la bătrânețe, i-au copleșit boala incurabilă.” Aceste informații despre viața lui Hölderlin nu par să susțină nici prima teză, întrucât în a doua parte a creației sale, nu este vârsta ceea ce e în acordul de bază al anului, timpul zilei ci viața ar corespunde iernii iar îmbătrânirea depășirea celor mai buni ani: „Vai de mine, de unde iau florile când este iarnă, […].”

Un motiv pentru intrarea în motivul anxiotic ar fi să se facă diferența între vârstă și îmbătrânire, cât și ceea ce privește biografia lui Hölderlin. Însă sensul metaforelor de-a lungul vieții nu este dezvăluit nici în următoarea afirmație, care este destinată să revizuiască negarea primei afirmații, când Strauss scrie: „Iarna sunt vremurile binecuvântate, înfloritoare și fertile împotriva binecuvântatului, gol și steril. […] „. Cu această corecție, că jumătate din viață nu este despre tinerețe și bătrânețe, ci despre vară și iarnă cu conotațiile respective de fertilitate sau infertilitate; antiteticul evident este dezvoltat cu multe cuvinte ignorând acordul de bază din metafora sezonieră.

În consecință poeziile lui Friedrich Hölderlin lasă și în continuare noi motive interpretative, versurile sale fiind, după cum am scris mai sus, de multe ori extrem de sincopate, la prima citire lipsite de logica curentă, dislocate și fraze ce par a fi incoerente!

$$$

 O PRINȚESĂ MODERNĂ - MARTHA BIBESCU

În decursul istoriei au existat o multitudine de metode folosite în culegerea de informații, dar și o vastă paletă motivațională pentru care s-au întreprins astfel de activități. Pentru obținerea informațiilor a fost folosit dintotdeauna atât capitalul uman masculin, cât și cel feminin, care s-a dovedit a fi o resursă redutabilă în astfel de operațiuni. Astfel, au existat de-a lungul timpului femei care au practicat activități de intelligence pornind de la diverse motivații și convingeri, din iubire, solidaritate, prietenie sau patriotism, obținând rezultate remarcabile și reușind prin munca lor să schimbe evoluții istorice pe termen lung.

Cu siguranță aceste personaje feminine prezente în mediul de intelligence au dovedit un deosebit simț al aventurii, care a completat celelalte calități și abilități necesare. Profilul acestor femei nu atrăgea atenția asupra lor, unul dintre obiective fiind acela de a trece neobservate, însă au existat și excepții în care persoane cu un statut public să întreprindă totuși astfel de activități.

De-a lungul timpului, au fost publicate numeroase lucrări pe tema activității de informații și mai ales pe tema spionajului, numită deseori „a doua cea mai veche meserie din lume”. Cu toate acestea, nimeni nu a reușit să reconstituie în cuvinte esența spionajului. Spionajul reprezintă un război fără tranșee și uniforme, fără de care însă nu s-ar fi putut elabora marile strategii militare în perioada conflictelor, decisive pentru soarta a milioane de oameni.

Intelligence fără diferențe de gen

Excepție nu face nici țara noastră, care a fost de-a lungul veacului trecut martoră la înfruntarea marilor puteri ale vremii, fiecare dintre acestea încercând să-și exercite influența asupra teritoriilor românești și a poporului român. Toți agenții serviciilor secrete sunt nevoiți să își facă meseria într-un mod cât se poate de conspirat, în ochii publicului larg activitatea în sine fiind învăluită în mister. Cu atât mai accentuat pare acest mister cu cât implică și prezența unor femei într-un domeniu aparent masculin. Însă realitatea a infirmat aceste aparențe nu doar în cazul operațiunilor de intelligence, ci și în cazul deciziilor politice sau militare ale marilor lideri care au fost influențate, de multe ori, de prezențele feminine.

Personajele feminine în domeniul spionajului sunt atestate încă din perioada antichității. În vremurile biblice Dalila, Rahab sau Jezebel, desfăşurau activități ce pot fi asimilate acum spionajului. În Evul Mediu și Epoca Modernă au existat împărătese care și-au înființat propriile rețele de spionaj: Teodora în Imperiul Bizantin, Elisabeta I a Angliei, Ecaterina I a Rusiei, sau Maria Tereza a Austriei. În Primul Război Mondial s-au afirmat agente care lucrau de ambele părți ale marilor tabere beligerante: Puterile Centrale aveau agente precum Mata Hari sau Anne Marie Leser, iar Antanta s-a putut mândri cu Martha Richer sau Gertrude Bell. Femeile care au ajuns la conducerea serviciilor secrete, precum Stella Rimington în Marea Britanie sau Maria del Pilar Hurtado în Columbia, au dovedit că genul nu reprezintă o piedică pentru obținerea unor rezultate spectaculoase în activitatea de intelligence.

Spioanele României

În România nume precum Martha Bibescu, Elena Lupescu („duduia”) și Veturia Goga („Privighetoarea lui Hitler”) au fost asociate activităților de culegere a informațiilor. Rezultatele acţiunilor comunității de intelligence românesc din prima parte a secolului al XX-lea au putut fi remarcate datorită efectelor pe care le-au produs, însă se cunosc destul de puține aspecte referitoare la personajele feminine care, prin acțiunile întreprinse, au contribuit atât la înfăptuirea României Mari, utilizând seducția și influența ca metode de reconfigurare a traiectoriilor politice ale unor personaje care puteau aduce avantaje sau dezavantaje României, cât și la evitarea unui potențial dezastru în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

O femeie care întreprinde activități de culegere de informații nu are nevoie neapărat de frumusețe. Se poate remarca, în perioada celor două conflagrații mondiale, că majoritatea femeilor implicate în activități de spionaj aveau fizionomii comune, care nu atrăgeau atenția, reușind astfel să își desfășoare mai ușor activitatea. De la această regulă face excepție, în spațiul și în istoria românească, doar prințesa Martha Bibescu, care era considerată o emblemă feminină a epocii pe care o reprezenta în materie de frumusețe, stil, eleganță și rafinament, trăsături de care aceasta se folosea din plin pentru a obține informații clasificate de la reprezentanții elitei militare și politice.

Articolul de față își propune să scoată în evidență avantajele și dezavantajele pe care le are o femeie atunci când se implică în activitatea de culegere de informații, atuurile pe care le poate exploata, riscurile la care se expune și sacrificiile personale prin care își duce la îndeplinire cu succes sarcinile primite. Femeile suspectate de legături cu serviciile de informații au fost deseori percepute ca persoane cu calități morale îndoielnice, deși, în numeroase cazuri, acestea s-au sacrificat punând interesul național mai presus de propria viață.

Educație demnă de o prințesă

Poetă, romancieră, diplomat important, prințesa Martha Bibescu a fost considerată cea mai distinsă personalitate a aristocrației europene a secolului al XX-lea. Prințesa Martha Bibescu s-a născut în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și a fost una dintre cele mai importante personaje feminine europene ale secolului trecut, fiind supranumită „Principesa Europei” datorită comportamentului cosmopolit.

Martha Bibescu provenea din familia boierească Lahovary, cu origini muntene, însă era și descendentă a Mavrocordaților din Moldova. Tatăl ei, Ion Lahovary, a îndeplinit de-a lungul carierei diverse funcții printre care cea de Ministru plenipotențiar al României la Paris, președinte al Senatului și ministru de externe. Prințesa a avut parte de o educație aleasă, primită la o mănăstire din Belgia și completată cu cea specific românească. De asemenea, încă din copilărie prințesa și-a însușit deprinderile necesare respectării etichetei impuse de rang. Astfel, principesa și-a dezvoltat abilități impresionante care au ajutat-o, ulterior, să socializeze și să creeze un cadru optim pentru întâlnirile confidențiale desfășurate sub patronajul său, în cursul cărora se discutau probleme de stat sensibile de natură politică, economică, socială, dar și militară, pe fondul condițiilor austere din preajma celor două Războaie Mondiale.

Pe toată durata vieții, principesa a păstrat contactul cu un vast cerc de personalități politice și culturale ale vremii sale, care constituiau rețeaua de cunoștințe prin intermediul căreia puteau fi transmise sau manipulate informații deseori clasificate.

Lux, rafinament și informații sensibile

Martha Bibescu s-a remarcat prin perseverența extraordinară cu ajutorul căreia a influențat cursul evenimentelor vremii, utilizând toate mijloacele de care dispunea și după cvasiexilul ei, în încercarea de a mai schimba ceva în cursul istoriei. Palatul de la Mogoșoaia a fost primit în dar de la soțul ei, principele George Valentin Bibescu, nepot de frate al domnitorului George Bibescu și fiu al prințesei Henriette de Caraman – Chimay, nepoata lui Napoleon I. După reabilitarea clădirii, sub atenta ei supraveghere, deoarece prințesa își dorea un spațiu în care invitații să se simtă cât mai degajați și relaxați, palatul a devenit unul dintre locurile preferate de întâlnire ale elitei politice românești și europene, fiind o proiecție a simțului deosebit pentru rafinament și lux. Aici se purtau discuții ce aveau ca temă principală opțiunile României în raport cu cele două tabere beligerante, fiind dezbătute avantajele și dezavantajele adoptării unei decizii sau alteia. Astfel, principesa Martha Bibescu se afla în epicentrul discuțiilor privitoare la cele mai sensibile informații de stat. Palatul a atras, de-a lungul timpului, importante personalități românești și de peste hotare, prima care s-a semnat în cartea de oaspeți a palatului fiind însăși Regina Maria.

În rândul politicienilor români și personalităților de vază autohtone, contemporani și prieteni cu prințesa, se remarcă Regele Carol I, Regele Ferdinand, Constantin Argetoianu, Pamfil Șeicaru, Gheorghe Tătărescu și Nicolae Iorga.

O gazdă pentru „lumea bună”

Apropierea Marthei Bibescu de Regina Maria avea la bază și viziunea comună asupra necesității intrării României în Primul Război Mondial alături de puterile Antantei. Ambele femei au încercat, prin utilizarea diverselor tertipuri să influențeze decizia politică, la doi ani de la începutul războiului, perioadă în care Regatul își păstrase neutralitatea. Opinia Reginei Maria despre Martha Bibescu se regăsește în autobiografia suveranei, intitulată „Povestea vieții mele” și cuprinde paragrafe care o descriu pe prințesă ca fiind o femeie frumoasă, cu așteptări mari de la viață, care se lăsa însuflețită de tot ce era măreț. Regina Maria remarca faptul că are o minte ageră, cu care descoperea orice îi putea fi de folos în viața socială și, la fel ca majoritatea străbunilor ei Lahovarești, era încă de mică un soi de enciclopedie având o memorie minunată.

Salonul palatului Mogoșoaia s-a dovedit de o valoare inestimabilă, fiind ideal pentru culegerea de informații și pentru influențarea politicienilor, cu precădere în perioada de neutralitate a României din timpul Primului Război Mondial. Indiferent de tabăra în care se aflau, diverși politicieni români, britanici, greci, francezi și ruși erau oaspeți ai Marthei Bibescu la Mogoșoaia. Aici se organizau evenimente mondene la care participa toată protipendada românească într-un decor relaxant. Aici era dezbătută, la nivel înalt, politica țării. Prințesa s-a dovedit o gazdă deosebit de primitoare, indiferent de vremurile pe care le-a trăit, primind la palatul ei, până în 1945, an în care aceasta a părăsit definitiv România, o mare parte a elitei europene.

În epoca de glorie a palatului, cine nu se număra printre invitații Marthei Bibescu, nu era considerat ca făcând parte din lumea bună a Bucureștiului interbelic. În anul 1905 Martha Bibescu pleacă împreună cu soțul ei în Persia, unde acesta avea misiuni diplomatice. La întoarcere, prințesa își prezintă impresiile într-un volum, ulterior premiat de Academia Franceză, fiind astfel propulsată în rândul celor mai cunoscute personaje ale vremii.

Succesele literare, călătoriile frecvente în state europene, precum și întâlnirile de la Mogoșoaia îi oferă posibilitatea creării și întreținerii unor relații apropiate cu un număr foarte mare de personalități ilustre, printre care regi, președinți, diplomați, savanți, aristocrați, scriitori, artiști, agenți secreți și oameni politici. Prin intermediul cercului relațional creat, prințesa a reușit să determine schimbări importante, devenind o figură marcantă a transformărilor produse după Primul Război Mondial.

Iubirile Marthei

Prințesa s-a căsătorit cu dispensă de la Vatican, la vârsta de 17 ani, cu George Valentin Bibescu intrând astfel în familia princiară din care făceau parte și Ana-Elisabeta Brâncoveanu (Ana de Noailles) și Elena Văcărescu. Însă căsătoria a devenit, mai târziu, doar un cadru oficial, cei doi ajungând după scurt timp să își trăiască viețile separat.

Prima relație extraconjugală în care a fost implicată prințesa a fost cea cu francezul Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre burlacii notorii ai Franței, descendent al unei vechi familii de aristocrați. Relația dintre cei doi s-a terminat odată cu intervențiile mamei francezului și cu retragerea prințesei la o mănăstire din Alger. În perioada relației cu Charles Louis, Martha ar fi dorit să divorțeze, însă a fost convinsă de mama soțului ei, care divorțase la rândul ei și suferise repercusiuni, să nu recurgă la o astfel de măsură. Prințesa a primit, în schimb, Palatul de la Mogoșoaia de la soțul ei.

A doua relație celebră a prințesei a fost cea cu prințul moștenitor al Germaniei, Wilhelm, care o considera cea mai inteligentă și frumoasă femeie din România. Aceștia au corespondat, însă Martha nu dădea semne că ar nutri sentimente față de acesta. Cu toate astea accepta toate cadourile și declarațiile primite, presupunându-se ulterior că proceda așa cu scopul de a obține informații de la prințul moștenitor. O mare parte a arhivei personale a Marthei Bibescu este depozitată la Biblioteca Națională și cuprinde corespondența acesteia cu marile personalități ale vremii din prima parte a secolului al XX-lea. Printre altele, arhiva conține și colecția de scrisori primite de la Wilhelm, din care reiese afecțiunea acestuia pentru principesa română. Pe lângă această colecție, tot în arhivă se mai regăsesc și corespondențele Marthei cu alte personalități marcante precum Alfonso al III-lea al Spaniei, academicianul Louis Gillet, abatele Mugnier, șeful legației elvețiene la București, Rene de Weck, diplomatul francez Jacques Truelle sau diplomatul italian Francesco Lequio. În jurnalele Marthei Bibescu se regăsesc descrieri ale scrisorilor primite de la Wilhelm, dar și relatări despre satisfacția produsă de acestea. Totuși, prințesa recunoaște în propriul jurnal că pe ea o impresiona statutul prințului și nu persoana sa, notând „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”.

A treia relație extraconjugală cunoscută a Marthei Bibescu a fost cea cu maiorul Thomson, care a devenit ulterior Ministru al Aerului în Marea Britanie și Lord de Cardington. Britanicul avea misiunea de a determina intrarea României în război de partea Antantei. Relația dintre cei doi a durat aproape 15 ani, timp în care se presupune că maiorul, ajuns între timp colonel, a inițiat-o în tainele spionajului, învățând-o să culeagă informații de la inamici prin intermediul vastului său cerc de prieteni.

După Primul Război Mondial, cu toate că trecuseră prin multe momente dificile împreună și aveau deja o experiență comună de câțiva ani, Martha și-a pierdut interesul pentru englez. Acesta, însă, avea să îi rămână la dispoziție pentru tot restul vieții. Se pare că Lordul Thomson a făcut schimb de informații cu prințesa și după încheierea războiului, lăsându-se copleșit de farmecele ei și furnizându-i mai multe date decât primea el de la prințesă. Pasiunea Marthei pentru el s-a reaprins după ce acesta a fost numit ministru și a primit titlul de „lord”, trădând încă odată atracția pe care titlurile, rangurile, funcțiile sau averile o exercitau asupra Marthei Bibescu.

În a doua parte a vieții Martha a fost acuzată de relații amoroase cu președintele francez Charles de Gaulle, despre care se știa că îi era un prieten destul de apropiat. În 1962 ea devine consiliera președintelui Franței pe problema românească. Se pare că Martha a continuat și după plecarea în exil să lupte pentru cauza României și să facă lobby pentru atingerea intereselor țării, însă revenirea la realitățile politico-sociale antebelice, în care prințesa cunoscuse gloria, nu mai era posibilă.

Din jurnalele Marthei Bibescu, scrise după moartea președintelui francez, reiese afecțiunea nutrită pentru acesta, în ciuda faptului că, și după moartea lui, prințesa era convinsă că a avut abilitatea să îl manipuleze pe de Gaulle în perioada exercitării mandatului.

Martha și spionajul

După ce relația cu Lordul Thompson a luat amploare, britanicul i-a prezentat prințesei direcțiile de acțiune. Nu trebuia să facă altceva decât ceea ce se pricepea cel mai bine, respectiv să organizeze cât mai des evenimente mondene la palatul ei de la Mogoșoaia, urmând ca odată adunate persoanele cu prerogative de conducere într-un cadru restrâns și familiar să se înceapă punerea în practică a planului privind convingerea invitaților că intrarea în război a României era oricum iminentă, iar Puterile Centrale nu reprezentau o opțiune avantajoasă pentru ţară.

George Valentin Bibescu cunoștea situația și știa despre relația soției sale cu englezul. Cu toate astea, cei doi bărbați au îndeplinit împreună și o misiune deosebit de importantă și periculoasă. Odată cu trecerea Carpaților de către trupele germane, cei doi au fost însărcinați să meargă la Ploiești și să incendieze sondele de petrol, pentru a împiedica accesul trupelor germane la combustibilul necesar deplasării. Misiunea, deși foarte riscantă, a fost îndeplinită cu succes. Ulterior, colonelul englez a sprijinit promovarea în grad a lui George Valentin Bibescu și recunoașterea publică a meritelor sale. Imediat după intrarea României în Război, Regina Maria împreună cu Martha Bibescu au pus bazele unui spital, Spitalul numărul 118, de pe strada Dr. Grozovici din București. Acesta a fost înființat prin transformarea unor grajduri, pe cheltuiala proprie a prințesei. Spitalul a fost finanțat de prințesă, iar infirmierele și asistentele au provenit din rândul soțiilor politicienilor.

Din cauza relației nedisimulate cu colonelul Thomson, cunoscută de apropiații prințesei, Martha Bibescu a fost acuzată, după cucerirea Bucureștiului de către trupele germane, de spionaj în favoarea englezilor. Astfel, prințesa a primit porecla de „Mata Hari” a României, cu referire la dansatoarea olandeză Margaretha Gertruida Zelle, care fusese acuzată cu spionaj dublu și executată în Franța, în Primul Război Mondial.

Despre Martha s-a speculat că ar fi făcut joc dublu în vremea războiului, pentru germani și pentru britanici. Ceea ce se știe cu siguranță este însă că prin prisma relațiilor și intervențiilor Marthei au fost obținute și transmise Casei Regale a României foarte multe informații utile în timpul războiului. În timp ce autoritățile și majoritatea cunoștințelor Marthei se retrag la Iași, împreună cu guvernul și Casa Regală, prințesa rămâne la București, conducând în continuare spitalul pe care îl înființase cu Regina Maria. O parte a elitei politice românești a considerat că Martha a rămas la București pentru a le împărtăși germanilor informațiile secrete pe care le deținea.

Pe de altă parte, după ocuparea Bucureștiului, germanii au crezut că Martha Bibescu fusese lăsată în Capitală cu misiunea de a obține informații referitoare la strategiile armatei, componența echipelor de comandă și alte detalii ce ar fi putut slăbi dispozitivul german. În consecință aceștia au dispus supravegherea ei permanentă, întrucât anihilarea prințesei nu era posibilă din cauza relațiilor pe care le avea în rândurile aristocrației germane și austriece. După scurt timp prințesa a fost dusă la Viena și apoi în Germania, unde a fost tratată corespunzător rangului ei. După câteva scurte întrevederi cu înalți funcționari care au intervievat-o, Martha fost lăsată să se întoarcă în România.

Întoarcerea Marthei Bibescu în România a alimentat suspiciunile referitoare la calitatea ei de spion german, declanșate odată cu refuzul ei de a părăsi Bucureștiul în momentul plecării guvernului în exil la Iași. Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici combate ipoteza conform căreia Martha Bibescu ar fi întreprins acțiuni de spionaj în favoarea britanicilor sau a germanilor, afirmând că, din moment ce prințesa era mult mai inteligentă decât lordul Thomson, nu avea cum să fie inițiată în activitatea de culegere de informații, în special în favoarea unui alt stat, sau instruită în orice fel. După părerea academicianului, inteligența prințesei era moștenită de la Lahovarești și Mavrocordați împreună cu toate celelalte calități ale lor.

Odată cu încheierea Primului Război Mondial prințesa a trecut prin momente dificile, fiind afectată cu precădere de ascensiunea mișcării legionare. În 1940 Martha Bibescu a fost victima perchezițiilor legionare, efectuate într-un stil neprofesionist și brutal, urmate de arderea în public, în Piața Victoriei, a cărților scrise de prințesă și considerate de legionari „otrăvite”, printre acestea aflându-se și volumul său „Izvor

, țara sălciilor”.

Martha Bibescu înainte și după Al Doilea Război Mondial

$$$

 PARODII:

POEM DE AMOR - (după) Mircea Cărtărescu

pentru cine am fost eu deştept atîţia ani şi am scris cărţi şi mi-am luat blugi şi adidaşi şi pix cu mină de 0.5 şi pechinez

pentru cine treceam prin tramvaie ca o corabie cu pînze prin gîtul sticlei de havana club băută cu traiante într-un gang de pe covaci

pentru cine trăgeam eu de portjartierul nopţii şi de ţîţele cu ghimpi de scorpion ale ei ca să găsesc sala dalles umplută cu macaroane şi la uşa ei pe stratan stînd ca un erou civilizator cu şapca-n mînă uitîndu-se după iaru cum trece strada cîntînd

pentru cine citeam eu simultan bhagavad gita nichita stănescu şi aforismele lui cilibi moise şi legile lui murphy şi ascultam beatles şi elvis şi jethro tull şi mai trăgeam cu ochiul şi la sticla de cherry wine chinezesc care făcea dragoste cu pachetul de carpaţi fără

pentru cine am învăţat eu atîtea bancuri şi poveştile despre chiuveta care iubea o stea dar steaua n-o iubea pe ea că iubea o strecurătoare de supă şi de oftică după chiuveta s-a dat la muşama şi despre poligonul căţelu care îşi lipea tandru irişii de şoldurile voluptuoase ale autobazei din filaret

pentru cine delirez eu de cîţiva ani printre faruri vitrine fotografii poeme de amor fără să-mi dau seama că totul e-n van şi se apropie judecata de apoi a poeţior şi uite că acea clădire de pe brezoianu nu s-a dărîmat nici la cutremurul din acest amărît de an 1986

2

ah, femeie, femeie, femeie

femeie, femeie, femeie, femeie…

3

cine-mi spunea să ne iubim tujur, să ne amăm, să ne ambetăm, să ne sfîşiem hainele şi dantele şi michelangelii, să fim masochişti şi sadici ca o frînghie de rufe după trecerea hoţilor

cine venea la mine seară de seară să bem ceva, să ascultăm muzică, să-i arăt biblioteca şi sufrageria şi dormitorul şi celelalte

cine fugea pe străzi cu emisferele cerebrale fluturîndu-i pisiceşte, cobaiceşte de întorceau capul după ea pînă şi coloanele de la romarta copiilor

cine ronţăia seminţe în pasaj aşteptînd să-i fie aduse pe tavă orgasmul şi peruca, mîngîind cu botina pavajul şi excitîndu-l de i se auzea gîfîiala pînă-n frizeria gării de nord

cine făcea mişto de mine cînd îi spuneam că singura şi adevărata poezie română se scrie lunea şi

cine rîdea de mine cu toţii dinţii căscînd o gură cît cupola ateneului cînd eram nervos şi-i înjuram în rime pe toţi cerşetorii care guiţau de fericire adulmecîndu-ţi mirosul de fiară încălzită

cine, cine, cine

nem tudom, spui tu descheindu-ţi bluza pînă la plămîni, pînă la stomac, pînă la apendice

prost e ăla care zice