@@#

 VIAȚA LUI CRISTOFOR COLUMB

Viața lui Cristofor Columb: copilăria și cariera maritimă

Născut la Genova, Italia, în jurul anului 1451, Cristofor Columb (în italiană: Cristoforo Colombo; spaniolă: Cristóbal Colón) a crescut într-o familie de clasă de mijloc. Tatăl său a fost țesător și negustor de lână, oferind tânărului Columb expunerea timpurie la comerț. De la o vârstă fragedă, Columb a arătat un interes puternic pentru afacerile maritime și navigație.

Puncte cheie despre viața timpurie a lui Columb

– Născut la Genova, Italia (c. 1451)

– A început să navigheze în adolescență

– S-a educat în geografie, astronomie și istorie

– S-a mutat în Portugalia la 20 de ani pentru a-și urma cariera maritimă

Până la vârsta de douăzeci de ani, Columb se mutase în Portugalia, pe atunci o mare putere maritimă. El a continuat să-și perfecționeze abilitățile de navigator și a participat la mai multe călătorii comerciale de-a lungul coastelor Europei și Africii. Aceste experiențe s-au dovedit neprețuite în expedițiile sale ulterioare.

Viața lui Cristofor Columb: căutarea unei rute occidentale către Asia

La sfârșitul secolului al XV-lea, națiunile europene erau dornice să găsească noi rute comerciale către Asia, în special pentru a avea acces la mirodenii și alte bunuri valoroase. Rutele tradiționale estice erau controlate de turci și de alte puteri musulmane, făcând comerțul dificil și costisitor.

Columb a devenit convins că navigarea spre vest peste Atlantic va oferi o rută mai rapidă și mai directă către Asia. Calculele sale s-au bazat însă pe subestimări semnificative ale dimensiunii Pământului și ale distanței dintre Europa și Asia.

Propunerea lui Columb

– Navigați spre vest pentru a ajunge în Asia

– A subestimat circumferința Pământului

– A căutat finanțare de la diverși monarhi europeni

După ce a fost respins de coroana portugheză, Columb a apelat la monarhii spanioli, Ferdinand și Isabella. În 1492, după ani de lobby, au fost în cele din urmă de acord să-i sponsorizeze expediția.

Viața lui Cristofor Columb: cele patru călătorii

Cristofor Columb a făcut patru călătorii în America între 1492 și 1504, schimbând pentru totdeauna cursul istoriei.

Prima călătorie (1492-1493)

– A plecat din Spania la 3 august 1492

– A traversat Atlanticul cu trei nave: Niña, Pinta și Santa María

– A ajuns pe uscat pe 12 octombrie 1492, probabil pe o insulă din Bahamas

– A explorat Cuba și Hispaniola

– Întors în Spania în martie 1493, salutat ca un erou

A doua călătorie (1493-1496)

– A plecat cu 17 nave și aproximativ 1.200 de oameni

– A explorat mai multe insule din Caraibe

– A înființat colonia La Isabela pe Hispaniola

– S-a confruntat cu provocări legate de colonizare și conflicte cu popoarele indigene

A treia călătorie (1498-1500)

– A descoperit Trinidad și a explorat coasta de nord a Americii de Sud

– A continuat să se confrunte cu dificultăți în guvernarea coloniilor

– A fost arestat și trimis înapoi în Spania în lanțuri din cauza unei administrări proaste

A patra călătorie (1502-1504)

– A explorat America Centrală, inclusiv Honduras, Nicaragua și Panama

– A suferit un naufragiu și a rămas blocat în Jamaica timp de un an

– S-a întors în Spania în 1504, marcând sfârșitul explorărilor sale

Viața lui Cristofor Columb: impact și moștenire

Călătoriile lui Cristofor Columb au avut un impact profund și de durată atât asupra Lumii Vechi, cât și asupra Lumii Noi, inițiind ceea ce istoricii numesc schimbul columbian.

Impact pozitiv

– A inițiat explorarea și colonizarea europeană a Americilor

– Schimburile culturale și biologice facilitate între continente

– Tehnologii avansate de navigație și construcții navale

– Cunoștințe geografice extinse

Impacturi negative

– A dus la decimarea populațiilor indigene prin boli, război și sclavie

– A inițiat comerțul transatlantic cu sclavi

– A dus la schimbări de mediu și introducerea de specii invazive

Viața lui Cristofor Columb: controverse și perspective moderne

În ultimele decenii, moștenirea lui Cristofor Columb a devenit din ce în ce mai controversată. Deși a fost multă vreme celebrat ca un curajos explorator și descoperitor al Lumii Noi, mulți îl consideră acum un simbol al colonialismului european și al exploatării popoarelor indigene.

Puncte cheie de controversă

– Tratamentul popoarelor indigene

– Rol în inițierea comerțului transatlantic cu sclavi

– Dezbatere asupra motivațiilor și caracterului său personal

Unele orașe și state din Statele Unite au ales să înlocuiască Ziua lui Columb cu Ziua Popoarelor Indigene pentru a recunoaște populațiile native care au suferit în urma colonizării europene.

Viața lui Cristofor Columb: populațiile indigene

Călătoriile sale au schimbat incontestabil cursul civilizației umane, ducând la conectarea a două lumi care se dezvoltaseră izolat de milenii. În timp ce explorările sale au deschis noi capitole în comerțul global, schimburile culturale și cunoștințele științifice, ele au pus în mișcare, de asemenea, procese care ar avea consecințe devastatoare pentru populațiile indigene și ar remodela echilibrul global de putere.

Pe măsură ce continuăm să reevaluăm figurile și evenimentele istorice, viața lui Columb servește ca o re amintire a interacțiunii complexe dintre acțiunile individuale și forțele istorice mai largi.

@@@

 ELISABETA I A ANGLIEI

Pe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:

— Eu nu pot să fiu decât rege!

Moartea (1603) i s-a tras de la un flegmon infectat, despre care nu se ştie nici până astăzi dacă a fost de natură tuberculoasă sau o septicemie pornită de la un focar situat la nivelul laringelui. A refuzat în timpul bolii să stea în pat şi zăcea întinsă pe nişte perne aşezate direct pe pardoseala camerei, aşa cum o reprezintă de altfel o compoziţie a pictorului Paul Delaroche. Agonia i-a fost lungă, chinuitoare pe aproape toată perioada de iarnă a anului 1603. Se afla când pradă unor accese de furie, când sfâşiată de durere şi leşina. în ciuda acestor stări alternative, a rămas lucidă până în ultimul moment; a cerut să nu fie îmbălsămată şi când a simţit că sfârşitul i se apropie, întrebată fiind de lordul Cecil pe cine desemnează ca succesor, pretendenţii fiind numeroşi, ea a mai apucat să şoptească:

— Un rege ca mine!

Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, cea de a doua din cele şase soţii avute de acesta. Ea nu a avut parte de o tinereţe fericită: avea trei ani când tatăl său a ordonat să-i fie decapitată mama, învinuind-o de adulter şi treisprezece ani când i-a murit tatăl. De la părintele său – despre care trebuie să spunem că a avut în acelaşi timp mai multe amante – a moştenit cruzimea şi inteligenţa, iar de la mama sa, o nevoie maladivă de adulare.

Cum nu era decât pe locul trei în succesiunea la tron, nu a ajuns la coroană decât la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, după Maria Tudor şi Eduard al VI-lea. Ajunsă regină, s-a dovedit nu numai de o energie neobişnuită, ci şi extrem de autoritară, restabilind anglicanismul ca religie oficială. A ordonat, printre altele, execuţia Mariei Stuart şi a contelui de Essex, manifestând din plin cu acest prilej cruzimea părintelui său.

Copilă, şi mai apoi adolescentă, a supravieţuit şi învins, strecurându-se abil printre comploturile marilor familii şi execuţiile din Tumul Londrei. Erudită, s-a străduit neobosit să se instruiască, să înveţe, să ştie cât mai mult şi în cât mai multe domenii. Înţelegea şi vorbea trei limbi europene, inclusiv latina şi nu ignora nici arta de a conduce, aşa cum a scris-o Machiavelli, cu un secol înainte.

Gelozia sa morbidă şi feroce, ura inexplicabilă, a costat în timpul domniei sale vieţile a numeroşi preoţi şi nobili de rang mare. Insensibilitatea ei era de aşa manieră încât condamnările la moarte le făcea fără cea mai mică mustrare.

În tinereţe, Elisabeta era subţire şi zveltă, cu talie fină, care nu s-a curbat decât târziu, la apusul vieţii. Unii o descriau slabă şi uscată, „mai smochinită decât o vrăjitoare”. Avea nasul acvilin şi surâdea rareori şi puţin, pentru a nu-şi expune dantura galbenă, cu dinţii deveniţi mai târziu negri şi mâncaţi de carii. Vocea îi era profundă şi gravă – adeseori răguşită, iar în ultima vreme din cauza lipsei dinţilor, devenise bâlbâită şi aspră, ininteligibilă, mai ales în timpul crizelor de mânie.

Ca şi tatăl său, Henric al VIII-lea, a suferit timp îndelungat de migrene atroce. Din antecedentele sale, amintim o scarlatină şi o nefrită însoţită de edeme ale picioarelor; tulburări pe care unii le-au pus atât pe seama şederii îndelungate în ascunzători umede şi neîncălzite în timpul adolescenţei, cât şi a abuzului de băuturi  alcoolice tari. În 1562 – pe când avea douăzeci şi nouă de ani – a contractat o variolă, încât era cât pe ci să moară. I se desemnase chiar şi succesorul la tron, atât de gravă îi era starea sănătăţii când, un medic ambulant pe nume Kranacj Burckart originar din Germania şi naturalizat cetăţean britanic, i-a dat să absoarbă o poţiune misterioasă şi apoi a învelit-o într-un cearşaf de culoare roşie. S-a vindecat în scurt timp, dar din roşcată şi cu o podoabă capilară bogată, cum era, a rămas cheală, fiind nevoită să poarte toată viaţa perucă.

După treizeci şi şase de ani, regina a suferit de ulcer varicos la un picior, afecţiune pe care medicii timpului au încercat s-o trateze, cu condiţia să renunţe la călărie timp de câteva săptămâni. Restul tabloului anamnestic mai cuprinde: hepatită, tuse convulsivă, reumatism şi diverse tulburări de ordin gastro-intestinal cât şi ginecologic, în general banale.

Numeroşi medici şi istorici din toate timpurile au încercat să elucideze misterul reginei supranumită „femeia fără bărbat“, „regina frigidă“, rău conformată etc. De altfel, ea însăşi şi-a compus un epitaf arătând că „a murit fecioară, aşa cum a trăit întreaga-i viaţă“ (de unde rezultă importanţa pe care o acorda virtuţii sale). Or, aproape toate mărturiile contemporane atestă că aproximativ după patruzeci de ani, a manifestat o senzualitate exacerbată, moştenită probabil de la ambii părinţi: frenezia de la Anna Boleyn şi cruzimea de la Henric al VlII-lea. A avut toată viaţa numeroşi curtezani, dar nu se ştie câţi dintre aceştia i-au fost cu adevărat şi amanţi. Unul dintre aceştia, despre care se spune că i-ar fi fost şi partener, a fost contele de Essex, care avea douăzeci de ani pe când ea trecuse de… şaizeci!

Se ştie că unul din mobilurile diplomaţiei sale politice consta în promisiunea de căsătorie, prilej care necesita şi garantarea posibilităţii de a procrea – capacitate de care regina personal nu avea nici un dubiu, însă nu se ştie în ce măsură aceste atestări erau de natură pur medicală sau cu scop formal…

Poate fi considerată Elisabeta I o psihopată sau numai o personalitate accentuată? Greu de spus, mai ales în condiţiile în care graniţa dintre acestea devine şi mai labilă, văzută prin prisma moravurilor acelor timpuri. Din cele relatate mai sus, se desprind însă unele elemente ce incriminează că regina ar fi avut o personalitate ciclotimică sau chiar a suferit de  o psihoză maniaco-depresivă.

&&&

IUBIRILE LUI DOSTOIEVSKI

Paradoxal, dar pe cât de cunoscută este în lume opera lui Feodor Mihailovici Dostoievski, pe atât de ignorată este viaţa lui personală, plină de excese şi frământări. Analizând relaţiile lui cu femeile, aflăm că dragostea şi sexul au ocupat un rol primordial în viaţa sa.

De la iubirea tainică a tânărului devenit peste noapte celebru prin romanul „Umiliţi şi obidiţi”, trecând prin dragostea mistuitoare din anii maturităţii târzii şi până la dragostea triumfătoare din perioada declinului vieţii biologice, Dostoievski a parcurs un drum dramatic, marcat de suferinţă, boală, sărăcie şi nefericire.

Obişnuit ca în dragoste mai mult să ofere decât să primească şi lăsând în fiecare femeie pe care a iubit-o  o parte din sufletul său generos, el a trăit cu intensitate sentimentul iubirii.

Prima dragoste

Succesul „Oamenilor sărmani” i-a deschis uşile saloanelor din Petersburg, iar în casa cunoscutului om de litere Panaev, i-a fost prezentat soţiei acestuia. Iată ce-i scria el, despre acest moment din viaţa sa, fratelui Mihail: „Ieri – pe 15 noiembrie 1845 – am fost pentru prima dată la Panaev şi cred că deja m-am îndrăgostit de soţia lui. Aceasta este frumoasă şi deşteaptă, amabilă şi neprefăcută până peste poate. Îmi petrec frumos timpul”.

Dar Panaeva era întotdeauna în centrul atenţiei şi din mulţimea de admiratori se distingea întotdeauna Nekrasov.Acesta aproape că nu-şi ascundea sentimentele pentru ea şi, peste doi ani, i-a devenit amant.

După trei luni de la întâlnirea cu bruneta fatală, Dostoievski îi scria fratelui său despre pasiunea sa: „Am fost foarte îndrăgostit de Panaeva. Acum mi-a mai trecut sau doar mi se pare. Sunt la pământ cu sănătatea şi cu nervii, mi-e teamă sa nu fac iar vreo criză (1 februarie 1846)”.

Prima iubire – târzie – a fost pentru el dureroasă şi umilitoare. Şi-a dat seama de la început că nu are nici o şansă şi că va trebui ca sentimentele sale să se stingă cu timpul.

Prima soţie – dragoste nefericită

După ce şi-a ispăşit pedeapsa la ocnă, Dostoievski a fost trimis la Semipalatinsk. Aici s-a îndrăgostit de Maria Dmitrievna, al cărui soţ, Alexandr Isaev, era un ratat care îşi pierduse slujba şi dăduse în patima beţiei.

„O blondă destul de frumoasă, de înălţime mijlocie, foarte slabă, fire pasională şi exaltată – după cum o descrie Vranghel, prietenul lui Dostoievski – , era citită, bine educată, curioasă, neobişnuit de vioaie şi de impresionabilă”.

Faţa fină, slăbiciunea fizică şi lipsa ei de apărare trezeau în Dostoievski dorinţa de a o ajuta, de a o apăra ca pe un copil. L-a tulburat profund îmbinarea de infantilism şi feminătate care-i incita întotdeauna senzualitatea, trezindu-i sentimente pe care el nu putea şi nici nu voia să şi le înfrâneze.

În realitate, Maria Dmitrievna era o femeie excesiv de nervoasă, aproape isterică, dar – mai ales la începutul relaţiilor dintre ei – Dostoievski vedea în desele schimbări de dispoziţie, tonul ridicat sau lacrimi, semnele unor sentimente profunde.

Se prea poate ca şi Maria Dmitreivna să se fi ataşat de Dostoievski, dar nu era în nici un caz îndrăgostită de el, cel puţin la început, deşi îi punea capul pe umăr şi-i răspundea la sărutări. El însă s-a îndrăgostit nebuneşte şi credea că este iubit la fel, pe când ea lua parte doar din plictiseală şi deznădejde la acest joc ce i se părea frumos.

El mergea pe al 34 an şi, până atunci, nu mai avusese, nici iubită, nici prietenă. Ea era prima femeie tânără şi interesantă pe care Dostoievski a întâlnit-o după patru ani de ocnă şi a copleşit-o cu toate farmecele dorinţelor neîmplinite, ale fanteziilor erotice şi ale iluziilor romantice. Această blondă slăbănoagă întruchipa pentru el toată bucuria vieţii.

Maria Dmitrievna nu era deloc o femeie uşor de suportat: era irascibilă, o supăra mereu câte cineva, era mai tot timpul bolnavă, îl sâcâia pe Dostoievski cu bănuielile şi gelozia sa. Asta nu a împiedicat-o ca după moartea soţului să îl înşele pe Dostoievski cu Vergunov, un învăţător sărac.

În cele din urmă s-au căsătorit. Dar în noaptea nunţii, Dostoievski a făcut o criză de epilepsie. Faţa i se întunecase, a început să geamă sălbatic, s-a aruncat pe jos, zvârcolindu-se. În curând, şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit, era atât de slăbit încât nu mai putea vorbi. Maria Dmitrievna s-a speriat atât de tare, încât era să leşine şi ea. Criza soţului i-a provocat o impresie groaznică.

Această situaţie a avut urmări nefaste asupra relaţiei lor conjugale. În atmosfera de tensiune nervoasă ce a urmat, se chinuiau unul pe altul, fiind într-o luptă continuă; certurile alternau cu căinţa şi regrete exprimate zgomotos, cu jurăminte de dragoste eternă, care se transformau într-un duel sterp al corpurilor, iar nesatisfacerea le otrăvea sângele şi sufletul.

Vorbind despre Maria Dmitrievna, trebuie remarcată labilitatea ei psihică, cu alternanţe de la veselie la ipohondrie. Avea tendinţe manifeste spre mania persecuţiei şi melancolie, îi sărea ţandăra din te miri ce şi vedea pretutindeni intrigi şi uneltiri, trecea la mânie, urla şi ţipa până cădea pe jos, apoi, liniştindu-se, îşi cerea supusă iertare şi era bunătatea pe pământ. Dar nu era uşor nici să trăieşti cu un om complicat, bolnav şi în acelaşi timp genial, aşa cum era Dostoievski.

De fapt ei se asemănau în multe privinţe: amândoi erau cuprinşi repede de frenezie, nici unul nu încăpea în cadrul strâmt al tihnei şi obişnuinţei şi amândoi depăşeau cu uşurinţă măsura. Numai că, ceea ce la Dostoievski era flacăra geniului, la Maria Dmitrievna erau vâlvătăile focului unei suferinţe grele.

Relaţia aceasta agonizantă se încheie în 1864, când Maria Dmitrievna sfârşeşte răpusă de tuberculoză.

Dragoste neîmpărtăşită

După ce s-a stabilit la Petersburg, Dostoievski a cunoscut o tânără studentă care l-a cucerit prin frumuseţea şi tinereţea ei. Se numea Apollinaria Suslova, avea doar 22 de ani şi studia la Universitate. Apollinaria i-a trimis lui Dostoievski o scrisoare naivă şi poetică în care îi declara dragostea. El i-a răspuns şi s-au întâlnit.

În faza iniţială a relaţiilor lor, interesul lui Dostoievski a fost dictat exclusiv de atracţia fizică. Tinereţea ei i-a trezit dorinţa care creştea de la o întâlnire la alta până a devenit o pasiune oarbă. Curând, latura erotică a relaţiilor dintre ei a fost consolidată şi apoi extinsă prin emoţii de altă natură, mai profundă.

Ca scriitor şi gânditor, Dostoievski era cu mult deasupra ei, ea îl admira şi îl urcase pe un piedestal. Dar acest chip de prieten şi mentor s-a alterat în urma experienţei intime cu el. Dostoievski, ca amant, era fie sentimental, slab, fie se purta cu ea ca şi cu un obiect, umilind-o cu excesele sale.

Relaţia lor s-a deteriorat rapid, iar finalul a fost previzibil. Apollinaria nu numai că i-a respins categoric cererea în căsătorie, dar, după trei ani de dragoste, infidelităţi, certuri şi împăcări, ea i-a spus că e timpul să se despartă pentru totdeauna, deoarece nici nu poate fi vorba de un viitor comun. Dragostea lor murise de mult şi nu existau medicamente care s-o resusciteze.

A doua soţie – biruinţa dragostei

Dostoievski nu a renunţat la gândul căsătoriei. Căsătoria a devenit iarăşi o idee fixă pentru el şi aceasta nu numai din cauza singurătăţii şi a nevoii unui om apropiat, dar şi din alte motive. În casa lui domnea o dezordine de nedescris, nu avea cine să-i creeze o atmosferă propice scrisului.

Dostoievski s-a mutat, la sfârşitul lui 1866, la Petersburg şi a hotărât să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta la finalizarea romanului „Jucătorul”. I-a fost recomandată Anna Grigorievna Snitkina, o fată liniştită şi modestă, încântată de posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe celebrul scriitor.

Avea o faţă ovală şi ochi căprui, frumoşi şi pătrunzători, fruntea largă, bărbia energică, dinţii frumoşi şi sclipitori şi părul de culoare cenuşie. Emana un flux de atenţie şi prietenie pe care el l-a simţit şi şi-a deschis imediat sufletul. Mai târziu ea şi-a dat seama cât era el de singur atunci şi câtă nevoie avea de căldură şi compasiune.

Anna Grigorievna a fost impresionată de simplitatea şi de sinceritatea lui, iar cuvintele şi modul de a vorbi ale acesţei fiinţe inteligente, ciudate, nefericite şi părăsite de toţi, au impresionat-o profund. Nu a făcut economie de timp şi energie pentru a-i fi de folos. L-a îndrăgit imediat !

Dostoievski şi-a dat seama că, după mult timp, a întâlnit o fiinţă care se interesa cu adevărat de el: ea se gândea cum să facă să-i fie lui bine, era îngrijorată de sănătatea lui şi de cât a scris în fiecare zi, era preocupată de liniştea lui materială şi sufletească.

Până atunci, Dostoievski nu prea fusese răsfăţat. Grija ei îl mişca şi îl jena totodată, dar era o senzaţie plăcută. Şi apoi, el şi-a dat repede seama câtă nevoie avea de ea.

A cerut-o în căsătorie şi Anna Grigorievna a acceptat imediat. El o cucerise cu totul şi ea nu-i observa nici ridurile, nici ticurile nervoase, nici expresia obosită a ochilor, nici tâmplele cărunte. Îşi adora soţul.

Începutul a fost greu. Dostoievski era gelos, poate şi din cauza vârstei – nu uita niciodată diferenţa de 25 de ani dintre ei. Şi cu toate dovezile de dragoste şi devotament ale Annei Grigorievna, el a rămas gelos până la sfârşitul vieţii..

Au reuşit însă să uite începutul dificil al căsniciei, devenind o famil ie unită şi fericită.

sursa: 

T. Enko – Viaţa intimă a lui Dostoievski

&&&

 CONSTANTIN HURMUZAKI ȘI UNIREA

Bucovina a fost din 1775 până la 1918, intergrată în Imperiul Habsburgic. Totuși, familia Hurmuzaki din Cernăuți a avut o contribuție extraodinară la realizarea Unirii Moldovei cu Țara Românească.

Constantin Hurmuzaki - originea și studiile și activitatea

Constantin Hurmuzaki s-a născut la 12 noiembrie 1811, la Cernăuți. Înaintașii tatălui său Doxaki au avut moșii atât în Bucovina cât și în Moldova înainte de anexarea Bucovinei de către Habsburgi. Au fost atestați și în Divanul Moldovei. Asta practic a determinat familia Hurmuzaki care a cumpărat moșia Cernauca la 1765, cu un deceniu înainte de anexare, să fie legată sentimental de Principatul Moldovei.

Absolvent al Facultății de Drept la Viena, ca și fratele său Eudoxiu, Constantin Hurmuzaki a lucrat apoi ca avocat renumit la Chișinău, la Sankt Petersburg, apărându-și frații români în procese publice contra Rusiei țariste.

  

Constantin Hurmuzaki - activitatea națională, pornită de la neînțelegere matrimonială cu familia sa

Constantin Hurmuzaki a editat în anul  1848, Gazeta Bucovinei și a sprijinit Revoluția de la 1848. În 1850, însă, intervine ruptura dintre Constantin și familia sa. Nemulțumit că nu a fost lăsat să se căsătorească după pofta inimii, Constantin a trecut granița în Moldova. Aici s-a înscris în Comitetul pentru reorganizarea învățământului public. A contribuit organizând norme de învățământ iar în 1852 a scris un proiect al unui Cod Penal. A devenit șef al Polițției la Iași (Agă) și Mare Vornic, fiind înscris între moldoveni prin decretul din 1 aprilie 1856.   Apoi  a ajuns să facă parte din Comitetul Unirii. Aici a luptat pentru succesul alegerilor pentru reglementarea Unirii în Adunarea Ad Hoc a Moldovei și pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859.

Activitatea după Unirea Principatelor

După 24 ianuarie 1859,  Contantin Humuzaki a fost ales Ministrul Dreptății în Guvernul de la Iași al Principatelor Unite. Din 17 ianuarie 1861, a fost  primul Ministru al Justiției (numit la 17 ianuarie 1861) din primul guvern al României Unite. Este vorba de Guvernul Barbu Catargiu, învestit la 22 ianuarie 1861,  prima ședință solemnă fiind la 24 ianuarie 1862.

În iarna anului 1868, Constantin Hurmuzachi a fost numit Președinte al Curții de Casație, dar nu a ocupat efectiv funcția, fiindcă a plecat la Viena, pentru tratament, murind acolo la  15 februarie 1869.

&&&

 EMIL RACOVIȚĂ

Emil Racoviță s-a născut la Iași, pe 15 noiembrie 1868, fiind cel de-al treilea copil al lui Gheorghe Racoviță (1839-1913) și al Eufrosinei Racoviță.

Tatăl său, Gheorghe Racoviță, a fost un magistrat important și membru fondator al societății literare Junimea. De asemenea, el era descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni. Mama sa, Eufrosina Racoviță, a fost o pianistă talentată.

Tânărul Emil şi-a început educația primară avându-l ca învățător pe Ion Creangă. Şi-a continuat studiile la Institutele Unite, un liceu privat pentru băieți din Iași, unde a luat bacalaureatul în anul 1886. Ulterior, a studiat dreptul la Universitatea din Paris, obținând o diplomă de licență în anul 1889. Cu toate acestea, nu a urmat o carieră juridică, ci s-a orientat spre științele naturii. Astfel, a urmat şi cursurile Facultăţii de Științe din Universitatea Sorbona. 

Ca un tânăr savant promițător, Racoviţă a fost ales să facă parte dintr-o echipă internațională de cercetare, care a plecat la bordul navei Belgica, condusă de către ofițerul belgian Adrien de Gerlache, ajungând în Antarctica în anul 1911. Emil Racoviţă a fost primul cercetător care a colectat probe botanice și zoologice din zonele situate dincolo de Cercul Polar Antarctic.[sursa]

A urmat o lungă perioadă de cercetare ştiinţifică, în care a publicat numeroase lucrări, devenind chiar preşedinte al Academiei Române în perioada 1929-1930. De asemenea, a fost profesor şi cercetător la Universitatea din Cluj (1919-1947), acolo unde a înfiinţat Institutul de Speologie în anul 1920.

Viaţa lui Emil Racoviţă după Al Doilea Război Mondial

După august 1940, când, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, Emil Racoviță s-a mutat la Timișoara.

După război, Emil Racoviță s-a mutat înapoi la Cluj, găsind, în mod oarecum surprinzător, nealterate Institutul de Speologie și bogatele sale colecții. Faptul s-a datorat bunului său prieten Pierre-Alfred Chappuis, care a rămas în Cluj în timpul războiului, beneficiind, ce-i drept, de imunitate diplomatică în calitate de cetățean elvețian și de consul onorific al acesteia.

În urma ocupației temporare a Clujului, autoritățile universitare ungare au păstrat intact Institutul de Speologie și Zoologie, preluându-l într-o nouă instituție. Această acțiune a împiedicat evacuarea completă a Universității Regele Ferdinand I din Cluj.

Revenirea la Cluj a fost dificilă, mai ales din cauza opoziției autorităților locale, care deveniseră procomuniste după eliberarea orașului pe 11 octombrie 1944.

Norocul a fost că o parte a casei, care astăzi adăpostește Casa Memorială Emil Racoviță, aflată la baza străzii cu același nume, adăpostea, prin persoana lui Chappuis, Consulatul Onorific al Elveției la Cluj, ulterior și Biblioteca Franceză.

„Când ne-am întors, în 1944, în această casă locuia Raluca Ripan, mare comunistă, decanul Facultății de Chimie. Ai mei locuiau în cele trei camere, care erau, în mod normal, camere de oaspeți. La revenirea acasă, bunicul meu a avut un șoc, era negru de supărare, văzând-o pe Raluca Ripan, care avea un frate șchiop și cumnata care suferise atac cerebral, fiind întinsă pe patul din dormitorul care este acum al nostru.”, spunea nepoata lui Emil Racoviță, Maria (Marie-Jeanne) Cașcaval.

Ulterior, circumstanțele nefiind clare, doamna Ripan a părăsit domiciliul, în acțiune intrând cel mai mic fiu al lui Racoviță, André. „Ne aflam pe un șantier, construind o fabrică de preparare a uraniului la Feldioara, lângă Brașov. Fratele tatălui, André, a aranjat să scoată de aici Biblioteca Franceză și să poată vinde casa. Tatăl meu ne-a chemat ca să fim noi cei care s-o achiziționeze și să evităm înstrăinarea ei. Câștigam foarte bine ca inginer constructor, cu spor de periculozitate care mi-a provocat 19 operații de cancer, așa că am putut să cumpărăm casa, în integralitatea ei, în 1977.”, a mai spus nepoata lui Racoviță.

Ultimii ani şi sfârşitul dramatic al marelui savant Emil Racoviţă

Institutul a cunoscut o perioadă de regres spre sfârșitul vieții lui Racoviță, departe de gloria tinereții. Ultimii ani ai savantului, deși nu marcați de sărăcie extremă (așa cum susțin unii), au fost departe de a fi prosperi.

Bătrân și bolnav, dar nepierzându-și din activismul debordant, Racoviță a ocupat funcția de „suplinitor temporar la catedra vacantă de Biologie Generală” la Facultatea de Științe din Cluj. Aici a trebuit să facă față nu doar problemelor de sănătate, ci și presiunilor noilor autorități române. În calitatea sa de președinte al Comisiei Universității Regele Ferdinand I pentru problemele cu străinătatea, era presat să favorizeze relațiile exclusive cu institutele de învățământ superior din URSS.

Racoviță, un spirit liber și un apărător al colaborării internaționale, nu a ezitat să se opună prin memorii, susținând cu tărie importanța menținerii legăturilor cu universitățile occidentale.

Starea sa de sănătate s-a deteriorat treptat, fiind tot mai slăbit și epuizat de drumurile frecvente la București. Vară lui 1947 a fost marcată de un accident grav: a căzut pe treptele institutului, fracturându-și o claviculă. Vechile boli s-au agravat, iar la 79 de ani, Racoviță a fost nevoit să-și părăsească laboratorul pe 11 noiembrie 1947. Diagnosticul pus la internare a fost „congestie pulmonară și uree în sânge”.

La 19 noiembrie 1947, după o luptă grea cu boala, Emil Racoviță s-a stins din viață pe patul de spital, înconjurat de grija soției sale și a medicilor. Avea 79 de ani. Imensul savant a fost înmormântat două zile mai târziu în Cimitirul Central din Cluj.

Regretat sau elogiat de faţadă?

Moartea lui Emil Racoviţă a marcat un sfârșit tragic al vieții unui om remarcabil. La peste cinci ani de la dispariția lui Racoviță, o ședință din 28 iulie 1953 scoate la iveală o realitate tristă. Petru Groza, fost prim-ministru și la acea vreme președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, discuta cu Traian Săvulescu despre Ziua Aviației și despre personalități marcante ale României.

Printre subiectele abordate s-a numărat și ultimele zile ale lui Emil Racoviță. Fiind evocat elogios savantul bolnav și lipsit de resurse, apare o întrebare tulburătoare: de ce, deținând deja puterea, Petru Groza nu a făcut nimic pentru a-i alina suferința?

Răspunsul la această întrebare rămâne un mister. Totuși, contextul politic al vremii oferă indicii. Regimul comunist instaurat în România nu tolera disidența și marginaliza adesea intelectualii care nu se supuneau noii ideologii.

Este posibil ca Racoviță, cu opiniile sale ferme și cu sprijinul pentru colaborarea internațională, să fi fost văzut ca o figură incomodă de către autorități. Lipsa de acțiune din partea lui Groza ar putea fi interpretată ca o indiferență calculată sau ca o teamă de a se opune regimului.

„Unde e Racoviță în literatura noastră? Racoviță a fost profesor universitar apreciat pe plan universal. În toată lumea, în toate limbile internaționale se comentează lucrările lui. Este adevăratul întemeietor al științei speologice. Este român, de la Iași, românul care a plecat – trimis al Universității Cambridge sau Oxford – la Polul Sud într-o expediție, este omul care a fost primit de Universitatea din Paris cu mari serbări. Dar unde e Racoviță în țara noastră?

Mai mult, am trecut pe la Cluj, în 1947-1948, și i-am văzut umbra, cu pălăria lui trasă pe ochi, sărăcăcios îmbrăcat, mergea pe lângă ziduri. Și mi-am zis: acesta este marele savant Racoviță? Am chemat profesorii universitari, colegi de-ai lui, și i-am întrebat de Racoviță. Mi-au spus: Moare de foame! Și mă mustră și astăzi conștiința că nu am trecut strada atunci, să-l opresc și să-l întreb ce face, să-i spun: Cum, frate, să mori de foame la Cluj? Pentru că l-au dat afară de la catedră, l-au dat afară de la Universitate.”, spunea Petru Groza.

Străinii, uneori mai loiali decât conaţionalii

Deși sfârșitul vieții lui Emil Racoviță a fost marcat de boală și lipsuri, savantul a avut totuși satisfacția de a asista la continuarea operei sale. Explorarea sa minuțioasă a ghețarului de la Scărișoara, realizată între anii 1921 și 1925 și completată de o prezentare științifică în anul 1927, a cunoscut o nouă etapă importantă spre sfârșitul anului 1947. Un grup de speologi entuziaşti de la Universitatea din Cluj a reușit o explorare și o descriere mult mai detaliată a acestei peșteri emblematice a României.

Racoviță a părăsit această lume cu tristețe, dar și cu bucuria de a ști că discipolii săi îi duceau mai departe moștenirea. Satisfacțiile au continuat și după moartea sa. În anul 1948, Paul Chappuis a publicat două volume ce prezentau contribuțiile științifice ale membrilor Institutului Speologic.

Deși dezamăgit de evoluția politică a României, pe care o considera patria sa adoptivă, Chappuis a fost nevoit să părăsească țara un an mai târziu și să se mute în Franța. Acolo a devenit director adjunct al laboratorului subteran de la Moulis, continuând totodată să onoreze memoria lui Racoviță. În anul 1950, Chappuis a publicat un manuscris amplu în cadrul seriei „Biospeologica”, dedicat izopozilor, o lucrare finalizată de Racoviță chiar înainte de a trece în neființă.

Eforturile lui Emil Racoviță și ale colaboratorilor săi nu s-au oprit la moartea sa. În 1951, Paul Chappuis și René Jeannel au publicat seria 8 a lucrării „Enumerarea grotelor vizitate (1927-1949)”, cuprinzând și o listă exhaustivă a peșterilor din România.

Revista „Biospeologica” a continuat să publice manuscrise legate de cercetările biospeologice până în 1962, totalizând 81 de publicații în 9 volume. Această colecție valoroasă a contribuit semnificativ la consolidarea moștenirii științifice a lui Racoviță și a Institutului Speologic din Cluj.

Publicațiile din „Biospeologica” au abordat o gamă largă de subiecte, de la biologia troglobiților (organisme care trăiesc exclusiv în peșteri) la speleologie și geologie. Ele au oferit o perspectivă unică asupra lumii subterane și au contribuit la avansarea cunoștințelor despre ecosistemele fragile din peșteri.

Moștenirea lui Emil Racoviță se resimte și astăzi prin intermediul „Biospeologica”. Această colecție de publicații servește ca o sursă de informații valoroasă pentru sp eleologi, biologi și alți cercetători interesați de lumea subterană.

&&&

 JACQUELINE ȘI BLAISE PASCAL

Jacqueline Pascal – sora providențială

Jacqueline Pascal s-a născut în anul 1620 într-o familie influentă din Franța, care a jucat un rol cheie în timpul Renașterii și al începutului iluminismului european. Fiica lui Étienne Pascal, un renumit avocat și om de știință, și sora lui Blaise Pascal, Jacqueline a avut un mediu familial caracterizat prin intensitate intelectuală și spirituală. Educația ei a fost, fără îndoială, o influență majoră asupra dezvoltării sale personale, având parte de o instruire riguroasă care includea filozofie, matematică și literatură.

Un aspect semnificativ al vieții lui Jacqueline este influența profundă pe care a avut-o asupra gândirii lui Blaise Pascal. Deși istoriografia îi oferă o prezență mai puțin vizibilă, contribuțiile sale nu pot fi ignorate. Este cunoscut faptul că Jacqueline i-a oferit sprijin emoțional și intelectual fratelui său, fiind adesea un partener de discuție și un critic constructiv pentru ideile lui. Această relație de colaborare a fost esențială în conturarea operelor lui Blaise, în special în domenii precum teologia, filozofia și știința.

Pe lângă influența asupra lui Blaise, Jacqueline Pascal a contribuit la viața culturală a Franței prin lucrările sale literare și filozofice. Deși nu toate lucrările ei s-au păstrat, este important să subliniem că scrierile ei reflectau gândirea profundă și spiritualitatea caracteristică vremii. Comentariile sale asupra textelor sacre și filozofice, împreună cu meditațiile ori eseurile despre natura umană, au avut un impact considerabil asupra contemporanilor săi, ajutând la formarea unei culturi literare și intelectuale vibrante.

Blaise Pascal: Genialitatea unui filozof și matematician

Blaise Pascal s-a născut pe 19 iunie 1623, în Clermont-Ferrand, Franța, și a fost o figură proeminentă a vremii sale, fiind atât matematician, fizician, cât și filozof. Contribuțiile sale în domeniul științei au avut un impact profund asupra dezvoltării ulterioare a acestor discipline. Una dintre primele sale realizări notabile a fost inventarea primei mașini de calcul, cunoscută sub numele de „Pascaline”, care a revoluționat modul în care oamenii interacționau cu numerele și calculul matematic.

Pascal a fost, de asemenea, un pionier în domeniul hidraulicii, având multe contribuții la înțelegerea presiunii atmosferice și a fluidelor. Este cunoscut pentru experimentele sale, care au demonstrat legea lui Pascal, enunțând că presiunea exercitată asupra unui fluid complet într-un sistem închis se transmite uniform în toate direcțiile. Această descoperire a avut aplicații fundamentale în inginerie și științele naturii.

Pe lângă contribuțiile sale științifice, Pascal a fost un intelectual profund, care s-a dedicat filozofiei și teologiei. Scrierile sale celebre, în special „Pensées”, reflectă lupta sa interioară între credință și rațiune. În aceste lucrări, el explorează natura umană, suferința și limitările rațiunii, argumentând pentru un credincios care nu poate găsi un răspuns satisfăcător la întrebările existențiale prin rațiune singulară. Aceasta a fost o parte centrală a gândirii sale religioase, ilustrând cum incertitudinea și complexitatea vieții pot duce la o căutare profundă a sensului.

Astfel, viața și opera lui Blaise Pascal reprezintă o intersecție fascinantă între știință și filozofie, un exemplu strălucit al genialității umane în fața provocărilor existențiale și intelectuale.

Relația dintre Jacqueline și Blaise Pascal

Jacqueline și Blaise Pascal au avut o relație complexă, marcată de legături familiale, emoționale și declarații intelectuale care au modelat nu doar viețile lor personale, ci și carierele academice. Această relație a fost influențată de fundamentele unei familii unite, având la bază devotamentul față de educație și cunoaștere, atât de caracteristic pentru perioada în care au trăit. În contextul tradiției intelectualiste a vremii, Jacqueline a fost atât o susținătoare, cât și o critică a opiniilor lui Blaise, influențându-i gândirea și contribuțiile științifice.

Un aspect esențial al relației lor a fost puterea de colaborare și discuție constructivă. Blaise Pascal, cunoscut pentru contribuțiile sale la matematică și filozofie, găsea în Jacqueline un partener de încredere care îi oferea nu doar suport emoțional, ci și provocări intelectuale. Momentele de intensă interacțiune dintre cei doi se regăsesc, de asemenea, în scrierile lui Blaise, care reflectă preocupările și dilemele sale filozofice. Relația lor strânsă a permis o explorare aprofundată a ideilor, fiecare dintre ei având capacitatea de a alimenta curiozitatea celuilalt.

Totuși, contextul social și politic al secolului XVII a adus dificultăți asupra acestei relații. Trecerea timpului, împreună cu presiunile externe, au creat provocări care au influențat modul în care se raportau unul la celălalt. Moartea prematură a lui Jacqueline a lăsat o amprentă dureroasă asupra lui Blaise, iar influența acesteia asupra lucrărilor sale ulterioare subliniază profunditatea legăturii lor. Aceste momente cheie, precum și dificultățile întâmpinate, confirmă faptul că relația dintre Jacqueline și Blaise Pascal a fost un mix de admirație, provocări intelectuale și un impact emoțional durabil.

Jacqueline și Blaise Pascal în cultura contemporană

Moștenirea culturală lăsată de Jacqueline și Blaise Pascal rămâne extrem de relevantă în literatura, filozofia și știința contemporană. Opera lui Blaise Pascal, în special prin lucrări precum „Pensees” și „Les Provinciales”, a influențat profund gândirea filozofică și teologică. Ideile sale despre natura umană, rațiune și credință continuă să rezoneze în dezbaterile curente, inspirând atât teologi, cât și filozofi moderni. De asemenea, scrierile sale au pregătit terenul pentru dezvoltarea gândirii existențialiste, având un impact semnificativ asupra gânditorilor precum Kierkegaard și Sartre.

Jacqueline Pascal, deși mai puțin cunoscută, a avut un rol crucial în popularizarea scrierilor fratelui ei și în sprijinirea cercetărilor sale. Ea a promovat ideile sale și a contribuit la formarea unei gândiri critice asupra relației dintre credință și rațiune. Altfel spus, influența ei poate fi observată în modul în care gânditorii contemporani abordează aceste teme esențiale. Moștenirea lor comună manifestă un dialog constant între emoție și rațiune, un subiect de dezbatere care este extrem de relevant în cercurile filozofice de astăzi.

De asemenea, conceptele pascaliene despre „apărarea credinței” și „apriorism” continuă să inspire teorii moderne în filosofia științei, evidențiind conflictele și armoniile posibile între știință și religie. Stimularea gândirii critice oferită de operele lui Pascal este esențială pentru cercetătorii contemporani, care caută să îmbine perspectiva științifică cu profunditatea credinței. Astfel, se poate observa cum moștenirea lui Jacqueline și Blaise Pascal este recunoscută nu doar în contextul istoric, ci și ca un ingredient vital al gândirii contemporane, demonstrând importanța și relevanța lor continuă în di ferite sfere ale culturii moderne.

$$$

 DESTINUL LUI GEORGE MOTOI

George Motoi, actorul de o profunzime spirituală deosebită, a influențat generații întregi de spectatori. A rămas emblematic pentru rolurile sale, în special în filme istorice, dar și în filme de acțiune.

Actorul originar din Cadrilater: ascensiunea

Actorul George Motois-a născut la 22 ianuarie 1936, la Kardam, în Dobrogea de Sud. Atunci, se afla în Ronânia (Cadrilaterul), în prezent, se găsește în granițele Bulgariei. Actorul s-a născut acolo pentru că tatăl său, ofițer de armată, era cantonat în regiune.

George Motoi a copilărit la Brăila. Până la 18 ani, a studiat acolo, la Brăila, studiile generale, liceul și Școala Populară de Artă. La IATC a intrat în anul 1954, absolvit în 1958. A studiat la clasa profesoarei Irina Răchițeanu.

Sfinxul

George Motoi a jucat în filmele Seriei Mărgelatu, rolul locotenentului Deivos ( a existat în istorie, căpitanul de Pompieri Ioan Deivos, care a fost un pașoptist cunoscut). A mai jucat rolul unui agent secret în filmul Rețeaua S. A jucat în filme cu puternic impact psihologic: Ancheta, Marele singuratic, Trecătoarele Iubiri. A jucat rolul lui Alexandru Lăpușneanu în filmul „Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu”. A început să joace la Teatrul din Piatra Neamț în 1958. Au urmat teatrele din Bacău, Cluj, pentru a se stabili definitiv la TNB „I.L.Caragiale”.

George Motoi a fost supranumit Sfinxul de către fanii săi pentru că era un om profund, înclinat spre stări meditative. Prima sa soție, actrița Cezara Dafinescu, s-a căsătorit cu el când ea avea 22 ani, iar el avea cu 12 ani mai mult, 34 ani. Au fost căsătoriți peste două decenii, după care actorul și actrița s-au despărțit. Din căsnicia lor s-a născut o fiică. Actorul s-a recăsătorit cu actrița Gigliola Brăileanu (1969-2017). Marele actor George Motoi ne-a părăsit la 4 martie 2015.

O amintire a marii actrițe Cezara Dafinescu

Actorul a rămas celebru pentru modul cum și-a cunoscut prima soție. Marea actriță a spus într-un interviu, când a fost întrebată de cine-i place dintre actori, ca să scape de interlocutoare a răspuns: Cum ar fi sunat în franceză numele lui George Motoi. Destinul a făcut ca ei să se întâlnească și să rămână împreună  peste două decenii. Apoi au divorțat, pentru că Cezara Dafinescu s-a îndrăgostit de un alt bărbat.

„Nu stiu cind si cum s-a stins dragostea noastra. Destinul nostru atirna de un gest, de un cuvint, la inceput cel mai mic efort este de ajuns sa-l tina in loc, apoi trebuie sa pui in miscare un mecanism gigant. Cum spunea A.Maurois in „CLIMATE”- “Banuielile cuibarite in sufletul cuiva, asezate in sir ca minele una dupa alta, nimicesc iubirea prin explozii successive.” O mare dragoste nu reuseste sa lege de tine fiinta iubita, daca nu stii in acelasi timp sa-i umpli viata cu o bogatie de sentimente mereu reinoite”, spun ea Cezara Dafinescu.