Brâncuși i-a cusut rochii, Coco Chanel i-a fost clientă, Tristan Tzara amic, iar Eliade învățăcel. „Țiganco!”, o striga sculptorul, și-apoi o săruta pe frunte...
Mihai Ivascu
19 Februarie 2020,
Istoria mai face și nefăcute. Uneori, un nume care-ar trebui să fie pe buzele tuturor românilor, pe raftul ăl de sus, pică din greșeală în coșul uitării. Asta s-a întâmplat cu eroina pe care o vedeți în fotografie. Se numește Lizica Codreanu. Francezii îi cunosc bine numele.
Brâncuși a fost sculptor, Tristan Tzara poet, iar Eliade filosof – o frază corectă, dar care totuși nu stă în picioare. Și asta fiindcă sus-numiții se odihnesc pe acel raft al românilor care au pornit adevărate tsunami-uri în cultura universală. Ideile lor s-au mișcat cu dezinvoltură în toate domeniile gândirii, dincolo de vămile vreunei meserii. Drept pentru care istoria i-a clasat ca atare, și memoria românilor așijderea.
Dar nu-i mereu așa. Istoria mai face și nefăcute. Uneori, un nume care-ar trebui să fie pe buzele tuturor românilor, pe raftul ăl de sus, pică din greșeală în coșul uitării. Asta s-a întâmplat cu eroina pe care o vedeți în fotografie. Se numește Lizica Codreanu. Francezii îi cunosc bine numele.
Dansatoarea cu prenume de copil poznaș a fost cea mai remarcabilă femeie din pleiada românilor de la Paris. „Cea mai cea”, vorba târgujienilor, că tot i-a fost muză lui Brâncuși. Și prietenă bună. Cea mai bună prietenă a sculptorului, cred unii.
Între ei funcționa o sinceră relație tată-fiică, lucru neobișnuit pentru donjuanul Brâncuși. „Lizica e frumoasă, veselă și frizează genialitatea” – și asta n-o zicem noi, au zis-o chiar sculptorul, Tzara și Eliade.
Lizica Codreanu a apucat secolul XX în toată zbaterea lui: a venit pe lume în 1901, într-o mahala din București, pe când apa curentă era un lux, iar Maria Tănase nici nu se născuse, și a murit în 1993, la Paris, pe vremea computerelor și a Patriciei Kaas.
Iată, deci, câteva conuri de lumină din viața unui om care n-ar trebui să ne fie străin. Să-o recuperăm – măcar azi, de ziua celui care i-a fost maestru și amic de suflet – din umbra anilor ce-au trecut peste ea.
Se naște într-o familie cu 8 copii. Penultima. Tatăl familiei, avocat. Multe guri de hrănit. Nu fac risipă, investesc în educație. Decât să cumpere un biftec, mai bine cumpără o carte.
Copilărește sub fascinația artei, cu ochii la Irina, soră-sa mai mare, artistă vizuală. Lizica vrea să schimbe lumea prin cunoaștere și creativitate, simte c-are ceva de spus. „Măcar o dată să fac ceva important”, scrie ea într-un jurnal. Se subestimează. Va face zeci de lucruri importante. Va schimba lumea. De două ori, din două branșe diferite.
Termină Belle Arte la București. După Marea Unire, merge cu soră-sa, Irina, la Paris. Acolo se moșea lumea culturală mondială, acolo era loc și pentru ele. Lizica avea doar 19 ani.
La Paris sunt anii revoluției culturale. Capitala Franței e un focar de idei. Irina ajunge ucenica lui Brâncuși, iar Lizica ia lecții de dans clasic cu maestrele baletului rus, Valadina și Nijinska. Dansează în numeroase spectacole, cucerește toată elita pariziană. În mai puțin de un an, rusoaicele nu mai au ce s-o învețe și se retrag.
Lizica își dorește mai mult. Mișcările baletului clasic le știe ca pe Tatăl Nostru. Dar îi displac, i se par limitative.
Studiază acrobație de circ cu frații Fratellini, pionierii circului francez, poezie cu Tzara, pionierul curentului avangardist în literatură, și gimnastică cu Georges Hébert, pionierul educației fizice moderne în Europa. Prin soră-sa, îl întâlnește pe Brâncuși. E anul 1920.
Prima întâlnire o notează în filele jurnalului: „Când am trecut pragul atelierului şi am văzut «Pasărea», n-am îndrăznit, dar am simţit puternic imboldul de a îngenunchea. Am îndrăznit însă să-i cer să-i fiu elevă.”
Brâncuși acceptă, îl intrigă cutezanța tinerei oacheșe. Plus, aveau în comun același temperament vulcanic și aceeași țară de baștină, România. Sculptorul o ia sub aripa sa. Cu Lizica face gesturi care nu-i sunt caracteristice.
Într-o zi, Brâncuși apucă un metru de croitorie, se pune în genunchi, îi ia măsurile și-i coase o rochie. La scurt timp, i-o confecționează și pe a doua. De drag, din admirație, la nevoie, nu știm cum și de ce, putem doar presupune. Cert e că „Domnișoara Pogany” și costumele de mai jos au ieșit din aceeași mână.
În altă zi, Brâncuși îi cere Lizicăi să-i danseze printre lucrări. Chestie rarisimă, căci sculptorul, fie el cât de aclamat, nu ducea lipsă de capricii – atelierul era scena lui, nu a altora. Brâncuși rugând o tânără dansatoare să-l inspire prin dans e definiția excepției. Și Lizica Codreanu e cu adevărat excepțională.
Era suficient să audă o dată o idee, că o și înțelegea, și cântărea pe loc de-i valoroasă sau nu. La fel și cu dansul. „Țiganco!”, o tachina Brâncuși de fiecare dată când o vedea, și-apoi o ridica în aer, îmbrățișând-o. Într-adevăr, Lizica era de etnie rromă.
„Miss Codreano”, cum o știu francezii, își organizează propriile spectacole-manifest. Iar de vă întrebați cine ar fi putut conversa până noaptea târziu, ani de-a rândul, cu scenografa Sonia Delaunay, compozitorul Erik Sotie, cineaștii Man Ray și Luis Buñuel, Picasso, Salvador Dali, Joan Miró, aflați că tot „Țiganca” lui Brâncuși...
Cam de la Lizica Codreanu au auzit domniile lor despre România, cu oareșce mirare că o fată venită din mahala îi depășește-n har și idei cu atâta ușurință.
Altfel, Lizica studiază estetica dansului cu faimosul Sergei Diaghilev, impresar și teoretician rus. Lizica crede așa: spectacolul de dans e o stare. Ori dacă e o stare, atunci machiajul, costumele, mișcarea, decorul, muzica, lumina, toate trebuie să rimeze, și toate trebuie să fie originale. E prima din gașca de la Paris care gândește astfel. Brâncuși îi e alături în fiecare demers artistic.
Dansează pe „Primăvara” de Mendelssohn și „Frescă” de Debussy. Merge-n turnee prin Europa, doboară recordul de ovații într-un spectacol la Teatrul Eden din Milano. Joacă într-un celebru film franțuzesc din 1926, „Le p'tit Parigot”, în rolul unei dansatoare excentrice...
Rolul vieții ei, cum s-ar spune. Imaginea sa într-un costum alb cu dungi în zig-zag (costumul pe care i l-a creat Brâncuși!) e astăzi inclusă în topul celor mai memorabile cadre din cinematografia franceză.
La nici 25 de ani, românca Lizica Codreanu e fondatoarea mișcării de avangardă în dans. Iaca prima imensă realizare a Lizicăi. Urmează o a doua.
În 1928, Lizica se căsătorește cu jurnalistul Jean Fontenoy. Pleacă cu el la Shanghai, unde Fontenoy avea de gând să deschidă o gazetă. Lasă în urmă tot. Devine mamă. Devine mamă, dar se îmbolnăvește de malarie, afacerea soțului e un fiasco, și căsnicia nu funcționează.
Cade la pat, se tratează cu vechi remedii asiatice, descoperă cultura hindusă. Își revine, miraculos, dup-o boală care ar fi putut-o ucide. Însă tumultul ei interior, clocotul care-i desăvârșea fiecare pas, dispăruse.
În 1936 se întoarce în Franța. Când a plecat din Paris, avea 29 de ani, nicio grijă pe lume, și era faimoasă. Când s-a întors împlinise 37, era proaspăt divorțată, colinda străzile Parisului c-o fetiță mică de mână, și n-o mai recunoștea nimeni.
Își dă seama că nu mai poate dansa. Și-și mai dă seama că, până la urmă, nu dansul i-a salvat viața, nici costumele, nici poezia, nici capetele luminate cu care a împărțit atâtea ore din viață. Ci străvechile credințe și practici terapeutice asiatice.
Are o revelație. Să le arate europenilor că omul, pe lângă mișcarea ca artă, are nevoie și de-un dram de religiozitate, de mișcare ca terapie fizică și spirituală, dacă vreți. Doar a simțit-o pe pielea ei, cu tâmplele arzându-i de febra malariei...
Lizica Codreanu e cea care aduce Orientul în Europa. În 1938, muza lui Brâncuși fondează prima școală de yoga de pe bătrânul continent. În mijlocul Parisului, pe Rue d'Anjou nr.9, la un sfert de ceas de atelierul dragului ei sculptor.
Asistentul ei, un italian pe nume Lucentini, descrie melanjul de practici pe care-l preda Lizica la ea în studio: „o teorie bazată pe principiile din hatha yoga, din gimnastica suedeză, din acupunctura chinezească, din posturile egiptene inspirate de obiectele de artă expuse în cabinet, din practicile ţiganilor, cunoscute de doamna Codreanu din România natală, şi din principiile dansului modern.”
Eliade ia aminte la inovația compatrioatei și o citează uluit în scrierile lui. Ducele și ducesa de Windsor, Coco Chanel, Grace de Monaco și Olivia Havilland sunt doar câteva din numele sonore care-i trec pragul, în căutarea unui refugiu. Toți își găsesc alinarea în ideile Lizicăi.
În perioada 1945-1971, însoțindu-se de colaboratori avizați, Codreanu mai pune o cărămidă în zidul terapiilor complementare: inițiază o tehnică de relaxare prin masarea coloanei vertebrale cu talpa piciorului, spre a înlătura oboseala fizică și pozițiile incorecte ale corpului, și totul pe fond muzical. Intuiți corect – prin aceasta, pe Lizica o considerăm și fondatoarea art-terapiei, tehnică atât de cerută la ora actuală.
Înainte de a ne despărți de ea, aruncați încă o privire fotografiei din susul articolului, cea de sub titlu. Aflați c-aceasta e cea mai scumpă fotografie românească din toate timpurile.
S-a vândut cu 42.750 de euro, acum 8 ani, într-o licitație la Berlin. Motivul invocat de nemți? „Conține doi din cei mai mari oameni ai secolului trecut.” Amândoi români. Unul e Lizica Codreanu, căci ea apare în cadru. Al doilea e Brâncuși. El nu a pare în cadru. El a făcut fotografia.
