joi, 6 februarie 2025

***

 Poemul destrăbălatelor frumoase 


Geo Bogza


Destrăbălatele târgului, fetele care n-au învățat carte

Hoinăreau pe maidane, dornice de dragoste și vin

În floarea roșie a pulpelor ascuns aveau un spin

În care toți amanții se vor cresta de moarte.


Și nebunește, prin vorbe tari sau sincopate gesturi

Într-un apus de soare când târgul părea mai măreț

Își arătau pentru legi un fulminant dispreț

Și marea preferință pentru viol, asasinat, incesturi.


Feciorii de bani gata abia treziți din vis

Nedumeriți priveau aceste ticăloase

Ele mâncau pe stradă gutui viermănoase

Și-și dezveleau din pulpă un spațiu interzis.


Dar nu prostituate erau, ci îndrăgostite

De ceea ce în viață e un joc periculos

Sub fuste albastre duceau un sex veninos

Și-n pumni, ca pe șopârle, tâțele strivite.


Și erau, ale naibii destrăbălate, atât de frumoase

Venerice răni (ca tăieturile crude ale briciului)

Le parfumau pulpele cu mirosul straniu al viciului

Atunci când treceau seara, și dulci, și tenebroase.


Feciorii de bani gata au părăsit palatele

Și s-au oprit în fața destrăbălatelor, pierduți

Ele i-au salutat, ei s-au apropiat, tăcuți

Feciorii de bani gata sărută lung destrăbălatele.

***

 Era o seară umedă de Februarie


Geo Bogza


Ioana Maria, era o seară umedă de Februarie

când ți-am spus: vreau să merg cu tine pe străzi

și vreau să-ți dau o floare.


Așa a început,

orașul în seara aceia era o corabie

care se pregătea să plece departe

și tu mergeai pe străzi alături de mine

pentru prima oară.


Orașul, în seara aceia, era plin de întuneric

oamenii treceau grăbiți în toate părțile

se pregătea în lume o mare călătorie

și noi aveam să fim luați și duși departe

fără să știm.


Tu mergeai alaturi de mine

în întuneric

și mi se părea ca te aud cântând

o melodie

încet de tot

mai mult pentru gândurile tale

din seara

când mergeam pentru prima oară alături de tine.


Era într-o seară de Februarie

un fantastic început de poveste,

Ioana Maria,

și floarea pe care o țineai în mână

era roșie.

***

 Efebul gherdap provoacă moartea batozei psihopate


Geo Bogza


O antică batoză

Puternic suferea

De-o stranie psihoză

Și un cuvânt: saltea!


Prin păr scăzut, cănit

Purta cu fals topaz

Un deget smălțuit

Rupt din pudrat obraz.


Rupt din cârpit ciorap

Ban galben încropând

Cu el ademenind

Un crud efeb: gherdap.


Acesta, cam escroc

Nici mort nu se ducea

Cu glas puțin baroc

pocnind-o scurt: saltea!


Ce vorbă prea ciudată

La simpla-i pomenire

Ea își ieșea din fire

Mortal surescitată.


Și mare; această doză

Punea o vânătaie

În trupu-i de batoză

Și-n ochiul stâng, bătaie.


În tidva rea, proiecte

Cu răbufniri tardive

Dorințe maladive:

Și uneltiri infecte


Efeb, frumos pândit

Pe-o stradă mai opacă

Violat, silit

Pofta să-i satisfacă.


Adânc surprins aflase

Efebul, infamia

Drept armă-și anexase

Saltea! apoplexia.


Te-ai ars de acum batoză

Vei suferi mereu

O, biată echimoză

Cuvântul groaznic, greu.


Foarte răzbunător

El și-l făcuse strună

Ea delirând, nebună

Șopti sfârșită: mor.


Și muri!... acea batoză

Puternic suferind

De-o stranie psihoză

Și de mârșavul jind.

***

 Aş vrea să fiu cinci minute poet... 


Geo Bogza


Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:


Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripează

Când vor să exprime în vesuri o suferinţă sau o bucurie

şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni,

iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud

sunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie.


Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,

Pentru a ţese-, şi nimeni să nu-l găsească înjosit- vesmântul poeziei

în jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,

întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,

şi aş vrea că emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce

- o, de s-ar putea !- cât mai mulţi oameni.


Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încercaţi să ţeseţi

Veşmântul de aur al poeziei

Pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,


Când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un tren apropae pustiu,

şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,


Un alt călător, un ins cam antipatic, a intrat tocmai în compartimentul meu.


Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea negura munţilor,

şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud

Iar pe deasupra - animalul se şi apucă să mănânce.


Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,

Cu ochii bulbucaţi şi umezi de broscoi,

Cu puţin păr în creştetul foarte ţuguiat

De parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise în lume.


Am văzut cu silă cum dintr-un petec soios de ziar

Scoate o bucată de peşte prăjit, o ceapă şi un colţ de pâine,

şi ca să nu-l mai am în faţa ochilor, m-am întors spre fereastră.

Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin ca să mă înfurii de-a binelea.


Ghemuit în colţul lui ca intr-o vizuină, intrusul a început să înfulece,

Mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem

în urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată

şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,

Fără nici o lumină în priviri, că şi cum ar fi împlinit o osândă.


şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut

Nici apă, nici vin, şi că în lipsa lor, masa era o osândă.


Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort şi suferinţă,

mi-a apărut sfâşietor de umană.

Atunci am simţit pâinea şi ceapa că de piatră, zgâriindu-mi gâtlejul,

Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele meu,

Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele umanităţii.


Cum curgeau afară pâraiele de munte după trei zile de ploaie,

Aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu al compasiunii.


Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice emoţii.

Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni

Care îmi îneacă uneori, în cele mai banale împrejurări,

Inima veşnic nepotolită şi flămândă.

Palid şedeam în colţul meu, cuprins de o singură, mistuitoare dorinţă,

Ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.


O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând cu el o cană, o carafă,

Pe care le-aş fi întins acestui om atât de antipatic şi totuşi

Atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.


Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac în veşmântul poeziei,

Dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute, un mare poet.

"""

 Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte 


 Geo Bogza


Adu-ţi aminte revolta, nostalgia, lumina

marilor bulevarde

adu-ţi aminte radiografiile, exasperarea,

jocul violent de artificii,

şi vorbele de piatră vânătă care îmi

distrugeau buzele la douăsprezece noaptea

când ştiam că eşti fecioara galbenă rudă

cu toate dezastrele dragostei

aşa cum valurile fierbinţi ale simunului

sunt rudă cu nebunia lentă a oraşelor africane

şi drapelul alb care se ridică deasupra

oraşelor asediate, cu paginile pline de sânge

ale istoriei.


Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu sinuciderea

şi cu celelalte privilegii violente

ale dragostei şi ale biologiei

aşa cum ochii măriţi de groază ai marinarilor

sunt rudă cu valul uriaş care

în ultima clipă le înghite corabia.

***

 Ani şi vârste


Geo Bogza


 

Cineva din mine, caruia nu i-a ramas straina nici o suferinta

Are, de când ma stiu, sapte mii de ani.


Cineva din mine, care nu se lasa corupt de glorii desarte

Are, cu tot mai multa îndaratnicie, saptesprezece ani.


Iar vârstele obisnuite ale vietii omenesti

Nu îmi ating în nici un fel esenta.


Am avut toata viata sapte mii de ani,

Dar trecând prin ispitele si ticalosia lumii,


Iconoclast si tot mai plin de revolta,

Am sa mor de saptesprezece ani.

***

 Linia erotică 


George Ţărnea


Ce altceva, decât o lungă stare

De frică, de tandreţe, de război,

Iubindu-ne din ce în ce mai tare,

Cu tot mai slabă-ncredere în noi?


Abia rostindu-l, ne schimbăm cuvântul,

Spre liniştirea unui târg limbut,

De parcă peste toate bate vântul,

De parcă pentru tot plătim tribut.


Ce altceva, decât o vinovată

Călătorie-n doi spre nicăieri,

Aceste ore, ambalate-n vată,

Să nu se-audă când vor trece-n ieri?


Mi-e dor de tine, cea de dinaintea

Prezentului pe care-l îndurăm

Şi tot încerc, dar nu mă duce mintea,

Să aflu cui anume, ce furăm.


E firul zilei noastre prea subţire,

Şi prea adâncă noaptea din priviri...

Ce altceva, decât o despărţire,

La umbra inutilei întâlniri?

&&&

 La 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor de lângă cetatea Alba Iulia, 2.500 de iobagi români — câte trei tineri și trei bătrâni din fiecare...