miercuri, 5 februarie 2025

***

 Cine l-a ucis pe Abel?

- Fratele lui.

Cine l-a vândut pe Iosif ?

- Frații lui.

Cine l-a alungat pe Iefta?

- Frații lui.

Cine era invidios pe David?

- Frații lui.

Cine nu s-a bucurat de întoarcerea fiului risipitor?

- Fratele lui.


Printre atâtea exemple din Biblie, ne dăm seama că toți cei care au fost trădați și maltratați de propria familie au fost, de asemenea, foarte binecuvântați de Dumnezeu. Și, deși doare s-o spunem, uneori, cel mai mare dușman pe care îl poți avea în viață are propriul tău sânge care îi curge prin vene.


Trist, dar adevărat.

"""

 DEM RĂDULESCU „BIBANUL”


Dem Rădulescu, pe numele său real Dumitru R. Rădulescu, s-a născut în data de 21 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori.

În anii copilăriei, dar mai ales în perioada războiului, a trăit într-o sărăcie cruntă. Obişnuia să mănânce doar vinete împănate şi pâine, iar din cauza acelor vremuri dificile, se spune, a învăţat să vorbească nemțeşte, în gară.

Încă din copilărie îi plăceau spectacolele de teatru, însă mama tânărului nu-i dădea voie, spre exemplu, la spectacolele Teatrului Constantin, fiindcă era prea mic pentru a avea voie să privească femeile dezbrăcate care apăreau pe scenă.

În anul 1943, a văzut primul spectacol din viaţa lui, “Gioconda iubeşte”, cu Maria Tănase.

A absolvit liceul în oraşul natal, perioadă în care a primit porecla „Bibanul”. Despre acest moment actorul avea să mărturisească: „Tata era negustor de peşte, în piaţa din Vâlcea. Fratele meu mai mare a luat într-o zi un biban frumos, l-a învelit într-un ziar şi l-a dus la şcoală, cu gândul să i-l dea profesorului, ca să-l arate ca material didactic elevilor. Mai întâi lui i-au spus copiii «Bibanu’». După aia mi-au zis «Fratele lu’ Bibanu’», pe urmă porecla s-a prins de mine. Acolo am apărut pentru prima dată cu numele ăsta: Rădulescu-Bibanu’. După ce am intrat la Teatru, m-am pomenit într-o zi că un student din anul III, vâlcean de-al meu, striga după mine «Mă, Bibanule!». Şi «Bibanu’» am rămas”. Însă se spune că Dem Rădulescu nu permitea chiar oricui să-l strige ”Bibanu”, fiind foarte selectiv cu cei din jur care avea acest „privilegiu”.

În tinereţe a fost boxer de performanţă, la categoria semi-mijlocie, obţinând chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Râmnicu Vâlcea.


Cariera în actorie a lui Dem Rădulescu


La vârsta de 17 ani, Dem Rădulescu a debutat ca actor amator, la un bal organizat de fanfara gării.

Mai apoi, a început să publice în reviste județene și s-a aflat tot mai des pe scenă, acasă, la Râmnicu Vâlcea. La una dintre aceste reprezentații este urmărit de actorul Aurel Rogalski, care îl sfătuiește să dea examen la Teatru.

A fost admis la Facultatea de Teatru, pe care o încheie, în anul 1954, ca şef de promoţie – cu rol în spectacolul de absolvire “Cei din urmă”, jucând alături de profesoara de la clasă, Irina Răchiţeanu-Şirianu – şi este repartizat direct, aşa cum prevedea regulamentul din acele vremuri, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Acolo a ajuns sub coordonarea marelui regizor Sică Alexandrescu, despre care Dem Rădulescu avea să afirme, în anul 1998, că „a fost al doilea tată al meu. El m-a construit“.

Piesa sa de debut a fost „Mielul turbat“, scrisă de Aurel Baranga şi, de aici, începea cariera colosală a marelui actor. În anul 1956, a câștigat premiul I pentru interpretare cu piesa “Steaguri pe turnuri” (unde îl juca pe „banditul” Rijikov), la un concurs pentru tineri actori.

A fost prieten cu Ion Cojar și cu Liviu Ciulei, iar cu ultimul a colaborat pentru personajul Farfuridi din „O scrisoare pierdută”, unde a avut colegi de excepție: Rodica Tapalagă, Petre Gheorghiu, Ștefan Bănică, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Cioranu și Ciulei însuși, care avea să îl numească pe Dem Rădulescu, „un actor de geniu”.

În teatru, s-a remarcat întruchipând personaje în piese de I.L.Caragiale (“O scrisoare pierdută” – Caţavencu, Farfuridi, Cetăţeanul turmentat, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, “D’ale Carnavalului”), Mihail Sebastian, Aurel Baranga (“Siciliana”, jucată în 1600 de reprezentaţii), Maiakovski (“Ploşniţa”), Bernard Shaw, Shakespeare, Haşek (“Soldatul Sveik”) etc. E a jucat mai ales pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de mari actori, îndrumat de mari regizori, de aici rezultând spectacole memorabile. A rămas fidel acestui teatru, dar a mai avut colaborări cu Teatrul Bulandra şi cu Teatrul de Comedie.

Deşi Dem Rădulescu era un geniu al comediei, avea o mare şi profundă cunoaştere a tragediei în general şi a tragediilor shakespeariene în special.

În anul 1959, Dem Rădulescu şi-a făcut debutul în cinematografie, în „Telegrame”, o producţie de comedie românească regizată de Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi, nominalizată la Palme d’Or, Festivalul de la Cannes, în acelaşi an. Distribuţia filmului a fost una de excepţie, printre colegii de scenă ai lui Dem Rădulescu aflându-se Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Nicky Atanasiu, Horia Căciulescu, Jules Cazaban, Ștefan Ciubotărașu, Mișu Fotino, Alexandru Giugaru, Mircea Șeptilici, Horia Șerbănescu, Carmen Stănescu, Vasilica Tastaman, Grigore Vasiliu-Birlic sau Florin Vasiliu.

Au urmat mai multe filme, care au făcut o ţară întreagă să râdă. Dem Rădulescu a interpretat monologuri, iar alături de mari actori de comedie, scheciuri în diverse emisiuni de televiziune. Pe lângă activitatea din teatru, film şi televiziune, a fost profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, la secţia actorie, formând generaţii întregi de actori remarcabili. Foştii săi studenți au mărturisit că orele cu Dem Rădulescu erau fabuloase și că plecau de la curs cu dureri de maxilare și de burtă, dar şi cu foarte multe lucruri pe care le-au învăţat. 


Cele două iubiri ale Bibanului


Dem Rădulescu a fost căsătorit cu actrița Paula Rădulescu, de care mai apoi a divorțat, căsătorindu-se cu eleva sa de la I.A.T.C., actrița Adriana Șchiopu.

Paula a vorbit despre relația lor după mulți ani de la despărțire. Paula se consideră o norocoasă, pentru că „nu se atingea nimeni de ea” în timpul căsniciei cu Bibanul.

„Pe vremea aceea, la Râmnicu Vâlcea, seara se ieşea la plimbare pe bulevard. Şi gaşca din care făceam parte bătea bulevardul, ne întâlneam pe sub castani. Se pare că obiceiul acesta era de pe vremea când Dem Rădulescu era de vârsta mea, el fiind mai mare decât mine cu nouă ani. Într-o seară, m-a ochit în timp ce era cu un prieten de-ai lui căruia i-a zis «Cine e fata aia? Aş vrea să o cunosc şi eu». Iar prietenul lui îi spune «Stai că mă duc să o scuz».

Aşa se făcea atunci, adică să se scuze că vrea să mă cunoască Bibanu’. Iar eu i-am zis că nu vreau să îl cunosc. Ştiam cine este pentru că era deja vedetă, nu aveam cum să nu fi auzit, mai ales că era tot din Vâlcea. Până la urmă m-a convins prietenul lui să îl cunosc. Am făcut cunoştinţă în acea seară, iar după trei luni ne-am căsătorit.”, a povestit Paula Rădulescu.[sursa]

Pe cea de-a doua soție, Adriana Şchiopu, a cunoscut-o la Mangalia. „Ne-am cunoscut la Mangalia în 1973 şi de atunci nimic nu ne-a mai despărţit. Ne-am căsătorit în 1984, iar doi ani mai târziu am avut-o pe Irina.“, astfel îşi începea povestea Adriana Şchiopu.

„Spectacolul îl făcea pe scenă. A fost foarte selectiv cu oamenii din jurul lui. Era un om de casă, un familist. El se dăruia şi acasă, nu numai pe scenă. Ne-a făcut să simţim că suntem centrul universului. Deseori, o lua pe Irina şi ieşeau la plimbare noaptea. Îi plăcea mai mult aşa, să nu fie recunoscut de oameni.“, povestea actriţa.


Moartea lui Dem Rădulescu


Dem Rădulescu a murit în urma unui infarct, în data de 17 septembrie 2000. Avea 69 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Bibanul a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. De asemenea, a fost recompensat post-mortem cu titlul de cetățean de onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea. iar în 2016, de Ziua Mondială a Teatrului, a primit postum o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului și Placheta Orașului București, în semn de recunoaștere și prețuire pentru întreaga sa activitate în domeniul teatrului și filmului.

***

 SECRETELE LUI SVEN HASSEL


Încă de pe timpul comunismului, românii prinseseră gustul unui scriitor danez, pe nume Sven Hassel (de fapt, pseudonimul lui Børge Willy Redsted Pedersen), care a scos o serie de cărţi, ale căror subiect era cel de-al doilea război mondial. Cărţi ca „Legiunea blestemaţilor”, „Blindatele morţii”, „Lichidaţi Parisul”, „Imperiul iadului” sau „Monte Cassino”, precum şi altele, au avut un real succes la publicul român.


Hassel (născut în 1917) a servit în marina comercială daneză până în 1937, când s-a mutat în Germania pentru a se alătura armatei. A servit la a doua Divizie Panzer staționată la Eisenach și în 1939 a fost șofer de tanc în timpul invaziei Poloniei. Un an mai târziu, a încercat să scape din cauza epuizării mintale. A fost transferat la o Sonderabteilung, o unitate penală condusă de criminali și dizidenți. A luptat în Regimentul 2 Cavalerie și mai târziu Regimentele 11 și 27 Panzer (Divizia 6 Panzer) pe toate fronturile, cu excepția Africii de Nord și a fost rănit de mai multe ori. Până la urmă, a ajuns la gradul de locotenent și a primit Crucea de Fier clasa I și II. S-a predat trupelor sovietice la Berlin în 1945 și a petrecut următorii ani în diferite lagăre de prizonieri.


A început să scrie prima sa carte, „Legiunea blestemaţilor” în timp ce era internat. A fost eliberat în 1949 și plănuia să se alăture Legiunii Străine Franceze când a cunoscut-o pe Dorthe Jensen; cei doi s-au căsătorit în 1951. Apoi, a lucrat într-o fabrică de mașini. În 1957, Sven Hassel a suferit de o boală contractată în timpul războiului și a rămas paralizat timp de aproape doi ani. După recuperare a început să scrie mai multe cărți. A murit la Barcelona, în 2012, la venerabila vârstă de 95 de ani.


În toate cărţile sale, Sven demască războiul din tot ce are el mai cumplit, mai absurd, mai crud şi mai grotesc, având darul să te smulgă din fotoliul în care te-ai instalat şi să te poarte într-un dement vârtej de violenţă peste câmpurile răscolite de explozii, peste oraşele năruite sub bombe, prin taverne, prin lagăre de exterminare şi sinistre închisori gestapoviste, peste tot unde ura, disperarea, cinismul, brutalitatea, sordidul, duioşia, revolta, blazarea, curajul şi laşitatea s-au prefăcut într-o magmă incandescentă. Lumea cărţilor lui Hassel e o lume sumbră, violentă, brutală şi, de multe ori, ticăloasă.


Eroii cărţilor sale sunt, de regulă, soldaţi dintr-o unitate disciplinară a armatei hitleriste, care ne sunt prezentaţi ca nişte primitivi de un curaj legendar, aşi ai tranşeelor şi ai atacurilor cu cuţitul, oameni care nu au scrupule când e vorba să-şi aleagă victimele, indivizi ce trăiesc după legea forţei, mereu în căutare de alcool şi de orgii, atenţi la împărţirea exactă a dinţilor de aur smulşi de la cadavre. De exemplu, unul din eroii cărţilor sale, Micuţul, este o brută sadică care-şi etalează plăcerea de a-şi sugruma adversarul pentru a simţi cum se stinge răsuflarea fierbinte a acestuia şi a-i vedea ochii măriţi de spaima morţii. „Într-o lume a pumnului, a răcnetului, a sârmei ghimpate, nu era loc pentru cei prea tandri”.


Nu ştiu cât au tăria de caracter de a citi asemenea fragmente dure: „Câţi fură ucişi? O sută? Zece? Douăzeci? Habar n-am. Unul căzuse în spatele unei roabe. De la câțiva pași, îi slobozi o rafală în cap. Țeasta-i plesni ca un ou dat de perete. Multă vreme aveam să păstrez în fața ochilor chipul acestui om (…) Heide calcă bestial în picioare fața unui tânăr infanterist care, chiar mort, continua să strângă la piept pistolul său mitralieră. Cât timp trecuse? O zi? O oră? Câteva secunde? Nimeni nu mai știa. Ne trezirăm în spatele cabanei și ne lăsarăm să cădem pe pământ, istoviţi, stropiţi de sânge, cu armele azvârlite, neglijent, alături (…) Ochii injectaţi de sânge căutau chipul camarazilor. Mai existau oare?”


Sigur, putem fi adepții educaţiei în spiritul bărbăţiei şi al curajului, dar bărbăţia şi curajul nu înseamnă cult al violenţei şi etalarea dezumanizării, ca în cărţile lui Sven Hassel. Cui foloseşte prezentarea unei scrieri ce conţine asemenea optică, care apără brutalitatea şi sălbăticia degradante pentru condiţia de om?

***

 N-o mai văzusem pe Simona la dublu. De fapt, n-o mai văzusem pe Simona și nici nu răsfoiesc publicațiile logoreice. Iar de clickbait mă feresc cu lumânarea aprinsă. Așadar, Halep. Și dacă ar apărea doar în locul lui Emil Boc în inima galeriei bătând în tobă ca Ordonanța-Trenuleț în ficatul mediului privat, tot ai fi tentat s-o urmărești. Nene, ți-ai sacrificat zeci de nopți pe la marile turnee, ai evadat mai devreme de la birou ca să-i fii aproape sufletește în vreun sfert baban, într-o semifinală care contează sau în actele după care se ridică podiumul și se împart cele mai valoroase străchini din fenomen. Dacă a meritat atunci, de ce ai renunța acum?


Deodată, pare că te-ai trezit din acel vis frumos. Dacă ești cu adevărat fan al tenisului, deci ți-a plăcut și cartea, retrăiești coșmarul lui Gregor Samsa, însă ai și noroc. S-a ieșit din tunel, s-a ajuns și la Transylvania Open. Bine, Simona Halep mai jucase după ridicarea acelei suspendări despre care parcă în mod suspect nu se mai vorbește. Mouratoglou să mă judece, însă am impresia că a noastră originară din Constanța va rămâne în istorie ca ultimul biped din tenis care plătește aleatoriu o factură. Sau măcar e factura pe care se află și consumația altora. Mare, mult.


De ce nu mă rup atât de ușor de faliile care oricum au schimbat pe veci geografia lucrurilor? Pentru că mă dau în vânt și după gândirea critică, nu doar după călătorii, poze cu pisici la cafeluță și horoscop.


Cum e Simona la dublu? Am văzut fotbaliști excelenți care nu dădeau cum trebuie în ele la tenis cu piciorul, pur și simplu simțeau un os în burtă. Nu le ieșea, ei căutau driblingul sau o diagonală care să stingă nocturna și să dea drumul la stroboscop. Halep a aruncat o privire la chinezoaica și britanica distribuite dincolo de fileu cu acest prilej, i-a făcut semn Anei să se tragă o idee în stânga și a încercat să le rupă pe genunchi. Appleton și Tang, cu o evidentă experiență superioară la dublu, nu s-au panicat și au speculat cu calm zonele în care nu ajungea sistemul de irigații al româncelor.


Meciul s-a jucat în primul set, mai exact în tie-break. De la 0-3, ale noastre au întors la 4-3 și au pierdut o minge facilă care le-ar fi apropiat de 1-0 la general. Apoi, la 5-5, Simo a eliberat un forehand în lung de linie la câțiva centimetri de tușă. Tot ea a urmat la serviciu, i-a intrat abia al doilea, iar returul britanicei a prins-o pe Ana lângă fileu cu castana înroșită. Minge în ațe, iar de acolo era limpede că Halep și Bogdan nu-și mai pun mintea pentru o remontada. Ambele au meci la simplu și mâine. Altă meserie, principii de tenis diferite, alte cronici. Tot aici.


• Cronică de Dănuț Lungu.


• Cronicile de la Transylvania Open își sunt oferite de Porsche.

***

 Formația PHOENIX (1975) » „Cine trece-n valea seacă, cu hangerul fără teacă și cu pieptul dezvelit? ANDRII POPA cel vestit.” » Muzica: Mircea Baniciu » 

Versuri: Vasile Alecsandri


Andrii-Popa 

    Versuri Vasile Alecsandri


Cine trece-n Valea-Seacă

Cu hamgerul fără teacă

Și cu pieptul dezvelit?

Andrii-Popa cel vestit!


Șapte ani cu voinicie

Și-a bătut joc de domnie

Și tot pradă ne-ncetat,

Andrii-Popa, hoț bărbat!


Zi și noapte, de călare,

Trage bir din drumul mare,

Și din țară peste tot!

Fug neferii cât ce pot,


Căci el are-o pușcă plină

Cu trei glonți la rădăcină,

Ș-are-un murg de patru ani,

Care mușcă din dușmani,


Ș-are frați de cruce șapte,

Care-au supt sânge cu lapte.

Și nu-i pasă de nimic,

Andrii-Popa cel voinic!


Căpitane, frățioare,

Ce se vede despre soare?

Să zăresc vro patru cai!...

N-auziși tu de-un Mihai?


Căpitane, te gătește,

Mihai mândrul te gonește.

Iată-1, vine ca un zmeu!

Fă trei cruci la Dumnezeu.


Cum îi vede-n depărtare,

Popa strigă-n gura mare:

"Hai la goană de neferi!

Hai la horă de muieri!"*


A zis! țipă, se aruncă,

Trece șes, pâraie, luncă

Cu fugarul sprintenel

Și cu hoții după el.


Mihai mândrul vine iară,

Falnic ca un stâlp de pară,

Pe-un cal alb ce n-are loc

Și din ochi aruncă foc.


Fug cum fuge-o o rândunică,

Fug ca fulgerul când pică,

Și se duc voinicii, duc,

Cu urgie de haiduc!


Piept în piept!... câmpul răsună

Toți de tot dau împreună.

Toți la luptă-s încleștați,

Toți în sânge încruntați.


"Ura, frați!" caii nechează,

Sus văzduhul scănteiază.

"Ura!" moartea s-a ivit!

Vulturu-n zbor s-a oprit!


Zi de vară pân-în seară

Dau voinicii să se piară

Și cu fierul ascuțit,

Și cu pumnul amorțit.


Sângele-n răni gâlgâiește,

Glasu-n gură se sfârșește.

Zece-s morți! doi încă vii,

Mihai mândrul și Andrii.


Andrii fuge făr' de-o mână,

Prinde murgul la fântână,

Dă pieptiș, sare pe șa

Și din gură zice-așa:


"Zbori, copile sprintenele,

Să mă scapi de chinuri grele,

Că mă jur, de mă-i scăpa,

Ca pe-un frate te-oi căta".


Murgul sprinten se repede.

În zadar! Mihai mi-l vede!

"Stai, hoț-popă, dragul meu,

Să-ți arăt cine sunt eu!"


Și cum zice, mi-l chitește,

Drept în frunte mi-l lovește!

"Ura!" Vulturul din nori

Răcni falnic de trei ori.


1843, Ocna


* Acest hoț a cutreierat țara șapte ani întregi, fără a-l putea prinde vreo poteră. În anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat prin poruncă domnească ca să puie mâna pe acel hoț vestit. Întâlnindu-l la

Valea-Seacă, l-a ucis din fuga calului, după o cruntă luptă de câteva ore.


Sursa video: rosupertop.ro

***

 Despre cuvinte


Toți purtăm în suflet cuvinte nerostite, cuvinte spuse prea târziu, cuvinte dureroase pe care le-am auzit sau pe care le-am adresat în momentele grele.


Şi când te gândeşti că de ce cele mai multe ori totul se întâmplă în jurul lor şi ne decid destinul.


Câte cuvinte nu se pierd doar pentru că nu avem curajul să le rostim?

Câte cuvinte plutesc între noi dorind, dar nereuşind să ne exprimăm iubirea față de cineva?

Câte cuvinte nu rămân nespuse doar din teama de a nu-i răni pe cei din jur?

Câte relații s-ar destrăma dacă oamenii ar spune tot ce gândesc? Dar câte relații de iubire s-ar salva dacă toate cuvintele s-ar spune la timpul lor?

Câte prietenii s-ar înfiripa dacă am avea mai mult curaj să vorbim între noi?

Câte probleme ar dispărea dacă am alege să vorbim unii cu ceilalți, fără ocolişuri şi situații ipotetice?


Uneori cuvintele nespuse pot face la fel de mult rău ca şi cele spuse.

Oricum ar fi, ai grijă ce alegi pentru că totul e în mâinile tale.


(Claudia Simona Ene)

***

 

Cea mai scumpă vacă din lume, Viatina-19 FIV Mara Movéis, a fost vândută în Brazilia pentru un record de 4,8 milioane de dolari, potrivit Guinness World Records. Această vacă Nelore de 2,400 de kilograme, cunoscută pentru creșterea, mușchii și structura sa excepțională, a fost considerată cea mai bună din rasa ei. Noii proprietari oferă, de asemenea, embrioni Viatina-19 pentru 250.000 $ fiecare.

&&&

 La 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor de lângă cetatea Alba Iulia, 2.500 de iobagi români — câte trei tineri și trei bătrâni din fiecare...