***

 În 29 ianuarie 2006: tenorul Ludovic Spiess a încetat din „viața perceptibilă”; decesul avea loc în timpul unei partide de vânătoare, organizată pe un „fond” din localitatea Toporu (apropierea comunei Drăgănești Vlașca-Teleorman)...

Ludovic Spiess se născuse în Cluj, pe 13 mai 1938 (dar anii copilăriei i-a petrecut la Mediaș), într-o familie de oameni fără educație muzicală. Tânărul Spiess a descoperit „muzica mare” la 18 ani, într-o sală de concert din Brașov[1]. După o perioadă scurtă petrecută la Ansamblul Armatei și debutul la Teatrul Muzical din Brașov[2], în toamna anului 1962 devenea solist al Teatrului de Operetă din București (1962-1964)[3]; Spiess și-a continuat studiile la București[4], ajungând, în 1964, solist al Operei Române (1964-1988)…

A urmat perioada marilor reușite internaționale[5]… Marele Premiu la Toulouse (1964)[6], alte două premii de interpretare la Rio de Janeiro (1965), Premiul I la s’Hertogenbosch (1966)[7]. Între timp, debutase la Opera Română în „Rigoletto”, la Opera Română din Cluj, respectiv la Toulouse, în „Samson și Dalila”. Au fost apreciate contractele la din Stuttgart, Wiesbaden, Munchen, Koln, San Francisco, Los Angeles, Buenos Aires[8], Verona,; în Salzburg atrăgea atenția marelui dirijor Herbert von Karajan[9]. În 1970, a apărut la „Foro Italico” din Roma[10]. La 32 de ani, debuta la „Scala”[11]. Până în anul 1981, Spiess a adăugat la repertoriul său câteva partituri vocal-simfonice de referință: „Cântecul pământului” de Mahler, „Requiemul” de Verdi, „Missa Solemnis” de Beethoven și „Ioana pe rug” de Honegger. Ludovic Spiess a cântat alături de nume mari (Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau), colaborând cu dirijori precum Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson, Ricardo Muti…

A avut o carieră densă, deși destul de scurtă, pe care a completat-o în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internațional „George Enescu” (în anul 1991), Ministru al Culturii în guvernul Stolojan (1991-1992)[12], director al Operei Române din București (între 2001-2005)[13] și Președintele Comitetului Național Român pentru UNICEF. Ludovic Spiess a lăsat moștenire și numeroase înregistrări[14]…

Rolul său favorit fusese Rodolfo[15] din „Boema”…

[1] Pe atunci avea meseria de gravor în metal… A frecventat cursurile Școlii populare de artă din Brașov; studiile le-a început la Cluj, cu Vasile Corpaci și Ion Mărgineanu, după care a plecat la București (profesorul Gheorghe Pașcu); s-a specializat la Milano în arta cântatului…

[2] N-avea decât șapte clase primare și profesionala… Chiar și după debut, Spiess a continuat să aibă probleme. În primii ani, pe afișele din România numele tenorului era metamorfozat în românescul Liviu Spinu, deoarece Spiess „suna prost” în acea perioadă. Ironia? Spiess nu știa germana, în casa părinților săi se vorbea românesște…

[3] Remarcabil în „Lăsați-mă să cânt” și „Lysistrata” de Gherase Dendrino, „Voievodul țiganilor” de Johann Strauss și „Țara surâsului” de Lehar…

[4] Cu celebrul bariton Petre Ștefănescu Goangă…

[5] La mijlocul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, era cotat drept tenorul numărul 1 al lumii. Criticii muzicali ai marilor cotidiane erau entuziasmați, iar publicul îi cerea bis-uri peste tot unde își făcea apariția. Povestea carierei lui circula pe toate agențiile de presă, încât numele lui era cunoscut și în țările unde n-a ajuns să cânte…

[6] În 1964, tenorul participa la un concurs internațional de interpretare la Toulouse. Câștiga marele premiu, nu cu pseudonimul de scenă din România, ci cu numele din pașaport (momentul în care Spiess atrage atenția asupra lui). Urma perioadă de glorie (însumând 14 ani). Muzicologul Viorel Cozma afirmă despre el că avea un repertoriu complet, o tehnică și o dicție desăvârșite. Are contract la Opera din Viena. La Opera din București, unde se cer studii superioare, obținea o derogare pentru a putea fi plătit ca prim-tenor. La 38 de ani, îi apăreau noduli pe coardele vocale și își pierdea vocea; nu a mai întreprins turnee în străinătate, a rămas la Opera Română, unde cânta rar și cu mare greutate; la 46 de ani, se pensionase pe caz de boală…

[7] Și amintita bursă de studii la Milano, pentru un an… Studiază cu renumitul profesor Antonio Narducci…

[8] Cântă „Bal mascat” la Buenos Aires…

[9] Cu care va realiza rolul Dimitri din „Boris Godunov” de Musorgski…

[10] Într-un concert-spectacol, cu dirijorul american Leonard Bernstein, sub a cărui baghetă va interpreta apoi, la Viena, „Cavalerul rozelor” de Richard Strauss…

[11] În rolul Calaf… Să nu uităm „Metropolitan Opera” din New York, unde a cântat în cinci reprezentații ale operelor „Trubadurul”, „Fidelio” și „Paiațe”; „Tosca” la San Francisco; „Fidelio” la Bicentenarul „Beethoven” de la Bonn; „Boema” și „Tosca” la Munchen; „Trubadurul” și „Bal mascat” la Napoli; „Aida” la Roma; „Trubadurul”, alături de Montserrat Caballé la „Teatrul Antic” din Orange (inclusiv primul film); Aida la „Covent Garden” din Londra, împreună cu Leontyne Price…

[12] În 1991, Spiess devenise ministrul Culturii în guvernul Stolojan. Guvern de criză, ministru pe măsură (spun unele voci: „Tenorul cânta foarte bine fără studii, dar, pe post de ministru, începuse să greșească partitura)”…. Între hoby-urile lui Spiess s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pong-ul, gătitul, colecțonatul pipelor… Tot atât de adevărat, a redeschis Castelul Peleș pentru vizitatori, amenajându-l ca muzeu, a organizat centre culturale românești la Viena, Budapesta, Veneția și New York…

[13] În 1997, Ludovic Spiess dădea concurs pentru funcția de director al Operei din București; a fost preferat dirijorul Răzvan Cernat, al cărui CV părea mai potrivit pentru exigențele funcției. În 2000, atunci când la Ministerul Culturii ajungea Răzvan Theodorescu, ultimul l-a numit director pe Spiess (după interimatul lui Pompei Hărășteanu). Dispensa de studii cu care s-a prezentat Spiess era aceeași de pe vremea când funcționa ca tenor la Operă (atât doar că dispensa cu pricina îi fusese dată pentru salariu, nu pentru o funcție de conducere). Angajații Operei Naționale îl acuzau, periodic, de „comportament dictatorial” și de „abuz în funcție”. Soprana Angela Gheorghiu a declarat că directorul general al Operei „pune bețe în roate tinerilor soliști, împiedicându-i să cânte în străinătate”… Balerinele „mărturiseau” că directorul Spiess „le hărțuiește”… Dirijorul Răzvan Cernat s-a trezit concediat din motive manageriale; i s-a propus un contract pe șase luni, „reînnoibil”; dirijorul nu accepta, dând Opera în judecată și câștigând procesul, dar, din orgoliu, nu s-a întors, refuzând să mai lucreze sub conducerea lui Spiess. Tenorul ar fi „decimat” corpul de balet; le concediase pe Iulia Isaev și Ileana Tonca, două dintre cele mai bine cotate soliste ale Operei (aveau contracte în străinătate, au plecat la Viena, respectiv Munchen, fără să-i ceară voie lui Spiess). Solista Cristiana Popescu a fost concediată, la rându-i, deoarece „nu era de acord cu politica managerială a lui Spiess”…

[14] La „Electrecord”, dar și în străinătate – la case de discuri precum „Decca”, „Philips”, „EMI”, „Intercord”, „RCA”, „Ariola”…

[15] Vă amintiți La bohème („Boema”) lui Giacomo Puccini? Patru prieteni: poetul Rodolfo, pictorul Marcello, muzicianul Schaunard și filosoful Colline, își împart bucuriile și grijile cotidiene într-o mansardă pariziană; buna dispoziție din ajunul Crăciunului le este tulburată de apariția proprietarului, venit să ceară chiria; cei patru reușesc să-l gonească și decid să-și petreacă restul serii la cafeneaua Momus; nevoit să zăbovească acasă câteva minute, Rodolfo primește vizita inopinată a vecinei Mimi; cei doi se plac, își mărturisesc iubirea și pleacă împreună spre cafenea; Mimi se integrează perfect în grupul de prieteni; Mimi, nemulțumită de evoluția relației sale cu Rodolfo, se confesează lui Marcello, pentru ca mai apoi, ascunsă în apropiere, să afle adevarata cauză a atitudinii iubitului său; grav bolnavă de plămâni, la un pas de moarte, Mimi ar trebui (în concepția lui Rodolfo) să-și găsească un protector bogat pentru a se salva; Rodolfo și Marcello încearcă să se dedice creației, dar gândul le zboară spre iubitele lor; veselia produsă de apariția celorlalți doi amici, Colline și Schaunard, se va stinge odată cu venirea muribundei Mimi, adusă de Musetta; cu toate eforturile afective și materiale ale prietenilor, Mimi își dă sfârșitul în locul unde a fost fericită odinioară, înconjurată de cei dragi…

 

Nicolae Tomescu

###

 21 de fapte despre Australia pe care nu le știai!

Doina Sipos

1. Alpii australieni au parte de mai multă zăpadă decât Alpii elvețieni.

2. 90% dintre australieni trăiesc pe coastă.

3. Tasmania are cel mai curat aer din lume.

4. Marea Barieră de Corali este cel mai mare ecosistem din lume. Este alcătuită din aproape 3.000 de recifuri individuale și poate fi văzută din spațiu.

5. Australia are peste 60 de regiuni viticole separate.

6. Insula Fraser din QLD este cea mai mare insulă de nisip din lume.

7. Trenul Indian Pacific are cea mai lungă secțiune dreaptă de cale ferată din lume.

8. Marele Drum al Oceanului este cel mai mare memorial de război din lume.

Nouă. 80% din animalele australiene sunt unice în Australia.

Zece. Australia are cel mai lung teren de golf din lume, măsurând peste 1.350 km lungime.

11. Australia găzduiește 21 din cei mai veninoși 25 de șerpi din lume.

12 ani. Ar dura aproximativ 29 de ani pentru a vizita o nouă plajă australiană în fiecare zi – sunt 10.685 dintre ele!

13. Australia este a 6-a țară ca mărime din lume.

14. 91% din țară este acoperită de vegetație nativă.

15 ani. 33% dintre australieni s-au născut în altă țară.

16 ani. Australia este singurul continent din lume fără un vulcan activ.

17 ani. Australia găzduiește cel mai lung gard din lume, Gardul Dingo. Construit inițial pentru a ține dingo departe de pământul fertil, gardul are acum 5,614 km lungime.

18 ani. Dolarul australian este considerat a fi cea mai avansată monedă din lume – rezistent la apă, realizat din polimer și greu de falsificat.

19. Australia este singurul continent acoperit de o singură țară.

20 de ani. Cea mai veche fosilă din lume a fost descoperită în Australia – veche de 3,4 miliarde de ani.

21. Australia găzduiește peste 1.500 de specii de păianjeni

###

 Lupul dacic

Ilie Bâtcă 

Nu mulți cunosc povestea cu lupul erbivor

Rămas orfan de mamă, chiar lângă un izvor.

Lipsindu-i sânul mamei, mânca de prin gunoaie,

Norocul lui, săracul, că l-a găsit o oaie

Care, văzând puiuțul, n-a stat niciun moment

Și a vorbit cu baciul să-l ia în plasament.

A mai avut bârsana o inițiativă

Ca lupului să-i fie ea mamă adoptivă.

S-a învoit ciobanul și l-a primit la stână,

Făcându-i, la comandă, un cojocel din lână,

Că, de-l vedeai cum zburdă cu mieii pe tăpșan,

Ai fi crezut că este un pui de moroșan.

Nu bănuia ciobanul cum că, la urma urmei,

Va ști tot adevărul și răsfățatul turmei,

Dar într-o zi, spre seară, mergând să se adape,

Ajunse lupul-oaie pe malul unei ape,

Unde, la ora aia, s-a nimerit să dea,

Așa, din întâmplare, peste un lup sadea.

Când l-a văzut, acesta l-a și luat la rost

Și i-a trântit-o-n față: ”Băiete, ești un prost!

Ce ți-a băgat ciobanul în capul ăla sec,

De ai ajuns să umbli în blană de berbec?”

S-a rușinat puiuțul și, sprijint în coadă,

Urla a demnitate, ca unică dovadă

Că el nu este oaie, ci este lupul dacic,

Și-i este canis lupus strămoșul din cretacic. 

Povestea se petrece pe dacicul tărâm

Ce se-ntindea, odată, chiar dincolo de Râm.

Eu am aflat acestea de la un om deștept

Și vi le spun și vouă, nu să vă trag în piept,

Însă, măcar în treacăt, țin să  vă informez

Că lupul din poveste e tigru bengalez.

***

 10 curiozități captivante despre România:

 1. Delta Dunării – un adevărat paradis al biodiversității:

 • Delta Dunării găzduiește peste 300 de specii de păsări, precum pelicanii, și peste 3.400 de specii de animale și plante, fiind una dintre cele mai mari și bine conservate delte din Europa.

 2. Peștera Movile – un ecosistem unic în lume:

 • Descoperită în 1986, această peșteră din Dobrogea este unică deoarece ecosistemul său se bazează pe chimiosinteză, nu pe fotosinteză, și găzduiește peste 30 de specii endemice.

 3. Castelul Peleș – o bijuterie a modernității:

 • Castelul Peleș, construit în Sinaia, a fost primul castel complet electrificat din Europa, fiind dotat cu un sistem inovator de încălzire centrală și aspirare.

 4. Bisericile de lemn din Maramureș – comori arhitecturale:

 • Aceste biserici construite acum sute de ani sunt renumite pentru turnurile lor înalte, acoperișurile abrupte și picturile interioare unice.

 5. Zimbrul – simbolul renașterii faunei românești:

 • Zimbrul, considerat cel mai mare mamifer terestru din Europa, a fost reintrodus în rezervațiile din România după ce dispăruse complet din sălbăticie.

 6. Sarmizegetusa Regia – inima civilizației dacice:

 • Situată în Munții Orăștiei, Sarmizegetusa Regia era capitala Daciei, impresionând prin structurile sale megalitice și calendarul dacic.

 7. „Pădurea Hoia-Baciu” – locul misterelor:

 • Situată lângă Cluj-Napoca, această pădure este faimoasă pentru fenomenele inexplicabile, cum ar fi aparițiile de lumini ciudate, și este numită de mulți „Triunghiul Bermudelor al României.”

 8. Scriitorii români celebri internațional:

 • Nume precum Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu au pus România pe harta culturală a lumii prin lucrările lor remarcabile.

 9. Casele tradiționale din Muzeul Astra din Sibiu:

 • Acest muzeu în aer liber este unul dintre cele mai mari din Europa, prezentând case tradiționale din toate regiunile țării, fiecare cu arhitectura specifică zonei.

 10. Cerbul Carpatin – mândria munților:

 • Cerbul carpatin, una dintre cele mai impozante specii de cerbi din Europa, este un simbol al sălbăticiei și poate fi întâlnit în pădurile din Munții Carpați.

Aceste curiozități reflectă unicitatea și bogăția culturală, naturală și istorică a României.

***

 ÎNTÂLNIREA LUI FRANZ LISZT CU BARBU LĂUTARU

Barbu Lăutaru, un geniu al muzicii lăutărești românești, a rămas în istorie pentru talentul său nativ, impresionând chiar și pe marii compozitori ai Europei. Deși nu avea nicio educație formală în muzică, Barbu a reușit să-l fascineze pe celebrul Franz Liszt, inspirându-l să creeze „Rapsodia română pentru pian”.

Vasile Alecsandri îl descria pe celebrul cobzar într-un vers memorabil: „Eu sunt Barbu Lăutarul, Starostele și cobzarul / Ce-am cântat pe la domnii / Și la mândre cununii”. Barbu, de etnie romă, a rămas o figură legendară în istoria muzicii lăutărești, deși biografii săi nu au reușit să stabilească cu exactitate anul nașterii sale.

Se știe, însă, că Vasile Barbu, fiul lui Stan Barbu și al Ilincăi, s-a născut în jurul anului 1780, în zona Iașiului. Tatăl său, cunoscut sub numele de „Cobzariul”, era staroste al breslei ieșene de lăutari, iar de la el, tânărul Barbu a moștenit talentul muzical și a învățat să cânte la nai și cobză în tarafurile tatălui său.

Barbu Lăutaru: viața ca rob și ascensiunea către libertate

În contextul istoric al secolului XVIII, romii erau robi pe moșiile boierilor, iar Barbu și-a început viața în sclavie, pe moșia boierului Drăgulini din Moldova. Nu a beneficiat de educație muzicală formală, dar, odată ce a învățat meșteșugul cântatului de la tatăl său, a continuat să își cultive talentul de autodidact.

În anul 1804, a preluat conducerea breslei lăutarilor de la tatăl său și a început să cânte la petrecerile boierești, câștigând treptat renume. S-a căsătorit și a avut mai mulți copii, dintre care doar trei i-au urmat talentul și au devenit lăutari cunoscuți: Gheorghe, Ioan și Vasile Scripcariul.

Faima și influența internațională

Faima sa a depășit granițele Moldovei. În anul 1814, o delegație de boieri moldoveni, trimisă la Chișinău de Scarlat Calimah-Vodă, l-a dus pe Barbu în Rusia pentru a încânta publicul rus cu sunetele sale inegalabile. Astfel, muzica lui Barbu Lăutaru a ajuns să fie apreciată și în afara țării.

De-a lungul anilor, Barbu a fost ales în mod repetat starostele breslei sale, însă în anul 1839, după conflicte interne, a renunțat la conducerea breslei. A reușit să își cumpere libertatea în anul 1845, la peste 60 de ani, cu banii câștigați din cântecele sale, așa cum este consemnat în „Prescrierea birnicilor și a dezrobiților țigani din orașul Iași”.[sursa]

Întâlnirea istorică cu Franz Liszt

Unul dintre cele mai memorabile momente din viața lui Barbu a avut loc în iarna anului 1847, când Franz Liszt, celebrul compozitor maghiar, a vizitat Iașiul. Invitat la casa boierului Alecu Balș, Liszt a avut ocazia să-l asculte pe Barbu Lăutaru și taraful său. Fascinat de muzica moldoveană, Liszt a dorit să-i răsplătească, interpretând o improvizație la pian după un marș unguresc.

Spre uimirea compozitorului, Barbu a reprodus perfect melodia la scripcă, demonstrând un talent muzical extraordinar. Legenda spune că Liszt, impresionat, ar fi exclamat: „Dumnezeu te-a făcut artist, iar tu ești mai mare decât mine!”.

Două dintre melodiile cântate de Barbu la acea întâlnire l-au inspirat pe Liszt să compună „Rapsodia română pentru pian”.

Un talent pur, cântând doar după auz

Barbu nu l-a impresionat doar pe Liszt. Muzica sa a captivat și un diplomat german, Wilhelm de Kotzebue, care nota: „Când cânta lăutarul țigan Barbu sau Angheluță, apoi tot ți se învârtesc altfel picioarele!… Și unde pui că țiganii aceștia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!”.

Talentul lui Barbu Lăutaru i-a inspirat pe mulți, inclusiv pe Vasile Alecsandri, care a scris canțoneta „Barbu Lăutarul”. De asemenea, lăutarul a devenit un personaj de teatru, interpretat de actorul Matei Millo.

Barbu Lăutaru s-a stins din viață la venerabila vârstă de 80 de ani, în jurul anului 1860. Deși detaliile morții sale nu sunt cunoscute, se crede că a fost înmormântat în curtea bisericii „Sf. Ioan Zlataust” din Iași. În anul 1968, un mormânt descoperit lângă zidul nordic al bisericii i-a fost atribuit marelui cobzar

***

 GHEORGHE DINICĂ, STAR HOLLYWOODIAN

De Anul Nou, nu ne aducem aminte numai de Revelioanele de altă dată, ne amintim și de actorii care s-au născut sau au dispărut într-o zi de 1 ianuarie.

Gheorghe Dinică - debutează ca băiat bun, dar rămâne cel mai iubit „băiat rău” din cinematografia românească

Gheorghe Dinică s-a născut la 25 decembrie 1933, după cum mărturisea mereu când era bine dispus. A văzut lumina zilei în Mahalaua Giuleștilor din Capitală. Totuși, autoritățile au ales să știe că există un Gheorghe Dinică oficial din 1 ianuarie 1934, cum scrie pe certificatul său de naștere.

A trăit drama bombardamentelor americane și naziste din primăvara și vara lui 1944. Mărturisea că a văzut cum „mirosea a carne de om arsă”. Gheorghe Dinică a colindat ca alți copii mai mari sau mai mici prin cinematografele Bucureștilor unde te puteai strecura și ascunde. Așa a prins drag de film. A debutat prin 1950, la 17 ani, într-o trupă de teatru de amatori.

A intrat la IATC după ce generația de aur absolvise, adică în 1957. Marea actriță Dina Cocea l-a remarcat și l-a luat la clasa ei. Va fi prieten cu un alt monstru sacru al scenei, Sebastian Papaiani, pe care l-a convins să încerce la IATC. A debutat în filmul Străinul, o dată cu prietenul său de o viață, Ștefan Iordache, în Străinul. Pe generic trona imaginea marelui George Calboreanu. Juca rolul unui ilegalist care a fost eliberat din închisoare înainte de 23 august 1944 și a luptat contra naziștilor.

Gheorghe Dinică - roluri de ofițer, gangster, legionar, politician petrolist, securist. Paraipan, rolul care l-a consacrat

După ce a fost „băiat bun” în „Maiorul și moartea”, a trecut la roluri negative. A fost Lăscărică în „Cu mâinile curate”, „Paraipan” în „Un comisar acuză”, „Revanșa”. Gheorghe Dinică a colaborat la mai multe filme cu Sergiu Nicolaescu. A jucat în „Oglinda”, rolul lui Mihai Antonescu. A jucat rolul unui ofițer alpinist în „Evadarea”.

A mai jucat în rolul lui Salamandră, în ”Explozia” și ”Cuibul Salamandrelor”. A făcut roluri de securist în ”Cel mai iubit dintre pământeni”, în ”Ticăloși”i. A fost politicianul corupt din ”Magnatul”. A fost escrocul din filmele ”Prin cenușa Imperiului” și ”Filantropica”.

Aurică din „Inimă de Țigan” și „Regina”

Înainte să treacă în eternitate, la București, la 10 noiembrie 2009, a mai jucat rolul bulibașei Aurică din „Inimă de Țigan” și „Regina”. A mai jucat rolul generalului Vulturescu în „Aniela”.

Ar fi putut fi un mare star la Hollywood, dar a preferat România. S-a căsătorit la vârsta la care generația sa își căsătorea nepoții. A avut o viață în care a încercat să se bucure de ea. Nu degeaba a cântat „Sunt vagabondul vieții mele”....

***

 OLIMPIA DIN EPIR, MAMA LUI ALEXANDRU CEL MARE

Fiica regelui Neoptolemos al Epirului (un regat din nord-vestul Greciei), Olimpia din Epir din s-a născut în anul 375 î.Hr., probabil la Ambrakia, reşedinţa principală a suveranului moloss. În copilărie, ea poartă alte trei nume: Myrtale, Polixenia și Stratonice. Nu se cunosc prea multe detalii despre viața sa, până la căsătoria cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Unii cred că, rămasă orfană, Olimpia domnea peste molossi (un grup de triburi grecești antice care locuiau în regiunea Epirului în antichitatea clasică) în momentul în care s-a măritat, în anul 357 î.Hr.

Într-o serie de povestiri, istoricul antic Plutarh a descris întâlnirea ei cu Filip al II-lea, pe insula Samothrace. Marele istoric susține că s-ar fi căsătorit din dragoste. Alții sunt convinși că la mijloc a fost doar o alianță politică. Chiar dacă suveranul macedonean ar fi iubit-o cu adevărat pe prințesa epirotă de 20 de ani, este foarte posibil ca motivele politice să fi jucat un rol important, având în vedere că, ulterior, este sprijinit de soție să pună stăpânire pe Epir. Își creează aici o bază de pornire în campaniile împotriva triburilor ilirice din nord și a orașelor grecești din sud.

Se spune că Filip al II-lea era un afemeiat. Avea un harem compus din 50 de femei din Tracia, Iliria, Tessalia și din toată lumea grecească, toate soții „diplomatice“.

Olimpia a devenit principala regină de la Pella, capitala macedoneană, după moartea Philinnei. La un an de la căsătorie, l-a adus pe lume pe Alexandru, viitorul „cuceritor al lumii“, în noaptea în care nebunul Herostrat a incendiat templul Artemizei din Efes. Suveranul s-a atașat foarte mult de acest copil.

Frumoasa epirotă a mai născut apoi o fată, numită Cleopatra, la fel de dragă tatălui. Însă armonia conjugală nu a ţinut multă vreme. Regele era un soț rău și mai mereu absent. Olimpia a devenit violentă și își exprima mereu dorința de a domina. Relațiile dintre ei s-au deteriorat și mai mult odată cu creșterea haremului regal. De asemenea, Filip al II-lea începuse să fie dezgustat de excentritățile epirotei, care, predispusă la misticism, „umbla“ cu șerpii în timpul unor ceremonii orfice, dionisiace.

Ruptura dintre Olimpia din Epir şi rege

Ruptura dintre cei doi soţi s-a produs în anul 337 î.Hr. După 20 de ani de căsnicie, regina principală era foarte afectată de pasiunea pe care soțul o manifesta pentru o nobilă macedoneană, numită Cleopatra-Euridice.

Spre deosebire de celelalte căsătorii încheiate din rațiuni politico-diplomatice, pe care le acceptase impasibilă, cea pusă atunci la cale a ofensat-o de-a dreptul. A început sa se teamă îndeosebi când a aflat că rivala se pregătea să-i dăruiască lui Filip „un moștenitor de la o macedoneană, nu de la o străină“. Unii istorici susțin că, prin căsătoria cu tânăra Cleopatra-Euridice, regele, aflat la o vârstă înaintată, ar fi intenționat să-și asigure sprijinul aristocrației din țară.

Scandalul a izbucnit la nuntă. Unchiul miresei a început să se exprime jignitor la adresa lui Alexandru: „Să rugăm zeii să-i dea lui Filip și Cleopatrei un moștenitor adevărat“. Fără să stea pe gânduri, fiul epirotei i-a strigă furios: „Mizerabile, mă crezi bastard?“.

Băut, regele s-a năpustit cu un pumnal asupra tânărului insolent. Umiliți, Alexandru și mama lui s-au autoexilat în Epir. Dojenit de cumnatul său, pe care Olimpia a încercat să-l convingă să atace Pella, regele i-a rechemat. S-a întors, însă, numai Alexandru. La un an după cele întâmplate, Filip al II-lea a fost asasinat.

Olimpia din Epir, acuzată de moartea regelui

Un istoric latin a acuzat-o pe Olimpia din Epir de moartea regelui. Crima a fost înfăptuită în timpul unei petreceri, în ajunul nunții Cleopatrei cu unchiul ei, Alexandru, regele Epirului. După vitejia dovedită într-o bătălie, viitorul Alexandru cel Mare s-a impus la curte, cu toate că avea doar 19 ani pe atunci. A perluat tronul și nimeni nu i-a contestat dreptul la succesiune.

Olimpia a revenit imediat la Pella și a început să pună la cale răzbunări sângeroase. În primul rând, a fost asasinată fiica Cleopatrei-Euridice și a lui Filip, chiar pe genunchii mamei, care a fost silită apoi să se spânzure.

După ce adus liniştea în Grecia și a potolit neamurile barbare până la Istru, în anul 334 î.Hr., Alexandru cel Mare a pornit în cucerirea Asiei. A lăsat țara în grija unuia dintre generalii tatălui său, Antipater (Antipatros), căruia i-a atribuit funcția de locțiitor regent.

Supărată că nu i s-a încredințat ei acest post, Olimpia din Epir a pretins să-și impună totuși autoritatea în stat, ca regină mamă. L-a asaltat efectiv pe Alexandru cu scrisori împotriva lui Antipater. De departe, suveranul îl susținea în continuare pe general și a încercat să tempereze avântul mamei sale, căreia i-a interzis cu fermitate să se amestece în activitatea politică.

Rănită în orgoliu, regina s-a întors din nou în țara natală. În Epir, puterea se afla în mâinile fiicei ei, Cleopatra, după moartea unchiului (care, în același timp, îi era și soț). Evident, Olimpia s-a implicat în guvernarea statului și nu s-a lăsat până ce nu a determinat-o pe tânăra regentă să plece în exil la Pella.

Moartea lui Alexandru cel Mare i-a adus sfârşitul Olimpiei

În cele din urmă, cu ajutorul intrigilor țesute prin scrisori, Olimpia a reuşit să-și convingă fiul să-l destituie pe Antipater. Dar bucuria ei nu a durat mult, căci suveranul a murit pe neașteptate, răpus de febră, la Babilon, în anul 323 î.Hr. Convinsă că l-a otrăvit un membru al familiei locțiitorului, Olimpia s-a răzbunat în mod cumplit.

După moartea lui Antipater, fiul său, Cassandros, a chemat-o de urgență în Macedonia, convins că numai ea va reuși să se impună, pentru că reprezenta practic ideea de dinastie și imperiu pentru armată. Însă, în loc să-și folosească prestigiul și influența pentru pacificarea regatului, Olimpia a început să-i elimine pe toți cei care-i contestau puterea. O sută de nobili care i s-au opus au fost ucişi. Mii de nevinovați au fost trecuți prin sabie. Speriați de crimele odioase, mulți dintre partizani au decis să o părăsească.

Fiul lui Antipater a regretat că a chemat-o în ajutor și s-a hotărât să-și repare greșeala. Abandonată de soldați, regina veninoasă s-a refugiat în sudul regatului, la Pydna, împreună cu nora, Roxana, și nepotul Alexandru al IV-lea, fiul lui Alexandru cel Mare.

Orașul a fost asediat de armatele lui Cassandros. După o rezistență acerbă, timp în care în cetate s-a ajuns chiar la acte de canibalism, Olimpia a capitulat, cu condiția să fie lăsată în viață.

Moartea reginei Olimpia din Epir, un mister nedesluşit

Olimpia a fost arestată și condamnată la moarte de către un tribunal militar. Cassandros a ezitat să execute sentința. A preferat s-o lase să fugă cu un vapor pe care apoi să-l scufunde. Dar regina a refuzat „oferta“. A cerut să fie dusă în fața unui tribunal pentru a se disculpa. Cassandros se temea de puterea ei de convingere și nu a acceptat. Astfel, a ordonat soldaților s-o ucidă, însă aceștia nu au îndeplinit ordinul, din respect pentru amintirea lui Alexandru Macedon.

Sfârșitul Olimpiei stârnește controverse. Unii spun că ar fi fost lapidată de rudele macedonenilor pe care i-a ucis, conform tradiției. Alții susțin că ar fi fost omorâtă cu sabia, sau că a fost sugrumată. La vârsta de 60 de ani, mama celui mai mare bărbat al Antichității a privit moartea în față cu curaj: „Și-a pus în ordine părul grizonat și și-a acoperit decent trupul mutilat, înainte de a-și da duhul“.

Ambițioasă peste măsură, dornică mereu să ocupe rolul principal în treburile statului, Olimpia este considerată geniul malefic al dinastiei macedonene. Cu toate acestea, a fost o femeie care a depășit constrângerile sociale ale timpului său pentru a-și modela propriul destin și a influența cursul istoriei prin fiul său, Alexandru cel Mare.