***

 OLIMPIA DIN EPIR, MAMA LUI ALEXANDRU CEL MARE

Fiica regelui Neoptolemos al Epirului (un regat din nord-vestul Greciei), Olimpia din Epir din s-a născut în anul 375 î.Hr., probabil la Ambrakia, reşedinţa principală a suveranului moloss. În copilărie, ea poartă alte trei nume: Myrtale, Polixenia și Stratonice. Nu se cunosc prea multe detalii despre viața sa, până la căsătoria cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Unii cred că, rămasă orfană, Olimpia domnea peste molossi (un grup de triburi grecești antice care locuiau în regiunea Epirului în antichitatea clasică) în momentul în care s-a măritat, în anul 357 î.Hr.

Într-o serie de povestiri, istoricul antic Plutarh a descris întâlnirea ei cu Filip al II-lea, pe insula Samothrace. Marele istoric susține că s-ar fi căsătorit din dragoste. Alții sunt convinși că la mijloc a fost doar o alianță politică. Chiar dacă suveranul macedonean ar fi iubit-o cu adevărat pe prințesa epirotă de 20 de ani, este foarte posibil ca motivele politice să fi jucat un rol important, având în vedere că, ulterior, este sprijinit de soție să pună stăpânire pe Epir. Își creează aici o bază de pornire în campaniile împotriva triburilor ilirice din nord și a orașelor grecești din sud.

Se spune că Filip al II-lea era un afemeiat. Avea un harem compus din 50 de femei din Tracia, Iliria, Tessalia și din toată lumea grecească, toate soții „diplomatice“.

Olimpia a devenit principala regină de la Pella, capitala macedoneană, după moartea Philinnei. La un an de la căsătorie, l-a adus pe lume pe Alexandru, viitorul „cuceritor al lumii“, în noaptea în care nebunul Herostrat a incendiat templul Artemizei din Efes. Suveranul s-a atașat foarte mult de acest copil.

Frumoasa epirotă a mai născut apoi o fată, numită Cleopatra, la fel de dragă tatălui. Însă armonia conjugală nu a ţinut multă vreme. Regele era un soț rău și mai mereu absent. Olimpia a devenit violentă și își exprima mereu dorința de a domina. Relațiile dintre ei s-au deteriorat și mai mult odată cu creșterea haremului regal. De asemenea, Filip al II-lea începuse să fie dezgustat de excentritățile epirotei, care, predispusă la misticism, „umbla“ cu șerpii în timpul unor ceremonii orfice, dionisiace.

Ruptura dintre Olimpia din Epir şi rege

Ruptura dintre cei doi soţi s-a produs în anul 337 î.Hr. După 20 de ani de căsnicie, regina principală era foarte afectată de pasiunea pe care soțul o manifesta pentru o nobilă macedoneană, numită Cleopatra-Euridice.

Spre deosebire de celelalte căsătorii încheiate din rațiuni politico-diplomatice, pe care le acceptase impasibilă, cea pusă atunci la cale a ofensat-o de-a dreptul. A început sa se teamă îndeosebi când a aflat că rivala se pregătea să-i dăruiască lui Filip „un moștenitor de la o macedoneană, nu de la o străină“. Unii istorici susțin că, prin căsătoria cu tânăra Cleopatra-Euridice, regele, aflat la o vârstă înaintată, ar fi intenționat să-și asigure sprijinul aristocrației din țară.

Scandalul a izbucnit la nuntă. Unchiul miresei a început să se exprime jignitor la adresa lui Alexandru: „Să rugăm zeii să-i dea lui Filip și Cleopatrei un moștenitor adevărat“. Fără să stea pe gânduri, fiul epirotei i-a strigă furios: „Mizerabile, mă crezi bastard?“.

Băut, regele s-a năpustit cu un pumnal asupra tânărului insolent. Umiliți, Alexandru și mama lui s-au autoexilat în Epir. Dojenit de cumnatul său, pe care Olimpia a încercat să-l convingă să atace Pella, regele i-a rechemat. S-a întors, însă, numai Alexandru. La un an după cele întâmplate, Filip al II-lea a fost asasinat.

Olimpia din Epir, acuzată de moartea regelui

Un istoric latin a acuzat-o pe Olimpia din Epir de moartea regelui. Crima a fost înfăptuită în timpul unei petreceri, în ajunul nunții Cleopatrei cu unchiul ei, Alexandru, regele Epirului. După vitejia dovedită într-o bătălie, viitorul Alexandru cel Mare s-a impus la curte, cu toate că avea doar 19 ani pe atunci. A perluat tronul și nimeni nu i-a contestat dreptul la succesiune.

Olimpia a revenit imediat la Pella și a început să pună la cale răzbunări sângeroase. În primul rând, a fost asasinată fiica Cleopatrei-Euridice și a lui Filip, chiar pe genunchii mamei, care a fost silită apoi să se spânzure.

După ce adus liniştea în Grecia și a potolit neamurile barbare până la Istru, în anul 334 î.Hr., Alexandru cel Mare a pornit în cucerirea Asiei. A lăsat țara în grija unuia dintre generalii tatălui său, Antipater (Antipatros), căruia i-a atribuit funcția de locțiitor regent.

Supărată că nu i s-a încredințat ei acest post, Olimpia din Epir a pretins să-și impună totuși autoritatea în stat, ca regină mamă. L-a asaltat efectiv pe Alexandru cu scrisori împotriva lui Antipater. De departe, suveranul îl susținea în continuare pe general și a încercat să tempereze avântul mamei sale, căreia i-a interzis cu fermitate să se amestece în activitatea politică.

Rănită în orgoliu, regina s-a întors din nou în țara natală. În Epir, puterea se afla în mâinile fiicei ei, Cleopatra, după moartea unchiului (care, în același timp, îi era și soț). Evident, Olimpia s-a implicat în guvernarea statului și nu s-a lăsat până ce nu a determinat-o pe tânăra regentă să plece în exil la Pella.

Moartea lui Alexandru cel Mare i-a adus sfârşitul Olimpiei

În cele din urmă, cu ajutorul intrigilor țesute prin scrisori, Olimpia a reuşit să-și convingă fiul să-l destituie pe Antipater. Dar bucuria ei nu a durat mult, căci suveranul a murit pe neașteptate, răpus de febră, la Babilon, în anul 323 î.Hr. Convinsă că l-a otrăvit un membru al familiei locțiitorului, Olimpia s-a răzbunat în mod cumplit.

După moartea lui Antipater, fiul său, Cassandros, a chemat-o de urgență în Macedonia, convins că numai ea va reuși să se impună, pentru că reprezenta practic ideea de dinastie și imperiu pentru armată. Însă, în loc să-și folosească prestigiul și influența pentru pacificarea regatului, Olimpia a început să-i elimine pe toți cei care-i contestau puterea. O sută de nobili care i s-au opus au fost ucişi. Mii de nevinovați au fost trecuți prin sabie. Speriați de crimele odioase, mulți dintre partizani au decis să o părăsească.

Fiul lui Antipater a regretat că a chemat-o în ajutor și s-a hotărât să-și repare greșeala. Abandonată de soldați, regina veninoasă s-a refugiat în sudul regatului, la Pydna, împreună cu nora, Roxana, și nepotul Alexandru al IV-lea, fiul lui Alexandru cel Mare.

Orașul a fost asediat de armatele lui Cassandros. După o rezistență acerbă, timp în care în cetate s-a ajuns chiar la acte de canibalism, Olimpia a capitulat, cu condiția să fie lăsată în viață.

Moartea reginei Olimpia din Epir, un mister nedesluşit

Olimpia a fost arestată și condamnată la moarte de către un tribunal militar. Cassandros a ezitat să execute sentința. A preferat s-o lase să fugă cu un vapor pe care apoi să-l scufunde. Dar regina a refuzat „oferta“. A cerut să fie dusă în fața unui tribunal pentru a se disculpa. Cassandros se temea de puterea ei de convingere și nu a acceptat. Astfel, a ordonat soldaților s-o ucidă, însă aceștia nu au îndeplinit ordinul, din respect pentru amintirea lui Alexandru Macedon.

Sfârșitul Olimpiei stârnește controverse. Unii spun că ar fi fost lapidată de rudele macedonenilor pe care i-a ucis, conform tradiției. Alții susțin că ar fi fost omorâtă cu sabia, sau că a fost sugrumată. La vârsta de 60 de ani, mama celui mai mare bărbat al Antichității a privit moartea în față cu curaj: „Și-a pus în ordine părul grizonat și și-a acoperit decent trupul mutilat, înainte de a-și da duhul“.

Ambițioasă peste măsură, dornică mereu să ocupe rolul principal în treburile statului, Olimpia este considerată geniul malefic al dinastiei macedonene. Cu toate acestea, a fost o femeie care a depășit constrângerile sociale ale timpului său pentru a-și modela propriul destin și a influența cursul istoriei prin fiul său, Alexandru cel Mare.

***

 „HRISTOS ESTE SOVIETIC” - JUSTINIAN MARINA

„Hristos este Omul Nou. Omul Nou este omul sovietic. Prin urmare, Hristos este sovietic!“ – Justinian Marina

Conform istoricilor și specialiștilor, ascensiunea la putere a lui Justinian Marina se datorează, într-o proporție covârșitoare, prieteniei sale cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste.

Aceasta opinie se bazează pe relatările biografice, potrivit cărora, după evadarea sa din lagărul din Târgu Jiu, în 1944, Gheorghiu-Dej a fost ascuns de preotul Justinian Marina într-o casa parohială din Râmnicu-Vâlcea.

Ion Gheorghe Maurer, cel care a organizat evadarea, declara: „după ce am trecut cu mașina* de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiți de un popă care a fost, și el, omul comuniștilor“.

Poziția pro-comunistă a lui Ioan Marina este o consecința a confruntării directe „cu Puterea pe care a cunoscut-o in Rusia, unde clerul s-a opus guvernului și atunci misiunea bisericii a dispărut, iar școlile teologice au fost desființate, bisericile transformate în magazii sau în săli de cinematograf, iar 70.000 de preoți şi călugări au fost asasinați. Părintele a spus că nu vrea aşa ceva, dar căuta un mod ca Biserica să poată să își continue activitatea şi a reușit chiar să salveze de la închisoare mai mulți preoţi şi să înființeze parohii peste graniță, dintre care una în SUA“, – explica George Stan, colaboraționismul patriarhului Justinian Marina.

„Preotul Ioan Marina era şeful organizației țărăniste din judeţul Vâlcea” – afirma Dan Ciachir, într-un interviu preluat de evz, in martie 2017.

„Ion Mihalache l-a dorit pe preotul Ioan Marina episcop de Argeș, dar s-a lovit de opoziția lui Mihai Antonescu, pe care clericul îl înfruntase în calitate de reprezentant al preoților din ţară. Mihai Antonescu îi ceruse Patriarhului Nicodim să se lucreze și duminica și de sărbători, întrucât era război şi se cereau sporuri de producție. Preotul Ioan Marina a spus că aşa ceva nu se poate întâmpla, întrucât Biserica noastră ar fi descalificată din punct de vedere canonic și duhovnicesc„.

„În epoca interbelică, majoritatea preoților noștri erau doar absolvenți de Seminar. Or, Ioan Marina* absolvise și Facultatea de Teologie din București. În aceeași epocă, nu știu câți dintre clerici vor fi trecut granița, pe când preotul Ioan Marina a fost la Geneva în 1936 și la Paris în 1938„. – precizează Ciachir, punând accentul pe erudiția patriarhului.

„UN SIMPLU PREOT DE ȚARĂ„

„În calitate de preşedinte al organizaţiei ţărăniste din Vâlcea (n.r. I. Marina) a mers la Geneva, alături de Titulescu, în cadrul unui protest politic la Liga Națiunilor, unde s-a cunoscut cu Împăratul Haile Selassie al Etiopiei, care l-a recunoscut atunci când i-a fost oaspete în Palatul Patriarhal, pe 29 septembrie 1964; singurul împărat care a vizitat România în secolul al XX-lea. Așadar, al treilea Patriarh al României nu era un simplu „preot de ţară”.”

„RIEN NE VA PLUS!”

După episodul cu Dej, „Ioan Marina a venit la secretarul general al partidului, Ioan Hudiţă, viitor ministru în Guvernul Sănătescu, și i-a povestit cu loialitate cum decursese ascunderea lui Dej. Ajuns la București, îi făcuse acestuia o vizită, de faţă fiind și Ion Gheorghe Maurer, care avusese obrăznicia să-i propună șefia organizației comuniste din Vâlcea. Reacția preotului este una de indignare și atunci, ca să dreagă lucrurile, unul din cei doi lideri comuniști îl asigură că rușii n-au încredere în „partidele istorice” pe care le vor curăța… Asta se întâmpla, repet, în septembrie 1944. Atunci a aflat preotul Ioan Marina că jocurile erau deja făcute şi că rien ne va plus!” – precizează Dan Ciachir.

Regele Mihai I i-a înmânat cârja de Mitropolit al Moldovei – ritualul făcea parte era „dintre privilegiile monarhilor noștri, cu rădăcini în legislaţia Imperiului Bizantin, alături de calitatea de episcop al trebilor din afară, pe care nu o mai deține astăzi în lume decât (tot) M.S. Regele Mihai I. Acesta a revenit în ţară din lunga sa vizită în Anglia (și în Elveția), pe 20 decembrie 1947, iar pe 22 decembrie, la Palat, cu ceremonialul cuvenit, a învestit trei ierarhi: pe Mitropolitul Justinian al Moldovei, pe Arhiepiscopul Firmilian al Craiovei şi pe Episcopul Sebastian al Maramureșului”.

„Instalarea noilor arhierei s-a făcut duminică, 28 decembrie 1947. Peste două luni, pe 27 februarie 1948, înceta din viaţă Patriarhul Nicodim la vârsta de 84 de ani. După trei luni în care este locțiitor de patriarh, Sfântul Sinod îl alege patriarh pe Justinian, care va fi întronizat pe 6 iunie 1948” – menționează Ciachir.

…”DACĂ NU SE STRICA MAȘINA”

Se pare ca totul a pornit de la faptul ca automobilul cu care era transportat Dej spre București s-a stricat pe traseu.

„Anania povestea” – relatează Ciachir, „că ori de câte ori venea vorba despre evadarea lui Dej, Patriarhul Justinian repeta: „Maşina aceea, dacă nu se strica maşina…”. Reieşea că maşina în care se afla evadatul Gheorghiu-Dej s-a defectat în apropierea locuinței sale. Anania nu știa mai mult”.

In memoriile sale, Gheorghe Apostol, „și îi dau crezare” (spune Ciachir), povestea ca, „în vederea aducerii lui Dej la București după evadarea sa din lagăr în noaptea de 13/14 august 1944, Ion Gheorghe Maurer a primit o sumă mare de bani ca să cumpere o mașină cu care Dej să ajungă la București”.

„Însă Maurer a mâncat o mare parte din bani și atunci a închiriat o mașină al cărei șofer era simpatizant comunist. Mai întâi, Maurer a întârziat câteva ore la întâlnirea cu evadatul de lângă Coloana Infinitului. După ce s-au urcat în mașină, la Târgu-Jiu, Dej, celălalt evadat și Maurer, mașina s-a stricat după câțiva kilometri de mers. Dintr-o comună de acolo, trecând peste dealuri, însoțiți de câteva călăuze, Dej și ceilalți au ajuns într-un târziu la Râmnicu Vâlcea”.

„Dacă Maurer cumpăra o mașină ca lumea, Gheorghiu-Dej și parohul Bisericii Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea nu s-ar fi întâlnit niciodată„

„Tot aşa cum’ – observa Ciachir -„dacă preotul Ioan Marina nu ar fi fost văduv prin deces, nu se putea călugări și nu putea intra ulterior în ierarhia bisericească. Însă revin la evadare: am citit și versiunea oferită de răposatul Maurer doamnei Lavinia Betea într-un volum de dialoguri și mi s-a părut cusută cu aţă albă. Îl cred pe Gheorghe Apostol. Dej a petrecut zece zile la Vâlcea, în locuința părintelui Ioan Marina, și a ratat lovitura de palat din după-amiaza zilei de 23 august 1944, unde comuniștii n-au fost reprezentați de el, ci de Lucreţiu Pătrăşcanu şi de Emil Bodnăraş„.

„PROVIDENȚIALUL PĂRINTE”

Pe 27 mai 2017, mai mulţi lideri religioşi ortodocşi şi istorici români (lideri ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, membri ai Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) și ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)) s-au întâlnit la Mănăstirea Dervent din Constanţa, in cadrul seminarului (inițiat de BOR) „Rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist“, unde s-a discutat despre activitatea preoților dobrogeni în perioada comunistă.

Una dintre temele seminarului s-a axat pe „Providențialul Părinte Patriarh Justinian“, in dezbatere fiind mandatul primului lider al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian Marina (1901-1977), instalat după instaurarea regimului comunist din România.

„PROVIDENȚA’ SI EFECTELE EI

Radu Preda, președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a menționat că unii îl consideră bolșevic, iar alții sfânt pe Patriarhul Justinian. „Nu! A fost pur şi simplu providential! L-a trimis providența (n.r. și nu credem ca, prin „providența”, Radu Preda se referea la faptul ca Maurer a închiriat o mașina defecta pentru evadarea lui Dej), atunci când era nevoie de el, nici mai devreme, nici mai târziu. A fost omul potrivit la vremurile de prigoană. Orice formă de exagerare, într-o parte sau alta, contrazice complexitatea istorică“, a declarat președintele IICCMER, citat de adevarul.

„Reabilitarea lui Iustinian Marina înseamnă reabilitarea lui Stalin și Dej! – afirma teologul, scriitorul şi traducătorul Cristian Bădiliță, care, in 2017, critica ferm (pe Facebook) decizia „nomenclaturii BOR” de a-l reabilita pe controversatul Iustinian Marina.

„Dacă nu se convertesc imediat la Evanghelie, căpeteniile BOR vor sfîrsi mai rău decît Ceaușescu!”

El atrăgea atenția, in 2017, asupra ipocriziei BOR, precizând:

„Vă reamintim că nici acum, la aproape trei decenii de la Revoluție, BOR nu recunoaște în mod oficial martiriul numeroșilor preoți și călugări ortodocși dispăruți în bezna închisorilor comuniste. De asemenea, deși a primit solicitări repetate în acest sens, Patriarhul Daniel (asupra căruia planează mari semne de întrebare privitoare la activitatea de dinainte de ’89) refuză în mod constant să-i primească, în audiență, pe reprezentanții foștilor deținuți politici.  

*în 1932, la vârsta de 31 de ani, devine director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea şi preot slujitor la catedrala episcopală din același oraș, apoi paroh a l unei biserici centrale, pomenite mai sus.

***

 Verdi, titanul, se stinge din viata la 27 ianuarie 1901...

Giuseppe Verdi s-a născut pe 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole din comuna Busseto, în apropiere de Parma, părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, fiind proprietarii unei mici ferme, Osteria Vecchia.

De la vârsta de patru ani a primit lecții particulare de latină și italiană de către profesorul din sat, Baistrocchi, iar la șase a fost înscris la școala locală. A învățat să cânte la orgă și era atât de pasionat de muzică, încât părinții i-au oferit în cele din urmă o spinetă. Talentul lui era deja evident în anii 1820–21, când a început să cânte în corul bisericii locale, iar după moartea lui Baistrocchi, Verdi, care avea doar opt ani, a devenit organist oficial și a început să fie plătit pentru truda sa. După puțin timp Antonio Barezzi, un prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și îi plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat, iar în 1832, la vârsta de 19 ani, se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student.

Reîntors la Busseto, primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, cu care va avea doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, iar în 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera „Oberto, conte di San Bonifacio”.

În 1840 tânărul compozitor va fi profund afectat de moartea Margheritei, soția sa, care se îmbolnăvise la doar 26 de ani de encefalită virală, apoi de moartea consecutivă a celor doi copii. Descurajat, se gândea să abandoneze muzica, dar după doi ani, în 1842, obține un succes triumfal cu opera „Nabucco” la Scala.

Începe o perioadă în care Verdi muncește „ca un ocnaș”, cum spune chiar el, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia care își doreau mereu alte și alte lucrări ale lui Verdi. Între anii 1843 și 1850 compune 13 opere și tot în această perioadă începe o relație sa cu Giuseppina Strepponi, soprana din Lombardia, căreia îi spunea Peppina, vedeta care cântase în „Nabucco”.

În 1848 Verdi se mută la Paris și din 1851 până în 1853 compune trei capodopere, cunoscute sub numele de „Trilogia populară”: „Rigoletto”, „Il Trovatore” și „La Traviata”. Compozitorul se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea „Sant’Agata” din Busseto, unde cei doi vor locui cea mai mare parte a timpului, iar în 1857 se vor căsători.

Din 1861, compozitorul se implică în politică, numele lui devenind un simbol al mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, iar în 1874 este numit senator în parlamentul italian. Pentru festivitățile deschiderii Canalului de Suez, în 1869, compune opera „Aida”, în 1887 va avea premiera „Otello”, iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, compune opera „Falstaff”, după care se retrage la „Sant’Agata”.

În ultimii ani de viață muzicianul s-a implicat într-o serie de acțiuni filantropice, în 1894 a publicat o piesă în beneficiul victimelor cutremurului din Sicilia, iar în 1895 a decis să construiască și să utileze o casă de odihnă pentru muzicienii pensionari din Milano, Casa di Riposo per Musicisti, și un spital în apropiere de localitatea sa natală, Busseto. Ultima compoziție majoră a lui Verdi, setul coral “Patru piese sacre”, a fost publicată în 1898. Pe 21 decembrie 1901, în timp ce se afla la Grand Hotel din Milano, a suferit un accident vascular cerebral. Marele compozitor a murit pe 27 ianuarie, la vârsta de 87 de ani, și inițial a fost înmormântat într-o ceremonie privată la Cimitero Monumentale din oraș. O lună mai târziu trupul său a fost mutat în cripta Casei di Riposo și cu această ocazie a fost organizată o ceremonie oficială în timpul căreia reputatul dirijor Arturo Toscanini a condus un cor format din 820 de muzicieni care i-au adus un ultim omagiu ilustrului dispărut prezentând aria „Va, pensiero” din Nabucco, în prezența a aproximativ 300.000 de oameni care au vrut să fost prezenți la funeraliile lui.

***

 Într-un sat, o vacă grasă,

Cum sunt vacile tâmpite,

Dar frumoasă şi lăptoasă,

S-a gândit să se mărite.

Boii, de la mic la mare,

Au venit cu tot belşugul,

Toţi voiau să se însoare,

Că-s deprinşi să tragă jugul.

Vaca,, însă ,ca o fată,

Cu avere şi trusou,

Îi respinge îngâmfată :

„Cum să mă mărit c-un bou ?”

”E un cal prin curţi vecine,

Care pătimaş mă strânge,

El e genul meu, tip bine,

Armăsar sadea, pur- sânge !”

Vaca, tot făcându-i curte,

Îşi atinse idealul,

După tratative scurte,

S-a căsătorit cu calul.

„Ah, ce şansă pe mireasă !”

Comenta în pom o cioară,

„El – aristocrat de rasă.

Ea – o biată pierde-vară.”

Dar curând , ce tragedie !

Vaca se certă cu calul,

Pân’departe-n deal la vie,

S-auzea întreg scandalul.

În zadar, când stingea lampa,

Vaca-n fiecare noapte,

Se plimba făcând pe vampa,

Cu ispitele-i de lapte.

Ba , mai mult, se întâmplase,

Ca jucând pe îndrăgostita,

Calul, furios, îi trase ,

Două palme cu copita !

Şi atunci, cu dezolare,

Vaca prinse a pricepe,

Cum că soţul ei mai are,

Trei amante, toate iepe.

Asta-i prea de tot, îşi zise,

Îl dau dracului de cal.

Şi-ntr-o seară părăsise,

Domiciliul conjugal.

Slabă, galbenă,uscată ,

De necazuri şi nevoi,

Vaca noastră, resemnată,

Se întoarse printre boi.

Dup-atâta chin şi jale,

Vaca multe a-nvăţat.

Primul bou ieşit în cale,

Îl acceptă de bărbat.

Nunta lor a fost vestită,

Că s-a dus prin văi ecoul,

„Ce pereche potrivită !

Vaca noastră şi cu boul.”

Ea comandă , el ascultă.

El cu munca , ea tapaj.

Este, fără vorbă multă,

Tipul clasic de menaj.

Totuşi, vaca ( ne şopteşte,

un măgar) , c-aşa-i măgarul,

Prin păduri mai zăboveşte,

Uneori cu armăsarul.

Dar, eu cred că-i calomnie,

Măgăria ce ne-o spune.

Totul e , că-n căsnicie,

Treaba merge de minune.

Vaca poate, ştie satul,

Chiar şi grajdul să-l răstoarne.

Boul nu-i decât bărbatul.

Ca dovadă, poartă coarne !

Şi aşa, trec ani şi ani,

Şi precum am prins de ştire,

Au făcut şi trei juncani,

Şi trăiesc în fericire.

În povestea mea , de faţă ,

Nu e nici un lucru nou,

Pentru orişicare vacă,

Soţul ideal e-un BOU

       Autor ~necunoscut~

***

 DRAMELE ACTRIȚEI DEMI MOORE

Demi Moore a fost una dintre cele mai de succes actriţe în perioada anilor ’90, datorită rolurilor din filme precum „G.I. Jane”, „Ghost”, „A Few Good Men”, „Striptease” şi „Indecent Proposal”. Este una dintre cele mai frumoase și mai bogate femei de la Hollywood, cu o avere estimată la 200 de milioane de dolari, însă nu a avut deloc o viață ușoară.

Demi Moore provine dintr-o familie unde lipseau armonia și liniștea. S-a născut în data de 11 noiembrie 1962, în Roswell, New Mexico. S-a lăsat de scoală la vârsta de 16 ani, orientându-se spre meseria de Pin-up-Girl, care consta din a se lăsa fotografiată în posturi erotice. În acelaşi an, s-a căsătorit cu muzicianul Freddy Moore, al cărui nume avea să-l păstreze pentru totdeauna, deşi cei doi s-au despărţit 4 ani mai târziu.

Demi s-a înscris la cursuri de teatru după ce a fost inspirată de vecina sa care era de aceeaşi vârstă. A apărut în câteva reviste pentru adulţi, acest lucru stârnind alte controverse, căci se pare că era minoră la acel moment.

A început să joace în diverse filme, iar în cele din urmă a prins roluri serioase. Demi Moore a fost nominalizată în anul 1990 la Globurile de Aur. În această perioadă s-a numără printre cele mai bine cotate actrițe americane, fiind prima actriță care a primit pentru un film („Striptease”), un onorariu de 10 milioane de dolari. Ulterior, a jucat roluri alături de importante vedete precum Robert de Niro, Patrick Swayze, Tom Cruise, Robert Redford sau Michael Douglas.

„Dacă porţi în suflet apăsătoarea greutate a ruşinii şi a traumelor nerezolvate, oricâţi bani şi oricât succes şi celebritate ai avea, nu înseamnă nimic.”, spune Demi Moore în cartea autobiografică „Inside Out” (în română „Din suflet”), în care nu se ferește să povestească toate nenorocirile care au aruncat-o în calea drogurilor și a alcoolului.

Demi Moore a scris în carte despre problemele pe care le-a avut cu drogurile şi alcoolul la jumătatea anilor 1980. Actrița a mai suferit o cădere în anul 2012, la finalul mariajului cu mai tânărul Ashton Kutcher, când fiicele ei nu-i mai vorbeau şi ea a ajuns să cântărească doar 46 de kilograme. I s-a făcut rău în timpul unei petreceri şi a fost spitalizată după ce a fumat canabis sintetic şi a inhalat oxid de azot. [sursa]

Demi Moore a fost vândută chiar de mama sa

În cartea de memorii, actriţa povesteşte și un episod terifiant, mai exact cum a fost violată de un bărbat care a plătit-o pe mama ei. Într-un interviu difuzat în emisiunea ”Good Morning America”, Demi i-a mărturisit prezentatoare Diane Sawyer că l-a găsit pe presupusul violator la ea acasă.

Ea a povestit că după ce a fost violată, bărbatul i-a spus că mama ei i-o vânduse pentru suma de 500 de dolari. Avea 15 ani la vremea aceea. „A fost viol. Şi o trădare devastatoare, dezvăluită de întrebarea crudă a unui bărbat: «cum se simte să fii făcută târfă de mama ta pentru 500 de dolari?»”, a spus actriţa la postul de televiziune ABC.

Demi Moore şi-a făcut debutul în film în 1981. Rolul ei principal în „Fantoma mea iubită”, filmul cu cele mai mari încasări din acel an, i-a adus o nominalizare la Globul de Aur. În 1996, Moore a devenit cel mai bine plătită actriţă din istoria filmului, când a primit un onorariu de 12,5 milioane de dolari pentru rolul din filmul „Striptease”.

Demi Moore și Bruce Willis au divorțat după 13 ani de căsătorie

Căsnicia cu Bruce Willis și mai apoi prietenia care o leagă de acesta este, poate, cel mai bun lucru care s-a petrecut în viața vedetei. Demi Moore și Bruce Willis au divorțat în anul 2000, după 13 ani de căsnicie, dar se vizitează și azi, iar actrița are o relație excelentă cu actuala soție a lui Willis, mai tânăra Emma Heming Willis.

Bruce Willis și Demi Moore au împreună trei fete, Rumer (34 de ani), Scout LaRue Willis (31 de ani) și Tallulah (28 de ani). După divorț, Demi Moore s-a orientat spre bărbați mai tineri, astfel că s-a îndrăgostit de Ashton Kutcher în anul 2003. În ciuda diferenței de vârstă de 16 ani dintre ei doi, Demi și Ashton s-au căsătorit în septembrie 2005, însă iubirea lor nu a durat prea mult.

Problemele au început în 2010, odată cu infidelitățile lui Ashton. Relația lor s-a terminat cu un divorț, în anul 2013. Acela a fost și momentul în care Demi a intrat în depresie și a trebuit să se interneze într-o clinică de reabilitare.

Demi Moore a fost recunoscută nu doar pentru talentul său actoricesc, ci și pentru frumusețea ei și pentru modul în care a reușit să rupă tiparele tradiționale ale frumuseții hollywoodiene. Cariera ei a avut momente de vârf și câteva eșecuri, dar rămâne una dintre actrițele remarcabile ale industriei cinematografice americane.

***

 ELENA GHICA, INTELECTUALĂ RAFINATĂ

Elena Ghica, cunoscută și ca Dora d’Istria, a fost o scriitoare, istorică și feministă cu origini româno-albaneze, cu scrieri în limbile franceză, italiană și câteva în greacă. A fost membră a familiei Ghica, având parte de o educație vastă, călătorind prin Europa, acolo unde a cunoscut personalități importante ale vremii, impresionând cu inteligenţa sa şi câştigând respectul lumii intelectuale europene, deşi în România numele său nu este foarte cunoscut.

Elena Ghica: originile şi copilăria

Elena Ghica s-a născut în data de 3 februarie 1828, București, Țara Românească, făcând parte din influenta familie Ghica, din care provin domnitori și mari boieri din Țara Românească și Moldova. Primul Ghika cunoscut în Țările Române și fondator al familiei Ghica a fost Gheorghe Ghika Vodă, zis „cel bătrân”, domn al Moldovei (1658-1659) și al Țării Românești (1659-1660), care era aromân, originar din Zagoria, în Macedonia, de unde a plecat în Fanar. Elena Ghica era fiica marelui ban de Craiova Mihail Ghica (zis și Mihalache Ghica, care a trăit între anii 1794-1850) și a Caterinei Ghica, fiind nepoata de frate a domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) și Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842). Grigore al IV-lea Ghica a fost cel dintâi domnitor pământean al Țării Românești, după un secol de domnii fanariote.

Elena Ghica a fost cea mai mare din cei şase copii ai familiei, care număra trei băieţi şi trei fete. Şi-a petrecut copilăria în palatul părintesc al lui Mihail Ghica, un adevărat muzeu în care erau colecţionate antichități, picturi și sculpturi, iar biblioteca găzduită aici era extrem de valoroasă şi de dimensiuni impresionante. În acest loc remarcabil şi în această atmosferă de mare valoare intelecuală, Elena a avut prilejul să îi cunoască pe marii literați ai momentului, precum Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu sau Dimitrie Bolintineanu.

Educația deosebită de care a avut parte aceasta i-o datorează și mamei sale de origine greacă, Catinca Ghica, aceasta fiind prima româncă traducătoare și publicistă și una dintre cele mai frumoase femei ale acelor timpuri. Aşadar, nu e de mirare că Elena Ghica a devenit un copil-minune, căci la vârsta de cinci descifra deja tainele limbilor greacă veche și greacă modernă, ale limbii latine, francezei, italianei, englezei, dar și a limbii germane.

Dacă din punct de vedere intelectual, Elena Ghica dovedea preocupări atât de variate, aspectul său fizic impresiona în egală măsură. Scriitorul şi unul dintre biografii săi, Armand Pommier, remarca: „Figura sa de un oval perfect, cu o mare puritate a liniilor în toate detaliile lor, era de o paloare strălucitoare, subliniată de tonuri roze, și animată de ochi negri magnifici, ale căror priviri penetrante și vii respirau bunătatea și bunăvoința; părul șaten încorona fruntea sa largă și bine dezvoltată sub care străluceau toate luminile geniului.”

Nevoită să fugă din ţară, iar apoi izgonită din Rusia

Elena Ghica a fost nevoită să părăsească ţara la 14 ani şi să plece cu familia în străinătate. Perioada adolescenţei şi-a dedicat-o studiilor. A studiat la Viena, Veneţia şi Berlin. S-a întors în ţară, la Iaşi, împreună cu familia la vârsta de 21 de ani, într-o scurtă vizită.

L-a vrăjit cu frumuseţea ei pe ofiţerul rus Alexandr Kolţov Masalski, care a văzut-o la un bal. Elena Ghica s-a căsătorit în 1849, la Iaşi, şi a părăsit ţara cu soţul rus pentru a se stabili la Sankt Petersburg. Se spune că frumuseţea Elenei i-a uimit pe ruşi. Prinţesa româncă, care picta extraordinar, a câştigat în Rusia un premiu la concursul de peisaje organizat de muzeul Ermitaj.

Ideile liberale ale eruditei prinţese nu i-au făcut însă viaţa bună în Rusia. ”Dora D`Istria urmă pe bărbatul său în Rusia unde a stat vreo 5-6 ani până când în timpul războiului din Crimea, opţiunile sale foarte liberale făcură pe miniştrii să-i spună neted că altă ţară, nu imperiul lui Nicolae I s-ar potrivit mai bine cu obiceiurile şi pornirile spiritului ei”., scria Ionescu Gion în volumul ”Portrete istorice”.

Intervenţiile prinţesei în viaţa politică, comentariile liberale şi nonconformismul acesteia i-au atras duşmani. Se spune că la Sankt Petersburg, prinţesei românce i s-ar fi spus „politica, dacã se poate, sã nu vã mai intereseze”. Ba mai mult, după invazia Țărilor Române de către Rusia, în octombrie 1853, a protestat vehement, fiind foarte aproape de exilul în Siberia.

A preferat să plece din ţara în care nu-şi putea exprima liber ideile. În data de 26 aprilie 1855, a plecat din Rusia, alături de fiul ei. Nu a divorţat şi, oficial, a rămas principesa Kolţov-Masalski, deşi în fapt s-a despărțit de soțul ei. Pentru lumea artistică, după separarea de soţ şi de Rusia, va fi cunoscută drept Dora D`Istria.

S-au făcut multe presupuneri în legătură cu numele ales de prinţesă pentru cariera literară. Se spune că a ales Istria pentru că ar fi vrut să-şi sublinieze apartanenţa balcanică, familia sa având origini albaneze. S-a mai spus că ”Dora” ar veni de la cuvântul ”dor” şi poate acesta a fost modul în care prinţesa, care a trăit departe de ţară, a vrut să-şi exprime sentimentele constante de dor faţă de patria sa şi de neamul românesc pe care l-a promovat pe meleaguri străine.

Elena Ghica, prima femeie alpinist şi o luptătoare pentru egalitate între femei şi bărbaţi

Prinţesa s-a stabilit în Elveţia, la Arau. Acolo a escaladat vârful Moench, din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind astfel prima femeie din istorie care a reuşit această performanţă. Şi-a expus experienţa în cartea ”La Suisse allemande et l’ascension de Moench”, publicată la Paris şi Geneva, în anul 1856. A scris articole şi studii despre literaturã, geografie, istorie, artă la publicaţii de renume din străinătate. S-a spus despre Dora d’Istria că a fost şi un jurnalist strălucit. 

Patriotismul ei nu poate fi pus la îndoială. Cu toate că a fost nevoită să trăiască mai mult pe meleaguri străine, era mereu interesată de soarta românilor şi spunea: „Îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”.

Scrisul a fost domeniul care a consacrat-o pe prinţesa româncă în srăinătate. A abordat domenii vaste, scriind cărţi despre folclor, despre situaţia femeilor din Orient, istorie, artă. A scris articole şi studii despre literaturã, geografie, istorie, artă la publicaţii de renume din străinătate. S-a spus despre Dora d’Istria că a fost şi un jurnalist strălucit. A fost o luptătoare pentru drepturile femeilor.

Pentru că a militat pe alte meleaguri, activitatea de feminista a prinţesei este mai puţin cunoscută în România, deşi a fost prima femeie din ţară care a luptat pentru emanciparea femeii.Cea mai cunoscută lucrare a sa a apărută în anul 1869 şi s-a numit “Despre femei de o femeie”. Cartea prezintă statutul femeii, situaţia materială şi socială a femeilor şi militează pentru obţinerea drepturilor egale cu bărbaţii.

Feministă convinsă, Dora a susţinut că femeile sunt egale bărbaţilor, între-o epocă în care astfel de idei păreau extravagante. A pledat chiar pentru superioritatea femeilor în anumite domenii. Tot pentru drepturile femeilor a militat şi în “Les femmes en Orient”, carte apărută în anul 1859. A publicat, de-alungul carierei sale de scriitoare, în şase limbi: franceza, italiana, greaca, rusa, germana şi engleza. Scrise departe de ţară, lucrările sale nu au fost traduse în română.

Şi-a lăsat averea Primăriei Bucureşti

Opera literară a Dorei d’Istria este una bogată, cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară, dar şi pagini de etnografie, etnologie şi folclor al popoarelor din Balcani. Cărţile ei au fost publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză.

Cea mai erudită prinţesă pe care a avut-o România a murit pe 17 noiembrie 1888, în casã din Florenţa, numită Villa D`Istria.

”Prin testamentul olograf ce s-a găsit după moarte, Dora D`Istria, după mici legături lăsate fraţilor şi servitorilor săi, instituie moştenitoare a averii sale din România pe Primăria Bucureşti, însărcinează pe Primăria Florenţa a vinde Villa D`Istria în folosul institutului de surdo-muţi.”, a mai arătat scriitorul Ionescu Gion în ”Portrete Istorice”.

Şi-a lăsat averea Primăriei din Bucureşti cu menţiunea de a fi folosită pentru administrarea spitalului Pantelimon, unitate care a fost ctitoria familiei Ghica. La dorinţa sa a fost incinerată, iar cenuşa sa a fost depusã la Cimitirul “Trespiana” din Florenţa. A lăsat în urmă o moştenire spirituală importantă care, din păcate, semenilor din ţara sa le-a fost mai puţin cunoscută.

***

 FRANCISC PĂCURARIU A SCRIS ISTORIE

„Primăvara Românească”.

Da, puțini își mai amintesc, dar spre sfârșitul anilor 1960 a existat o scurtă, însă exuberantă ”Primăvară Românească”. După retragerea trupelor sovietice de ocupație (1958), după plecarea ”consilierilor” ruși care ne aduseseră pe Moș Gerilă, lupta de clasă, deschiaburirea și lagărul de la Canal, după eliberarea ultimilor deținuți politic (1964) și la București începuse să răsară soarele. De scris s-a putut întotdeauna scrie, dar de prin 1965 s-a putut și publica, și încă în tiraje de sute de mii.

Publicul se bătea pe romanele lui Marin Preda sau Eugen Barbu, așteptam cu nerăbdare apariția săptămânalului ”România Literară” (condus de fostul deținut politic George Ivașcu) și dădeam șperț pentru a obține cea mai recentă carte străină, publicată de Editura ”Univers” (director – prof. Romul Munteanu). Scriitorii ”aveau voie de la Stăpânire” să scrie despre subiecte pe care manualele școlare încă nu îndrăzneau să le abordeze, cum ar fi anii ocupației sovietice. Și astfel a apărut literatura ”Obsedantului Deceniu”; dacă până atunci poezia fusese vârful de lance, după 1965 încet-încet romanul s-a impus ca gen literar dominant.

Ispita romanului.

Dintotdeauna, Francisc Păcurariu ( de la a cărui naștere se împlinesc 105 ani) s-a considerat în primul rând poet, și abia apoi ziarist și eseist. Ce-i drept, a debutat în 1940 ca poet, în ”Tribuna Ardealului”. Dar, ajuns la vârsta maturității, și el s-a lăsat vrăjit de ”Primăvara Românească” a anilor 1960 și s-a apucat de roman. În acei ani era ambasador la Atena. Grecia era sub dictatura ”coloneilor negri”, de ieșit în oraș se ieșea numai în grup, viața culturală locală practic nu mai exista – așa încât Francisc Păcurariu avea timp berechet de scris. Iar în viața oricărui bărbat vine o vreme când te năpădesc amintirile tinereții; dacă pentru scriitorii din țară tinerețea însemna anii ”Obsedantului Deceniu”, pentru Francisc Păcurariu însemna anii ocupației ungare în Transilvania de Nord. Reamintim faptele: la 30 august 1940, sub presiunea lui Hitler și Mussolini, România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Regatului Ungariei: Diktatul de la Viena (1940 – 1944). Francisc Păcurariu a fost unul dintre puținii intelectuali români rămași în teritoriul vremelnic cedat, iar romanul său ”Labirintul” (1974) relatează povestea tristă a anilor de ocupație ungară: șovinism revanșard, crime hungariste, epurare etnică, genocid rasial...

”Labirintul”. 

Francisc Păcurariu provenea dintr-o familie etnic mixtă, de aceea a rememorat sobru, fără patimă inutilă atmosfera ocupației ungare a Transilvaniei de Nord. Mai mult: mărturia sa nu putea fi negată, mare parte dintre personajele acestui roman autobiografic mai trăiau la acea vreme! A fost o mare surpriză pentru publicul românesc: subiectul fusese interzis vreme de 30 de ani, de dragul ”frăției socialiste” cu Ungaria lui János Kádár, marele prieten al Moscovei. Asta a generat un mare succes de public: în cei 40 de ani care au urmat, romanul a fost reeditat de 6 ori, tirajul total depășind un sfert de milion de exemplare.

Diktatul de la Moscova.

Și au trecut anii, iar în 1988 – 1989 Uniunea Sovietică a intrat în criză. Liderul de la acea vreme, Gorbaciov, a perfectat o înțelegere cu Occidentul: cedarea ”Lagărului Socialist” în schimbul unor credite de peste 100 de miliarde $. În majoritatea Statelor ”socialiste”, tranziția spre democrație s-a efectuat la ordinul Moscovei, prin demiterea vechii echipe de conducere. În Republica Democrată Germană însă, lucrurile au mers mai greu: liderul comuniștilor germani, Erich Honecker, nu se lăsa dus. La care în mai 1989 Gorbaciov i-a convocat la Moscova pe președintele ungar, Mátyás Szürös, și pe ministrul ungar de Externe, Gyula Horn. Cei doi, vechi agenți ai spionajului sovietic, au fost instruiți cum să declanșeze o criză internațională de proporții, deschizând frontiera cu Austria și înlesnind trecerea în Occident a zeci de mii de cetăţeni est-germani.

A fost o ”migrație” amplu mediatizată, care a determinat căderea lui Honecker. La schimb cu acest serviciu, Szürös și Horn au cerut sprijinul Moscovei pentru redobândirea Transilvaniei. Fostul secretar general al Tratatului de la Varșovia, Ivan P. Aboimov, va confirma unui jurnalist rus, pe 26 aprilie 2005, că „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluționeze astfel problema Transilvaniei”.

Gorbaciov nu s-a ostenit să le explice tovarășilor unguri că avea înțelegeri pe bani buni cu Occidentul și nu-și putea permite să marșeze la planul lor, care prevedea ample incidente interetnice în Transilvania, urmate de o intervenție militară. I-a lăsat să creadă că Moscova îi va sprijini. Iar comuniștii ”reformiști” din Ungaria au acționat în consecință. La 8 iulie 1989 a avut loc la București întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Cu această ocazie, prim-ministrul Miklos Németh și ministrul de Externe Horn s-au întâlnit cu Ceaușescu. Întrevederea a fost intermediată de Mihail Gorbaciov. Ungurii au pretins de la obraz că Transilvania nu aparține României – iar Gorbaciov nu i-a contrazis.

Zorile însângerate.

În lunile care au urmat, comuniștii unguri – revopsiți ca ”socialiști” – au trecut la pregătirea unui conflict interetnic în Transilvania. Precum am demonstrat prin documente oficiale ( https://www.edituradecarte.ro/produs/targu-mures-zori-insangerate/ ), asta a dus la incidentele interetnice din 19 – 20 martie 1990, regizare de securitatea comunistă ungară la Târgu Mureș. La acel moment, ”prietenul lui Gorbaciov”, Ion Iliescu, care se afla la conducerea României, a realizat că Moscova îi ascunde foarte multe lucruri, cum ar fi înțelegerile Kremlinului cu guvernul revanșard de la Budapesta. Iar dacă va continua să acorde credit nelimitat rușilor, curând va zbura de la Putere – așa cum pățiseră deja comuniștii ”revopsiți” din celelalte State socialiste.

Această conștientizare a fost grăbită de apariția reacției românilor majoritari la resurecția revizionismului ungar: medii sociale din ce în ce mai ample au devenit conștiente de caracterul trădător, antinațional al politicii promovate de CFSN\CPUN în ceea ce devenise între timp ”problema Transilvaniei”. Spre sfârșitul lui ianuarie 1990 apar primele inițiative care, în timp relativ scurt, vor duce la constituirea Uniunii ”Vatra Românească”. 

”Vatra Românească”.

Propaganda comunist-securistă ungară s-a străduit să prezinte fenomenul ”Vatra Românească” ca o creație a ”Securității române”. Documentele oficiale, aflate la CNSAS, spun însă altă poveste: departe de a fi un ”paravan” al serviciilor de informații românești, Uniunea ”Vatra Românească” constituia o țintă, un mediu care trebuia ținut sub supraveghere. Dându-și seama că, dacă nu stăpânește situația, va pierde alegerile din mai 1990, în ultimele zile ale lunii aprilie 1990 conducerea CFSN\CPUN a instruit Serviciul Român de Informații ”să aibă în atenție” Congresul Uniunii ”Vatra Românească”, care urma să se deruleze la Târgu Mureș, în perioada 4 – 6 mai 1990. Iar SRI raporta: „Vor participa patru cadre de informații la lucrările conferinței”. Deghizați în ”jurnaliști”!

Deci, în mai 1990, serviciile românești de informații nu aveau acces la mediile de conducere ale ”Vetrei Românești” și nici măcar nu aveau agentură printre delegații la Congres. Iar atunci apare o întrebare legitimă: dacă n-a fost mâna SRI, cum a apărut și s-a dezvoltat atât de rapid o inițiativă civică de asemenea amploare?

Scriind istorie fără voia sa.

Apariția ”Vetrei Românești”, în primele luni ale anului 1990, m-a fascinat: în istoria românilor sunt puține exemple de reacții civice de asemenea amploare. În 1996 am devenit ofițer SRI și am dobândit un acces mai amplu la informații despre acea perioadă. Iar mulți dintre colegi trăiseră acele momente și-mi puteau oferi detalii suplimentare. Am ajuns curând la concluzia că ”Vatra Românească” a fost o reacție identitară apărută în mediul intelectualității române din Transilvania, care s-a extins rapid fiindcă mai toți din acel mediu știau că, după lozinca ”Afară, afară cu românii și evreii din Ardeal!”, urmează curând masacrele, precum la Ip, Trăsnea și Moisei. Ca în 1940 – 1944, da – exact așa cum relata romanul lui Francisc Păcurariu, ”Labirintul”. Pe care mai toți îl citiseră.

Fără să vrea, Francisc Păcurariu a contribuit deci, prin opera sa, la scrierea unei pagini de istorie civică, esențială pentru devenirea ulterioară a națiunii noastre. Pentru un scriitor, nu există mai mare onoare!