***

 "CUM ÎȘI VĂD COPIII MAMELE".

Sondaj în rândul copiilor din grădiniță.

Acestea au fost unele dintre cele mai amuzante răspunsuri!!!🤣🤣🤣❤

Cine este șeful în casa ta?

1. Mama nu vrea să fie șefa, dar trebuie să fie pentru că tatăl meu este comic.🤔

2. Mama mea. Îți poți da seama după ce mi-a inspectat camera. Vede chiar și ce se află sub patul meu.🫢

3. Cred că mama mea, dar numai pentru că are mai multe de făcut decât tata.🫡

De ce a făcut Dumnezeu mamele?

1. Pentru că sînt singurele care știu unde sînt lucrurile în casă.🤔

2. În principal pentru a face curat în casă.🤭

3. Pentru a ne ajuta atunci când ne nășteam.❤️

4. Să fim iubiți.❤️

Cum a făcut Dumnezeu mamele?

1. El a folosit pământ, așa cum ne-a făcut pe toți ceilalți.🤭

2. Cu magie plus superputeri și amestecate foarte bine.❤️

3. Dumnezeu a făcut-o pe mama mea la fel cum m-a făcut pe mine, doar că a folosit părți mai mari.🤔

4. Cred că i-a luat mult timp să le facă, pentru că tata spune că uneori femeile sunt foarte complicate.🫢

Ce ingrediente a folosit?

1. Dumnezeu a făcut mame din nori și păr de înger și tot ce este bun pe lume și un pic de rău.🤭

2. A trebuit să înceapă cu oase de om, iar apoi cred că a folosit mai ales frânghii.🤣

3. Cred că cu multe flori ...❤️

De ce Dumnezeu ți-a dat-o pe mama ta în loc de o altă mamă?

1. Pentru că suntem rude.🤣

2. Pentru că Dumnezeu știa că mă iubea mai mult decât alte mame.❤️

3. Pentru că semănăm atât de mult.🤣

Ce fel de fată era mama ta?

1. Mama mea a fost întotdeauna mama mea și nimic altceva.🤔

2. Nu știu de ce nu am fost acolo, dar cred că trebuie să fi fost foarte șefă.🤣

3. Se spune că era foarte drăguță.❤️

Ce trebuia să știe mama ta despre tatăl tău înainte de a se căsători cu el?

1. Numele său de familie.🤣

2. Dacă ar fi vrut să se căsătorească cu ea.👌

3. Ei bine... dacă are o slujbă și dacă îi place să facă cumpărături.🤣

De ce s-a căsătorit mama ta cu tatăl tău?

Pentru că tatăl meu face cele mai bune spaghete din lume și mama mea mănâncă foarte multe. 🤣

2. Pentru că îmbătrânea.🤣

3. Bunica mea spune că e din cauză că nu și-a pus șapca de gândire.🤣

4. Pentru ca ea să fie mama casei.❤️

Care este diferența dintre mame și tați?

1. Mamele muncesc la serviciu și acasă, iar tații se duc la serviciu.👌

2. Mamele știu cum să vorbească cu profesorii fără să-i sperie.🤣

3. Tăticii sunt mai înalți și mai puternici, dar mamele au adevărata putere, pentru că trebuie să le ceri permisiunea atunci când vrei să dormi la bunica acasă.🤭

4. Mamele au magie pentru că te fac să te simți bine fără medicamente.❤️

Ce face mama ta în timpul liber?

1. Mamele nu au timp liber.👍

2. Dacă o auzi, ea plătește facturi... în TOATE zilele...🤣

3. Cred că... muncește.❤️

Ce ar face ca mama ta să fie perfectă?

1. Pe dinăuntru este deja perfectă, dar pe dinafară cred că un pic de chirurgie plastică.🫢

2. Să nu mă mai cicălească atât de mult și să mă lase să mă uit mai mult la televizor.🤣

3. Să știe să joace fotbal...🤣

Dacă ai putea schimba ceva la mama ta, ce ai schimba?

1. Are o chestie ciudată de a mă ruga mereu să fac curat în cameră. Asta aș schimba de ea.🤣

2. Aș face-o pe mama mai deșteaptă, ca să știe că fratele meu m-a lovit primul și nu eu.🤣

3. Aș vrea ca acei ochi invizibili pe care spune că îi are în ceafă să dispară...🤣

depenet 

@ toată lumea

***

 Când părinții îmbătrânesc: lasă-i să îmbătrânească cu aceeași dragoste cu care te lasă să crești, lasă-i să vorbească și să spună în repetate rânduri povești cu aceeași răbdare și interes cu care au auzit-o pe a ta când erai copil (a), să aibă dreptate, ca de atâtea ori lasă câștigi, lasă-i să se bucure de prietenii tăi, de discuțiile cu nepoții tăi, lasă-i să se bucure de trăirea printre obiectele care te-au însoțit de mult timp, căci suferă simțind că le rupi bucăți din viața lor, lasă-i să greșească, ca de atâtea ori tu ai greșit LASĂ-I SĂ TRĂIASCĂ și încearcă să-i faci fericiți ultima porțiune de drum pe care le lipsește, așa cum ți-au dat mâna lor când ai pornit-o pe a ta, pentru că atunci când pleacă spre cer, va fi mângâiere să-ți amintești că i-ai tratat cu răbdare 

**"

 POVESTEA LUI JACK NICHOLSON

Actorul Jack Nicholson împlineşte 86 de ani. Actor, producător, scenarist şi regizor, Nicholson s-a născut la 22 aprilie 1937, la Neptune, New Jersey.

Copilăria lui Jack Nicholson 

Jack Nicholson a crescut ştiind că bunica îi este mamă, mama sa reală, June Frances Nicholson, o dansatoare de revistă, fiindu-i prezentată drept soră mai mare. A aflat adevărul abia în 1975.

A urmat liceul Manasquan şi, deşi avea rezultate bune la învăţătură, nu a dorit să-şi continue studiile la colegiu.

A plecat în Los Angeles, în 1954, unde June, cea pe care o credea încă sora sa, avea un apartament. Aici a prestat diverse munci cu o jumătate de normă, fie în magazine cu jucării, fie în cadrul unui departament de animaţie al studiourilor MGM.

A fost remarcat de producătorul Joe Pasternak, care i-a oferit un loc la cursurile de actorie ale lui Jeff Corey, cât şi posibilitatea de a se pregăti la teatrul The Players Ring.

În perioada când a jucat în teatru, Nicholson a fost observat de producătorul şi regizorul, Roger Corman, care l-a distribuit în anul 1958 în filmul ''Cry Baby Killer'', în care a interpretat rolul unui adolescent, care se considera vinovat de o crimă, acesta fiind debutul său în cinematografie, potrivit www.jack-nicholson.info.

Timp de câţiva ani, nu a avut decât apariţii sporadice în seriale de televiziune şi în filme semnate de Roger Corman, printre care comedia neagră ''Little Shop of Horrors'' (1960), urmată de ''The Raven'' (1963), ''The Terror'' (1963), ''Back Door to Hell'' (1964), ''Ride in the Whirlwind'' (1965), ''The Shooting'' (1966), ''The St. Valentine's Day Massacre'' (1967).

În 1967, a scris scenariul pentru ''The Trip'', iar un an mai târziu a fost co-scenarist pentru ''Head'' (1968). S-a aflat pentru prima dată pe scaunul regizoral în 1971, cu filmul ''Drive, He Said'' (1971).

Rolul care l-a consacrat pe Jack Nicholson

Rolul care l-a consacrat a fost cel al unui avocat dependent de alcool, George Hanson, în filmul ''Easy Rider'' (1969), care i-a adus şi prima nominalizare la Oscar, pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1970.

A urmat producţia ''Five Easy Pieces'' (1970), care i-a adus în 1971 cea de-a doua nominalizare la Oscar, de data aceasta la categoria cel mai bun actor în rol principal.

Următoarea apariţie de succes a fost în comedia neagră ''The Last Detail'' (1973), primind în 1974 cea de-a treia nominalizare la Oscar, tot la categoria cel mai bun actor în rol principal.

În 1974, a jucat în ''Chinatown'', în regia lui Roman Polanski, aceasta fiind una dintre cele mai apreciate prestaţii actoriceşti ale sale, care i-a adus, de altfel, în 1975 cea de-a patra nominalizare la Oscar.

Jack Nicholson, actorul de trei Oscaruri și șapte Globuri de Aur

Câştigă, în 1976, mult râvnita statuetă, cu rolul din producţia ''One Flew Over the Cuckoo's Nest'' (1975), după romanul omonim scris de Ken Kesey, potrivit imdb.com. Pentru prestaţia din acest film a fost premiat şi de Academia Britanică, în 1977, pentru cel mai bun actor.

În 1980, Nicholson reuşeşte o altă interpretare remarcabilă, de data aceasta în adaptarea cinematografică a romanului ''The Shining'', scris de Stephen King. Anii '80 au adus o schimbare în tipologia rolurilor abordate de actor, acesta trecând de la cele subtile, care-l consacraseră până atunci, la roluri comice, mai neobişnuite.

A oferit, astfel, câteva interpretări excepţionale, remarcându-se în ''Reds'' (1981) pentru care în 1983 a câştigat din partea Academiei Britanice premiul pentru cel mai bun actor, pelicula ''Terms of Endearment'' (1983), care i-a adus în 1984 cel de-al doilea Oscar din carieră, şi în ''Batman'' (1989).

Anii '90 au adus alte prestaţii excepţionale din partea actorului, în filme precum ''A Few Good Men'' (1992), ''Wolf'' (1994), "Blood and Wine" (1996) sau ''As Good As It Gets'' (1997), pentru acesta din urmă primind, în 1998, cel de-al treilea Oscar.

A continuat să se bucure de succes cu proiecte precum ''About Schmidt'' (2002), pentru care, în 2003, a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal. Au urmat ''Anger Management'' (2003), ''Something's Gotta Give'' (2003), ''The Departed'' (2006), ''The Bucket List'' (2007), ''How Do You Know'' (2010), ''I'm Still Here'' (2010).

Pe lângă cele trei Oscar-uri, Jack Nicholson a mai fost distins, de-a lungul carierei, cu şapte premii Globul de Aur, dar şi cu premiul pentru întreaga activitate, oferit de Institutul American de Film (1994), potrivit imdb.com.

În decembrie 2008, a fost inclus în California Hall of Fame, iar în 2010 în New Jersey Hall of Fame. În 2011, a primit titlul onorific de doctor în arte frumoase din partea Universităţii Brown din Providence, Rhode Island, SUA.

Viața personală

A fost căsătorit cu Sandra Knight, din 1962 până în 1968.

Cea mai lungă relaţie a lui Nicholson a fost cu actriţa Anjelica Huston (1973-1990), fiica regizorului John Huston.

A trăit o poveste de dragoste şi cu actriţa Rebecca Broussard (1989-1994), dar și cu Lara Flynn Boyle (1999-2004).

Jack Nicholson are șase copii.

Primul copil al starului din Shining, Jennifer Nicholson (59 de ani), s-a născut în 1963, în timpul căsătoriei lui cu Sandra Knight. Șapte ani mai târziu, a venit pe luime Caleb Goddard (52 de ani), din relația cu Susan Anspach, colega sa din Five Easy Pieces. În 1981, Nicholson și-a întâmpinat al treilea copil, Honey Hollman (42 de ani), cu modelul Winnie Hollman. Honey a fost crescută de mama ei în Danemarca. Cu actrița Rebecca Broussard are doi copii: Lorraine (33 de ani) și Ray (31 de ani). În 1994, și-a întâmpinat fiica cea mică, Tessa Gourin (28 de ani), după o relțaie cu Jennine Gourin. Jack și Tessa au stat însă departe unul de celălalt.

***

 ETHEL ȘI JULIUS ROSENBERG PE SCAUNUL ELECTRIC

La 19 iunie 1953 au fost exceutati la NY Ethel si Julius Rosenberg sub acuzatie de spionaj în favoarea URSS. Procesul incepuse la 6 martie 1951. Sunt singurii spioni care au sfîrşit pe scaunul electric. În vremuri de pace, de obicei, spionilor li se dă o pedeapsă grea într-un tribunal. Se face tam-tam in presă pentru a induce o anumită stare în populaţie. Apoi, după ce ispăşesc o parte din pedeapsă, sunt schimbaţi cu alţii, capturaţi de tabăra adversă. Nu e greu de găsit clienţi pentru că toată lumea spionează pe toată lumea. Checkpoint Charlie din Berlin a ajuns celebru pentru schimburile de spioni efectuate la graniţa pactului de la Varşovia cu NATO.

De ce s-au făcut vinovaţi soţii Rosenberg ? De vînzarea secretelor primei bombe atomice. Făceau parte dintr-o reţea de spionaj controlată de Moscova. În anii 40 au livrat sovieticilor mai multe dosare top-secret despre experienţele americane de la New York şi Los Alamos din cadrul „proiectului Manhattan’. Au fost arestaţi după ce o rudă, David Greenglas, cumnat cu Iulius Rosenberg , frate cu Ethel, şi el membru al reţelei, i-a denunţat la FBI. FBI făcea o anchetă despre scurgerile de informaţii din zona cercetărilor atomice. Ancheta pornise de la descifrarea codurilor folosite de ambasada sovietică. Mesajele transmise Moscovei au arătat existenţa unor cîrtiţe. Prima victimă Klaus Fuchs, arestat şi judecat în Anglia. Mai multe persoane au fost arestate în SUA în cadrul acestei investigaţii. Era clar că Moscova înfiltrase agenţi la Los Alamos, unde se realiza prima bomba atomică, dar şi în alte locuri unde cercetătorii lucrau la o altă bombă, cea cu hidrogen.

Cei doi Rosenberg au fost anchetaţi, găsiţi vinovaţi de spionaj şi deferiţi justiţiei. Procesul a avut o largă expunere mediatică. Era vîrful războiului rece, SUA şi URSS se găseau într-un conflict armat în Coreea. Opinia publică americană era cuprinsă de îngrijorare şi chiar panică. Sursa principală a acestei stări de spirit era faptul că URSS făcuse primele teste nucleare reuşite în 1949. SUA priveau monopolul atomic ca principalul lor factor de siguranţă. Pierzînd monopolul armei atomice s-au simțit ameninţate. E şi perioada în care senatorul Joe Mc Carthy declanşează vînătoarea de vrăjitoare şi întreţine isteria anticomunistă, o adevărată spionită, etc. Cei suspecţi de activităţi comuniste sau proURSS în anii 30-40 erau puşi pe liste negre, anchetaţi de Comisia pentru Cercetarea Activităţilor Antimericane prezidată de senator. Cei găsiți în culpă îşi pierdeau joburile, o parte dintre ei au făcut și închisoare. Multe celebritaţi au avut de a face cu Comisia – scritori, scenarişti, actori, regizori – Bertolt Brecht, Charlie Chaplin, Dashiel Hammet, Lillian Hellman, etc. Pe acest fundal istoric a avut loc procesul celor doi Rosenberg.

Sentinţa in procesul celor doi s-a dat la 5 aprilie 1951. Execuţia a avut loc doi mai tîrzu, în 1953 la 19 iunie, la închisoarea Sing-Sing din NY. În cei doi ani dintre sentinţă și execuţie a avut loc o mişcare în SUA, dar mai ales în Europa, pentru eliberarea celor doi, consideraţi victime ale sistemului, nevinovaţi etc. S-au organizat nemumărate demonstraţii, s-au înaintat petiţii. Avocaţii au cerut recurs, s-au făcut apeluri nenumărate pentru a casa sentinţa ori a amîna execuţia. Au scris lui Ike Eisenhower pentru a fi graţiati, ceea ce preşedintele american a refuzat.

Opinia publică a fost mobilizată. URSS a profitat din plin aruncînd anatema asupra sistemului juridic american. Era o probă de cinism totuşi. Dovezile aduse la proces în privinţa vinovaţiei lui Julius Rosenberg au fost de necontestat. A fost spion sovietic, a trădat secrele bombei atomice, a controlat o reţea de spioni sovietici. În ceea ce priveşte rolul soţiei, Ethel Rosenberg, în întreaga afacere, lucrurile sunt mai puţin clare. Ce s-a putut proba cert este că a fost la curent cu activităţile soţului ei. Știa că este spion sovietic. A fost aşadar complice, cel puţin. La proces ca şi în anchetă soţii Rosenberg nu şi-au recunoscut niciodată vinovăţia.

Cei doi au fost din tinereţe simpatizanţi comunişti. În timpul războiului URSS şi SUA au făcut parte din aceeaşi alianţă militară. Ideea lor a fost să anuleze monopolul SUA asupra bombei tomcie, care crease un dezechilibru între cele două puteri şi era o ameninţare la adresa patriei comunismului, URSS. Trebuia restabilit echilibrul. Aşadar URSS trebuia să beneficieze de bomba atomică. De la acest raţionament, pînă la spionaj în favoarea Moscovei nu a fost decît un pas, chiar dacă acest pas a însemnat trădare.

Au sfirşit pe scaunul electric. Destui au considerat pedeapsa mult prea mare şi chiar nedreaptă. Unii au acuzat procesul de anti-semitismi. Cei doi erau evrei. Teză greu de susţinut devreme ce judecătorul Kaufman era evreu. Acuzaţia ţinea să acopere valul de antisemitism din ultimii ani ai vieţii lui Stalin ( mort in 5 martia 1953). Caracterul sentinţei reflectă mai curînd îngrijorarea SUA pentru pierderea monopolului atomic. A fost o reacţie emoţională care voia – cred – să spună că nu poţi spiona SUA, nu poţi să le faci rău, şi să rămîi nepedepsit.”

***

 DEM RĂDULESCU „BIBANUL”

Dem Rădulescu, pe numele său real Dumitru R. Rădulescu, s-a născut în data de 21 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori.

În anii copilăriei, dar mai ales în perioada războiului, a trăit într-o sărăcie cruntă. Obişnuia să mănânce doar vinete împănate şi pâine, iar din cauza acelor vremuri dificile, se spune, a învăţat să vorbească nemțeşte, în gară.

Încă din copilărie îi plăceau spectacolele de teatru, însă mama tânărului nu-i dădea voie, spre exemplu, la spectacolele Teatrului Constantin, fiindcă era prea mic pentru a avea voie să privească femeile dezbrăcate care apăreau pe scenă.

În anul 1943, a văzut primul spectacol din viaţa lui, “Gioconda iubeşte”, cu Maria Tănase.

A absolvit liceul în oraşul natal, perioadă în care a primit porecla „Bibanul”. Despre acest moment actorul avea să mărturisească: „Tata era negustor de peşte, în piaţa din Vâlcea. Fratele meu mai mare a luat într-o zi un biban frumos, l-a învelit într-un ziar şi l-a dus la şcoală, cu gândul să i-l dea profesorului, ca să-l arate ca material didactic elevilor. Mai întâi lui i-au spus copiii «Bibanu’». După aia mi-au zis «Fratele lu’ Bibanu’», pe urmă porecla s-a prins de mine. Acolo am apărut pentru prima dată cu numele ăsta: Rădulescu-Bibanu’. După ce am intrat la Teatru, m-am pomenit într-o zi că un student din anul III, vâlcean de-al meu, striga după mine «Mă, Bibanule!». Şi «Bibanu’» am rămas”. Însă se spune că Dem Rădulescu nu permitea chiar oricui să-l strige ”Bibanu”, fiind foarte selectiv cu cei din jur care avea acest „privilegiu”.

În tinereţe a fost boxer de performanţă, la categoria semi-mijlocie, obţinând chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Râmnicu Vâlcea.

Cariera în actorie a lui Dem Rădulescu

La vârsta de 17 ani, Dem Rădulescu a debutat ca actor amator, la un bal organizat de fanfara gării.

Mai apoi, a început să publice în reviste județene și s-a aflat tot mai des pe scenă, acasă, la Râmnicu Vâlcea. La una dintre aceste reprezentațîi este urmărit de actorul Aurel Rogalski, care îl sfătuiește să dea examen la Teatru.

A fost admis la Facultatea de Teatru, pe care o încheie, în anul 1954, ca şef de promoţie – cu rol în spectacolul de absolvire “Cei din urmă”, jucând alături de profesoara de la clasă, Irina Răchiţeanu-Şirianu – şi este repartizat direct, aşa cum prevedea regulamentul din acele vremuri, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Acolo a ajuns sub coordonarea marelui regizor Sică Alexandrescu, despre care Dem Rădulescu avea să afirme, în anul 1998, că „a fost al doilea tată al meu. El m-a construit“.

Piesa sa de debut a fost „Mielul turbat“, scrisă de Aurel Baranga şi, de aici, începea cariera colosală a marelui actor. În anul 1956, a câștigat premiul I pentru interpretare cu piesa “Steaguri pe turnuri” (unde îl juca pe „banditul” Rijikov), la un concurs pentru tineri actori.

A fost prieten cu Ion Cojar și cu Liviu Ciulei, iar cu ultimul a colaborat pentru personajul Farfuridi din „O scrisoare pierdută”, unde a avut colegi de excepție: Rodica Tapalagă, Petre Gheorghiu, Ștefan Bănică, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Cioranu și Ciulei însuși, care avea să îl numească pe Dem Rădulescu, „un actor de geniu”.

În teatru, s-a remarcat întruchipând personaje în piese de I.L.Caragiale (“O scrisoare pierdută” – Caţavencu, Farfuridi, Cetăţeanul turmentat, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, “D’ale Carnavalului”), Mihail Sebastian, Aurel Baranga (“Siciliana”, jucată în 1600 de reprezentaţii), Maiakovski (“Ploşniţa”), Bernard Shaw, Shakespeare, Haşek (“Soldatul Sveik”) etc. E a jucat mai ales pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de mari actori, îndrumat de mari regizori, de aici rezultând spectacole memorabile. A rămas fidel acestui teatru, dar a mai avut colaborări cu Teatrul Bulandra şi cu Teatrul de Comedie.

Deşi Dem Rădulescu era un geniu al comediei, avea o mare şi profundă cunoaştere a tragediei în general şi a tragediilor shakespeariene în special.

În anul 1959, Dem Rădulescu şi-a făcut debutul în cinematografie, în „Telegrame”, o producţie de comedie românească regizată de Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi, nominalizată la Palme d’Or, Festivalul de la Cannes, în acelaşi an. Distribuţia filmului a fost una de excepţie, printre colegii de scenă ai lui Dem Rădulescu aflându-se Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Nicky Atanasiu, Horia Căciulescu, Jules Cazaban, Ștefan Ciubotărașu, Mișu Fotino, Alexandru Giugaru, Mircea Șeptilici, Horia Șerbănescu, Carmen Stănescu, Vasilica Tastaman, Grigore Vasiliu-Birlic sau Florin Vasiliu.

Au urmat mai multe filme, care au făcut o ţară întreagă să râdă. Dem Rădulescu a interpretat monologuri, iar alături de mari actori de comedie, scheciuri în diverse emisiuni de televiziune. Pe lângă activitatea din teatru, film şi televiziune, a fost profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, la secţia actorie, formând generaţii întregi de actori remarcabili. Foştii săi studenți au mărturisit că orele cu Dem Rădulescu erau fabuloase și că plecau de la curs cu dureri de maxilare și de burtă, dar şi cu foarte multe lucruri pe care le-au învăţat. 

Cele două iubiri ale Bibanului

Dem Rădulescu a fost căsătorit cu actrița Paula Rădulescu, de care mai apoi a divorțat, căsătorindu-se cu eleva sa de la I.A.T.C., actrița Adriana Șchiopu.

Paula a vorbit despre relația lor după mulți ani de la despărțire. Paula se consideră o norocoasă, pentru că „nu se atingea nimeni de ea” în timpul căsniciei cu Bibanul.

„Pe vremea aceea, la Râmnicu Vâlcea, seara se ieşea la plimbare pe bulevard. Şi gaşca din care făceam parte bătea bulevardul, ne întâlneam pe sub castani. Se pare că obiceiul acesta era de pe vremea când Dem Rădulescu era de vârsta mea, el fiind mai mare decât mine cu nouă ani. Într-o seară, m-a ochit în timp ce era cu un prieten de-ai lui căruia i-a zis «Cine e fata aia? Aş vrea să o cunosc şi eu». Iar prietenul lui îi spune «Stai că mă duc să o scuz».

Aşa se făcea atunci, adică să se scuze că vrea să mă cunoască Bibanu’. Iar eu i-am zis că nu vreau să îl cunosc. Ştiam cine este pentru că era deja vedetă, nu aveam cum să nu fi auzit, mai ales că era tot din Vâlcea. Până la urmă m-a convins prietenul lui să îl cunosc. Am făcut cunoştinţă în acea seară, iar după trei luni ne-am căsătorit.”, a povestit Paula Rădulescu.[sursa]

Pe cea de-a doua soție, Adriana Şchiopu, a cunoscut-o la Mangalia. „Ne-am cunoscut la Mangalia în 1973 şi de atunci nimic nu ne-a mai despărţit. Ne-am căsătorit în 1984, iar doi ani mai târziu am avut-o pe Irina.“, astfel îşi începea povestea Adriana Şchiopu.

„Spectacolul îl făcea pe scenă. A fost foarte selectiv cu oamenii din jurul lui. Era un om de casă, un familist. El se dăruia şi acasă, nu numai pe scenă. Ne-a făcut să simţim că suntem centrul universului. Deseori, o lua pe Irina şi ieşeau la plimbare noaptea. Îi plăcea mai mult aşa, să nu fie recunoscut de oameni.“, povestea actriţa.

Moartea lui Dem Rădulescu

Dem Rădulescu a murit în urma unui infarct, în data de 17 septembrie 2000. Avea 69 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Bibanul a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. De asemenea, a fost recompensat post-mortem cu titlul de cetățean de onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea. iar în 2016, de Ziua Mondială a Teatrului, a primit postum o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului și Placheta Orașului București, în semn de recunoaștere și prețuire pentru întreaga sa activitate în domeniul teatrului și filmului.

***

 FEREASTRA SPRE INFERN A LUI CEHOV: „SALONUL NR. 6”

Salonul numărul 6 din oraşul fără nume este însuşi infernul. Dar nu infernul celest şi muzical al lui Dante, nu cel geometric şi terifiant al lui Kafka, nu cel milanez şi atât de straniu al lui Buzzati. Infernul cehovian este un infern rus, saturat de miasme pestilenţiale, încărcat de logoree şi copleşit de violenţa ce se nutreşte din brutalitatea seculară. Infernul cehovian este cel din urmă cerc, locul în care ajung, spre a nu se mai putea salva, cei care străbat vămile dezamăgirii, alienării, indiferenţei, nebuniei. Aici, în acest domeniu guvernat de incurie şi vegheat de gratiile sordide, aici, în acest domeniu stăpânit de mâna aspră şi arbitrară a paznicului Nikita, aici, în acest domeniu al uitării şi al letargiei, se află inima întunericului din proza lui Cehov.

Condiţia umană

Poetica lui Cehov îşi află, în ”Salonul nr. 6”, ilustrarea ei sobră şi tragică. Acolo unde atâţia dintre contemporanii săi preferă exaltarea profetică sau angajarea ideologică, Cehov alege luciditatea privirii cu care explorează tărâmul concentraţionar creat prin neputinţă, ratare, delăsare şi corupţie. Privirea lui Cehov este atentă la dozajul delicat de sinceritate şi monstruos din firea omenească. Cei care se află în infernul său sunt, în cele din urmă, o parte a Rusiei şi a omenirii înseşi. Infernul rus al lui Cehov devine, cu fiecare frază, un infern ce ne cuprinde pe toţi.

Delabrarea salonului numărul 6 oglindeşte patologia unei întregi societăţi pentru care empatia faţă de suferinţa celuilalt a incetat să mai existe. În locul omului concret se preferă frazele şi raţionamentele, în locul realităţii se ivesc cărţile, masa de joc sau alcoolul. Concretul suferinţei este ignorat, căci stabilitatea răului face parte din stabilitatea lumii întregi.

Infernul lui Cehov este unul în care aparenţele contează. Nebunia este, de la un punct încolo, refuzul de a accepta regulile lumii în care te afli. Păcatul care îl condamnă, social, pe Raghin, directorul de spital, este apropierea de unul dintre pensionarii salonului, locvacele Gromov. Linia este trecută şi un mecanism implacabil al execuţiei publice se pune în mişcare. Odiosul meschin Hobotov, cel care râvneşte la casa şi la poziţia lui Raghin, îi anunţă, prin meticulozitatea lui primitivă, pe cei care, în veacul XX, vor turna în evul stalinist, cu precizia unui ceasornic, amoral şi arivist.

Dar polifonia lui Cehov este cu mult prea subtilă spre a împărţi pe oameni în îngeri şi demoni. Raghin însuşi este o rotiţă în mecanismul care îl striveşte, căci, adâncit în lectură şi în ratare, a privit salonul nr. 6 ca pe un spaţiu în care nimic nu se poate înfăptui cu adevărat. Răul din Raghin este unul rusesc: este răul reflecţiei sterile, al monologului care nu duce nicăieri, al neputinţei de a schimba ceea ce mai poate fi schimbat. Raghin este împins spre infern nu doar de cei care îl privesc ca pe un străin, ci şi de propria sa natură intimă.

Infernul lui Cehov este străjuit de prezenţa ce va fi semnul veacului XX: brutalitatea oarbă şi tâmpă. Pumnii grei ai lui Nikita apără ordinea unei lumi în care doar ordinea contează. O ordine care implică supunerea, arbitrariul, teroarea şi crima. Violenţa lui Nikita, mai mult decât gratiile sordide, îi anunţă lui Raghin, devenit pacient, sosirea în infern. Libertatea de a filosofa lasă loc revelaţiei suferinţei şi apropierii morţii. Moartea lui Raghin se consumă în acest decor golit de măreţie. În halatul său afumat, apoplectic, Raghin îşi contemplă sfârşitul. Pentru el, ca şi pentru K. sau Giovanni Drogo, aşteptarea s-a încheiat.

Coborârea în infernul lui Cehov are simplitatea tragică a unei depoziţii clinice. Nu se află în acest text nimic exaltat şi nimic grandilocvent, ci doar puterea literaturii de a îmbrăţişa omenescul în varietatea lui polifonică. Coborârea în infernul lui Cehov aşterne sub paşii cititorului treptele teribile ale indiferenţei şi singurătăţii: cruzimea şi disperarea palpită în miezul salonului său, ca un astru ce nu se poate stinge niciodată, hrănit de răul ce creşte,implacabil.

**"

IOAN PETRU CULIANU, MORT LA 41 DE ANI

Ioan Petru Culianu până la plecarea din România

Ioan Petru Culianu s-a născut la Iași, într-o zi de 5 ianuarie 1950. Familia sa este una din cele mai cunoscute familii din Iași cu o ascendență deosebită. Tată, Sergiu Andrei Culianu era avocat de prestigiu iar mama, Elena Bogdan era profesor universitar doctor la UAIC în domeniul chimiei anorganice.

Străbunicul patern Neculai Culianu a fost Rector al Universității „Al.I.Cuza” din Iași iar bunicul matern, Petru Bogdan a fondat prima catedră din România de Chimie fizică, fiind și rector, prorector al UAIC. Paul Zarifopol, Garabet Ibrăileanu sau Mihail Sadoveanu făceau parte din tabloul rudelor familiei Culianu, familie de boieri moldoveni de viță cum se zice.

Timp de 12 ani, între 1956 și 1967, Ioan Petru Culianu studiază la Iași, la toate ciclurile școlare. Anul 1967 este crucial pentru destinul său. Decide să se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din București. A absolvit, specializându-se pe Renaștere. Era pasionat de misticism, Cabală, având mereu o aură de mister în jurul existenței sale.

Ioan Petru Culianu și evadarea în lumea liberă: Italia, Olanda, SUA

Ioan Petru Culianu ura extremele fie ele de stânga sau de dreapta. Asta nu l-a împiedicat să aibă totuși, o iubită, în Occident, pe Paola, membră a „Brigade Rosse”, organizație italiană de extremă-stângă. Prin 1977, Paola a fost anchetată pentru implicarea în trafic de arme. Dar cum a ajuns în Occident? Evident, printr-o conjuctură complexă. Deși anticomunist, dizident, a făcut parte din organizațiile PCR. Așa a putut în 1972, să plece la Perugia în Italia cu o bursă. A rămas acolo, cerând azil politic.

A fost trimis într-un lagăr de refugiați la Latina, unde a fost testat dacă nu era infiltrat al Securității, dată fiind poziția familiei sale. S-a spus că acolo a început să fie atras de ideea monahismului. Pe fondul unei stări depresive, a existat informația că s-ar fi gândit la sinucidere. Totuși, din 1973, a primit rezidența italiană și a putut studia la Milano, la Universita del Sacro Cuore, istoria religiilor, având o a doua licență, cu accent pe gnosticism.

A reușit să predea în Olanda la Groningen, de la absolvire, în 1976, până în 1986, când a plecat în SUA. În 1984, a apărut lucrarea care l-a consacrat, „Eros și magie în Renaștere”. A devenit un discipol al marelui filosof și istoric al religiilor Mircea Eliade, la Chicago la Divinity School of Chicago. S-a îndepărtat de acesta, pe fondul dezvăluirilor apărute în spațiul public, potrivit cărora, Eliade, în tinerețe, cochetase cu Mișcarea Legionară. La Chicago, s-a logodit cu Hillary Wiesner.

A publicat o povestire, în 1986, „Intervenţia zorabilor în Jormania”. S-a scris că era ceva SF, dar citită cu atenție, în 1986, ea relata evenimente care se vor petrece în România din 1989 încolo, adică Revoluția și noua ordine a lucrurilor. Filosoful a fost un adept al monarhiei constituționale. A susținut că Revoluția din 1989 fusese influențată de Securitate, KGB. Criticase autoritățile postdecembriste de la București și lipsa de valori morale în cultura românească.

Asasinarea: 21 mai 1991

Ioan Petru Culianu a fost asasinat într-o toaletă a universității unde lucra, pe 21 mai 1991. Moartea sa violentă a alimentat teorii ale conspirației în care autorii lor au amestecat servicii secrete, asociații mistice, presupuse acte de răzbunare. Asasinul, neprins nici astăzi ar fi folosit un model italian de pistol Beretta, calibru mic. S-a scris, că temându-se de moarte, Culianu și-ar fi făcut o poliță de asigurare de viață.

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu care i-a luat un interviu pentru ”Revista 22” ar fi primit la redacție, după moartea sa, „semnalul” pentru ultima carte de la Culianu. Cartea ar fi urmat să apară în vara lui 1991. Este vorba de exemplarul care urma să intre la tipar în tirajul propriu-zis. Cartea urma a se numi„Out of this World” (Călătorii în lumea de dincolo era titlul manuscrisului românesc). Pe pagina de titlu, Culianu îi mulțumea pentru interviu și trecuse chiar data dedicației: 21 mai 1991. Evident, se pare că aceasta ar fi fost ultima urmă scrisă lăsată de profesorul român înainte de a fi ucis.