***

 ANDREA BOCELLI, ORB DE LA 12 ANI

Andrea Bocelli s-a născut pe 22 septembrie 1958, în comuna Lajatico din provincia Pisa-Toscana, Italia, într-o familie de fermieri. A venit pe lume cu o formă gravă de glaucom, o boală a ochiului care produce atrofierea nervului optic, îngustarea câmpului vizual și pierderea progresivă a vederii. Aceasta se întâmpla după ce mama lui a refuzat să facă avort, așa cum au sfătuit-o medicii.

La vârsta de 6 ani a început să ia lecții de pian, iar mai târziu a învățat să cânte la flaut, saxofon, trompetă, trombon, harpă, chitară și tobe, fiind încurajat de familia și de profesorii săi să își dezvolte pasiunea pentru muzică.

Andrea Bocelli a rămas fără vedere de la 12 ani

Andrea Bocelli a orbit total la vârsta de 12 ani, după o lovitură la cap suferită în timpul unui meci de fotbal. În pofida acestei tragedii, într-o situaţie în care mulţi ar claca, în același an, 1970, a câștigat prima sa competiție muzicală, Margherita d’Oro în Viareggio, interpretând „O sole mio”.

În anul 1980 a absolvit școala secundară, fiind un elev sârguincios și curios, după care a început să studieze Dreptul la Universitatea din Pisa.

După ce a terminat facultatea cu titlul de „doctor în drept” a profesat timp de un an ca avocat din oficiu, iar pentru a putea să îşi plătească taxele, Bocelli cânta seara în diferite baruri. La un moment dat a fost descoperit de Luciano Pavarotti, care i-a dat şansa de a cânta alături de el.

În anul 1992, a urmat o clasă de maeștri cu tenorul italian Franco Corelli, în acelaşi an starul rock italian Zucchero înregistrând cu Bocelli un cântec de-ale sale, „Miserere”. Alături de Corelli, a învăţat tehnicile vocale și interpretative ale operei.

În acelaşi an 1992, Andrea Bocelli s-a căsătorit cu Enrica Cenzatti, cu care avut doi fii, însă cei doi s-au despărţit zece ani mai târziu, în anul 2002.

În februarie 1994, Andrea Bocelli a participat la Festivalul de la San Remo la secțiunea „Nou veniți” cu cântecul „Il mare calmo della sera”, câștigând premiul cel mare al secţiunii. La câteva luni distanţă apărea albumul său de debut, numit chiar „Il mare calmo della sera”.

Premii şi recunoaştere la nivel mondial

În anul 1995, a fost invitat din nou la San Remo, interpretând „Con te partiró”, melodie care avea să se regăsească pe albumul „Bocelli”, lansat în primăvara celui an.

În anul 1996, Bocelli a fost invitat să cânte împreună cu soprana engleză Sarah Brightman, care, ulterior, a continuat să cânte alături de el, schimbând titlul cântecului „Con te partiró” în „Time to say goodbye”, pe care l-au reînregistrat împreună cu Orchestra Simfonică din Londra. Această piesă a devenit un hit mondial, albumul vânzându-se în peste 12 milioane de exemplare.

În primăvara anului 1997, a fost lansat albumul „Romanza”, cu care a cucerit întraga lume. Artistul a intrat în topurile muzicale ale lumii, iar albumul a fost distins cu o mulţime de discuri de platină pentru vânzarea a mai mult de 16 milioane de copii. „Romanza” a devenit în acea perioadă cel mai bine vândut album al unui artist italian, din toate timpurile.

La 3 martie 1997, Bocelli a apărut la Hamburg, împreună cu Sarah Brightman, pentru a primi premiul ECHO pentru Cel Mai Bun Single al Anului, iar în august, în acelaşi an, a luat parte la Festivalul Puccini din Torre del Lago în Italia. La 14 septembrie 1997, a primit, la München, premiul ECHO Klassik pentru bestseller-ul anului, pentru albumul său „Viaggio Italiano”, iar la 27 septembrie, a cântat pentru Papa Ioan Paul al II-lea.

În anul 1998, Bocelli și-a făcut debutul în operă, prin rolul Rodolfo, din „La Bohème”, la Teatrul Comunal din Caliagri, iar la 19 aprilie, Bocelli a intrat pe piața americană printr-un concert la J.F.K. Center for the Performing Arts în Washington D.C. Tot în anul 1998, revista People l-a desemnat „unul din cei 50 cei mai frumoși oameni din lume.”

A fost nominalizat, în anul 1999, la Premiile Grammy pentru Cel mai bun artist, fiind prima dată după 38 de ani, când un artist de muzică clasică este nominalizat la această categorie.

A urmat duetul cu Celine Dion, pentru „The Prayer”, coloana sonoră a filmului de animaţie „The Quest for Camelot”, care va câştiga Globul de Aur pentru Cea mai bună piesă şi va fi inclus pe albumul ”Sogno”, apărut în 1999.

În anul 2003, o parte din plaja din Jesolo, pe coasta mării Adriatice, a fost numită Andrea Bocelli, iar în anul 2006, Bocelli va influenţa municipalitatea oraşului său natal pentru a construi un teatru în aer liber, „Teatrul Liniştii”, care este deschis o singură noapte, în fiecare an, în luna iulie, pentru spectacole, la care artistul este nelipsit.

Andrea Bocelli a fost decorat în anul 2006 cu Ordinul Național de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Ofițer, în 2009 a primit Ordinul de Merit Duarte, Sanchez şi Mella, în grad de Ofiţer al Republicii Dominicane, pentru contribuţii la arta internaţională şi cultură, iar la 2 martie 2010 a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame pentru contribuțiile sale în domeniul teatrului.

La 25 martie 2013, Andrea Bocelli a concertat la Bucureşti, la Romexpo, alături de invitaţii săi speciali: sopranele Angela Gheorghiu şi Paola Sanguinetti, dirijorul Marcello Rota, grupul “DIV4S”, grupul “CARisMA”, Cezar Ouatu (reprezentantul României la “Eurovision” la ediţia din acel an), Corul Radio şi Orchestra Naţională Radio.

Căsătoria cu Veronica Berti

În martie 2014, Andrea Bocelli s-a căsătorit cu partenera sa de viaţă, Veronica Berti, care este şi manager al artistului, în cadrul unei ceremonii restrânse ce a avut loc în Toscana. Ziua căsătoriei cuplului a avut o semnificaţie specială, având în vedere că pe 21 martie, în acel an, se împlineau doi ani de la naşterea fetiţei cuplului, Virginia.

În septembrie 2017, celebrul tenor italian a fost spitalizat, în urma unei lovituri la cap suferite după o cădere de pe cal, una din marile sale pasiuni.

Bocelli a realizat numeroase acte de caritate, câteva dintre acestea fiind participarea la Concertul Memorial de la Ground Zero, din New York, în beneficiul victimelor atacurilor de la 11 septembrie, la Festivalul Music of Asia, în 2004, în sprijinul victimelor afectate de tsunami, sau la a 52-a ediţie a Premiilor Grammy, în beneficiul victimelor cutremurului din Haiti, din anul 2010.

În anul 2011, a înfiinţat Fundaţia care îi poartă numele, şi care se ocupă cu sprijinirea oamenilor aflaţi în dificultate din întreaga lume, mai ales în domeniile educaţiei şi sănătăţii.

În ciuda obstacolelor din calea sa, Andrea Bocelli şi-a creat o carieră impresionantă, vânzând milioane de albume în întreaga lume și primind numeroase premii și distincții pentru contribuția sa la lumea muzicală. Artistul este recunoscut nu doar pentru talentul său vocal, ci și pentru capacitatea sa de a transmite emoție și pasiune în fiecare interpretare. Este considerat un artist reprezentativ și un ambasador al muzicii clasice într-o eră în care frontierele genurilor muzicale devin tot mai fluide.

"***

 ARLETTE MARCOVICI, SOȚIA LUI CORNELIU COPOSU

Arlette Marcovici și Corneliu Coposu s-au căsătorit în anul 1942, la București, în prezența lui Iuliu Maniu și a altor lideri ai PNȚ. Din păcate, cei doi nu s-au bucurat de o viață fericită, devenind victime ale sistemului concentraţionar din România comunistă.

Arlette Marcovici şi Corneliu Coposu s-au cunoscut la Constanţa, în anul 1941. Tânărul îl însoţea pe marele om politic Iuliu Maniu care venea în oraşul de la malul mării să se întâlnească cu emisarii noştri stabiliţi la Cairo, care pregăteau ieşirea din război cu aliaţii. S-au cazat la Hotelul Francez, deţinut de familia Arlettei. „Tânăra era frumuşică foc, o blondă naturală, cu ochi albaştri, doar ce terminase liceul. Între cei doi a fost dragoste la prima vedere.“, după cum îşi amintea, Flavia Coposu, sora Seniorului.

Cum oraşul Constanţa era bombardat de ruşi, iar hotelul devenea o ţintă atunci când era luminat, familia Marcovici s-a mutat la Bucureşti, o ocazie perfectă pentru tânărul Corneliu Coposu să îi facă o curte asiduă. După mai puţin de doi ani s-au căsătorit, însă fericirea le-a fost de scurtă durată.

„Unde-i individa?“

În dimineaţa zilei de 13 iunie 1950, la poarta casei familiei Coposu din Bucureşti au apărut trei bărbaţi. Au deschis uşa cu violenţă şi au întrebat: „Unde-i individa?“. „Care individă?“, i-a întrebat mama lui Corneliu Coposu. „Nora dumneata!“.

Cei trei au ridicat-o pe Arlette Coposu şi au plecat, nu înainte de a-i pune pe cei prezenţi în casă să semneze un angajament că nu vor spune nimănui despre faptul că tânăra a fost luată.

Corneliu Coposu era deja arestat după „Înscenarea de la Tămădău“, din dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, când un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti a fost surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane IAR-39, cu scopul de a fugi peste graniţă.

Familia nu a aflat de Arlette nimic timp de 14 ani: nici unde a fost dusă, nici pentru ce.

Acuzată de spionaj în favoarea Franței

După mulți ani de la Revoluție, cercetând arhivele, istoricii au pus cap la cap arhivele vremii și au descoperit de ce a fost acuzată soția Seniorului. Arlette Coposu era acuzată de spionaj în favoarea Franţei şi a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru complicitate la „crimă de înaltă trădare“.

Tânăra frecventa Biblioteca franceză, care iniţial a avut sediul la şosea, apoi s-a mutat pe Bulevardul Dacia, pentru a împrumuta cărţi. „Vorbind perfect franceza, pentru că asta era limba ei maternă, a intrat în relaţii cu custodele de acolo. Dar nu ştim dacă ea a fost arestată pentru acest lucru sau pentru că era soţia lui Cornel.“, a mai spus Flavia Coposu.

Procesul, în care în boxa acuzaţilor se aflau nu mai puţin de 70 de persoane, s-a judecat în spatele uşilor închise, povestea Flavia Coposu. „Nu ne-am putut nici măcar apropia de Tribunal. Mai târziu, am aflat de la avocata din oficiu că erau acolo de toate naţiile şi toate categoriile: de la popi şi călugăriţe, la instructoare de la şcolile franceze. Condamnaţii nu se cunoşteau unii cu alţii, însă toţi au fost acuzaţi că au vrut să dărâme ordinea socialistă“, şi-a mai amintit Flavia Coposu.[sursa]

În cazul Arlettei Coposu, probabil că mai mult decât acuzaţiile presupusului spionaj pentru Legaţia Franţei, la condamnarea sa a atârnat greu faptul că era soţia lui Corneliu Coposu.

Arlette Marcovici, eliberată după 14 ani

Așa se face că Arlette a fost condamnată și a trecut prin mai multe închisori: Malmaison, Jilava, Văcăreşti, Mislea, Miercurea Ciuc şi Oradea. A fost eliberată după 14 ani, bolnavă de cancer. Chiar și așa, a doua zi după eliberare, a vrut să meargă în Bărăgan, acolo unde Corneliu Coposu avea domiciliu obligatoriu, dar nu i s-a dat voie pentru că nu avea buletin.

Cei doi s-au revăzut la 28 aprilie 1964, ziua în care s-a întors Corneliu Coposu din domiciliul obligatoriu. Cuplul regăsit, puternic afectat de regimul sever din închisorile regimului comunist – ambii cu o sănătate precară, Corneliu Coposu era profund emaciat, ajungând la o greutate de 51 kg, de la cele 114 kg de la momentul arestării, primea la scurtă vreme de la eliberare o nouă lovitură, odată cu boala incurabilă a soției, ce avea să îi aducă sfârșitul Arlettei în decembrie 1966, la mai puțin de trei ani de la eliberarea din închisoare.

Arlette Coposu a murit în a treia zi de Crăciun a anului 1966. Avea doar 51 de ani. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu Catolic, în cripta familiei sale. În anul 1995, în acelaşi cimitir a fost îngropat şi Corneliu Coposu.

***

 „BLESTEMUL CĂRȚILOR”, PEDEAPSĂ PENTRU HOȚI

În perioada anterioară tiparului, producerea cărților era un proces extraordinar de migălos. Fiecare exemplar era creat manual, începând cu pregătirea pergamentului, scrierea, laminarea, și, în final, legarea.

De multe ori, mai mulți scribi, adesea călugări, colaborau la realizarea unui manuscris, atent conturând literele într-o caligrafie frumoasă, folosind pene cu vârf de cerneală, alături de ilustrații bogate.

Mânia lui Dumnezeu și blesteme pe cărți

Scribii trebuiau să fie extrem de atenți pentru a evita greșelile, asigurându-se în același timp că liniile erau drepte și că literele aveau dimensiuni uniforme pe întreaga carte. Acest proces consuma mult timp, conferind cărților o valoare deosebită, dar, în același timp, făcea din ele ținte atractive pentru furt.

În Evul Mediu, bibliotecile adesea își păstrau cărțile închise cu lanțuri, pentru a preveni furturile. Scribii însăși foloseau „arme” împotriva hoților de cărți, adăugând blesteme dramatice la începutul și, uneori, la sfârșitul cărților. Aceste blesteme amenințau cu mânia lui Dumnezeu, cu dureri și suferințe insuportabile pe cei care ar încerca să fure o carte.

De exemplu, Biblia Arnstein, scrisă în Germania în secolul al XII-lea, conținea un blestem care spunea: „Dacă cineva va sustrage această carte, să moară; să fie prăjit în tigaie; boala și febra căzătoare să-l măsoare; să fie rupt pe roată și spânzurat. Amin.”

În acele vremuri, furtul de cărți era considerat la fel de grav ca blasfemiile și crimele, iar bibliotecarii jurau să pedepsească aspru pe oricine îndrăznea să își însușească o operă. Pedepsele includeau excomunicarea din Biserică sau damnarea veșnică, iar unii blesteme promiteau chiar moartea agonizantă.

„Viermele de carte să-i roadă codrul”

„Pentru cel care fură, sau împrumută și nu returnează această carte de la proprietarul ei, să se transforme în șarpe în mâna lui și să-l sfâșie. Să fie lovit de paralizie, iar toate membrele sale să fie distruse. Să lâncezească în dureri strigând după milă, și să nu-i înceteze agonia până ce nu va cânta. Viermele de carte să-i roadă codrul [și] flăcările iadului să-l mistuie pentru totdeauna.”

Aceste blesteme nu erau îndreptate doar împotriva hoților potențiali, ci și împotriva celor care tratau cu dispreț cărțile sau nu le respectau. Existau chiar și blesteme împotriva cititorilor insolenți care deteriorau cărțile prin vărsarea băuturii pe pagini sau prin lăsarea petelor de degete unsuroase.

Împrumutul de cărți era descurajat, iar bibliotecarii privau cu dezaprobare pe cei care adormeau cu fața în pagini, strănutau pe cărți sau comiteau alte infracțiuni ce puteau afecta integritatea fizică și durabilitatea cărților.

După inventarea tiparului, blestemele de carte au evoluat de la avertismente cumplite la amenințări subtile, adesea transmise prin imagini ingenioase pe plăcuțele de carte.

***

 CĂSĂTORIA MORGANATICĂ A PRINȚULUI NICOLAE

Căsătoria morganatică dintre printul Nicolae, fratele mai mic al regelui Carol ll, și Ioana Dumitrescu-Doletti, a furnizat multe titluri de prima pagină în Europa. Carol nu vrut să accepte situația, deși și el se pusese într-o situatie asemănătoare cînd e insurase cu Zizi Lambrino la Odesa în septembrie 1918 fără a permisiunea regelui Ferdinand. Era război, căsătoria s-a consumat pe teritoriul ocupat de inamic, după ce printul mostenitor dezertase. În 1931 cînd se produce căsătoria dintre prințul Nicolae și aleasa lui, era pace. Nicolae nu era incorporat, deci circumstanțele erau mult mai lejere. Totuși Carol i-a cerut ferm sa renunțe. Uita prea usor că avea de mai multi ani o legătura nelegitima cu Elena Lupescu și că divortase de principesa Elena mama fiului lui Mihai, mostenitor al tronului. În prealabil abdicase de la tron si fugise la Paris cu Elena Lupescu. o femeie divorțata. Nicolae i-a amintit toate astea. Regele Carol ll era departe de a-i putea da lecții de morală.

Nicolae nu a renunțat la căsătorie. Au urmat discutii aprinse, scandaluri de zăngăneau ferestrele palatului. Numai interventiile reginei Maria a pacificat citeodată lucrurile. Dar certurile intre frati pe acest subiect izbucneau mereu. Regele Carol ll nu a recunoscut căsătoria. Printul Nicolae trebuia să ceara acordul regelui in prealabil, pentru a se căsători. Pentru că aleasa sa era româncă, nu o straină din neam regal, cum prevedeau Constitutia si statutul Casei regale, acordul nu ar fi fost obținut niciodată. În lipsa acestuia Tribunal Ilfov a anulat căsătoria incheiată la Tohani, județul Buzău, de unde se trăgea mireasa. Tertipul folosit de rege împreună cu ministrul de interne, Constantin Argetoianu, a fost să facă dispărut registrul Stării civile. A fost substituit, iar căsătoria celor doi nu apărea în registrul nou. Asadar, nu s-au casatorit! Procedeu de găinari, am zice azi zîmbind, dar rațiunea de stat o cerea. Sau, mai bine zis, capriciul regelui Carol ll.

Nicolae (Nicky) era al patrulea copil – al doilea pe linie bărbăteasca – al reginei Maria si al regelui Ferdinand. Gurile rele birfeau la Curte că Nicolae nu era fiul lui Ferdinand. S-a nascut la 18 august 1903 la Sinaia. A făcut studii in Anglia, la Eton si Oxford. A fost pasionat de automobile si sport – cele de iarnă mai ales. Dupa moartea regelui Ferdinand, printul Nicolae a fost membru al Regenței. A facut parte din micul grup de conspiratori care carol nicolaea pregătit intoarcerea lui Carol pe tron, produsă la 8 iunie 1930. Relatiile dintre cei doi frati au mers bine pina cind a survenit – un an mai tirziu- casatoria printului Nicolae, o casatorie despre care regele Carol ll nu a stiut nimic. Reconcilierea dintre ei n-a mai fost posibilă. Pus să aleagă între exil si desfacerea căsătoriei, a preferat să rămină alături de femeia iubită. Ca efect, a trebuit să părăseasca tara.

Despre Ioana Doletti, știm comparativ, puține lucruri. A trăit în umbra printului Nicolae. Cind cei doi s-au cunoscut – in 1928 la Automobil Club Regal Roman- era foarte măritată cu Radu Saveanu, fiul fostului președinte al Camerei Deputatilor Nicolae Săveanu. Iata ce scrie Constantin Argetoianu în Însemnarile sale. „Prinţul Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, a cunoscut-o la Automobil Club, unde doamna venea să dejuneze cu soţul. Scandalul a izbucnit într-o zi, la poarta Automobil Clubului. Prinţul dejunase cu iubita şi cu soţul ei, coborâseră toţi trei scara şi, când să se despartă, doamna Săveanu, în loc să se urce în maşina conjugală, s-a urcat în cea a Prinţului şi a şters-o fără nicio explicaţie. Săveanu a sărit în a lui şi a pornit după ei. În dreptul palatului Prinţesei Elena, Prinţul a oprit maşina, a scos garda şi… a ordonat arestarea soţului“. Săvenii au divortat și amanții s-au putut căsători la 28 octombrie 1932. Ca recompensă fostul soț a fost trimis ca vice-consul al României la Bruxelles. Cearta cu Carol s-a soldat și cu trimiterea printului Nicolae în Occident.

Nicolae nu a reusit să stea prea mult de departe de casă. Din lipsa de fonduri – pe care le considera neindestulătoare pentru modul lui de trai, sau din alte motive – încălca acordul incheiat- si revenea la Bucuresti unde era semnalat de presă, spre enervarea fratelui său. Scandalurile in familie au continuat. Degeaba intervenea regina Maria. În 1935 apare o ințelegere între rege si printul Nicolae. Nu stim cine a cedat si cit, secretul a rămas in culise. Prințul Nicolae primește diverse functii oficiale, dar onorifice, legate de aviație. Pacea între ei nu dureaza. Doua sunt temele care ii despart 1/ Nicolae nu renunță la soția lui Ioana Doletti si 2/ apropierea printului de Garda de fier, intr-un moment cind Carol ll voia să o elimine de pa scena politcă. Doi ani mai tirziu in 1937, an de recrudescenta a miscarii extrremei drepte(declarată pe față adversară a regelui ) Carol reunește Consiliul de coroană și își exclude fratele mezin din familia regală. Ii retrage si toate titlurile. De vremea ce nu renunță la căsătorie trebuie să părăsească Bucurestiul ca persoană privată, sub numele Nicolae Brana.

Revine in țară o singura dată in 1938 la funeraliile reginei Maria. Impreună cu Ioana Doletti trăieste în Elveția, avind o pensie consistenta asigurată de guvern. In septembrie 1940 Carol este silit să renunțe la tron. Cei doi frați își scriu, își telefonează uneori, dar nu se întilnesc. Carol moare in aprilie 1953 la Estoril in Portugalia. In 1947 se căsătorise (morganatic) cu Elena Lupescu. Nicolae nu a participat la eveniment. La funeraliile Lui Carol s-a dus chiar dacă recunoștea in anturajul său adesea cît de mult îl urîse pentru că s-a opus căsătoriei cu Ioana Doletti, femeia vieții lui. Si în familiile regale există iubire, oricît de puțin am crede.

Ioana Doletti a murit în anul 1963. Printul Nicolae a murit la Madrid, la 9 iulie 1978, în vârstă de 75 de ani, şi a fost înmormântat la Lausanne, alături de Ioana Doletti. Radu Săveanu – dintr-o veche familie de liberali – a fost arestat după ce comuniştii au preluat puterea. A fost inchis la Canal. Arestat din nou in 1960 a fost eliberat în 1963, cind a și murit.

***

 CIORAN ÎNDRĂGOSTIT LA BĂTRÂNEȚE

” Nu am dorit de altfel sã ridic la un nivel sexual relația noastrã dar dacã totuși, aceasta s-a întîmplat, a fost și fiindcã Cioran cãzuse de la început pradã unei asemenea obsesii încît eu am crezut cã trebuie sã-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lãsat sã înțeleagã fãrã echivoc cã nu-l mai prețuiam din aceastã pricinã; dimpotrivã eram chiar furioasã cã m-a pus în situația de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem sã se întîmple…Așa încît a fost minunat cã am putut-o cunoaște pe Simone și cã fãrã a-l jigni pe Cioran, puteam avea și un motiv de a nu mai continua…” Cea care se confesează intr-un interviu, este ultima iubită a filosofului, Friedgard Thoma. Cei doi s-au întilnit prin intermediul scrisorilor. Ea i-a scris în ianuarie 1981 la Paris. El i-a răspuns, spre mirarea ei. Ea locuia la Koln și pregătea o teză în filosofie. Avea 35 de ani, un copil de zece ani și cum spune într-u interviu in 2001, (România literară nr 49, Rodica Binder) chiar ea avea experiențele ei de Cioran si Friedgard Thomaviață. E și o femeie frumoasă. Între cei doi are loc un schimb de scrisori și relația ” se incinge „. E o ” îndrăgosteală din vorbe”, cum se zicea o dată. Azi se intîmplă, dar pe internet.

Friedgard Thoma cunoștea opera lui Cioran din 1979 și o admira. A vrut să cunoască și omul din spatele aforismelor și textelor insolente. E bine să eviți asemenea experiențe, persoana fizică este totdeauna sub autor. Citește-l, dar admiră-l de departe, e mai prudent. Vine la Paris și il cunoaște. Se lasă prinsă de acest personaj, amuzant, erudit, paradoxal. Începe să observe și diferențele dintre imaginea pe care și-o cioran 11cultiva și realitate. Cioran de fapt nu era însinguratul absolut, (cum ar fi fost, devreme ce trăia în mijlocul Parisului !? ) așa cum părea din cărți. Era sociabil, îi plăcea viața, chiar dacă se plîngea de ea tot timpul. Nu o disprețuia, cum dădea impresia. L-am cunoscut la Paris imediat după decembrie 89, deci zece ani mai tîrziu de întilnirea lor. Mi-a făcut impresia unui bătrîn ticăit și țăcănit, cu stereotipurile lui, (avea 80 de ani deja), puțin cabotin, jucînd un rol pe care și-l scrisese singur. Voia să epateze, să nu treci indiferent pe lingă el, deși pretindea contrariul. Rîdea mult, spunea și asculta anecdote, bîrfe, zvonuri. Era curios, chiar indiscret, interesat de aspectele cele mai concrete al vieții cotidiene, de la prețuri, la salarii, apariții editoriale, tiraje, culise, viață bucureșteană, premii, biografii etc.

La aniversarea zilei ei de naștere – la cafeneaua Procope (cea mai veche din Paris) din Saint Germaine des Pres, aproape de locuința lui Cioran din rue Odeon, la 19 iunie 1981 – Cioran – ca un adolescent ispitit de Diavol – ii scrie bilețele pe șervetel. Postura ridicolă, indrăzneață, dar a funcționat. Relația se încinge. Trecuseră doar 6 luni de la primul schimb de epistole. Plimbări prin Jardins Luxembourg, cărți împărtașite, monoloagele și exasperarile lui, etc. Nu lipsește nimic din decorul și ingredientele unei veritabile povești de amor. Condiția lor însă ii contrazice. Cioran esra de decenii semi/îinsurat cu Simone Boue, cum chair el spune, și avea dublul vîrstei ei, 70 de ani, n. 1911. Părea trecătorilor bunicul ei. Cioran nu observa ridicolul situației. Probabil se imagina tinăr, nu se uita prea des în oglindă, nici in cartea de identitate. Femeia care îl insoțea, tinără, frumoasă, citită, era firește flatată de celebritatea insotitorului ei, care, în plus, îi declara și că o iubește și e de de neinlocuit în viața lui. Cioran, dacă ar fi fost mai realist, mai prudent, ar fi rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumatorul ei în meandrele filosofiei. Dar el a vrut să ajunga în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea ca s-a și întimplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma.

Știm această poveste înduioșătoare despre un batirn indragostiti de o femeii tinara, dintr-o carte publicată de ea după moartea lui Cioran și a partenerei lui, Simone Boue. Gestul e cam indiscret și are ceva îndoielnic. Cred, că așa cum a fostflatată de plimbările prin Paris cu Cioran. A vrut să își facă cunoscută acesata idilă neobișnuită cu un scriitor celebru, Far s avra a data o alta iamgiend ecfit ar fi vrut să lase Cioran insusi despre el, apare cam ridicol, etc. Publicarea sscrisorilor corespunde curiozitătii publicului, plăcerii lui de scotoci in biografiile contemparanilor lor. Pentru editori e o afacere, pentru autori la fel, plus notorietatea… Cioran nu apare prea bine, iese cam sifonat, ca un bătrîn ridicol, prins de mrejele unei iubiri venită prea tirziu. La o virsta cind altii se gîndesc la locul de veci. Un episod straniu il descrie pe Cioran într-o plimbare prin cimitirul Montparnasse să îi arate propriul mormînt deja pregătit de devotata Simone Boue. Dar, distrat cum era, nu îl găseste. Ce experiență !

Cum era de așteptat Friedegard Thoma se întoarce la viața reală, iese din balonul de sticlă, din aerul artificial al acestei idile fără viitor pentru a-și întîlni iubitul adevărat, la Koln, cel cu care împarte într-adevăr viața. Cioran știe chiar de la ea și e resemnat, nici nu are încotro. Scrisorile lor se răresc, fără a înceta cu totul. Ne părea a mai avea să-și spună mare lucru sau să îi mai unească ceva. Și devotata Simone Boue știe despre legătura lor, și ea acceptase situația.

Cioran imbătrînește, efectele sunt din ce în ce mai vizibile. Se stinge în iunie 1995 la 84 de ani și este înmormîntat în cimitirul Montparnasse, în mormîntul știut – de data asta găsit. Îl va însoți și Simone Boue, cîțiva ani mai tîrziu, dispărută tragic, înecată în Atlantic, la puțin timp după ce a terminat de transcris în întregime „Caietele lui Cioran”. Friedgard Thoma a găsit că e nimerit să publice scrisorile și să le comenteze intr-o carte, scoțînd astfel la lumină povestea ei cu Cioran. (ediția românească, Friedgard Thoma, ” Pentru nimic in lume”, 2005 ed.EST)

***

 S-A DESCOPERIT UN NOU CAPITOL AL BIBLIEI.....

Un capitol nou din BIBLIE, ascuns într-o traducere veche de 1.750 de ani a EVANGHELIEI după MATEI, a fost descoperit....

Medievalistul GRIGORY KESSEL a făcut o descoperire remarcabilă în timp ce examina manuscrise păstrate în Biblioteca VATICANULUI, folosind tehnici de fotografie cu ultraviolete. A găsit un capitol necunoscut până acum, ascuns într-o traducere siriacă veche a EVANGHELIEI după MATEI, care datează de aproximativ 1.750 de ani....🫢

-Această descoperire face parte din Proiectul SINAI PALIMPSESTS, o inițiativă ce urmărește recuperarea textelor șterse și rescrise de scribi între secolele IV și XII d.Hr. Manuscrisele palimpsestice, în care textul original a fost șters sau răzuit pentru a fi reutilizat, erau frecvente din cauza lipsei materialelor de scris. Însă, cercetătorii de astăzi pot recupera aceste texte vechi iluminând manuscrisele cu lumină fluorescentă sau folosind diferite lungimi de undă ale luminii.

-Prin aceste tehnici, echipa de cercetători a descifrat deja 74 de manuscrise, dar ultima descoperire este cu adevărat specială. Aceasta conține o traducere siriacă, veche cu un secol mai mult decât cele mai timpurii versiuni grecești cunoscute, inclusiv celebrul CODEX SINAITICUS.

„Tradiția siriacă creștină include mai multe traduceri ale VECHIULUI și NOULUI TESTAMENT ”, a explicat KESSEL într-o declarație. „Până de curând, se știa că doar două manuscrise conțin această veche traducere siriacă a Evangheliilor.”

-Traducerea a fost realizată inițial în secolul al III-lea d.Hr. și copiată în secolul al VI-lea, însă nu a fost încă publicată integral. Ea aduce detalii suplimentare față de traducerea greacă a capitolului 12 din MATEI.

-De exemplu, în versetul 1 din traducerea grecească, citim: „În acel timp, IISUS a trecut prin lanurile de grâu în ziua SABATULUI; iar ucenicii LUI, fiind flămânzi, au început să smulgă spice de grâu și să le mănânce”. În versiunea siriacă descoperită de KESSEL, propoziția continuă astfel: „au început să smulgă spice de grâu, să le frece în mâini și să le mănânce.”

„GRIGORY KESSEL a făcut o descoperire excepțională datorită expertizei sale în texte siriace vechi și scrieri medievale. Această descoperire arată cât de valoroasă poate fi interacțiunea dintre tehnologiile moderne și cercetarea manuscriselor medievale în profunzime.”, a declarat CLAUDIA RAPP, director al Institutului pentru Cercetări Medievale de la Academia Austriacă de Științe.

preluare:Ioan Gherghina 

@ toată lumea

***

 În tren - George Topârceanu

E larmă şi trenul stă gata să plece,

vagonul se umple de oameni străini.

Mi-e inima strânsă, e şapte şi zece,

mă-ntorc la fereastră şi stau ca pe spini.

Dă-i, băiete, drumul, că n-avem răbdare,

e gata, un şuier, un repede zvon

și simt că se mişcă cu noi, salutare!

Trec umbre grăbite pe lângă vagon.

E clipa când glasul durerilor tace,

duc mâna la frunte şi ochii mi-i strâng

și-n suflet, deodată, un gol mi se face,

dă-i, băiete, drumul, că-mi vine să plâng!

Acum pe de lături, încep să rămână

semnale, macazuri, vagoane şi fum.

Trec umbre de oameni cu steaguri în mână

și trenul, năvalnic, se-aşterne la drum.

Adio, adio, romantică urbe,

adio, zadarnic şi dulce trecut!

Din goană, când trenul se-ndoaie la curbe,

scot capul afară şi lung te salut!

Oraşul rămâne sclipind în lumină,

biserici şi case, deodată apun.

În faţă se-aşterne o verde cortină

și trenul aleargă, aleargă nebun.

Se schimbă decorul, privelişti sure,

un şes peste care trec umbre de nori,

un drum singuratic, un colţ de pădure

cu vârfuri uscate şi cuiburi de ciori.

În arie largă se-nvârte pământul

śi fuge-n rotire întregul teren,

pe netede câmpuri ne ducem ca vântul,

cantoanele albe se uită la tren.

Sursa Poeziile noastre