***

 TRAGEDIA MOȘIERULUI POROINEANU

Constantin Poroineanu a fost una dintre personalitățile marcante ale Caracalului și fostului județ Romanați. S-a născut la Târgoviște în anul 1843. Se trăgea dintr-o familie bogată, tatăl său fiind mare proprietar de moşii şi păduri şi unul dintre cei mai bogaţi oameni ai acelor vremuri. Dar o dramă cumplită i-a lovit familia: copiii săi s-au căsătorit fără să ştie că sunt fraţi.

Puţini locuitori ai oraşului Caracal nu cunosc drama lui Constantin Poroineanu, o figură emblematică a localităţii precum şi unul dintre cei mai bogaţi moşieri din ţară. Finalul tragic al vieţii sale poate reprezenta oricând un subiect de film. Moşierul şi-a pus capăt zilelor după ce copiii săi, căsătoriţi între ei fără ca nimeni să ştie că sunt rude, s-au sinucis la aflarea cumplitului adevăr.

Constantin Poroineanu a fost în primul rând un filantrop prin gesturile sale numeroase de generozitate. Pe tot parcursul vieţii sale, el a avut mereu grijă faţă de cei mai puţin favorizaţi de soartă, oferind des ţăranilor şi copiilor săraci ajutoare băneşti sau în natură. Personalitate distinsă, politician – liberal convins, el a fost ales timp de nu mai puţin de zece legislaturi în Parlament din partea judeţului Romanaţi (parte a judeţului Olt de azi, n.r.) pe care l-a reprezentat cu cinste şi onoare.

Deşi este văzut ca ”fiu” al Romanaţiului, el s-a născut la Târgovişte în anul 1843, într-o familie extrem de onorabilă, fiind fiul sărdarului Sache Poroineanu, unul dintre cei mai bogaţi moşieri din judeţul Dâmboviţa, şi al Elenei Poroineanu, născută Jianu.

Constantin Poroineanu şi-a făcut studiile la Paris, dar a revenit în România

Provenind dintr-o familie foarte înstărită, Constantin Poroineanu ar fi putut să îşi facă toate studiile peste hotare, dar a preferat ca prima parte a acestora să le urmeze în ţară şi abia apoi a ales să respecte ”cutuma” vremurilor şi să plece la Paris, unde şi-a desăvârşit studiile devenind avocat.

La întoarcerea în ţară s-a alăturat tatălui şi s-a ocupat de bunul mers al afacerilor familiei, majoritatea fiind în agricultură. Cei care au scris despre viaţa sa menţionează la unison că Poroineanu a inspirat mereu stimă şi respect şi că era ”o adevărată plăcere pentru un contemporan să-l aibă în apropiere”.

”S-a numărat printre cei mai de seamă proprietari rurali din România, în administrarea proprietăţilor sale remarcându-se prin inteligenţă, corectitudine şi rigurozitate atât în relaţiile cu ceilalţi moşieri, cât şi cu ţăranii. În judeţul Romanaţi, dar mai ales în Caracal, Constantin Poroineanu se bucura de o notorietate pe care mulţi concetăţeni şi-ar fi dorit-o. Ca om a fost de o mare modestie, distins şi bun cu semenii săi, fiind apreciat deopotrivă de ţărani şi orăşeni.

A sprijinit în fiecare an, împărţind prin primării ajutoare băneşti şi în natură, pe oamenii din Romanaţi lipsiţi de mijloace, pe copiii săraci şi elevii silitori de la gimnaziul din Caracal, acestora din urmă dăruindu-le cărţi şi haine. Pentru elevii gimnaziului Ioniţă Asan a adus de la Paris cărţi, planşe de anatomie şi istorie naturală. Spitalului din Caracal i-a oferit suma de 12.000 lei, iar Societăţii Geografice Române 500 de lei pentru cea mai bună hartă geografică a judeţului Romanaţi. Poroineanu a fost interesat şi de instituţiile culturale şi religioase din Caracal şi Romanaţi.”, s-a arătat despre Constantin Poroineanu într-un articol din revista ”Memoria Oltului”.

Copiii săi s-ar fi căsătorit fără să ştie că sunt fraţi

Viaţa avea să-l lovească însă crunt. Chiar şi acum, la peste o sută de ani, tragedia care a lovit familia sa continuă să suscite un interes aparte şi aceasta nu doar printre locuitorii oraşului Caracal, unde a petrecut o mare parte a vieţii, dar, mai ales, în Bucureşti, acolo unde el este înmormântat alături de membrii familiei sale. Finalul vieţii sale este marcat, în mod paradoxal, de o poveste de dragoste trăită de acesta pe când era student în Paris.

Dana Roxana Nicula, doctor în istorie şi director al Muzeului Romanaţiului din Caracal, afirmă că, în perioada de început a vieţii lui Constantin Poroineanu pe meleaguri străine – respectiv la Paris, acesta ar fi avut o aventură cu o frumoasă franţuzoaică. Acesta ar fi punctul de cotitură ce i-a adus moartea, mulţi ani mai târziu, atât lui, dar şi membrilor familiei sale.

”Pe când se afla la studii în capitala Franţei, Constantin Poroineanu, pe atunci student, s-ar fi îndrăgostit de o pariziancă cu care a avut o aventură, deşi el era căsătorit în ţară şi avea chiar şi un băiat – Sergiu. Poroineanu s-a întors însă în ţară la familie, continuându-şi viaţa şi afacerile din agricultură şi politică. Viaţa şi-a urmat cursul, iar fiul său a ajuns, după ani, să îi calce pe urme tatălui: a plecat la Paris pentru a-şi termina studiile. Iar povestea se repetă: ajuns aici, fiul lui Constantin Poroineanu se îndrăgosteşte şi el de o studentă pariziancă ce fusese crescută doar de mamă, tatăl părăsindu-i dinainte de naşterea ei.

De data aceasta, cei doi tineri se căsătoresc la Paris şi, ulterior, fiul o aduce pe proaspăta lui soţie acasă, în România, pentru a-i cunoaşte părinţii. Doica băiatului şi-ar fi dat însă seama, punând cap la cap anumite detalii – printre care poveştile lor de viaţă, trăsăturile fizice şi de comportament etc. – că fiul şi nora lui Constantin Poroineanu sunt, de fapt – fraţi, fata fiind nimeni alta decât fiica lui Constantin Poroineanu din aventura sa de pe vremea când el fusese student la Paris.”, spune Dana Roxana Nicula, director al Muzeului Romanaţiului din Caracal.

Aflând durerosul adevăr că sunt frate şi soră, cei doi tineri nu au putut suporta şocul veştii. Au mers în parcul din centrul oraşului Caracal, parc ce fusese donat Primăriei din localitate cu ani buni înainte chiar de către tatăl lor, Constantin Poroineanu, şi, aici, s-au sinucis. Mai întâi, Sergiu a împuşcat-o pe soţia sa, care se dovedise a fi sora lui, iar, apoi, s-a împuşcat şi el.

Constantin Poroineanu nu a putut suporta drama copiilor săi

Asta se întâmpla în toamna anului 1908. Drama ce îi lovise familia l-a zdruncinat atât de mult pe Constantin Poroineanu încât acesta, imediat după cele mai sus-menţionate, şi-a făcut testamentul şi, a doua zi după acest procedeu legal (15 septembrie 1908, orele 00.40 dimineaţa, n.r.), s-a spânzurat. Avea 65 de ani.[sursa]

Ca deznodământ, copiii lui au fost înmormântaţi în Cimitirul Bellu din Bucureşti, alături de tatăl lor. Monumentul funerar aferent mormintelor acestora este unul dintre cele mai vizitate din locul menţionat îndeosebi de către tineri îndrăgostiţi, monumentul fiind realizat de către sculptorul italian Rafaello Romanelli.

Monumentul reprezintă un bărbat în genunchi care plânge la căpătâiul unei femei: bărbatul îl reprezintă pe Constantin Poroineanu (asemănarea fizică corespunzând fizionomiei sale de la acel moment), dar identitatea femeii nu a fost clar stabilită dacă ar fi vorba despre fiica de care a aflat prea târziu, sau ar fi sora lui, Eufrosina, pe care a iubit-o foarte mult.

Cert este un lucru: Constantin Poroineanu a lăsat moştenire oraşului Caracal toată averea sa impresionantă în valoare de 3.100.000 lei, din care 2.150.000 avere imobiliară. Până la urmă, moşiile sale au fost preluate de stat, iar cele trei case ale sale din oraşul Caracal au fost demolate între timp. În anul 1925, deputatul I.D. Ianculescu a luat iniţiativa realizării unui bust de bronz al lui Poroineanu care să fie aşezat la intrarea în parcul oraşului Caracal, şi astăzi unul dintre cele mai mari parcuri naturale din Europa (25 hectare, iniţial având 35 hectare).

Abia în anul 1928 a fost realizat bustul menţionat şi amplasat la intrarea în parc. Ziarul ”Vremea” din 17 iulie 1928 făcea un apel către caracaleni: ”Cetăţeni ai Caracalului, daţi obolul dumneavoastră pentru soclul bustului lui Poroineanu. Cel care şi-a lăsat averea întreagă comunei trebuie aşezat pe soclu, vai… prin obol public”.

Bustul a fost însă topit din raţiuni politice în timpul perioadei comuniste după ce zăcuse o perioadă de timp în Librăria ”Mărculescu” din Caracal. Azi se mai păstrează un bust din marmură al marelui filantrop şi poate fi văzut în holul de la intrare în clădirea Colegiului Naţional ”Ioniţă Asan” din localitate. În anul 2008, administraţia locală a realizat un nou bust din bronz al filantropului, pe care l-a amplasat la intrarea în parcul ce-i poartă numele.

În testamentul lăsat de Constantin Poroineanu este menţionat ca, în fiecare an, Primăria din Caracal să îi facă o colivă de sărbătoarea sfiinţilor Constantin şi Elena, clauză care nu a fost însă respectată zeci de ani. Abia începând din anul 1996, Primăria Oraşului Caracal pomeneşte această mare personalitate printr-un Te Deum de sărbătoare sfinţilor Constantin şi Elena.

***

 TEMPLUL ARTEMISEI DIN EFES

Templul zeiţei Artemis din Efes a fost considerat pe drept cuvânt, de către antici, una dintre cele şapte minuni ale lumii. Vreme de şase secole edificiul avea să stârnească admiraţie tuturor celor care-l vizitau.

scan0001Efesul, aflat pe teritoriul Turciei de azi la circa 50 km de Izmir, este un oraş vechi de mi bine de trei milenii fiind întemeiat, cel mai probabil de grecii ionieni la gura de vărsare a fluviului Caystros în Marea Egee. Datorită acestei situări geografice oraşul a cunoscut rapid, o perioadă de înflorire devenind unul dintre centrele importante ale antichităţii. În jurul anului 550 i. Hr., pe un teren mlăştinos din hinterlandul oraşului, ales special datorită faptului că zona avea o intensitate seismică relativ ridicată, a fost înălţat cel mai mare templu al antichităţii. După cum aveau să arate cercetările arheologice, metoda de protejare a edificiului în cazul unui cutremur era una extrem de ingenioasă. Pe fundul unei gropi erau aşezate unul lângă altul trunchiuri de stejar arse pentru a preveni în acest fel putrezirea lor. Blocurile de piatră se sprijineau pe aeasta fundaţie capabilă să absoarbă vibraţiile.În acelaşi loc funcţionase anterior un mic sanctuar înconjurat ulterior de o incintă sacră.

Dacă în secolul al VIII-lea i. Hr., când sunt datate cele mai vechi lucrări în zonă, locul de rugăciune nu era mai mult de o simplă platformă, cu timpul va lua naştere un templu impunător şi respectat în toată lumea veche.Acesta a fost închinat zeiţei fertilităţii, a Lunii şi a vânătorii, numită de greci Artemis, Cybela de locuitorii Efesului sau Diana cum o denumesc romanii. Artemis prezintă de asemenea o seamă de particularităţi care o fac similară şi zeiţei Istar, de unde tragem concluzia că elenii au preluat-o, cel mai probabil, din lumea orientală

Descrierea templului zeiţei Artemis

Primul său constructor a fost grecul Chersifron, originar din Cnossos (Creta) care avea să înalţe templul din calcar şi marmură. El a fost ajutat la proiectarea clădirii de fiul sau, Metagenes. Ei nu aveau însă să o vadă finalizată pentru că lucrarea a fost terminată în aproximativ 120 de ani . Plinius cel Batran in “Istoria naturala”avanseaza alte cifre. Lucrarile templului le considera ca incepand de la Chersifron si duraand 220 de ani pana in anul 430 i.Hr. După părerea celor mai mulţi istorici perioada în care a fost construit este 550-430 i. Hr. Cei doi arhitecţi au scris şi o lucrare, astăzi pierdută, în care descriu modul în care a fost conceput templul ionic al Artemisei. Arhitectul roman Vitruviu a cunoscut-o şi a citat din ea în cartea sa “Zece cărţi despre arhitectură”. Cel care avea să finalizeze lucrările de construcţie a fost un anume Paeonios din Efes care are doar meritul de a fi pus în aplicare planurile lăsate de Chersifron.

Templul ridicat pe un soclu de 55x110m cu o înălţime de 20m, s-a dovedit a fi neîntrecut atât în ceea ce priveşte perfecţiunea sculpturilor din interior creaţii ale lui Praxitele, cât şi a bogăţiilor de tot soiul. Săpăturile arheologice precum şi o descriere făcută de Vitruviu arăta că templul avea două rânduri de coloane de jur împrejur, lateral câte 20, iar la capete câte 8. Naosul era din aur, iar la realizarea frizei, frontoanelor, decoraţia coloanelor se întrebuinţaseră din abundenţă aur, argint, cobalt şi pietre preţioase, în timp ce lemnul întrebuinţat era de esenţă rară şi scumpă: cedru, chiparos, abanos.

O parte din materialele folosite sunt aduse cu sprijinul regelui lidian Croessus (560-546 i. Hr.), rămas proverbial datorită bogăţiei sale fabuloase. Pe templu sunt reprezentate numeroase amazoane. Conform mitologiei greceşti, amazoanele se ascunseseră de urmăritori în zona Efesului, printre ele aflandu-se şi Otrere, una dintre soţiile zeului războiului Ares. Sculpturile ce îmbogăţeau interioarele aparţineau celor mai importanţi artişti greci ai momentului: Polyclitus, Pheidias, Cresilas şi Phradmon.

Incendierea templului din Efes

Templul Artemisei a avut o existenţă zbuciumată. După Pliniu cel Bătrân el a fost refăcut, pe aproape acelaşi amplasament, de şapte ori, din diverse motive: terenul îmbibat cu apă, invazii ale duşmanilor, incendieri etc. Cercetările arheologice au confirmat acest fapt, însă istoria ne oferă amănunte semnificative doar despre unul dintre aceste episoade.

În anul 356 i. Hr., la 20 iulie , templul a suferit primul său dezastru major. În acea noapte, spun legendele consemnate de Plutarch în “Viaţa lui Alexandru”, s-ar fi născut Alexandru Macedon, iar zeiţa Artemis ar fi fost prea ocupată de soartă viitorului stăpânitor al lumii ca să mai aibă grijă şi de templul său.

Un tânăr piroman pe nume Herostratus a considerat că singura sa şansă de a rămâne în istorie este să-i dea foc templului. Herostratus şi-a îndeplinit dorinţa, dar a murit în timpul incendiului devastator. Autorităţile oraşului au încercat să şteargă din amintirea locuitorilor numele acestuia indepărtându-l sistematic din registrele în care acesta figura, pedepsindu-l astfel şi făcând ca de el să nu-şi mai amintească nimeni niciodată. Oricine îndrăznea să-i pomenească numele se putea trezi condamnat la moarte. A supravieţuit însă până în zilele noastre expresia, destul de puţin cunoscută, totuşi, “Slavă lui Herostratus” pentru a desemna un om care face o tâmpenie, numai de dragul de a se vorbi despre el. Templul s-a făcut scrum din el nemairămânând decât statuia zeiţei Artemis. Despre această statuie, ni se spune că era înaltă de circa 2m, era făcută din lemn, dar acoperită complet cu aur şi argint. Locuitorii au interpretat acest fapt ca pe un miracol, un semn divin menit să le arate că templul trebuie refăcut. Lucrările debutează undeva în jurul anului 350 i. Hr.

La realizarea noului templu, locuitorii Efesului au fost ajutaţi şi de alte oraşe elene care s-au întrecut în donaţii la fel cum făcuse în trecut, Cressus. Localnicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, femeile donându-şi bijuteriile. Coloanele rămase dupa incendiu nu au mai fost reutilizate, ci vândute. În final, a rezultat o construcţie de dimensiuni şi mai mari însă asemănătoare cu cea care arsese. Poetul grec Antipater din Sidon, care a trăit la jumătatea secolului al II-lea i. Hr., în “Antologia greacă” ne-a lăsat impresiile sale despre grandiosul templu: “Am văzut zidurile Babilonului şi Grădinile suspendate, statuia lui Zeus din Olimpia, Colosul din Rhodos, măreţele piramide şi mormântul lui Mausolos, însă atunci când am văzut templul din Efes, apărând parcă din nori, toate celelalte minuni au pălit”.

Arhitectul şef a fost desemnat un localnic,Dinocrates , care mai târziu va deveni arhitectul lui Alexandru Macedon şi autorul planului oraşului Alexandria. Lucrările la noul templu s-au întins însă pe parcursul câtorva zeci de ani. Între cei care contribuie la construirea templului se numără şi Scopas care participase şi la ridicarea Mausoleului din Halicarnas. La realizarea sculpturilor au contribuit Scopas şi Praxitele, ultimul fiind cel care a realizat altarul.

Edificiul se sprijinea pe 127 de coloane de dimensiuni uriaşe, circa 18 m. Dintre acestea, 36 erau lucrate cu mare măiestrie de artistul grec Scopas.În anul 334, ne relatează Strabo, lucrările erau departe de a se fi încheiat iar Alexandru Macedon s-ar fi oferit să plătească o serie de cheltuieli după ce reuşise să cucerească oraşul, cu condiţia ca numele său să fie înscris pe frontispiciu ca donator. Locuitorii Efesului s-au opus atunci considerând acest lucru ca fiind nedemn. Ca să nu-l supere însă pe orgoliosul cuceritor, şi-au motivat refuzul spunând că nu se cuvine ca un zeu să aducă ofrande altei divinităţi. Templul este terminat în jurul anului 323 i. Hr., chiar anul morţii lui Alexandru. De data aceasta, nu s-a mai folosit atâta lemn ca prima dată, iar acoperişul era în întregime din piatră. Friza, frontoanele, decoraţia coloanelor şi alte elemente arhitecturale erau pictate, utilizandu-se în unele cazuri aurul, argintul şi cobaltul. Uşile din lemn şi statuile erau încrustate cu pietre preţioase.

Templul era considerat nu numai un loc închinat zeilor ci şi o adevărată bancă, poate cea mai mare din lume, la acea vreme, un centru financiar şi de afaceri important. Cel mai mare bancher era chiar marele preot care se ocupa de soarta templului care era o entitate autonoma ce nu depindea de Efes.

Sfârşitul Artemisonului

Templul Artemisei sau Artemisonul din Efes a trecut în stăpânirea romanilor în anul 133 i. Hr. atunci când ultimul rege al Pergamului, Attalus III şi-a lăsat regatul moştenire Romei. În imperiu, Efesul a fost ferit de distrugeri. În anul 262 d. Hr, pe vremea împăratului roman Gallienus (260-268), aflăm de la istoricul got Iordannes că, are loc invazia goţilor care jefuiesc şi devastează templul. Sfârşitul Artemisionului avea să-l aducă religia creştină. Pentru creştini, Efesul în care Artemis are o puternică influenţă, este o redută a păgânismului, iar templul un real pericol. Când în anul 391 împăratul roman Theodosius a întors roata istoriei declarând creştinismul drept religie oficială şi prigonind toate celelalte culte păgâne, templul devenise un simbol al trecutului, al decadenţei. Aşa că soarta sa a fost curând pecetluită. Pietrele sale au fost refolosite pentru alte construcţii. Se crede că opt coloane din marmură se află la Istambul. Acestea au fost folosite în secolul VI d. Hr. la inaltatea bisericii Sfânta Sofia. Alte materiale au fost întrebuinţate la ridicarea catedralei Sf. Ioan din Efes şi probabil la lucrări de fortificaţii precum şi la locuinţele localnicilor.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să fie efectuate primele săpături de către arheologii europeni în ruinele Efesului. Cel căruia îi datorăm descoperirea acestui monument fabulos este un arheolog britanic, John Turtle Wood, care în 1869 după 6 ani de cercetări, avea să-i descopere temelia la circa 6m sub un strat de nămol. Una dintre coloanele templului a fost dezgropată şi reasamblata de britanici şi se găseşte acum la Londra la British Museum. O altă misiune arheologică importantă la faţa locului a fost cea din 1904 condusă de arheologul D. G. Hograth, care descoperă şi alte părţi ale fundaţiei.

La faţa locului s-au mai păstrat doar câteva blocuri de piatră din fundaţia acestuia şi o coloană restaurată de cercetători şi menită doar să marcheze locul în care s-a aflat cândva cel mai mare templu ridicat vreodată. O replică a monumentului poate fi văzută în Parcul de miniaturi din Istambul.

Sursa:

*** “O minune a lumii antice: templul lui Artemis” în Cronica ilustrată a omenirii, vol.2, pag.182-183

PS: Am vizitat acest impunător monument. Chiar dacă s-au mai păstrat doar ruine, se vede cît de măreț a fost acest templu. Cred că anul acesta îl voi voi vizita din nou !

P:S: : În 2024 am vizitat Efesul și am văzut ceea ceea ce a fost odinioară vestitul oraș Efes. Cred că ar trebui câteva zile să admiri în voie tot ce se află acolo, chiar dacă sunt doar ruine (de altfel, foarte bine întreținute). Chiar am stat câteva minute în amfiteatru și, închizând, ochii mi-am imaginat vestitele tragedii jucate în acea incintă. Fantastic, ce au putut construi anticii, chiar dacă nu au avut mijloacele tehnice de astăzi. Cred că anul acesta voi merge din nou...

***

 IUDITA, FEMEIA CARE A UCIS UN GENERAL PENTRU A-ȘI SALVA POPORUL

Iudita era o văduvă frumoasă, înstărită și cucernică din orășelul Betulia din Iudeea. Liniștea orașului a fost spulberată când armata asiriană a regelui Nabucodonosor, condusă de generalul Olofern, a ajuns la porțile sale cu intenția de a-l cuceri. Întrucât Betulia era cocoțată pe un deal, deci mai dificil de cucerit printr-un atac direct, Olofern decide ca să înconjoare cetatea și să le taie locuitorilor acesteia aprovizionarea cu apă. Timp de treizeci și patru de zile locuitorii Betuliei au rezistat fără apă, dar după aceea au cerut propriilor conducători să predea orașul în mâinile lui Olofern. Conducătorii au cerut locuitorilor să mai rabde timp de cinci zile și dacă în tot acest răstimp Dumnezeu nu le va veni în ajutor în vreun fel sau altul vor preda cetatea.

Iuditei îi vine în minte un plan prin care să-și salveze poporul de înfrângere. După ce se roagă o zi întreagă, își pune veștmintele cele mai elegante și se face atât de frumoasă încât să fie sigură că nici un bărbat nu-i va putea rezista. Apoi îi cere servitoarei sale să ia o desagă cu merinde și urcioare cu vin și untdelemn și, împreună cu aceasta, iese din cetate și se îndreaptă către armata asiriană. Când cele două femei întâlnesc prima patrulă a dușmanilor, Iudita cere să fie dusă în fața lui Olofern pentru a-i divulga o metodă prin care să poată cuceri Betulia fără ca armata sa să sufere vreo pierdere. În drumul până la cortul generalului frumusețea Iuditei stârnește admirația tuturor soldaților. După ce-i dezvăluie lui Olofern miraculosul plan, Iudita îi cere voie ca să se îndepărteze de tabăra lui la miezul nopții pentru a se putea ruga în liniște. Primește învoirea cerută și Iudita își ia servitoarea și, cu desaga de merinde la ele, pleacă să se roage. Repetă cererea timp de trei nopți la rând astfel încât toți soldații de la posturi să se obișnuiască cu plecările în noapte a celor două femei, cărând după ele desaga plină.

În a patra noapte Olofern, vrăjit de frumusețea vizitatoarei sale, organizează o petrecere la care o învită pe Iudita, cu gândul de a o băga în patul său. Iudita acceptă și cei doi petrec cu mult vin. Aproape de miezul nopții, servitorii se retrag discret lăsându-și generalul singur cu femeia dorită. Amețit rău de tot de băutură, Olofern se întinde pe pat și adoarme buștean. Iudita îi ia sabia și îi retează capul pe care îl bagă în desaga cu merinde. La miezul nopții, așa cum făcuse și în serile dinainte, Iudita și servitoarea iau desaga și, sub privirile tuturor soldaților de pază, se îndepărtează de tabără, fără ca cineva să aibă vreo bănuială.

Iudita duce capul conducătorilor din Betulia, sfătuindu-i ca să-l atârne pe zidul orașului și a doua zi dimineață să simuleze un atac asupra dușmanului. Zis și făcut. Surprinși de atacul acesta neașteptat, soldații asirieni au dat fuga în cortul lui Olofern ca să-l anunțe. Când l-au văzut scurtat de cap s-au înspăimântat foarte tare și au fugit care-ncotro, renunțând la cucerirea Betuliei.

Iudita (al cărei nume este, de fapt, varianta feminină pentru evreu), a devenit o femeie foarte stimată pentru fapta sa. Deși mulți bărbați au dorit s-o ia de soție, ea nu s-a mai recăsătorit niciodată și a trăit până la 105 ani, ducând o viață plăcută lui Dumnezeu.

Iudita a fost un personaj deosebit de îndrăgit de artiștii Evului Mediu și Renașterii, aceștia reprezentând-o fie ridicând sabia asupra lui Olofern, fie chiar tăindu-i capul lui, fie băgând capul retezat în desaga cu merinde, fie pe drumul de întoarcere către Betulia. Mai în toate tablourile ea apare însoțită de servitoarea sa.

Sursa: 

”Femeile din Biblie”, de John Baldock

***

 MACHIAVELLI - PRINCIPELE

1. Tema Prin forma sa, Principele se înscrie în genul scrierilor tradiţionale: „oglinzile prinţilor”, tratate menite să desăvârşească educaţia suveranului dându-i sfaturi despre cinste şi realism, în general ilustrate cu exemple împrumutate din istoria antică şi contemporană. Dedicându-şi opera lui Lorenzo de Medici, Machiavelli (pe vremea aceea ţinut departe de viaţa politică) spera să reintre în graţiile noului suveran al Florenţei: opera sa este deci aceea a unui curtean. Dar scopul lui Machiavelli este mai ambiţios: acela de a-l convinge pe suveran atât să instaureze ordinea în cetatea pe care tocmai o cucerise, cât şi să aducă pacea şi unitatea (prin cucerire) întregii Italii dezmembrată în acea vreme de invaziile străinilor şi de disputele interne. Principele ne apare astăzi ca un tratat de teorie politică; el este totodată atât pamflet, cât şi un text combativ.

2. Comentarii

A. Pesimismul antropologic şi istoric

 Soarta – Filosofia politică a lui Machiavelli se bazează pe o concepţie radical pesimistă asupra istoriei, datorată în mare parte instabilităţii politice din Italia secolului al XVI-lea. Machiavelli nu recunoaşte în succesiunea imperiilor, în naşterea şi căderea lor mâna unui Dumnezeu binefăcător; el vede mai degrabă eşecul inevitabil al oricărei întreprinderi umane şi dificultatea de a accede la ceea ce oamenii aspiră în mod natural: pacea şi securitatea. Istoria nu este opera unei Providenţe, ci a unui destin orb şi nepăsător faţă de oameni.

 Domeniul politicii – Domeniul propriu politicii se constituie prin construirea şi menţinerea unei ordini sociale pacifiste şi sigure. Această ordine trebuie să fie realmente ,,smulsă” destinului; ea n-ar ajunge să fie definită, soarta având totdeauna ultimul cuvânt. Pesimismul istoric se prelungeşte într-un pesimism antropologic: cetăţenii pe care Principele are îndatorirea să-i guverneze nu sunt oameni ideali (fiinţe raţionale), ci fiinţe concrete, jumătate animale, jumătate oameni, conduşi de pasiunile şi ambiţiile lor, sensibili mai degrabă la frică decât la blândeţe şi la constrângere mai mult decât la raţiune.

B. Desacralizarea puterii politice

Virtutea Principelui – Tradiţionala „oglindă a prinţilor“ se adresează moştenitorului legitim al coroanei. Din contra, Principele părea puţin preocupat de legalitatea modului de dobîndire a principatului, care distinge în general republica de tiranie. Ceea ce-l interesează în mod deosebit pe Machiavelli este arta de a se menţine la putere conservând în acelaşi timp ordinea socială: dar această artă nu este evidenţiată într-adevăr decât în principatele cucerite, acolo unde ordinea trebuie instaurată în întregime şi unde Principele trebuie să dovedească talente excepţionale pentru a reuşi acolo unde alţii au eşuat. În regimurile politice legitime ordinea se obţine mai întâi prin consens şi suveranul are nevoie de talent pentru a o menţine.

Amoralismul politic – Virtutea Principelui are la Machiavelli un sens propriu politicii: ea presupune capacitatea de a menţine o ordine socială stabilă. Dată fiind natura umană, duplicitatea, violenţa şi chiar cruzimea vor fi necesare pentru a o dobândi. Faptul că Machiavelli condamnă nelegiuirea se datorează ineficienţei acesteia în politică: pentru a face să domnească ordinea, Principele trebuie să ştie să câştige încrederea cetăţenilor. Pentru aceasta el va trebui măcar să simuleze dreptatea, generozitatea, blândeţea şi bunăvoinţa. Arta politică constă în a şti să îmbini mărinimia cu zgârcenia, cinstea cu duplicitatea, blândeţea cu cruzimea. Principele devine astfel, în acelaşi timp, leu (prin utilizarea forţei) şi vulpe (prin capacitatea sa de a-şi păstra „buna” reputaţie).

C. „Morala” la Machiavelli

Locul moralei – Se poate spune că Machiavelli este campionul unui adevărat imoralism politic? În politică, morala îşi are locul său acolo unde ordinea este deja instaurată, nu atunci când lipsesc condiţiile esenţiale care o asigură: adică securitatea şi stabilitatea (în Italia secolului al XVI-lea, de exemplu). Justiţia este necesară desăvârşirii cetăţii, nu întemeierii sale: dată fiind natura umană şi ostilitatea sorţii, instaurarea unei ordini politice nu se poate face fără violenţă. Marele Principe ştie să folosească această violenţă la modul cel mai „economicos”, adică suficient de eficace pentru a nu fi obligat să recurgă mereu la ea.

Ambiţia Principelui – Machiavelli nu-şi face iluzii în legătură cu felul de a fi al Principelui. Ceea ce Principele urmăreşte în guvernare este să păstreze puterea pentru el însuşi. Dar ambiţia personală nu este incompatibilă cu interesul comun: războaiele exterioare, luptele interne, divizările în facţiuni sunt totodată dăunătoare ordinii publice şi periculoase pentru Principe. Reuşita personală a suveranului reclamă deci securitatea şi pacea publice; marele Principe este acela care ştie, prin calităţile sale să utilizeze soarta în avantajul său şi să facă în aşa fel încât interesul său personal să corespundă interesului comun.

***

 MAIAKOVSKI, COPILUL TERIBIL AL SECOLULUI XX

Vladimir Vladimirovici Maiakovski s-a născut pe 19 iulie 1893 în satul georgian Bagdadi, unde tatăl său lucra ca brigadier silvic. În 1902, la vârsta de 9 ani, a fost înscris la școala din Kutaisi, unde a studiat până în 1906, apoi, după moartea tatălui, s-a mutat la Moscova împreună cu mama și cele două surori mai mari, Olga și Ludmila. În 1908, tânărul s-a înscris în Partidul Social Democrat și a început să scrie literatură marxistă, dar un an mai târziu a fost arestat pentru activități subversive, fiind condamnat la 6 luni de închisoare. După eliberare, a abandonat politica și s-a înscris la Școala de Arte din Moscova, singura instituție de învățământ superior în care studenții erau primiți fără a fi nevoiți să prezinte un certificat de bună purtare eliberat de poliție.

În 1915, poetul a cunoscut-o pe cea care avea sa devină iubirea vieții sale, Lili Brik, soția lui Osip Brik, editorul și colaboratorul său, cu care a început o aventură ce a durat până în 1928. Între 1915 și 1917, a lucrat ca proiectant pentru Școala Militară de automobile din Sankt Petersburg, iar din 1918 a devenit editorul revistei Gazeta Futuristov.

În 1919, s-a întors la Moscova, a scris poeme populare și piese de teatru de propagandă, iar în 1923, după niște neînțelegeri cu Lili Brik, a plecat la Berlin și ulterior Paris, unde a avut o idilă cu Tatyana Jakovleva, o tânără de de 18 ani, prietenă a scriitoarei Elsa Triolet. Revenit la Moscova, a întemeiat împreună cu Osip Brik gruparea literară LEF. În 1924, poetul a scris elegia morții lui Vladimir Lenin, poemul care-l va face cunoscut în toată Rusia sovietică.

Maiakovski a călătorit în Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba, fiind unul din puținii scriitori cărora li s-a permis să plece în străinătate, dar nu după mult timp a început să fie atacat în presa sovietică.

În vara anului 1925, în timp ce se afla la New York, a întâlnit-o pe emigranta Elli Jones (Yelizaveta Petrovna Zibert), o traducătoare care vorbea rusa, franceza, germana și engleza. Cei doi au devenit iubiți și timp de trei luni au fost nedespărțiți, dar au decis să păstreze secretul relației. La scurt timp după revenirea poetului în Uniunea Sovietică, Elli a născut o fiică pe care a numit-o Patricia, pe care el a văzut-o o singură dată, la Nisa, în 1928. Patricia Thompson a fost profesoară de filozofie și studii feministe în New York și este autoarea volumului “Mayakovsky din Manhattan”, în care a povestit povestea de dragoste dintre părinții ei.

Poetul a întâlnit-o apoi la Paris pe Tatyana Yakovleva, un fotomodel în vârstă de 22 de ani care lucra pentru casa de modă Chanel și era nepoata pictorului Alexandre Jacovleff. S-a îndrăgostit nebunește de ea și i-a dedicat două poezii, “Scrisoare către tovarășul Kostrov despre esența iubirii” și “Scrisoare către Tatiana Yakovleva”, dar, deși a încercat, nu a reușit să o convingă să se întoarcă în Rusia. La sfârșitul anului 1929, Maiakovski a avut de gând să călătorească la Paris pentru a se căsători cu frumoasa rusoaică, însă de această dată, pentru prima dată, i s-a refuzat viza.

Ulterior, scriitorul a avut încă două aventuri, mai întâi cu studenta Natalya Bryukhanenko și apoi cu actrița Veronika Polonskaya, pe atunci soția actorului Mikhail Yanshin. Pe 12 aprilie 1930, Maiakovski a fost văzut în public pentru ultima dată, la o ședință de la Sovnarkom despre legea drepturilor de autor. Două zile mai târziu, actrița, care se pregătea să iasă din apartamentul în care locuiau împreună, a auzit o lovitură în spatele ușii camerei poetului, s-a întors și l-a găsit pe Vladimir întins pe podea.

Maiakovski lăsase un bilet: “Pentru toți. Eu mor, dar nu învinovățiți pe nimeni pentru asta. Mamă, surori, tovarăși, iartați-mă, dar nu exista altă cale de ieșire pentru mine. Lily, iubește-mă. Tovarăși din guvern, familia mea este formată din Lily Brik, mama, surorile mele și Veronika Vitoldovna Polonskaya. Dacă puteți să le oferiți o viață decentă, vă mulțumesc”.

Ceremonia funerară a lui Maiakovski a avut loc pe 17 aprilie 1930 și a fost organizată de comuniști cu mult fast. La eveniment au participat aproximativ 150.000 de persoane, acesta fiind cel de-al treilea cel mai mare doliu public din istoria sovietică, depășit doar de funeraliile lui Vladimir Ilici Lenin și mai târziu, în 1953, de cele ale lui Iosif Visarionovici Stalin.

Curând după moartea poetului au apărut speculații despre tragicul eveniment care i-a curmat viața, pentru că glonțul scos din trupul său nu se potrivea cu modelul pistolului pe care îl avea. În plus, vecinii au declarat ulterior că au auzit două focuri de armă, nu unul și mai târziu s-a spus că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Nu trageţi, tovarăşi!”. Zece zile mai târziu, ofițerul care cerceta sinuciderea scriitorului a fost ucis, alimentând speculațiile despre moartea lui Maiakovski.

Lili, femeia de care poetul a fost îndrăgostit toată viața, era sora mai mare a scriitoarei Elsa Triolet și soția scriitorului și criticului literar Osip Brik. Elsa și Lili erau renumite în epocă pentru frumusețea lor, aveau o educație foarte bună, amândouă cântau la pian și vorbeau fluent germana și franceza. Lili Brik a scris în memoriile sale: “Ideea sinuciderii lui Vladimir Maiakovski a fost ca o boală cronică în interiorul lui și, ca orice boală cronică, s-a agravat în anumite circumstanțe”.

În 1930, după ce a divorțat de Osip, Lili s-a căsătorit cu generalul sovietic Vitali Primakov, care a fost arestat în 1936 și executat un an mai târziu. După un an, femeia s-a recăsătorit cu scriitorul Vasily Abgarovici Katanyan. Muza lui Maiakovski s-a sinucis pe 4 august 1978, la vârsta de 87 de ani, după ce a aflat că suferă de o boală terminală.

*†*

 MANUSCRISUL „VOYNICH”

Un mister care incita cercetatorii de sute de ani a fost dezlegat în anul 2019 de un cercetator care a reusit acolo unde nenumarati criptografi, lingvisti si programe de computer au esuat – spargerea codului unuia dintre cele mai misterioase texte din toate timpurile, manuscrisul „Voynich”, gasit în anul 1912, într-o manastire iezuita de lânga Roma.

Cele 240 de pagini ale manuscrisului sunt scrise îngrijit, fara taieturi si stersaturi, într-o limba necunoscuta, dar multimea de desene care în-sotesc textul sunt executate cu mai putina acuratete.

Desi scopul si întelesul manuscrisului le-au scapat învatatilor timp de mai bine de un secol, dr. Gerard Cheshire a avut nevoie de doar doua saptamâni pentru a descifra limbajul si sistemul de scriere din faimosul manuscris, cu ajutorul unei combinatii specifice gândirii laterale si ingeniozitatii.

Manuscrisul „Voynich” este un text medieval format din cuvinte ce se repeta, iar desi alfabetul pare familiar, amestecul de litere latine, cifre arabe, semne runice si simboluri chimice a îngreunat gasirea cheii pentru descifrarea acestuia.

Numele sau provine de la cel al lui Wilfrid M. Voynich, un comerciant de carti si anticar din Polonia, care a achizitionat manuscrisul în anul 1912. Textul este gazduit în Universitatea Yale din Statele Unite, iar printre numele celebre care au încercat sa sparga codul manuscrisului s-a numarat si informaticianul britanic Alan Turing, parintele informaticii moderne.

FBI a avut de asemenea o tentativa de descifrare a textului si a ilustratiilor care îl însotesc în timpul Razboiului Rece, existând banuiala ca manuscrisul avea legatura cu propaganda comunista, relateaza Press Association/Agerpres.

Desenele din manuscris nu au usurat munca cercetatorilor, acestea reprezentând schite ale unor constelatii necunoscute, figuri feminine ce se scalda în bazine care au forma organelor interne umane sau plante care nu se gasesc pe Pamânt.

Un amanunt a frapat cel mai mult: niciun cuvânt nu are mai putin de trei litere si mai mult de zece litere, aspect neîntâlnit în nici o alta limba de pe glob.

Scris într-o limba „disparuta” din care a evoluat româna

Cheshire, cercetator asociat la Universitatea din Bristol, a descris modul în care a reusit sa descifreze manuscrisul si a subliniat totodata ca acesta reprezinta singurul exemplu cunoscut de limbaj proto-romanic. „Am trait o serie de momente «evrica!» în timp ce descifram codul, urmate de un sentiment de neîncredere si entuziasm când am realizat amploarea realizarii, atât în ceea ce priveste importanta lingvistica cât si a revelatiilor despre originea si continutul manuscrisului”, a spus el.

„Ceea ce dezvaluie el este mai uimitor decât miturile si fanteziile pe care le-a generat. Spre exemplu, manuscrisul a fost compilat de calugaritele dominicane drept sursa de informatii pentru Maria de Castilia, Regina de Aragon, matusa cu Caterina de Aragon. Nu este nicio exagerare daca sustinem ca aceasta lucrare reprezinta una dintre cele mai importante realizari pâna la aceasta data în lingvistica romanica. Manuscrisul este redactat în proto-romanica – din care au evoluat limbile romanice de astazi, precum portugheza, spaniola, franceza, italiana, româna, catalana si galiciana”, a precizat cercetatorul.

„Limbajul folosit era ubicuu în zona mediteraneana în perioada medievala, însa era rareori utilizat în scris în documente oficiale sau importante deoarece limba latina era limba regalitatii, a bisericii si a guvernului. Ca urmare, limbajul proto-romanic s-a pierdut, pâna acum”, a completat specialistul.

Cheshire a explicat, de asemenea, în termeni lingvistici, ce a facut ca acest manuscris sa fie atât de neobisnuit. „Foloseste o limba disparuta. Alfabetul sau este o combinatie de simboluri nefamiliare si unele mai familiare”, a spus el.

„Nu include semne de punctuatie dedicate, desi unele litere au variante simbolice care indica semne de punctuatie sau accente fonetice. Exista doar litere mici si nu exista consoane duble”, a adaugat cercetatorul precizând ca textul „include si câteva cuvinte si abrevieri în limba latina”.

Urmatorul pas consta în utilizarea acestor descoperiri pentru a traduce întregul manuscris si realizarea unui lexicon, însa Cheshire a recunoscut ca acest proces va fi unul de durata si va necesita finantare deoarece manuscrisul cuprinde peste 200 de pagini. „Acum, limbajul si sistemul de scriere a fost explicat, paginile manuscrisului au fost puse la dispozitia savantilor pentru a le explora si a dezvalui, în premiera, adevaratul continut lingvistic si informativ”, a adaugat el.

Rezolvarea misterului din spatele textului si ilustratiilor deschide calea catre întelegerea vietii de zi cu zi a femeilor din Europa medievala. Manuscrisul este compendiu despre remedii naturiste, bai terapeutice si interpretari astrologice legate de probleme fizice si psihice, reproducere si maternitate, cu care se confruntau femeile la acea vreme, dar textul contine si sfaturi despre prevenirea infectiilor în sarcina sau despre provocarea unui avort. Spre exemplu, formula „omor néna” înseamna „copil mort”, cuvântul „omor” regasindu-se si în prezent în limba româna.

Datarea cu carbon a manuscrisului a stabilit ca acesta a fost creat în perioada 1404-1438, infirmând ipotezele care presupuneau ca posibili autori pe calugarul franciscan Roger Bacon (1214-1292), unul dintre cei mai mari filozofi ai Evului Mediu, pe John Dee (1527-1608), astrolog si alchimist aflat în slujba reginei Elisabeta I a Angliei sau pe genialul Leonardo da Vinci (1452-1519).

***

 NACEDONSKI, POETUL ILUZIILOR

În 24 noiembrie 1920, ora 16.30, a murit la București, la 66 de ani și 8 luni, cu rinichii în piuneze, Alexandru Macedonski. Mare poet și mai mare cultivator de talente literare (i-a lansat pe Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Ion Pillat etc.), extravagantul și săracul Macedonski a iubit într-atât opulența încât își recompensa discipolii cu „rubine” și „smaragde” din plastic. Dar să-i cinstim legenda!

„În 14 martie 1854 s-a născut, în mahalaua bucureşteană Precupeţii Noi, Alexandru Macedonski. Estetismul românesc începe cu acest revoluţionar decadent, singur împotriva tuturor. Animator şi teoretician al poeziei noi, perfect conectat la ultimele experienţe apusene, nu a reuşit, cu toate eforturile sale, să se impună la Paris şi Roma, iar capodopera sa de bătrâneţe, Poema rondelurilor, e o colecţie de splendori neoclasice. Sincronistul extravagant, inovatorul si occidentalistul radical cu mustaţă de spadasin francez a fost, ca mai toți romanticii, fascinat de Orient.”, remarca elegant, în deschiderea unei biografii în tușe repezi, criticul și istoricul literar Paul Cernat.

Și-a rupt dinții în Eminescu și Caragiale

Coborând pe firul argintat al acestei pledoarii: „Poet famelic, cu familie grea şi fantasme de mărire compensatorii, stipendiat de dubiosul mecena Alexandru Bogdan Piteşti, sponsorul simbolismului românesc, Macedeonski a fost stigmatizat şi după moarte din cauza epigramei (infame) la adresa rivalului Eminescu, aflat deja în ospiciu. A alimentat şi acuzele de plagiat la adresa lui Caragiale, care la rândul lui l-a încondeiat cât a putut (alintându-l Macabronski). Antijunimist înrăit, a încercat şi a reuşit să scoată literatura română de pe orbita filogermanismului şi să o repună pe linia latină, filo-franceză şi filo-italiană, a lui Heliade Rădulescu & Co.”

Ciclul magistral al Nopților

În prelungire: „A ţinut, timp de trei decenii, locul criticii simboliste la cenaclul şi revista Literatorul, unde a lansat cam toată floarea cea vestită a modernismului românesc, în frunte cu Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Ion Pillat, Tudor Vianu. Poet foarte inegal, cu atât mai slab cu cât s-a dorit a fi mai nou, estet contemplativ, dar şi poet social vehement, autor de Psalmi moderni înaintea lui Arghezi, Macedonski a atins excelenţa în ciclul Nopţilor, inspirat de Alfred de Musset, cu Noaptea de noiembrie (viziune terifiantă a propriei morţi), Noaptea de mai (un imn vivaldian al primăverii) şi mai ales Noaptea de decembrie (un mare poem al literaturii române din toate timpurile).”

Peste patru generații

În profunzime: „Romancier erotic de tip D’Annunzio în romanul Thallasa, un fel anti-Cezara eminesciană, a scris şi proze scurte câteodată excepţionale (Palatul de cleştar, Oceania-Pacific-Dreadnought, intimista Casa cu nr. 6). A compus, la bătrâneţe, o piesă de teatru despre moartea lui Dante (un poet care l-a obsedat). S-a răzbunat postum, prea târziu pentru el, pe toţi detractorii săi. Dar a ştiut-o de-atunci: …Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,/ Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin,/ Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin,/ Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească,/ Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească (Epigraf).”

Aroganța de la Junimea

Aproape de capăt: „Cei care deschid sumarul volum Poesii (1882) de Alexandru Macedonski, pot fi șocați de a sa dedicație pentru un critic pe care-l atacase ani de zile: Cu multă stimă, autorul închină Domnului T.L. Maiorescu. Nu e bășcălie. Poetul încercase să se dea bine pe lângă Maiorescu solicitându-i, cu temenele, sprijinul pentru editarea cărții în speță; iar cel din urmă (naturel simțitor...) s-a arătat măgulit. L-a invitat chiar și la Junimea, unde Macedonski citește Noaptea de noiemvrie cu o aroganță care i-a iritat pe junimiști. Maiorescu însuși, în jurnal, se face că nu-și mai amintește bine titlul. Poemul primește în schimb aplauzele lui Hasdeu, aflat de față în cenaclu ca să-l enerveze pe Eminovici.”

Documentare la Cimitirul Bellu

Printre ultimele zvâcniri: „Totuși, dacă e să credem rememorările poetului, Maiorescu i-ar fi cerut textul ca să-l publice pe prima pagină a Convorbirilor, iar Macedonski l-a refuzat pe motiv că aparține altei școli literare. Mă rog... Amuzant e faptul că, pentru documentarea Nopții de noiembrie, unde își descrie anticipativ moartea, Alexandru Macedonski mersese cu câțiva amici (între care Duiliu Zamfirescu) la cimitirul Bellu ca să reconstituie fidel traseul pe unde va trece, peste ani, carul său funerar.” Finalul: „Macedonski pare să fi anticipat literatura self help, scriind la Paris, în 1911, scenariul de film mut Cum să devii bogat și influent. În ce-l privește, influent a devenit, chiar dacă recunoașterea a venit prea târziu, dar bogat n-a ajuns niciodată. Parafrazând vorba discipolului, i s-au împlinit doar profețiile literare, nu și dezideratele financiare.”

Mumia care psalmodia versuri

Rememorarea discipolului Ion Pillat (1891-1945), scrisă în 1930 și publicată în volumul Tradiție și literatură, Editura „Casa Școalelor” (1943), separă impecabil omul de poetul Macedonski. „(…) N-au văzut în Macedonski decât omul exterior cu ciudățeniile sale - voite de multe ori, pentru a scandaliza tâmpita burghezime care nu-i aprecia poezia și talentul literar. În Macedonski era ceva de Don Quichotte al poeziei pure, ceva ridicol și sublim, un amestec bizar, o împerechere stranie, o disonanță între suflet și aspect, între operă și om.” De menționat că tânărul Pillat și-a cunoscut modelul în 1912, la doar 21 de ani, „prospețime” care nu l-a împiedicat să-și întipărească în minte prima impresie - „de surpriză și puțin de jenă” - provocată de ținuta vestimentară a conului Alexandru: „Era îmbrăcat într-un mod extraordinar, pitoresc și ridicol. Ca un actor - cam prost machiat - din bunăoară La vie de Bohème… Avea ceva heraldic în aspect - ceva de mumie tipificată”. Pillat a rămas impresionat de vocea poetului, voce „d’outre tombe”: „Nu recita versurile, le psalmodia, dar când te obișnuiai, nu mai puteai să auzi altul interpretându-i poezia.”

Un tron în mijlocul luminilor de ceară

Ion Pillat a lăsat note memorabile și despre faimosul „cerc” literar încropit de Macedonski în propria casă: „Avea un salon literar care stârnea curiozitatea vulgului. Într-adevăr îl aranjase într-un stil simbolic, ca să nu spun simbolist: 12 jâlțuri și un fel de tron în care se instala Maestrul; jur-împrejur în sfeșnice mari ardeau lumini de ceară. Când un tânăr poet își recita versurile, Macedonski, de-i plăceau - și în generozitatea lui îi plăceau întotdeauna - lua dintr-un bol cu pietre colorate, imitând naiv o comoară de pietre scumpe, una sau două pietre și le dădea discipolului decretând ca un calif sau un emir din O mie și una de nopți: -Ține acest topaz, păstrează acest rubin, ia acest smaragd - sau - îți dau acest briliant în amintirea unor versuri și mai prețioase.” Fabulos personaj!

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească…

Castele-n Spania de Alexandru Macedonski - „un erou al iluziei” (cum l-a numit cândva un critic) sau un hidalgo al poeziei noastre post-romantice, care astăzi e mai viu decât oricând:

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească

Și să câștig la loterie,

Aș duce-o viață-mpărătească,

Ascuns să nu mai mă găsească

În timpi de ani, ființă vie.

N-aș vrea să am măriri deșerte,

N-am nici-o sete de renume,

Aș înălța mereu concerte

La adăpost de griji și certe,

La adăpost de om și lume.

În colț tăcut de vreo Sahară,

Castel aș pune să-mi zidească,

Și scuturat de-orice povară,

Aș ridica spre ceruri scară,

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească.

Ca-n basme masa mi s-ar pune

Și s-ar deșterne tot ca-n basme,

Bucatele cele mai bune

Ar apărea ca prin minune

Pe tăvi aduse de fantasme.

(...)

Dar câștigând la loterie,

M-aș face ca și alții poate,

Și preschimbat prin avuție

N-aș mai căta o vizunie,

Ci aș voi să gust din toate.

Atuncea poate-n gând mi-ar trece

Să țin în lume tren și casă,

Să am bufoni cu tivge sece

În contul căror se petrece

Și paraziți să am la masă.

Să treier podul în trăsură,

Să-mi râd de suferințe grele,

Iubindu-mi singura făptură,

Pentru stomac și pentru gură

Să fie ținta vieții mele.

Oh! simt, oh! simt că avuția

Pe om îl face rău să fie,

De-mi cântă-n suflet poezia,

Să cânte-o face sărăcia...

N-am câștigat la loterie.

170 de ani s-au împlinit anul acesta de la nașterea poetului Alexandru Macedonski.

„Al. Macedonski visează să schimbe poezia așa cum alții visează s-o scrie.”, Nicolae Manolescu, critic literar

„Omul a dăunat operei.”, E. Lovinescu despre Macedonski

1896 este anul în care Macedonski a participat la o mare cursă de biciclete pe ruta București-Brașov.

„Estetismul românesc începe cu acest revoluţionar decadent, singur împotriva tuturor.”, Paul Cernat