luni, 4 noiembrie 2024

***

 6 lucruri interesante despre manuscrisele de la Marea Moartă


Puține artefacte au captat atenția istoricilor religiei mai mult decât manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite întâmplător de niște ciobani în peșterile săpate în dealurile sterpe din Cisiordania.

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt celebre în lumea întreagă. De la descoperirea lor accidentală și până la faptul că au fost vândute prin anunțuri în ziare, iată câteva detalii interesante despre această uimitoare colecție de texte antice.


1

Niște ciobani adolescenți au dat din întâmplare peste primul set de manuscrise de la Marea Moartă

Potrivit National Geographic, în 1947, niște beduini adolescenți care își pășteau caprele și oile lângă așezarea antică Qumran, situată pe țărmul nord-vestic al Mării Moarte, în zona cunoscută acum drept Cisiordania, au făcut o descoperire care nu avea nimic de-a face cu păstoritul.

Unul dintre tineri a aruncat o piatră într-o deschizătură din coasta unui deal și, spre surprinderea sa, a auzit un zgomot de vase sparte. Mai târziu, el și prietenii lui au intrat în peșteră și au găsit o colecție de recipiente de lut, dintre care șapte conțineau suluri de piele și papirus.

Un comerciant de antichități le-a cumpărat de la ei și, până la urmă, manuscrisele au ajuns în mâna mai multor cărturari, care au estimat că aveau în jur de 2.000 de ani vechime.

După ce vestea despre descoperire s-a răspândit, căutătorii de comori beduini și arheologii au scos la iveală zeci de mii de fragmente de suluri din zece peșteri aflate în apropiere. În total, este vorba de aproximativ 900 de manuscrise.


2

Unele dintre manuscrisele de la Marea Moartă au fost vândute la mica publicitate

Athanasius Yeshue Samuel, un arhiepiscop sirian ortodox al Ierusalimului, a cumpărat patru dintre manuscrisele originale de la un cizmar care se ocupa și de antichități, plătind pentru ele mai puțin de 100 de dolari.

Când, în 1948, a izbucnit Războiul Arabo-Israelian, Samuel a plecat în SUA și a oferit manuscrisele mai multor universități, printre care și Yale, însă fără succes, potrivit History.com.

În cele din urmă, în 1954, a publicat un anunț în Wall Street Journal – în categoria „diverse” – care spunea:

„Manuscrise biblice datând din cel puțin 200 î.e.n. de vânzare. Ar fi un cadou ideal pentru o instituție religioasă sau de educație din partea unei persoane sau a unui grup.”

Arheologul israelian Yigael Yadin, al cărui tată obținuse celelalte trei manuscrise din colecția inițială în 1947, a negociat în secret achiziționarea manuscriselor pentru nou-fondatul stat Israel.

Din nefericire pentru Samuel, mare parte din cei 250.000 de dolari pe care i-a primit au ajuns la autoritățile fiscale americane, deoarece chitanța de vânzare nu fusese întocmită corespunzător.


3

Nimeni nu știe cu siguranță cine a scris manuscrisele de la Marea Moartă

Originea manuscriselor, care au fost scrise între 150 î.e.n. și 70 e.n., este, până în ziua de azi, subiect de dezbatere între savanți.

Potrivit celei mai larg acceptate teorii, manuscrisele sunt opera unei populații evreiești care a locuit la Qumran până când trupele romane au distrus așezarea, în jurul anului 70.

Se crede că acești evrei aparțineau unei secte pioase și ascetice – esenienii. Reprezentau unul dintre cele patru grupuri iudaice diferite care au locuit în Iudeea înainte și după epoca romană, conform Enciclopediei Britannica.

Cei care susțin această teorie atrag atenția asupra similarităților dintre tradițiile menționate în „Legile comunității” – un manuscris care detalia regulile unei secte iudaice nenumite – și felul în care istoricul antic Flavius Josephus descrie ritualurile esenienilor.

Dovezile arheologice de la Qumran, inclusiv ruinele clădirilor în care aveau loc băile rituale iudaice, indică, de asemenea, că aici au locuit cândva niște evrei pioși.

Unii savanți au pus manuscrisele pe seama altor grupuri, inclusiv pe seama creștinilor timpurii și a evreilor din Ierusalim care au trecut prin Qumran în timp ce fugeau de romani.


4

Aproape toată Biblia ebraică e reprezentată în manuscrisele de la Marea Moartă

Manuscrisele includ fragmente din fiecare carte a Vechiului Testament, în afară de Cartea Esterei. Savanții au speculat că această carte lipsă, care spune povestea reginei iudaice a Persiei, s-a dezintegrat în timp sau încă nu a fost descoperită.

Alții au speculat că această carte nu făcea parte din canonul esenienilor sau că secta nu sărbătorea Purimul, sărbătoare bazată pe Cartea Esterei.

Singura carte biblică păstrată în întregime este Isaia. Copia acestei cărți, datată în secolul I î.e.n., este considerată cel mai vechi manuscris al Vechiului Testament care există.

Alături de textele biblice, sulurile conțin documente referitoare la regulile sectei, cum ar fi „Legile comunității”, precum și scrieri religioase care nu apar în Vechiul Testament.


5

Ebraica nu este singura limbă folosită în manuscrise

Majoritatea sulurilor sunt în ebraică, iar unele fragmente sunt scrise în alfabetul paleoebraic, despre care se crede că nu a mai fost uzitat din secolul V î.e.n.

Alte fragmente sunt în aramaică, o limbă vorbită de mulți evrei – inclusiv, cel mai probabil, de Isus – între secolul VI î.en. și asediul asupra Ierusalimului din anul 70.

În plus, mai multe texte conțin traduceri ale Bibliei ebraice în greacă, pe care unii evrei o foloseau în locul ebraicei sau concomitent cu aceasta la vremea în care au fost create sulurile.


6

Manuscrisele de la Marea Moartă includ harta unei comori fabuloase

Unul dintre cele mai misterioase manuscrise este Sulul de Cupru, un soi de hartă antică a comorilor, pe care sunt reprezentate zeci de comori din aur și argint.

Celelalte texte sunt scrise cu cerneală pe pergament sau pe piele de animal, însă acest document ciudat conține litere încrustate pe folii de metal – probabil, după cum au spus unii, pentru a rezista trecerii timpului.

Folosind un vocabular neconvențional și o scriere ciudată, Sulul de Cupru descrie 64 de ascunzători subterane din Israel care conțin tot felul de bogății.

Nicio comoară nu a fost recuperată, probabil din cauza faptului că romanii au jefuit Iudeea în secolul I. Potrivit diferitelor ipoteze, comorile fie aparțineau esenienilor, fie au fost scoase din Al Doilea Templu  înainte ca acesta să fie distrus, fie nu există.

***

 Rasputin și misterul vindecărilor lui miraculoase


Grigori Yefimovich Rasputin s-a născut pe 21 ianuarie 1869 într-o familie de țărani care locuia în micul sat Pokrovskoye, în zona râului Tura din guvernoratul Tobolsk.

Există puține informații despre părinții lui, dar se știe că tatăl viitorului călugăr, Yefim, era un țăran credincios, se născuse în același sat în 1842 și s-a căsătorit cu mama lui Rasputin, Anna  Parshukova, în 1863. Yefim  era curier guvernamental, slujba lui fiind să transporte oameni și mărfuri între Tobolsk și Tyumen. Cuplul a avut alți șapte copii, dar toți au murit de mici, însă, potrivit istoricului Joseph T. Fuhrmann, este posibil să fi existat un al nouălea copil, o fată numită Feodosiya.

Potrivit istoricului Douglas Smith, copilăria și tinerețea lui Rasputin sunt “o gaură neagră despre care nu știm aproape nimic”. Se pare că mama și tatăl lui Rasputin nu au urmat nicio școală și erau analfabeți, iar copilul nu a învățat să scrie și să citească până la maturitate. Grigori a avut o adolescență zbuciumată, posibil din cauza faptului că abuza de alcool, a fost implicat în mici furturi și sunt consemnate câteva scandaluri cu autoritățile locale.

În 1886 Grigori a călătorit la Abalak, o localitate aflată la aproximativ 250 de kilometri de Tyumen și 2.800 de kilometri de Moscova, unde a întâlnit o fată, tot țărancă, pe nume Praskovya Dubrovina. După ce a curtat-o timp de câteva luni, cei doi s-au căsătorit în februarie 1887, s-au mutat în casa părintească a lui Rasputin, iar ea a rămas în satul Pokrovskoye în timpul tuturor călătoriilor ulterioare ale bărbatului, fiindu-i fidelă pentru tot restul vieții. Cuplul a avut șapte copii, dar numai trei au supraviețuit până la maturitate: Dmitri, născut în 1895, Maria, care a venit pe lume trei ani mai târziu, și Varvara, care s-a născut în 1900.

În 1897, Rasputin a început să fie interesat de religie și a plecat din satul natal pentru a merge într-un pelerinaj, motivele acestei decizii fiind însă neclare. Potrivit unor surse, bărbatul a părăsit satul pentru a scăpa de o pedeapsă, pentru că era implicat într-un furt de cai, alte surse sugerează că ar fi avut o viziune a Fecioarei Maria sau a Sfântului Simeon de la Verkhoturye, în timp ce unii istorici spun că pelerinajul lui Rasputin a fost inspirat de un tânăr student la teologie, Melity  Zaborovsky. Oricare ar fi motivele sale, Rasputin a reununțat din acel moment la vechea sa viață. Avea deja douăzeci și opt de ani, era căsătorit de zece ani, avea un fiu și un alt copil pe drum și, potrivit lui Douglas Smith, decizia sa “ar fi putut fi provocată doar de un fel de criză emoțională sau spirituală”.

Rasputin făcuse și înainte pelerinaje mai scurte la Mănăstirea Sfântul Znamensky de la Abalak și la catedrala din Tobolsk, dar vizita sa la Mănăstirea Sf. Nicolae de la Verkhoturye din 1897 l-a transformat definitiv. Aici l-a întâlnit pe un stareț în vârstă, cunoscut sub numele de Makary (Macarie), a stat câteva luni la mănăstire și probabil că în această perioadă a învățat să citească și să scrie. Mai târziu ar fi spus că unii dintre călugării de la Verkhoturye erau homosexuali și a criticat viața monahală ca fiind prea coercitivă. Bărbatul s-a întors la  Pokrovskoye complet schimbat, avea o privire confuză și un comportament total diferit, a devenit vegetarian, a jurat să nu mai bea alcool și se ruga multe ore pe zi, neglijându-și complet treburile casnice și familia.

Grigori și-a petrecut următorii ani ca “strannik” (pelerin), plecând din sat pentru lungi perioade de timp, luni sau chiar ani la un moment dat, pentru a umbla prin țară și a se ruga în diferite mănăstiri. Este posibil să fi ajuns chiar până la Muntele Athos, dar nu există informații certe despre acest punct din biografia sa.

Până la începutul anilor 1900, călugărul avea deja un mic cerc de adepți, în primul rând membri ai familiei, dar și alți țărani din zonă, care se rugau alături de el duminica sau de alte sărbători în perioada în care se afla în Pokrovskoye și a construit apoi un fel de capelă improvizată în pivnița casei tatălui său, unde grupul de adepți organiza întâlniri secrete de rugăciune. Aceste evenimente au stârnit însă suspiciunea și chiar ostilitatea preotului satului și a altor săteni, mai ales pentru că se zvonea că adeptele de sex feminin ale lui Rasputin îl spălau înainte de fiecare întâlnire, că grupul cânta cântece ciudate și chiar că bărbatul s-ar fi alăturat grupării Khlysty, o sectă religioasă ale cărei ritualuri includeau autoflagelarea și orgiile sexuale.

Informațiile despre activitățile lui Rasputin au început să se răspândească în întreaga Siberie la începutul anilor 1900 și, la un moment dat a călătorit în orașul Kazan, unde și-a consolidat reputația de călugăr înțelept sau om sfânt, spunându-se că îi ajută pe oameni să-și rezolve crizele personale sau spirituale. În ciuda zvonurilor că făcea sex cu adeptele lui, Rasputin i-a făcut o impresie bună starețului Mănăstirii Șapte Lacuri din afara Kazanului, precum și oficialilor locali ai Bisericii Arhimandritul Andrei, care i-au dat o scrisoare de recomandare către episcopul Serghei, rectorul Seminarului Teologic din Sankt Petersburg, oferindu-i și o sumă de bani pentru a putea călători în capitala imperiului.

După ce l-a întâlnit pe episcopul Serghei la Mănăstirea Nevski, Rasputin a fost prezentat conducătorilor bisericii ortodoxe ruse, inclusiv arhimandritului  Teofan, care conducea Seminarul Teologic și era bine conectat cu înalta societate din Sankt Petersburg, slujind mai târziu ca duhovnic al țarului și al soției sale. Teofan a fost atât de impresionat de Rasputin, încât l-a invitat să rămână în casa lui și a devenit unul dintre cei mai importanți și influenți prieteni ai călugărului. Tot el i-a făcut intrarea în multe dintre saloanele unde se aduna aristocrația din oraș pentru discuții religioase și, în timpul acestor întâlniri, Rasputin i-a atras pe unii dintre primii săi adepții, dar mulți dintre aceștia se vor întoarce mai târziu împotriva lui.

Mișcările religioase alternative, cum ar fi spiritismul și teosofia, deveniseră populare în cercurile aristocratice din oraș înainte de sosirea lui Rasputin, mulți dintre nobili fiind interesați de ocultism și fenomene supranaturale, iar ideile și “manierele ciudate” ale lui Rasputin l-au făcut obiectul curiozității elitei din Sankt Petersburg. Potrivit istoricului Joseph Fuhrmann lumea bună era “plictisită, cinică și căuta noi experiențe” în acea perioadă și este posibil ca admirația pentru călugăr să fi fost amplificată de faptul că el era rus nativ, spre deosebire de alți presupuși “sfinți”, cum erau Nizier Anthelme Philippe și Gérard Encausse, care deveniseră și ei populari în oraș în acei ani.

Grigori Rasputin a stat la Sankt Petersburg doar câteva luni în această primă vizită, întorcându-se la Pokrovskoye în toamna anului 1903 și a revenit în oraș mai târziu, în 1904 sau 1905. În orice caz, până în 1905 devenise prieten apropiat cu mai mulți membri ai aristocrației, inclusiv cu “Prințesele Negre”, Milica și Anastasia a Muntenegrului, care s-au căsătorit cu verii țarului Nicolae al II-lea, Marele Duce Petru Nicolaevici  și Prințul George Maximilianovici Romanov, iar aceste două cupluri au avut un rol esențial în introducerea lui Rasputin în familia țarului.

Rasputin s-a întâlnit pentru prima dată cu Nicolae al II-lea pe 1 noiembrie 1905, la Palatul Peterhof, iar țarul a consemnat evenimentul în jurnalul său, scriind că el și Alexandra Feodorovna “au făcut cunoștință cu un om al lui Dumnezeu –  Grigorie, din provincia Tobolsk”. După scurt timp călugărul a plecat din nou la Pokrovskoye și nu s-a mai întors în Sankt Petersburg până în iulie 1906.

Când a revenit, Grigori i-a trimis lui Nicolae o telegramă prin care îi cerea să-l primească pentru a-i oferi o icoană a sfântului Simeon din  Verkhoturye, călugărul s-a întâlnit cu Nicolae și Alexandra pe 18 iulie și din nou în octombrie, când i-a cunoscut pentru prima dată și pe copiii imperiali și cam în acest timp familia a devenit convinsă că Rasputin deține puterea miraculoasă de a-l vindeca pe micul țarevici Alexei, care suferea de hemofilie.

O mare parte din influența lui Rasputin asupra familiei imperiale a pornit exact de la credința țarinei că, prin rugăciunile sale, bărbatul îi ameliorează durerile și că reușește să-i oprească sângerările lui Alexei și, potrivit istoricului Marc Ferro, țarina a avut un “atașament pasional” față de Rasputin. Un alt istoric, Harold Shukman, a scris că Rasputin a devenit “un membru indispensabil al anturajului regal”, fiind susținut în mod special de prietena țarinei, Anna Vyrubova, care era convinsă că acest “om sfânt” are puteri miraculoase, devenind în scurt timp una dintre cele mai influente susținătoare ale lui Rasputin.

În vara anului 1912, Alexei a suferit o nouă hemoragie în zona inghinală după ce făcuse o plimbare cu trăsura în apropierea domeniilor imperiale de vânătoare de la Spala, iar acumularea de sânge i-a provocat un hematom mare, țareviciul suferea de dureri severe, avea febră și delira și toată lumea a crezut că va muri. În disperare de cauză, Alexandra i-a cerut Annei Vyrubova  să-i trimită o telegramă lui Rasputin, care se afla în Siberia în acel moment, pentru a-l ruga să se roage pentru Alexei. Rasputin a răspuns repede, scriindu-i Alexandrei: “Dumnezeu ți-a văzut lacrimile și ți-a auzit rugăciunile. Nu vă întristați. Cel Mic nu va muri. Nu permiteți medicilor să-l deranjeze prea mult”. A doua zi dimineață, starea lui Alexei era neschimbată, dar Alexandra a fost încurajată de mesaj și și-a recăpătat speranța că băiatul va supraviețui, iar în cursul zilei sângerarea lui Alexei s-a oprit. Doctorul S. P. Fedorov, unul dintre medicii care îl tratau pe țarevici, a recunoscut că “recuperarea a fost complet inexplicabilă din punct de vedere medical”. Mai târziu, medicul a mărturisit că Alexandra nu poate fi învinuită că îl considera pe Rasputin ca pe un om cu puteri miraculoase: “Rasputin venea, mergea la pacient, se uita la el și scuipa, iar sângerarea copilului se oprea în scurt timp… Cum ar fi putut țarina să nu aibă încredere în Rasputin?”

Grigori Rasputin, țarina Alexandra și copiii imperiali

Istoricul Robert K. Massie a numit recuperarea lui Alexei “unul dintre cele mai misterioase episoade ale întregii legende Rasputin” și, deși procesul de vindecare este neclar, Massie crede că sfaturile lui Rasputin de a nu-i lăsa pe medici să-l deranjeze prea mult pe Alexei îi ajutau recuperarea, permițându-i să se odihnească și, în plus, mesajele sale o calmau pe Alexandra, reducând stresul emoțional asupra copilului. Țarina își întărea la fiecare episod de acest fel convingerea că Rasputin poate face miracole și ajunsese la concluzia că bărbatul este esențial pentru supraviețuirea lui Alexei. Unii istorici spun că, în alte ocazii, Rasputin a oprit sângerarea lui Alexei prin hipnoză, dar memorialistul Pierre Gilliard, profesorul de limbă franceză al țareviciului Alexei, a avansat cea mai credibilă variantă din punct medical: Rasputin reușea să controleze sângerările băiatului interzicându-i țarinei să-i mai dea aspirină, medicament utilizat pe scară largă la acel moment pentru ameliorarea durerilor, în condițiile în care rolul său de agent anti-coagulare al aspirinei nu a fost cunoscut  până în anii 1950.

***

 Titanic | Povestea filmului lui James Cameron -

 Premierea a avut loc pe 1 noiembrie 1997, la Festivalul International de Film de la Tokyo

Dintre toate producțiile care au avut ca temă naufragiul Titanicului, una s-a impus în întreaga lume, pelicula din 1997 semnată de James Cameron. De-a lungul timpului, s-au realizat 17 filme având ca subiect tragicul eveniment din Atlantic, primul fiind realizat chiar în anul naufragiului, la o lună după scufundarea vasului. Étienne Arnaud, regizorul producției “Saved fromThe Titanic” s-a folosit de mărturiile unei supraviețuitoare, Dorothy Gibson, a cărei poveste a transpus-o pe peliculă. Ultima producție, cea din 2018, “Holmes & Watson”, îi aparține regizorului Etan Cohen. Acțiunea acestei comedii se învârte în jurul unui complot de la bordul Titanicului care avea ca țintă asasinarea reginei Victoria. Bineînțeles, celebrul cuplu de detectivi Sherlock Holmes și John Watson salvează situația. De remarcat că Titanicul a fost proiectat și construit la un deceniu după ce regina Victoria murise în anul 1902.

Subiectul a intrat și în atenția unui regizor român, Jean Negulesco. Drama din 1953 intitulată “Titanic” prezintă un cuplu pe cale de destrămare, care, în dorința de a-și reface relația, pornește într-o călătorie pe pachebot, în rolurile principale fiind distribuiți Clifton Webb, Barbara Stanwyck, Audrey Dalton și Harper Carter.

“Titanic”, filmul romantic regizat, scris și produs de James Cameron în 1997, a stabilit și un record de încasări, 2,2 miliarde de dolari. Adapatarea fictivă a scufundării pachebotului îi are în rolurile principale pe Leonardo DiCaprio și Kate Winslet, cei doi actori fiind eroii unei povești de dragoste înfiripate în timpul fatidicei călătorii. Din clase sociale diferite, Jack Dawson, interpretat de DiCaprio, se îndrăgostește de Rose DeWitt Bukater, jucată de Kate Winslet, o tânără dintr-o familie burgheză scăpătată. Tinerei i se caută o partidă profitabilă de către mama ei, o femeie veroasă care speră la o căsătorie aranjată pentru a scăpa de problemele financiare ale familiei. Neinteresată de măritiș, Rose se gândește să se sinucidă încercând să sară de pe vapor, dar Jack, un artist sărac, intervine și o salvează.

Ideea originală a filmului a pornit de la un căutător de comori care a găsit în 1996 pe epava pachebotului RMS Titanic un colier cu diamante pe care l-a numit „Inima Oceanului”. Totodată, într-un seif de pe epavă este găsit un desen cu o femeie tânără ce poartă colierul, datat 14 aprilie 1912, ziua în care vasul a lovit aisbergul. Rose Dawson, femeia din desen, este invitată la bordul navei de cercetare și își spune povestea.

“Povestea nu putea fi scrisă mai bine. Juxtapunerea bogaților cu săracii, rolurile jucate până la moarte, stoicismul și noblețea generației trecute, măreția pachebotului și prostia oamenilor ce l-au condus prin întuneric spre un iad. Și, mai ales, viața imprevizibilă, viitorul care nu poate fi știut, iar imposibilul care devine posibil”, declara Cameron atunci când s-a apucat de producția filmului.

Harland and Wolff, constructorul original al RMS Titanic, a furnizat mare parte din arhivele sale private echipei de producție, iar acestea conțineau și planuri ce se credeau pierdute. Pentru interiorul vasului designerul Peter Lamont a căutat decorațiuni din acea vreme. De altfel, recuzita a fost recreată de la zero, iar studiourile Fox au început în mai 1996 construcția în Mexic a unui imens platou dedicat filmului.

Replica navei a fost construită la scară apropiată originalului, dar unele părți au fost create digital. Bărcile de salvare și coșurile de fum au fost micșorate cu 10%. Sub replica pachebotului exista o platformă care îl clătina în secvențele de după ciocnire.

Mochetele, piesele de mobilier, lămpile, scaunele, tacâmurile și faianța, toate având imprimat simbolul White Star Line, au fost printre obiectele recreate după designul original. Cameron a angajat doi istorici, Don Lynch și Ken Marschall, pentru a autentifica detaliile istorice ale filmului și un expert în maniere pentru ca actorii să învețe rafinamentul călătorilor de la clasa I.

Filmările nu au fost însă foarte liniștite. Experiențele actorilor pe platourile de filmare au întărit reputația de “cel mai înspăimântător om de la Hollywood” a lui Cameron. Regizorul devenise cunoscut pentru intransigența și perfecționismul său, iar filmările parcă au fost conduse de un sergent din armata americană, după cum vor mărturisi actorii.

Kate Winslet și-a luxat cotul în timpul filmărilor și era îngrijorată că o să se înece în bazinul adânc de 17 metri în care replica navei urma să fie scufundată. „Erau momente când eram chiar speriată de el. Jim are un temperament de necrezut,” a declarat Kate. Filmările trebuiau să dureze 138 de zile, dar s-au prelungit la 160. Mulți actori și figuranți au răcit sau au avut infecții la rinichi după orele petrecute în apa rece, inclusiv Winslet, iar la final a spus că nu va mai lucra din nou cu Cameron decât dacă va câștiga „mulți bani”.

Scena finală, în care nava se rupe în două și se scufundă în Atlantic, a implicat înclinarea vasului-replică, la scenă participând 150 de figuranți și 100 de cascadori. Cameron criticase filmele anterioare cu Titanic, care arătau cum pachebotul se scufundă lin în Atlantic și a vrut “să arate cât de haotic și terifiant a fost evenimentul în realitate”.

Echipa de filmare credea într-un alter ego malefic a lui Cameron, pe care oamenii îl numeau „Mij” (Jim citit invers), iar răspunsul lui Cameron la aceste  ironii nu s-a lăsat așteptat: „Să faci un film e ca la război. O mare bătălie între afaceri și estetică”.

După ce timpul alocat filmărilor și bugetul au fost depășite, studiourile Fox doreau să scurteze durata filmului și doar împotrivirea lui Cameron a oprit planurile: “Vreți să-mi tăiați din film? Va trebui să mă concediați! Vreți să mă concediați? Va trebui să mă omorâți!”. Succesul și încasările producției vor demonstra în scurt timp că James a avut dreptate.

“Titanic” a avut două versiuni de final, așa cum se procedează frecvent la Hollywood: înainte de premieră se formează focus grupuri cărora li se prezintă mai multe variante și, în funcție de reacția acestora, se alege versiunea pentru public.

Înainte de lansarea peliculei, anumiți critici au prezis că nu va avea succes în ciuda bugetului, cel mai mare de până atunci, iar când a fost proiectat în fața presei, în toamna anului 1997, până și Cameron a crezut că „se îndreaptă spre un dezastru”.

Inițial, lansarea fusese programată pentru 2 iulie 1997, pentru a exploata sezonul de vară, dar Cameron a cerut amânarea premierei pentru 17 decembrie 1997, decizia sa alimentând speculațiile ce vizau dezastrul filmului.

În cele din urmă filmul a avut premiera pe 1 noiembrie 1997, fiind prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo, unde reacțiile au fost descrise de The New York Times ca „indiferente”. Recenziile pozitive au început să curgă în Statele Unite după premiera oficială de la Hollywood din 14 decembrie 1997.

Filmul a fost primit cu ovații după premiera pentru public din 19 decembrie 1997, iar la sfârșitul weekendului cinematografele erau pline până la refuz, rămânând pe primul loc timp de 15 săptămâni, un record absolut. Succesul comercial al producției lui Cameron a întrecut orice așteptări, Titanicul fiind timp de 12 ani filmul cu cele mai mari vânzări din toate timpurile. Rata de repetare a vizionării unui blockbuster este de aproximativ 5%. La Titanic a fost de peste 20%.

După succesul financiar și cel de public, a venit și recunoașterea criticii de specialitate care a comentat impactul său cultural, istoric și politic, iar site-uri dedicate precum Rotten Tomatoes, Metacritic și CinemaScore i-au acordat punctaje maxime.

Filmul a obținut patru Globuri de Aur, 10 nominalizări la premiile BAFTA, premiul criticilor de film din Statele Unite, premiul Sindicatului Producătorilor Americani, iar premiile Oscar au întregit spectrul cu nu mai puțin de 14 nominalizări și premii pentru 11 categorii, fiind a doua producție care a câștigat 11 premii Oscar, după Ben-Hur.

A obținut Oscarul pentru cea mai bună melodie originală în 1998, precum și trei premii Grammy pentru Înregistrarea anului, Melodia anului și Cea mai bună melodie , coloana sonoră devenind un succes international și cel mai bine vândut album din 1998 în Statele Unite. „My Heart Will Go On”, interpretată de Celine Dion, a câștigat Premiul Grammy pentru Cea mai bună melodie compusă pentru film.

În total, Titanic, filmul lui Cameron, a obținut aproape 90 de premii și a avut alte 47 de nominalizări. În plus, cartea despre realizarea filmului a fost un bestseller în clasamentul The New York Times timp de câteva săptămâni.

Surse:

“Titanic voted ‘best’ film ending”, BBC News

“Further, my god, f rom thee”, The Independent

***

 Dimitrie Paciurea, un sculptor pentru modernitate, s-a nascut pe 2 noiembrie 1873...

La 14 iulie 1932, se stingea la Sanataoriul "Sfanta Elisabeta" din Bucuresti, in urma unei interventii chirugicale, sculptorul Dimitrie Paciurea, in varsta de 59 de ani. In posteritatea imediata, renumele lui a crescut considerabil, atat de mult incat a devenit mai prezent decat numele artistilor recunoscuti ai momentului. Imediat dupa moartea lui Dimitrie Paciurea, criticul C. Blazian comenta asttfel in "Adevarul": "Uitat si sarac a murit Dimitrie Paciurea, un artist modest, unul dintre putinii artisti adevarati ce ne mai ramasese dintr-o generatie glorioasa, profesorul din a carui rodnica indrumare au crescut aproape toate talentele tinere ale sculpturii romanesti de azi. Dimitrie Paciurea a fost un intarziat, un inactual ca om si ca artist. Impresionismul sau bizar, viziunile lui apocaliptice il indepartau de realitate cotidiana, ii cladeau o lume aparte, in care gandul, creatia si lectura alcatuia axele existentei. N-a incercat nimeni sa-l smulga din vis. N-a incercat nimeni sa-l redea actualitatii printr-o comanda de monument. Desi era printre putinii care aveau intuitia monumentalului. A fost lasat sa moara ignorat de oficialitate si neajutat de nimeni, intr-un meschin ungher de lazaret. La raspantia dreptatii omenesti vor sta de-aici inainte, ca vesnica mustrare, "Gigantii", "Sfinxul" si "Himerele" lui Dimitrie Paciurea.""

De remarcat ca singura expozitie personala a acestui artist deschizator de drum si datator de viziune a avut loc postmodern, la dorinta lui Dimitrie Gusti, ministru al educatiei nationale. In viata, Dimitri Paciurea participase cu lucrari numai la expozitiii de grup. "A trebuit sa moara pentru a avea o expozitie personala", concluzionau apropiatii. Iar in anii solitari de dinaintea mortii, dupa ce daduse nastere unor sculpturi de o calitate nemaiintalnita in arta romaneasca, sculptorul insusi se confesa dezarmat: "Asa mi-au fost viata si opera. Imaginatie si dezinteres... Singuratate si munca... (...) N-am avut nici o expozitie personala toata viata. Am fost incorporat, dar numai pentru catva timp, la "Tinerimea artistica". N-am beneficiat de nimic. Tocmai in anul razboiului nostru am expus "Zeul razboiului" la "Tinerimea artistica". Pinacoteca nu mi l-a luat. N-am fost invitat in diferite expozitii romanesti din strainatate. Cand am fost invitat, atunci mi s-a spart pe drum proiectul pentru Monumentul Eminescu. N-am facut nici un monument pentru simplul motiv ca nu mi s-a dat sa fac, desi am participat la concursuri."(citat preluat din "Paciurea", cartea lui Mircea Deac)

In cultura romana, rolul jucat de opera lui Dimitrie Paciurea, doritoare de modernism si negatoare a vetustei traditii academice, urmarind sa provoace emotie si reflectie, nu a inceput in posteritatea artistului, ci mult mai devreme, in 1896, dupa ce talentul ii fusese descoperit intr-o scoala de arte si meserii. O bursa l-a dus la Paris unde a studiat sculptura vreme de patru ani. Apoi a realizat numeroase lucrari, pe care criticul de arta Mircea Deac le imparte in trei categorii: 1. arta postretistica; 2. arta monumentala; 3. arta "Himerelor". Dimitrie Paciurea a sculptat, intr-adevar, multe portrete si busturi funerare, dorind sa faca o arta care nu imita natura si sa se indeparteze de conventional. Stau marturie lucrari precum "Portret de barbat", "Cap de femeie", "Bustul poetului Mihai Eminescu", astazi in proprietatea Muzeului National de Arta al Romaniei. Reprezentative pentru arta funerara, pe care o studiase si in cimiterele pariziene, au ramas "Bustul pictorului Serafim" (in Cimitirul Bellu) si monumentul inchinat lui Nicolae Perlea (la Braila).

Opozitia fata de ne neoclasiscimul practicat de sculptorii momentului, precum si fata de realismul care nu se mai lasa dus dupa Al Doilea Razboi Mondial, se observa in toate lucrarile sale. Preferinta pentru arta care sfideaza canonul si formula rigida, pentru expresia care lasa in urma o traditie care bate pasul se loc, este vizibila in oricare din sculpturile pe care le-a realizat, dar in special in seria "Himerelor".

Inceput devreme, in 1924, acest ciclu cuprinde mai multe piese intitulate simplu "Himera" si lucrari precum "Himera pamantului", "Himera razboiului", "Himera vazduhului", "Himera noptii" etc, multe dintre ele realizate in atelierul artistului din curtea Muzeului Aman (acum inca inchis pentru public) din Bucuresti. Este seria cea mai relevanta pentru originalitatea scultorului roman, etaland clar afinitatea pentru o arta avangardista care promoveaza libertatea formelor, pentru a putea explora fata necunoscuta a lumii si a fiintei umane. "Himerele" sunt sculpturi neconformiste, fanteziste si nelinistite, pe care studentii lui Dimitrie Paciurea n-au reusit nici macar sa le imite. Ele raman principala carte de vizita cu care artistul se prezinta in istoria artei romanesti.

De mentionat ca opera sa nu consta numai in sculpturi gazduite acum de muzee. Exista lucrari ale lui Dimitrie Paciurea pe langa care unii dintre noi trec adesea. Una dintre ele este bine cunoscuta. Se afla in Parcul "Carol I" din Bucuresti si se numeste "Gigantul". In 1927, aceasta sculptura i-a adus autorului Premiul National. Iar in Parcul Herastrau exista si azi un nud feminin, considerat de criticii de arta o realizare exceptionala.

Cele cateva participari la expozitii din strainatate (Paris, Bruxelles, Munchen, Venetia) nu l-au scos pe artist din atelier decat pentru scurta vreme. Singuratatea omului taciturn si zgarcit la vorba si severitatea lui cu studentii de la Academia de Belle Arte nu s-au lasat imblanzite nici la adanci batraneti si, de-a lungul anilor, i-au adus o anume antipatie din partea colegilor de breasla. Amintesc, pe scurt, un episod elecvent. La intoarcerea de pe front, unii colegi s-au plans la Regina Elisebeta, ocotitoarea artistilor, ca Dimitrie Paciurea era un dezertor care statuse un an la Bucuresti in timpul ocupatiei germane. Ce a urmat ? Regina de la Peles i-a cerut lui Carol I sa-l priveze de dreptul de a mai preda. Numai ca, nelasandu-se convins usor, regele l-a lasat de Spiru Haret sa hotarasca. Iar savantul interesat mai ales de valoarea profesionalismului lui Dimitrie Paciurea a ales in favoarea lui.

Si, in testamentul sculptorului, figureaza urmatoarea fraza: "Las Academiei intreg sufletul meu si lucrarile mele, "Sfinxul" si "Zeul razboiului", ca o marturie vie a dragostei ce am avut-o pentru elevii mei si pentru  scoala".

***

 …Escu și Titanic-Vals, comediile nemuritoare ale lui Tudor Mușatescu


Tudor Mușatescu, decedat la 67 de ani, pe 4 noiembrie 1970, poate cel mai îndrăgit dramaturg român, ale cărui piese fac, în continuare, săli arhipline în teatrele românești, s-a născut pe 22 februarie 1903 la Câmpulung-Muscel și a fost fiul unui avocat cunoscut, Alexandru Mușatescu, decanul Baroului din Muscel, deputat în mai multe rânduri și fost primar al orașului, și al profesoarei Elena Mușatescu. “Titanic-Vals” și “…Escu” sunt doar dou[ dintre cele mai cunoscute piese ale sale, dar la fel de fascinante sunt “Visul unei nopți de iarnă”, “Țara fericirii”, “Madona”, “Profesorul de franceză” sau “Sosesc diseară”.

În Revista Teatrul din martie 1968, jurnalistul și dramaturgul Alecu Popovici publică un interviu-document care surprinde fragmente biografice deosebit de valoroase din viața lui Tudor Mușatescu.

“La poarta de fier a casei cu nr. 33 de pe Strada Luigi Cazzavillan, la semnalul soneriei răspunde un dulău fioros care te face să te dai cu câţiva paşi înapoi. Cârnu, câinele de pază al casei Muşatescu, te avertizează parcă de faptul că drumul spre umor este păzit de câini, greu şi primejdios cel puţin pentru pantaloni. Urci câteva trepte pe sub portice şi coloane şi pătrunzi într-o cameră uriaşă, pe ai cărei pereţi figura maestrului zîmbeşte la fel de ironic în portretele în ulei ca şi în caricaturi. Vrafuri imense de dosare (dând poate apă la moara birocraţilor, care află că şi umorul se află câteodat în dosare), foi, manuscrise, solicitanţi (de la ziare, reviste, radio, televiziune) şi peste tot acest univers zâmbitor domneşte silueta lui Tudor Muşatescu, nelipsit de aureola nedespărţitului său basc albastru. Responsabilă organizatorică peste împărăţia de hârtie şi vorbe se află artista Kitty Muşatescu (soția scriitorului), totodată o secretară plin de energie.

— Am aflat că aţi împlinit 65 de ani. lată o ocazie să încercăm să facem o mică incursiune biografică. Dacă acum 65 de ani v-aţi născut ca stare civilă, fiţi bun şi povestiţi-ne cînd v-aţi născut ca scriitor…

— Deci, toate se află. Şi, neavând nimic de ascuns, voi recunoaşte că în calitate de scriitor sunt cu 8 ani mai tânăr. La noi acasă, adică la Câmpulung-Muscel, trăia pe vremuri cea mai frumoasă femeie din România, poate cea mai frumoas femeie din lume — mi se părea mie. Silueta ei graţioasă trecea pe străzile oraşului într-un tillbury după care se întorceau cu toţii ca fermecaţi. Bineînţeles, frumoasa era logodită cu un frumos sublocotenent. Şi această tragedie — pentru mine — mi-a inspirat prima poezie, care vede lumina tiparului abia acum:

Tudor Mulatescu

„Ochii tăi frumoaso, vioi de drac

Capul sec şi prost mi-l fac.

I-am văzut privind spre mine

M-am făcut roşu ca un mac

Și când au privit spre altul

Am fost trist şi-am fost posac.

Sunt bogat, ştiu carte mult (eram în clasa Il-a)

Dar cu banii ce-o să fac?

Fără ochii tăi iubito

Sunt şi prost, sunt şi sărac”

Mai scosesem şi revista „Ghiocelul”, pe care o scriam şi tipăream singur, cu litere de cauciuc, în patru pagini. Ediţia era de trei numere şi principalul abonat era bunicul. Bineînţeles, revista avea rubrici de umor, satiră acidă, pe care, ca să spun aşa, am păstrat-o până astăzi. Printre primele exerciţii literae figurau epigramele, având concursul aceluiaşi bunic, om de haz. Numele familiei noastre este Muşat, acel “escu” fiind adăugat de Maiorescu numelui tatălui meu, în perioada când i-a fost student la Universitatea din Bucureşti. De altfel, mai târziu m-am răzbunat pentru acest sufix. Am scris comedia „…Escu”.

La noi în casă se adunau aproape săptămînal, sub auspiciile mamei mele, iubitoare a artelor , pictorul N. Grant, I. U. Soricu, D. Nanu, celebrul profesor de istorie G. Şapcaliu, D. Scurei, conşcolarul lui Eminescu, o figură pitorească, Popescu-Pletosu — om de cultură care umbla costumat în straie ţărăneşti, cu plete; aici venea în vacanţe Al. Rosetti…

Tudor Mulatescu

— La Câmpulung v-aţi găsit prototipurile pentru Titanic?

— Emil Procopiu, cel din piesă, exista în realitate în oraş, dar sub chipul unui încântător director de şcoală primară. După primele mele comedii, mi-a reproşat că, spre deosebire de alţii, pe el nu l-am pomenit niciodată. Am reparat greşeala. În ceea ce priveşte evenimentele din piesă, nu toate ţin de aceeaşi familie. Le-am cules, autentice, din mai multe locuri. De pildă, povestea cu înecul şi moştenirea s-a petrecut în familia Bumbulici. Iar soacra a fost într-adevăr o rudă de-a noastră.

— Unde s-a cristalizat sarea umorului dv.?

— În afară de Câmpulung, Iaşii sunt oraşul la care ţin cel mai mult (în afară și de Paris). Aici, în timpul războiului, în 1916, m-am refugiat cu familia, pe strada Sfîntul Teodor nr. 35, la doamna Ghiţescu. Mai târziu ne-am mutat pe str. Hotin 1 (la doamna Rozalia), fiind vecini cu doamna Soroceanu, al cărei fiu colabora permanent la „Missceleanea” de la „Viaţa Românească”. Acesta a fost primul meu mentor literar. Şi primele mele versuri i le citeam numai lui. Și el mi-a făcut cadou prima carte mai importantă, un volum de Lamartine. Iată-l, e aici, în biblioteca mea, datat cu nr. de ordine 54. În umbra vechilor porţi ale laşului, urmam la „Liceul refugiaţilor”, instalat în câteva barăci de lemn în curtea Universităţii ieşene. La română îl aveam profesor pe Valentin Bude, cunoscut şi ca umorist. (…)

Ca elev fruntaș şi cercetaș de război, făceam de serviciu deseori la spital, ca asistent al sorei de ocrotire Maria Ventura şi al doctorului franţuz Sorel. Eram delegat şi cu controlul elevilor la teatru, la „Naţional”. Aici, de aici începe cariera mea de dramaturg. Ţin să spun că n-am reclamat niciodată vreun elev şi am avut norocul să fiu remarcat de Alexandru Kiriţescu, care m-a prezentat lui Tănase, care mi-a purtat o simpatie şi o preţuire caracterizate printr-una din celebrele fraze ce-i erau atât de proprii: „Ai haz, mă urechiatule!” 

Cum să nu îndrăgesc laşiul, când tot aici am devenit ziarist profesionist, plătit cu trei lei pe lună, la un ziar condus de Octavian Goga, unde publicam notiţe despre fapte de arme de pe front.

Liceul l-am terminat la Liceul „Sf. Sava”, iar bacalaureatul l-am susţinut la Piteşti. Ca să anticipez, am terminat trei facultăţi: latină, filozofie şi drept. Tata dorea teribil de mult să ajung profesor de limba latină, dar după absolvire n-am practicat niciuna din profesiunile pe care mi le-ar fi conferit terminarea facultăţilor. Am fost doar cândva suplinitor (la română) la Şcoala normală din Câmpulung. În continuare, am făcut… ce-am făcut. Tata a suferit groaznic din pricina meseriei alese, numindu-mă frecvent un „scârţa-scârţa”. Durerea tatei a durat pînă la premiera piesei “Sosesc diseară”, când, în holul teatrului, bătrânul profesor mi-a spus la final: „Tudore, să ştii că mi-a plăcut lucrarea”. A fost cel mai grozav compliment pe care l-am primit vreodată.

Prima mea piesă jucată a fost “Panţarola”. Piesa a fost premiată în anul 1927 de Asociaţia autorilor dramatici şi lirici. Conform statutului premial, orice piesă laureată se juca de drept la Teatru l Naţional din Bucureşti. (înaintea mea fuseseră premiate “Muşcata din fereastră” de V. I. Popa şi “Pavilionul cu umbre” al dragului meu prieten Gib. Mihăescu). Pe atunci funcţiona Teatrul Mic, condus de Sică Alexandrescu, care a avut ideea înfiinţării unui teatru al autorilor dramatici, hotărând să deschidă stagiunea cu piesa mea. Sică Alexandrescu era secondat, din partea autorilor, de Mihai l Sorbul. Din păcate, din lipsă de fonduri, teatrul nu s-a mai deschis, dar Sică Alexandrescu, atunci proaspăt sosit de la Cluj, a deschis stagiunea (la Teatrul Mic) cu “Panţarola”.

Am intrat în dramaturgie singur, prin piesele mele şi numai prin ele, încercând să rezist ostilităţii cu care am fost întâmpinat atunci când am început să am succes. Aveam împotriva mea, deseori, o presă vehementă şi nici un sus-pus nu-mi era amic. Am avut însă un singur sprijin care nu m-a părăsit, orice s-a întâmplat, un prieten credincios: publicul. Fiindcă eu ştiu sigur şi ar fi bine să înveţe şi cei care nu ştiu încă, că teatrul are o destinaţie precisă și numai una: spectatorul, publicul. Cine scrie sau face teatru pentru ambiţii sau viziuni personale greşeşte şi nu va rezista. Atunci poate am făcut şi o ierarhie, socotind că există trei feluri de piese: bune, proaste şi cele care se joacă. Tot de-atunci am ţinut minte că cele mai reuşite intrigi în teatru sunt cele în afara textului.

Referindu-mă la Titanic Vals, ea a fost pusă în scenă la premieră de Vasile Enescu. Iniţial, în rolul soacrei fusese distribuită marea noastră actriţă, admirabila mea asociată de mai târziu la conducerea Teatrului din Sărindar, draga mea prietenă dintotdeauna, Maria Filotti. Eu nu eram de aceeaşi părere. Exista în Teatrul Naţional, la „recuzita” lui, o actriţă cu numele de Sonia Cluceru. 0 văzusem în Efimiţa din “Conu Leonida…” Atunci cînd Mavrodi (directorul Teatrului Național) m-a chemat pentru a face distribuţia, am spus răspicat: „Domnule director, îl joacă Sonia Cluceru, iar pe Maria Filotti o rog să joace în Dacia”.

— Cine e Sonia Cluceru? m-a întrebat Mavrodi. Enice (aşa i se spunea lui Enescu), tu o cunoşti? La răspunsul lui afirmativ, a programat-o rapid într-un matineu cu Conu Leonida… A doua zi de dimineaţă, Mavrodi mi-a declarat: „Va juca Sonia!”

Din păcate, puţin înainte de premieră, Maria Filotti s-a accidentat, aşa că a trebuit să fie înlocuită chiar înainte de premieră cu Gabi Danielopol, care, fiind soţia directorului de scenă, ştia rolul. Pe Spirache l-a jucat Calboreanu, primul lui rol de comedie. Poate că pare curioasă azi această interpretare, dar eu socotesc că hazul personajului izvorăşte din situaţiile în care e pus. Spirache nu e comic ca atare şi Calboreanu a fost, în acest sens, interpretul meu ideal. Mai jucau I. Finteşteanu (Nercea), Niki Atanasiu (Traian), G. Demetru (Ofiţerul), V. Valentineanu, Puia Ionescu, Marietta Sadova şi, bineînţeles, Sonia Cluceru.

Titanic a ţinut stagiunile 1932 şi 1933, până când a intrat pe scenă “…Escu”, care a durat până în 1934. Mi-aduc aminte de reacţia presei când, într-o singură săptămînă, pe afişul Teatrului Naţional figura de patru ori Titanic şi de trei ori …Escu. În aceasta din urmă, jucau, la premieră, Elvira Godeanu, Kitty Muşatescu, soţia mea, Gr. Mărculescu, Pap-Marţian, Niki Atanasiu, C. Stăncescu, N. Soreanu, Al. Ghibericon, Al. Marius, Eugenia Zaharia, Tanţi Economu, I. Anastasiad.

Între timp, din 1929, am devenit, prin concurs, inspector al artelor, luptând să organizez categoriile cele mai oropsite ale artiştilor ambulanţi, de varieteuri. O problemă a fost modalitatea încadrării piticilor de circ, a înghiţitorilor de flăcări şi sticlă. Pentru ei am creat serviciul „Fenomene”. Împreună cu Grigoraș Dinicu, am organizat Sindicatul instrumentiştilor. M-am reîntors la „genul meu” în 1937, cu “Visul unei nopţi de iarnă” în care jucau George Vraca şi Leny Caler, Iordănescu-Bruno, V. Ronea, Mişu Fotino, Marcel Anghelescu, Ecaterina Ionescu (după mine, unica continuatoar e a Măriei Ciucurescu), Tina Radu. (…)

— Deci, care au fost teatrele dumneavoastă?

— La început, în asociaţie cu Sică Alexandrescu, am deschis Teatrul Vesel (în Pasajul Eforie, vecin cu Cărăbuş). La a doua stagiune a ars până în temelii şi vecinul nostru şi noi… Privind flăcările, i-am spus lui Sică: „Ce zici, Sică, localizăm sau nu incendiul?”

Am renăscut din cenuşă la Teatrul din Sărindar, unde, împreună cu Maria Filotti, am căutat să alcătuim un repertoriu valoros. (…) Am deschis şi teatrul din str. C.A. Rosetti („Boema”), grădina de vară pe care am început-o cărând pămînt de la marginea oraşului. A urmat Teatrul „Tudor Muşatescu”, deschis într-o fostă sală de dans pe str. Lipscani. Echipa era compusă din Dina Cocea, Fory Etterle, Marcel Anghelescu etc. Teatrul „Tudor Muşatescu” nu prea mergea financiarmente. Am angajat un plasator, am cumpărat o bicicletă şi, în serile cînd reţeta nu acoperea gajurile actorilor, plasatorul biciclist gonea acasă, unde soţia mea făcea rost de bani ce proveneau de multe ori din bijuteriile pe care şi le vindea. De altfel, actorii îi spuneau: “Despina-Doamna care-şi vinde podoabele ca să-şi facă Tudorică biserici”.

Aproape toți marii actori ai României interbelice și postbelice au jucat în piesele lui Tudor Mușatescu, iar după venirea comuniștilor la putere dramaturgul și-a continuat cariera artistică, devenind, datorită recunoașterii publicului, unul dintre cei mai îndrăgiți autori români. Mușatescu a murit pe 4 noiembrie 1970 la București, la vârsta de 67 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Unicul său fiu, Bogdan Mușatescu, actor al Teatrului Național din București, a încetat din viață în anul 2016.

În 1980, la zece ani de la dispariția sa, unul dintre bunii lui prieteni, regretatul actor Mircea Șeptilici, a scris un omagiu plin de sensibilitate în revista “Teatul”:

Oamenii pe care-i iubim nu mor niciodată. Sau mor, odată cu noi. E un gând, un adevăr al meu, în care cred, şi pe care nu mă sfiesc să-l repet. Pentru mine, Tudor Muşatescu e tot atât de viu, la fel de prezent, aşa cum m-a întâmpinat, la începutul drumului în viaţă şi în teatru. Au trecut, de atunci – vai! – foarte mulţi ani, şi totuşi nu-mi vine să vorbesc “la trecut” despre un om a cărui amintire mă urmăreşte, care face parte din mine şi pe care îmi vine să-l citez mereu. Pentru cei ce n-au cunoscut omul şi i-au cetit numai scrierile, portretul, imaginea lui Tudor Muşatescu e incompletă. Câți mai sunt cei care să-şi amintească scăpărătoarele “şuete”, înţepăturile subţiri ale replicilor vii, pentru toate nedreptăţile, pentru toată prostia şi răutatea vremurilor, pe care “Nenea Tudorică” nu le ierta, ci, dimpotrivă, le comenta cu glas tare, cu umor, curajos, bătăios, spadasin neobosit al cuvîntului?

Dar, în ciuda aparenţei de “copil teribil” – poate să pară oarecum subiectivă afirmaţia mea – Tudor Muşatescu era… un poet. De la “Vitrinele toamnei”, primul său volum de versuri – şi până la ultimul “muşatism”, urmăritorul atent al scrierilor lui Tudor Muşatescu îşi va da seama că, sub gluma acidulată, se află – aproape întotdeauna – zâmbetul îngăduitor, uneori dureros, al celui care-şi ascundea sensibilitatea şi sentimentalismul, sub armura hazului. Haz pe care l-a răspândit cu generozitate de nabab. Este imensă – şi, în parte, necunoscută azi – cantitatea de piese – şi de “piesuţe” – teatrul îşi trăia, din plin, “momentul bulevardier” – pe care Tudor Muşatescu le-a tradus, localizat, reconsiderat, de multe ori rescrise, refăcute structural, eliminind, adăugând şi punând, în toate, pigmentul adevărului uman, sarea sprinţară a replicii “de teatru”, scurtă, vie, directă, pe care o stăpânea ca un mare maestru.

Mi-am îngăduit, cândva, când am fost admis ucenic la masa meşterului, să-i spun că e păcat de tot timpul pierdut cu “reparaţiile”, şi că face prea multă “ortopedie dramatică” pentru alţii. Mi-a dat una după ceafă şi mi-a spus, în limbajul lui colorat, că n-o face pentru alţii, ci pentru măgarii noştri, care trebuie să înţeleagă că traducerea unui text de teatru este, ar trebui să fie, o nouă scriere a piesei”.

Nu comentăm, acum, câtă dreptate avea. Termenul de “ortopedie teatrală” l-a adoptat şi a rămas, între noi, peste vreme, un punct comun. Răscolesc, mai departe, prin sacul cu amintiri… Cândva am făcut o expoziţie – desene şi caricaturi teatrale – din care, bineînţeles, nu lipsea Tudor Muşatescu. A reţinut lucrarea şi, la închiderea expoziţiei, i-am trimis-o acasă. Nu fusese vorba de preţ. Mi-a trimis o scrisoare – pe care din nefericire n-o mai am – în care, după mulţumiri şi alte “muşatisme”, mă întreba cât îmi datorează, pentru că, citez, “eu nu ştiu cât fac! Trebuie să-mi spui… cât cost?” l-am răspuns că, pentru mine, “n-are cost”, că e de nepreţuit şi că – deci – “preţul lui e şi preţul meu”. Peste câteva zile ne-am întâlnit pe stradă şi, ameninţându-mă cu bastonul, mi-a spus:

-Eşti prea şmecher, Domnule Mirciule! Adică, dacă tu ştii cât face un­ Tudor Muşatescu, vrei să-ti plătesc, tocmai eu, un asemenea preţ? Ce vrei, să mă laşi sărac?! Sau să-ţi plătesc, în rate, toată viaţa?!

Am râs împreună şi desenul meu a fost încă un reper de prietenie şi preţuire – peste vreme – în casa lui, alături de cei dragi, care – sunt convins – n-au cum să creadă că Tudor Muşatescu nu e lângă ei. Şi câtă exigenţă, câtă dragoste, pentru litera scrisă de el! Amintesc o frază, inedită şi caracteristică, cu care ne-a prezentat, în final, o piesă comandată cândva.

P.S. şi N.B. Cine îşi va permite să schimbe un singur cuvînt din piesă, fără voia autorului, va fi pedepsit cu tăierea capului!” Fie-mi îngăduit să închei aceste rânduri cu un “muşatism” spus altădată, când îi făceam reproşuri că nu se gîndeşte să traducă, cu harul lui unic, comediile lui Moliere:

– Ai dreptate, mi-a răspuns, sunt arhaice şi fără sare traducerile noastre din Moliere. Dar acum n-am timp să-l traduc pe Moliere. Trebuie să-l scriu pe Muşatescu!

Şi l-a scris. Mult. Diferit. Scânteietor. Dar nu cred că l-a scris pe deplin; faţă de to t ce ne-ar mai fi putut dărui, dacă… dacă… dacă…

***

 Jean Moscopol: Tot ce-i românesc nu piere

Jean Moscopol, pe numele său real Ioan Moscu, s-a născut pe 26 februarie 1903 la Brăila și a devenit cunoscut în perioada interbelică pentru interpretările sale memorabile la radio, dar și pentru recitalurile pe care le oferea în restaurantele bucureștene. În 1928 i-au apărut primele discuri la Casele Homocord și Parlophon, iar un an mai târziu, în toamna anului 1929, când a sosit la București un reprezentant al companiei His Master’s Voice din Londra, a primit oferta de a-și înregistra piesele într-un studio din Viena. La revenirea în țară, a debutat Radio București, apoi a devenit artist profesionist, angajat al Teatrului de Revistă „Alhambra”. Din această epocă sunt piesele „Alhambritta” și „Lăsați-mă să cânt”, iar în 1930 Casa His Master’s Voice l-a angajat definitiv, făcându-i oferta de a-și înregista discurile pentru gramofon la Berlin. Întors din nou în Capitală, Moscopol a fost disputat de toți marii patronii de restaurante care și-l doreau în program, iar el a ales să cânte la Colonade, la Zissu și la bomboneria Lafayette, apoi la Lother Park și Vișoiu.

În 1930, când se afla la apogeul carierei, diseurul a oferit un interviu revistei Radiofonia:

“Cine nu-l cunoaşte, cel puţin din auzite. Dumneata, stimată doamnă, de câte ori nu te-ai simţit înfiorată, ascultând la radio vocea-i caldă, care-ţi mângâia auzul, prin haut-parleur:

“Iubirea, doamnă, nu-i o jucărie

Şi nici prilej pentru cochetărie…”

Sau dumneata, suavă domnişoară care, în lipsa chitarei romantismului, te mulţumeşti cu efluviile de muzică ale difuzorului, nu te-ai simţit furată pe aripile visurilor neîmplinite, auzind timbrul lui Moscopol:

“Encore un nouveau baiser

Juste un tout p’tit baiser…?”

Iar dumneavoastră, bărbaţi căsătoriţi sau nu, voi toţi acei care aţi avut deziluzii în dragoste, nu v-aţi cutremurat la amintirea trecutului, auzind din gura acestui trubadur al undelor:

“Nu te mai iubesc,

Nu e vina mea…

A trecutului poveste

S-o cânt n-aş mai putea…”

Curios lucru ca un tânăr de vârsta lui Moscopol să poată înţelege atât de bine toate afinităţile sufleteşti ale fiecăruia, să şi le asimileze şi mai cu seamă să se facă atât de înţeles în durerea şi duioşia lui, de fiecare auditor radiofonic.

Iată însă că fără voie, în cursul unei convorbiri, Jean Moscopol, favoritul publicului radiofonic din România, ridică vălul ce-l acoperă.

Decor: hall-ul societăţii de radiodifuziune; mobilier al acţiunii: două scaune destul de comode; personagii: el-eu; cortina:

— După aspect, pari un mediteranean sadea, spaniol cu sângele fierbinte, marseillez mincinos sau savant grec. Italian în nici un caz, căci ai un aer prea modest.

— Mergi departe cu închipuirea, dragul meu. M-am născut pur şi simplu la… Brăila şi primele vietăţi care mi-au dat mângâierile lor au fost muştele şi ţânţarii. Nu cred să mai existe în lume vreun oraş care să bată în această materie Brăila.

Crescut în preajma vapoarelor, tatăl meu era exportator de cereale, am prins nostalgia depărtărilor şi am învăţat multe limbi străine, atât în casă, cât şi de la marinarii vaselor, ale căror poveşti mă pasionau.

După ce mi-am terminat studiile, am pornit pe mare, pe marea calmă sau furioasă, pe oglinda lucie a apelor sau pe talazurile enorme, trăind în belşug sau în mizerie şi debarcând pe diferite ţărmuri. Tovarăşii de călătorie mi-au descoperit vocea şi am cântat pe sub balcoanele senoritelor din Sevilla, Grenada şi Barcelona, am mângâiat auzul donettelor din porturile italiene, am cântat pe note străine frumuseţea aristocratelor Eladei şi vocea mea se amesteca pe Bosfor, cu rugile muezinilor din minarete.

— Şi acum te-ai statornicit?

— După ce m-am săturat de călătorii, am venit la Bucureşti cu intenţia de a mă înscrie la Conservator, dar, din diferite motive, m-am pomenit… funcţionar de bancă. Prozaic, nu? Apoi, dând de câteva ori concurs la festivale, mi-am schimbat profesiunea şi am mândria de a-mi atribui, fără posibilitate de ripostă, că am lansat un gen nou de muzică în România, acela al romanţei sentimentale. Cu toată modestia, trebuie să constat că genul a prins, că are succes.

— Unde cânţi cu mai multă plăcere?

— La microfon şi pentru plăci de gramofon. Câtă emoţie la radio! Să ştii că eşti ascultat de mii de oameni, din toate straturile sociale. Să ştii că muzica ta dispune sau înduioşează, amuză sau trezeşte reminiscenţe. Că acele mii de oameni te închipuiesc cu ochii minţii, îţi poartă recunoştinţă şi-ţi împărtăşesc sentimentele lor în scris.

Nu ştiu cum să mulţumesc acestor prieteni îndepărtaţi care îmi dovedesc atât de des simpatia lor. Mormane de scrisori, de la oameni de toate vârstele, femei şi bărbaţi, cărora n-am timpul material de a le răspunde personal, din cauza studiilor pe care le fac.

— Dar în materie sentimentală?

— O singură decepţie. De-atunci m-am lecuit. De-aceea înţeleg atât pe cei îndrăgostiţi, cât şi pe cei decepţionaţi.

— Ceva proiecte pentru viitor?

— Filmul sonor. Pentru asta studiez. Am fost angajat de o casă germană pentru la toamnă, când voi turna în câteva filme cu mai multe versiuni. Am şansa că vorbesc opt limbi şi peste douăzeci de dialecte ale acestora. De altfel, m-am obișnuit să fiu foarte sceptic în privinţa viitorului.

— Ceva anecdotic din viaţa dumitale?

— Foarte puţin. Îţi voi povesti totuşi una nostimă. Din cauza unei pozne a căpitanului, cargoboat-ului nostru, care ancorase în portul San Lucán, în Atlantic, ceva mai sus de Gibraltar, chiar la vărsarea Guadalquivir-ului în ocean, am fost reţinut vreo două luni de autorităţile poliţieneşti navale.

Lângă noi staţiona yachtul alb ca un pescăruş al unei americance bogate, otrăvită de prea mult bine şi spleen care, în momentul ancorării noastre, avea arborat pavilionul de plecare pentru a doua zi dimineaţă.

Seara, pe la orele 10, secundul m-a rugat să-i cânt ceva. A doua zi, yachtul nu plecase. Şi a mai rămas o lună şi jumătate pe loc. În acest răstimp, am cunoscut pe originala americancă, care, în cursul staţionării, îmi scrisese cu dedicaţie un caiet întreg de poezii. Au urmat plimbări pe sub arcadele de verdeaţă, nopţi cu lună, chitară şi tango-uri argentine, înduioşări şi suspine, până în ziua când a aflat că sunt tot atât de spaniol ca şi ea. A doua zi, yachtul dispăruse.

Altădată, în Valencia, un ofiţer de pe bordul unui crucişător spaniol m-a rugat să-l însoţesc sub balconul unei senorritte pe care o adora şi să colaborez cu el la o serenadă. Cum ofiţerii spanioli au totdeauna bani ca praful pe tobă, am ştiut că va fi rost de foame şi astfel mi-am luat un colț de pâine în buzunarul de la piept al tunicii. Am început să cânt fără să-mi dau seama că tovarăşul meu o luase la sănătoasa, simţind o primejdie. Destul că peste trei minute, am mâncat o bătaie soră cu moartea de la doi necunoscuţi, iar al treilea, un nobil “caballero”, mi-a repezit un stilet în piept, care a alunecat pe tabacheră şi a rămas înfipt în… colţul de pâine.

Sau altceva: într-o seară, fiind într-o societate căreia îi fusesem recomandat, mormăindu-mi-se numele, a venit vorba despre radio şi despre artiştii care se produc. Unul din domni, care critica totul (era probabil un clandestin) m-a înjurat fără să ştie că sunt de faţă. Închipuieşte-ţi mutra lui când, la “ridicarea şedinţei”, amicul m-a prezentat: “Jean Moscopol”. Acum, mă vei scuza, dar îmi vine rândul la microfon.

Iar în camera de control, răsună difuzorul:

— Einmal sagt mán sich adieu…”

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Jean Moscopol a oferit o serie de concerte filantropice, a mers în turnee și a vizitat soldații răniți din spitale pentru a-i mângâia cu vocea sa unică.

Instaurarea regimului comunist i-a adus însă confruntarea cu cenzura dură, dar artistul a continuat, cu mult curaj, să-și transmită mesajele antitotalitare, un exemplu fiind versurile fără egal ale piesei “Guvernul comunist”:

Ce frumoasă este viața

Când ești chior și prost ca țața

Și ajungi din potcovar

În Guvern subsecretar!

Ce frumos e când vin rușii

Și îți spun din dosul ușii

Cum să vorbești, cum să taci

Și pe apostolul să faci!

Ce frumoasă este viața,

Când să spui, te ține ața,

Că ne vine, bat-o vina,

De la Răsărit lumina!

Ce frumos e să ai ceafă

Și de la Soviete leafă,

Să fii frate cu dușmanul

Și să-ți zică Sadoveanu!

Ce frumoasă este viața

Când nu te apucă greața,

Să-i tot perii pe intruși

Și să-i tămâiezi pe ruși!

Bălăceanu te numești

Fiindcă-n țara RPR-istă

Cu nesaț te bălăcești

În mocirla comunistă!

În 1947, a decis să emigreze și a plecat la Paris, primind, se pare, ajutorul Elvirei Popescu pentru o vreme. După o perioadă de colaborare cu Radio Europa liberă, Jean Moscopol s-a stabilit în America. Artistul a murit în 1980, la New York, dar vocea sa va rămâne veșnic în amintirea celor care au ascultat-o vreodată.

Tot ce-i românesc nu piere

Şi nici nu va pieri!

Oricât vom îndura, jurăm să fie aşa,

Căci tot ce-i românesc nu piere

Şi nici nu va pieri!

Românul ştie să înfrunte ceasul greu,

El crede în dreptatea lui şi-n Dumnezeu!

Când ţara viaţa ne va cere

Noi o vom dărui,

Când ceasul va sosi

 Noi să plătim vom şti!

Căci tot ce-i românesc nu piere

Şi nici nu va pieri!

***

 La poarta Raiului, un american, un evreu si un român.

Iese, într-un final, obosit si transpirat, Sf. Petru:

– Mai baieti, e aglomeratie mare azi aici, locuri nu prea sunt…

N-ati vrea voi sa va întoarceti?

Uite, platiti o taxa de 100 de dolari si va trimit înapoi.

Americanul scoate repede banii si în minutul urmator se trezeste în ambulanta, resuscitat.

Povesteste ce s-a întâmplat si doctorii îl întreaba:

– Bine, dar evreul si românul unde sunt?

– Pai nu stiu, eu i-am lasat acolo; evreul se tocmea sa mai scada din taxa si românul urla sa i-o plateasca guv ernul...

&&&

 După 21 de ani de căsnicie,soția mea a vrut să scot o altă femeie la cină și la un film. Ea a spus: „Te iubesc, dar știu că această altă fe...