PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ
Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu).
„Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut. În acest timp Eminescu, ca inspector școlar, stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport către Minister .
Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor la Școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii” sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu.
„Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești, împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată și gura, și nasul; la Eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social îl cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu, George Călinescu).
Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din imaginația bogată a poporului său pline de un umor robust, sănătos, trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.”
În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și s-au dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată sărbătoare.” (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți.
În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului.
În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie, când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).
Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că „Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și s-o evite.
Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul.
De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență.
Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe :
„Bădiță Mihai,
Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală.
Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : ș-apăi dă, nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.
Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.
Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase.
Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă...
Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți.
Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.”
Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu.
Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31 decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul Nou.PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ
Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu).
„Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut. În acest timp Eminescu, ca inspector școlar, stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport către Minister .
Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor la Școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii” sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu.
„Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești, împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată și gura, și nasul; la Eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social îl cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu, George Călinescu).
Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din imaginația bogată a poporului său pline de un umor robust, sănătos, trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.”
În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și s-au dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată sărbătoare.” (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți.
În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului.
În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie, când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).
Bojdeuca din Țicău
Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că „Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și s-o evite.
Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul.
De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență.
Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe :
„Bădiță Mihai,
Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală.
Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : ș-apăi dă, nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.
Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.
Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase.
Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă...
Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți.
Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.”
Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu.
Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31 decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul Nou.
