vineri, 18 octombrie 2024

***

 Fantezia incredibilă a reginei Maria Antoaneta: Satul de jucărie de la Versailles


La Versailles, în zona Trianon, satul reginei Maria Antoaneta contrastează cu luxul obișnuit al vieții la curtea regală. Aici, câteva case țărănești împrăștiate în jurul unui lac te cufundă într-un mediu de viață simplu și pașnic, aproape de natură. Simplu? Nu chiar!

În spatele fațadelor decrepite ale caselor se află încăperi bogat decorate, deoarece acest cătun a fost, înainte de toate, o fantezie incredibilă a reginei Maria Antoaneta. Acesta este singurul sat din Franța care nu are nume.

La sfârșitul secolului XVIII, în Franța a apărut o importantă mișcare de întoarcere la natură, bazată în special pe ideile filosofului Jean-Jacques Rousseau.

În acest context, Maria Antoaneta, care locuia la Petit Trianon din Versailles, dorea ca moșia să fie îmbogățită cu o grădină englezească.

Primul proiect a văzut lumina zilei în 1777 și avea și scop pedagogic, deoarece Delfinul (moștenitorul tronului) trebuia educat astfel încât să știe ce înseamnă contactul cu natura și cu țăranii.

Șase ani mai târziu, în 1783, regina – pe atunci în vârstă de 27 de ani – a încredințat construirea satului arhitectului Richard Mique, care l-a finalizat în 1786.

Au fost construite zece case cu aspect rustic, inspirate din tablourile lui Hubert Robert. În vreme ce unele aveau o utilitate agricolă reală, altele beneficiau de interioare rafinate, dedicate exclusiv plăcerilor reginei.

Grajdul și lăptăria au fost, din păcate, distruse în vremea lui Napoleon Bonaparte, iar astăzi din ele au rămas doar temeliile. Grajdul servea în special ca adăpost pentru grădinarul-șef, în timp ce lăptăria era dedicată producției de lactate.

Pe domeniu, regina și invitatele sale se îmbrăcau în straie simple și se plimbau prin împrejurimi pretinzând că sunt țărănci, dar bucurându-se, în același timp, de opulența și protecția regală.

Casa reginei este punctul central al satului, rezervată uzului suveranei, care se putea odihni aici. Tot în această casă primea și oaspeți. Restaurată recent, casa reginei este acum accesibilă în tururi ghidate.

Camera cu șemineu

Spre deosebire de ceea ce ar putea sugera numele, aceasta era o adevărată bucătărie, formată dintr-un cuptor pentru pâine, un șemineu cu grătar rotativ, un spațiu pentru depozitarea legumelor și un rezervor pentru apă. Se învecina cu casa reginei.

Budoarul

Această casă îi permitea reginei să primească oaspeți pentru discuții private, într-un cadru elegant.

Columbăria și casa de pază

După cum sugerează și numele, în columbărie erau ținuți porumbei și, ocazional, găini. Se învecina cu casa de pază, care a servit drept spațiu de cazare pentru Jean Bersy, însărcinat cu securitatea reginei.

Pe sub această casă exista un pasaj subteran care îi permitea șefului securității „să patruleze discret” până la regină.

Turnul Malborough

În 1722, la moartea generalului englez Marlborough, a fost compusă celebra melodie „Marlborough pleacă la război”. Geneviève Poitrine, doica Delfinului, avea obiceiul să-i cânte copilului această melodie.

Piesa va rămâne astfel în memorie și va da numele turnului unde, în cele din urmă, au ajuns să fie depozitate unelte de pescuit.

Moara

Această clădire păcălește privirea. Nu avea nimic de-a face cu măcinarea cerealelor. Era o construcție cu scop pur decorativ.

Satul reginei în timpul Revoluției

În timpul Revoluției Franceze din 1789, satul a fost lăsat de izbeliște. Construite cu materiale care nu erau foarte rezistente, clădirile s-au deteriorat rapid.

În 1810, Napoleon Bonaparte a renovat satul pentru a-l face cadou celei de-a doua soții, Maria Luisa de Austria, nepoata Mariei Antoaneta. Din păcate, grajdul și lăptăria s-au deteriorat prea mult și au fost demolate.

În ciuda unor intervenții sporadice, satul a rezistat cu greu trecerii timpului și a fost nevoie de mai multe campanii de restaurare pentru a-l putea menține în bune condiții.

Între 2015 și 2018 s-a desfășurat o campanie importantă de restaurare a casei reginei și a camerei cu șemineu, care au fost recent redeschise – pentru prima dată în două secole. Clădirile au fost curățate, iar zidăria a fost complet restaurată.

Ceea ce este izbitor în casa reginei este contrastul dintre declinul vizibil la exterior și mobilierul luxos din interior. Cu toate acestea, pentru standardele regale, casa era decorată relativ sărăcăcios, fără tablouri.

Motivul era simplu: regina nu dormea ​​acolo, se întorcea în fiecare seară la Petit Trianon. Mobilierul care poate fi văzut azi nu mai este cel instalat de Maria Antoaneta, distrus în timpul Revoluției Franceze.

Piesele de mobilier care pot fi admirate azi în Satul Reginei au fost comandate pentru Maria Luisa în 1810.

***

 Intrebare: Care este cea mai buna definitie a globalizarii?

Raspuns: Moartea printesei Diana !

Intrebare: Cum asa?

Raspuns: O printesa engleza cu un amant egiptean are un accident intr-un tunel francez intr-o masina germana cu motor olandez, condusa de un belgian, imbatat cu whisky scotian, urmarita fiind indeaproape de paparazzi italieni pe motociclete japoneze. Printesa era tratata de un doctor american cu medicamente braziliene.

Si chestia asta iti este trimisa de un român, iar tu o citesti pe un smartphone corean, asamblat de muncitori din Bangladesh intr-o fabrica din Singapore, transportat cu vapoare de indieni si descarcat de sicilieni, transportat din nou in camioane conduse de soferi turci si in final vandut tie de evrei.

***

 Regulament de Ordine Interioara

1. Seful este sef!

2. Seful are dreptate!

3. Seful are intotdeauna dreptate!

4. Cand seful nu are dreptate, se aplica articolele 2 si 3.

5. Subalternul este dator sa faca eforturi fizice si intelectuale pentru a parea mai prost decat seful.

6. Seful nu intarzie niciodata, el “este retinut”.

7. Seful niciodata nu bea, el “(de)gusta”.

8. Seful nu pierde vremea, el “supravegheaza”.

9. Seful nu minte, el “este dezinformat”.

10. Seful nu tipa, nu se cearta, el “da sfaturi”.

11. Seful nu doarme, el “mediteaza”.

12. Seful nu toarna, el “face caracterizari”.

13. Seful nu ii linguseste pe sefii sai, el “le recunoaste meritele”.

14. La sef se intra cu pareri personale si se iese cu parerile lui.

15. Daca iti critici seful, iti critici norocul.

16. Sa nu faci propuneri sefului, ca te pune sa le rezolvi.

***

 Olga Tudorache a decedat pe 18 octombrie 2017...


Marea actriță a luat cu ea toată suferința și secretele bine ascunse. A pătimit în dragoste, iar părul i-a albit într-o noapte, la 33 de ani, după ce soțul ei a părăsit-o pentru o franțuzoaică.

Olga Tudorache a debutat pe scenă în 1951. Avea 22 de ani. Publicul a plăcut-o încă de la început: o ținută aristocrată, voce tulburătoare, interpretare magistrală.

La sfârșitul ultimului act, Olga Tudorache era aplaudată îndelung și primea numeroase buchete de flori. Colegii ei de breaslă spun că atunci când s-a căsătorit cu chipeșul Cristea Avram, actrița era mai fericită ca oricând, iar când a adus pe lume pe fiul ei, Alexandru, era în al noulea cer. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața Olgăi Tudorache. De fapt, spunea asta și după multe decenii. Olga Tudorache a povestit despre fiul său că este cel mai mare succes al ei.

La scurt timp după ce Cristea Avram a părăsit-o, în 1966, Olga Tudorache a jucat doar pe scenă și nu a mai filmat până în 1970. Pe scenă, purta peruci care îi ascundeau părul bogat.

Legenda spune că în acest fel masca faptul că îi albise părul peste noapte, după ce a fost părăsită fără scupule de soțul ei mult iubit, care făcuse o pasiune pentru actrița Marina Vlady. Olga Tudorache ar fi albit complet în noaptea în care a Cristea Avram a părăsit-o pentru totdeauna.

Așa se face că ne-o amintim pe marea doamnă a teatrului românesc doar cu părul nins. Olga Tudorache a fost discretă și refuza să vorbească despre viața personală. Însă, apropiații știau câtă suferință poartă în inimă marea artistă.

În anul 1960, actrița Olga Tudorache avea 31 de ani, era foarte apreciată de public. Vocea inconfundabilă, ținuta majestuoasă și frumusețea ei l-au dat gata și pe Cristea Avram, un actor frumos și talentat, cu doi ani mai tânăr decât ea. S-au iubit cu patimă, spun colegii lor de breaslă. Iar din iubirea lor s-a născut Alexandru. Lumea invidia acest cuplu de actori frumoși care păreau că au tot ce și-au dorit în viață.

Povestea de dragoste a luat sfârșit în anul 1965, când la Studiourile Buftea a ajuns un mare regizor străin, Henri Copli, care căuta o vedetă internațională pentru a putea vinde viitorul său film, ”Mona, l’étoile sans nom”, după romanul ”Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. A adus-o atunci în România pe Marina Vlady, o actriță în vogă, frumoasă și fascinantă. Dintre actorii români a ales un actor arătos, pe Cristea Avram.

Avram Cristea a cunoscut-o pe Marina Vlady pe studiourile din Buftea

Actrița Marina Vlady era vedetă internațională încă de atunci. Avea doar 27 de ani, dar jucase în filme încă din adolescență.

Îndrăgostit până peste cap, Cristea Avram a plecat la Paris, unde povestea lor a mai continuat o perioadă scurtă. Căsnicia lui și cea a Marinei Vlady s-au destrămat, dar nici povestea lor de amor nu a durat mult. În cele din urmă, Cristea Avram a fost părăsit de franțuzoaică, dar a continuat să joace în filme, apoi s-a mutat în Italia, la Roma. 

Părăsită, Olga Tudorache nu s-a mai căsătorit niciodată.

Cristea Avram s-a stins din viață, la 57 de ani, în 1989, de cancer la plămâni, după ce își pierduse întreaga familie, părinții și fratele.

***

 Psihologie inversa

Un tip se duce într-o seara la amanta si adoarme acolo. Cand se trezeste, îsi da seama ca era 3 dimineata.

- Nevasta-mea o sa ma omoare. Da-mi repede niste pudra de talc !

El ia pudra de talc si îsi da pe maini. Ajuns acasa, îsi gaseste sotia asteptandu-l furioasa:

- Unde ai fost pana la ora asta ?

- La o femeie.

- Arata mainile ! Zise sotia si el îi arata mainile pline de pudra de talc.

- Mincinos nenorocit, iar ai fost la bowling !

***

 Românul George Pomuţ şi povestea vânzării teritoriului Alaska

Pe 18 octombrie 1867 SUA a preluat Alaska, pe care a cumparat-o de la Rusia, un imperiu aflat, la acel moment, in dificultate financiara, pentru suma de 7,2 milioane de dolari. 

Iniţiativa „afacerii” a aparţinut secretarului de stat american de la acea vreme, William H. Seward, şi s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafaţă de 1.518.800 km², pentru suma de doar şapte milioane de dolari, cu contribuţia indispensabilă a unui american de origine română, George Pomuţ, general şi diplomat, erou al războiului civil american care s-a desfăşurat între anii 1861 – 1866.

Geoge Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818, în oraşul Gyula, comitatul Békés, în Ungaria de astăzi, tatăl său fiind fierar pe moşia grofului Wenckheim. Familia Pomuţ era de origine română, provenind din Săcele, comitatul (acum judeţul) Braşov, de unde bunicul său, Dinică Pomuţ, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun.

Părinţii săi i-au asigurat o educaţie aleasă, în spiritul valorilor creştin ortodoxe, înlesnindu-i accesul la învăţătură.

Pomuţ a fost admis la Academia Militară din Viena, apoi a studiat la Academia Militară din Saint Etienne, Franţa, iar după încheierea studiilor universitare, a devenit procuror regal, ulterior înfiinţându-şi propriul birou de avocatură.

A participat la Revoluţia de la 1848 din Ungaria, înrolându-se ca voluntar în armata de honvezi. Unitatea militară în care a luptat a obţinut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuţ a fost ridicat la rangul de căpitan.

Apoi a lucrat ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluţionar în mişcarea lui Lajos Kossuth.

În octombrie 1849, după ce fortăreaţa de la Komárom a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau, Pomuţ a fost condamnat de guvernul austriac, iar pentru a scăpa de pedapsă, se refugiază, alături de un grup de 30 de camarazi, mai întâi în Italia, de unde pleacă în Germania, pentru ca în final să emigreze în SUA.

Ajuns la New York, la 24 februarie 1850, Pomuţ zăboveşte aici pentru câteva luni, iar împreună cu un alt român, bănăţean la origini, pe nume Dragoş, şi împreună cu alţi revoluţionari maghiari, se stabilesc spre vestul ţării, la Keokuk, în statul Iowa.

Mica lor colonie întemeiată aici, la Burlington, în fapt un loc sălbatic, a primit numele de „New Buda”.

În 15 martie 1855, Pomuţ obţine cetăţenia SUA – sub numele de Pomutz, iar în perioada următoare, cumpără, cu sprijinul unui om cu stare, suprafeţe întinse de pământ, dovedind un spirit întreprinzător deosebit.

În următorii cinci ani, Pomuţ devine deja un om care trăia în lux, având în proprietate suprafeţe întinse de teren, o fermă rentabilă, era concesionarul unor exploatări miniere extrem de profitabile, ba construise chiar şi o şosea pentru o mai bună circulaţie în vestul american încă sălbatic. Nu în ultimul rând, Pomuţ era artizanul unor planuri îndrăzneţe de extindere şi dezvoltare a acelei regiuni.

Însă Pomuţ nu şi-a uitat niciodată originile, militând mereu ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun faţă de minorităţile sale etnice, şi artând nevoia de cooperare a acesteia cu Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

A urmat izbucnirea Războiului de Secesiune din America, care a divizat nordul aboliţionist de sudul care dorea menţinerea sclaviei, iar Pomuţ solicită înrolarea ca voluntar în Armata Uniunii nordului.

Aşadar, anul 1861 îl găseşte în poziţia de locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, alcătuit din peste 1.000 soldaţi şi 37 ofiţeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuţ urcă treptele ierarhice militare, fiind promovat ca adjutant, impresionând mai ales prin calmul şi curajul de care dădea dovadă. A făcut adevărate fapte de vitejie în luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, sau Savannah, iar drept recompensă, în anul 1863 este promovat la gradul de maior, iar în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru oraşul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste şi îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17.

Pomuţ era respectat de alţi mari generali americani, precum Ulysses S. Grant, William Tecumseh Sherman, William Belknap sau Andrew Hickenlooper, iar soldaţii aflaţi sub comanda sa îl îndrăgeau pentru stăpânirea de sine de care dădea dovadă şi pentru că îi conducea prin lupte oferind propriul exemplu.

În august 1864, Pomuţ se întoarce la Regimentul 15 Iowa, unde i se oferă comanda, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel.

În anul 1865, ca o recunoaştere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

După războiul civil, cea mai fidelă caracterizare a faptelor de arme ale lui George Pomuţ a fost prezentată de generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea şi regimentul lui Pomuţ, care spunea: “L-am întâlnit pe Pomuţ; un brav şi curajos ofiţer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor şi soldaţilor săi. El nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, ci şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

După încheierea Războiului civil, Pomuţ revine, pentru o scurtă perioadă la Keokuk, iar după câteva luni, la 16 februarie 1866, este numit în funcţia de consul al SUA la Sankt Petersburg, în Rusia, unde rămâne în funcţie timp de 12 ani. În această poziţie, Pomuţ demonstrează calităţi diplomatice de excepţie fiind un fluent vorbitor a nu mai puţin de opt limbi străine.

În acest mandat Pomuţ s-a făcut remarcat prin intermedierea unor negocieri între Rusia şi SUA, care s-au finalizat, în anul 1867, la 9 aprilie, prin cumpărarea, de către SUA, a zonei Alaska, dar şi prin încheierea unui Tratat esenţial pentru continuarea unor bune relaţii între cele două ţări.

În anul 1874 preşedintele SUA, Rutherford Hayes îl promovează pe Pomuţ la rangul de consul general.

În anul 1878, Pomuţ este înlocuit în funcţie de William Edwards, iar la încheierea misiunii sale diplomatice, este rechemat în SUA, însă, nu se ştie de ce, el alege să rămână în Rusia.

La 12 octombrie 1882, Pomuţ trece la cele veşnice la Sankt Petersburg, într-o sărăcie lucie, fiind înmormântat la Smolensk, capitala imperiului la acel moment.

După moartea sa, au existat nenumărate luări de poziţie ale unor înalţi oficiali americani, care au evocat personalităţile generalului George Pomuţ şi căpitanului Nicolae Dunca, un alt luptător de origine română care s-au sacrificat pentru păstrarea unităţii SUA, doi eroi care şi-au adus o contribuţie importantă la gloria Americii.

În anul 1913, Congresul american a emis un decret prin care se dispunea ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomuţ să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington, însă după izbucnirea Primului Război Mondial, acest fapt nu s-a mai realizat.

În 1944, mai mulţi americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal, care i-a dat, simbolic, numele generalului – „General George Pomuţ”, vasul aflându-se în exploatare până în anul 1970.

Soldaţii din regimentul 15 Infanterie Iowa au făcut donaţii în fiecare an pentru îngrijirea mormântului său, drept recunoştinţă pentru eroismul său, dar şi pentru păstrarea în memoria publică a faptelor acestuia din perioada Războiului Civil American.

Eroismul generalului Pomuţ a fost, dealtfel evocat şi de preşedintele Bill Clinton, care, la 9 iulie 1997, aflat în vizită la Bucureşti, a amintit că Pomuţ a fost unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Nu în ultimul rând, au fost ridicate statui în memoria lui la Cleveland, SUA, şi la Gyula, în Ungaria.

În calitatea sa de consul, Pomuţ a fost implicat profund în negocierile pentru Alaska şi la un moment dat le-a şi prezidat. Discuţiile legate de vânzarea statului Alaska încetaseră odată cu izbucnirea Războiului Civil American, iar dupa victoria unionistă, Imperiul Ţarist avea toate motivele sa reînceapă negocierile.

Rusia trecea prin serioase dificultăţi financiare şi era pândită de pericolul de a pierde Alaska, fără vreo compensaţie, în favoarea Regatul Unit al Marii Britanii, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856).

Deşi Alaska nu era o zonă de interes, populaţia Columbiei Britanice a început rapid să crească la câţiva ani după încheierea ostilităţilor, goana după aur determinând înfiinţarea de colonii britanice pe continentul nord-american.

În aceste condiţii, ţarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul, dar după ce britanicii nu au fost interesaţi de achiziţionarea zonei, în anul 1859 vine prima ofertă pentru americani. A urmat Războiul civil din SUA şi suspendarea negocierilor pe tema Alaska, însă în 1866, după încheierea ostilităţilor, ţarul l-a instruit pe ambasadorul său în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu secretarul de stat american William H. Seward, în martie 1867.

Negocierile s-au încheiat după o şedinţă nocturnă, la ora 4:00 dimineaţa, la 30 martie 1867, fiind finalizate cu semnarea unui tratat, la un preţ de achiziţie de 7.200.000 de dolari, pentru 1,7 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ circa 4,74 cenţi pe hectar, Alaska însemând, vă vine să credeţi sau nu, a şasea parte a teritoriului SUA de astăzi. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare ale vremii au criticat-o.

Însă, în pofida acestora, achiziţia s-a dovedit extrem de inspirată, la doar câţiva ani după cumpărare terenul respectiv dezvăluind bogăţii naturale inestimabile, dar şi un rol strategic important, mai ales pentru perioada Războiului Rece.

Pentru a deveni valid, tratatul dintre Rusia şi SUA cu privire la Alaska trebuia ratificat şi de Senatul SUA.

Ca urmare Seward l-a convins pe preşedintele SUA Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi, însă cum şi la acea vreme politica era „arta contradicţiei”, republicanii au luat în derâdere „nebunia lui Seward”.

Seward a dus, însă, o campanie convingătoare, şi cu susţinerea lui Charles Sumner, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, la 9 aprilie 1867, a obţinut aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru şi 2 împotrivă.

A urmat o lungă perioadă în care relaţiile Congresului cu preşedintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanţilor a refuzat să adopte mai multe acte importante, inclusiv plata preţului pentru Alaska.

La 18 octombrie 1867, a avut loc ceremonia de transfer, la Sitka, soldaţii ruşi şi americani au mărşăluit prin faţa casei guvernatorului, iar drapelul rus a fost coborât şi a fost înlocuit cu cel american, sub salve de artilerie.

În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 – conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme, a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA, iar fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

Abia în iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson s-a încheiat, Stoeckl şi Seward au reluat campania pentru aprobarea fondurilor, votul final favorabil fiind acordat la 14 iulie, 113 voturi fiind pentru şi 48 împotrivă.

Estimările ruseşti pentru populaţia acestui teritoriu arătau că aici existau 2.500 de ruşi şi metişi, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni, plus, 50.000 de inuiţi şi autohtoni alaskani. Ruşii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule şi în apropierea coastei.

Existau două oraşe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înfiinţat în 1804 pentru a coordona comerţul cu piei de vidră de mare şi în 1867 era format din 116 colibe mici de buşteni cu 968 de locuitori, iar centrul industriei blănurilor, oraşul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea 100 de case şi 283 de locuitori. În zilele noastre, în Alaska locuiesc circa 710.000 de oameni.

***

 5 ciudățenii despre cei mai mari filosofi din istorie

Câțiva dintre cei mai mari filosofi din istorie sunt amintiți pentru cugetări care sunt studiate chiar și în ziua de azi. Mitul peșterii al lui Platon sau teorema lui Pitagora, de exemplu, s-au păstrat vreme de milenii după moartea creatorilor lor și încă au un mare impact asupra societății noastre.

Cu toate acestea, alte povești – unele destul de ciudate – s-au pierdut sau sunt mai puțin cunoscute. 


1. Socrate, filosoful care și-a pierdut viața, dar nu și simțul umorului

Socrate, unul dintre cei mai mari filosofi din istorie, avea obiceiul de a le pune întrebări încuietoare oamenilor pe stradă, însă fără a le oferi și răspunsuri. Cu o anumită ironie, astăzi ar putea fi numit „troll”, iar Socrate a plătit prețul suprem pentru această faimă.

În 399 î.e.n., Socrate a fost judecat pentru coruperea unor tineri, iar majoritatea juraților au votat pentru condamnarea filosofului la moarte. Într-un al doilea proces, care urma să decidă pedeapsa sa, Socrate putea alege între pedeapsa cu moartea și exil.

Considerând că ambele opțiuni erau nedrepte, el a cerut, în schimb, să fie recompensat pentru serviciile aduse Atenei și să primească mese gratuite pe cheltuiala statului. Ofensați de îndrăzneala filosofului, jurații l-au pedepsit cu moartea prin otrăvire.


2. Crisippus , filosoful care a murit de râs

Crisippus a trăit între 279 și 206 î.e.n. și este posibil ca moartea sa să fi fost cauzată de o criză de râs. S-a născut în Solos, Turcia zilelor noastre, și a fost atlet în tinerețe, înainte de a se apuca de filosofie.

Când s-a mutat la Atena, a studiat stoicismul sub conducerea lui Cleantes, șeful școlii stoice. Dar, pe lângă faptul că era un mare intelectual, lui Crisippus îi plăcea să se bucure de viață.

La o petrecere, pe când avea în jur de 73 de ani, beat fiind, a văzut un măgar mâncând o smochină. Într-o versiune despre moartea sa, se spune că ar fi strigat „dă-i măgarului să bea vin, să-i alunece smochinele pe gât” și a râs atât de tare de propria glumă, încât a murit în cele din urmă.


3. Platon, filosoful care a inventat un regat?

În jurul anului 360 î.e.n., Platon, și el unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a cunoscut vreodată lumea, a scris operele „Timaeus” și „Critias” – sau „Natura” și, respectiv, „Atlantida”.

În ele, filosoful vorbește despre o țară deosebit de avansată tehnologic, care a dispărut sub valurile mării. Așa a început legenda Atlantidei.

Dar, chiar dacă Atlantida era o țară pașnică și înțeleaptă, povestea lui Platon avea o abordare diferită. El a scris despre o țară bogată, avansată tehnologic și puternică din punct de vedere militar, care a fost coruptă tocmai de puterea pe care a atins-o.

Dacă Atlantida lui Platon ar exista astăzi, probabil că ar încerca să ne cucerească și să ne înrobească pe toți.


4. Pitagora, filosoful care credea că bobul are suflet de om

Pitagora este amintit astăzi ca matematician pentru relația pe care a stabilit-o despre ipotenuza și catetele unui triunghi, dar a fost și unul dintre cei mai mari filosofi greci.

Cu toate acestea, una dintre convingerile lui mai puțin cunoscute era că nu trebuia să mănânce bob (Vicia faba, o plantă ce seamănă oarecum cu fasolea). Pitagora credea că această leguminoasă conținea sufletele morților.

El a ajuns la această concluzie dezgropând niște semințe proaspăt plantate și observând asemănarea cu fetușii umani în stadiu incipient.


5. Cicero, filosoful roman care a influențat Renașterea la mai bine de un mileniu de la moartea lui

Marcus Tullius Cicero este considerat cel mai mare orator al Romei. Pe lângă faptul că a fost un mare filosof, a fost om de stat, avocat și scriitor și a fost consul în anul 63 î.e.n.

Influența lui Cicero era atât de mare, încât Iulius Cezar l-a invitat la un moment dat să fie al patrulea membru al unui parteneriat care a devenit în cele din urmă Primul Triumvirat.

Cu toate acestea, filosoful a refuzat, iar ani mai târziu a fost exilat din Imperiul Roman. Dar opera sa ca gânditor a fost atât de importantă, încât redescoperirea scrierilor sale – la mai bine de un mileniu de la moartea lui – a influențat întreaga gândire renascentistă.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...