***

 12 curiozități despre Ghana, țara celor mai ciudate înmormântări din lume

Republica Ghana este situată în vestul Africii. Această țară se află între Coasta de Fildeș și Togo și se învecinează cu Burkina Faso la nord și cu Golful Guineea (Oceanul Atlantic) la sud.

Deși relativ redusă ca suprafață și populație, există multe de învățat despre acest loc fascinant. Sunteți curioși să aflați mai multe? Atunci iată o listă cuprinzătoare de curiozități despre Ghana!

1. Dovezile arheologice arată că locul cunoscut azi drept Ghana a fost locuit de oameni încă din Epoca Bronzului. Cu toate acestea, cea mai mare parte a teritoriului a fost în mare parte neocupată până în secolul al XI-lea, când populația Akan a ocupat regiunea. În prezent, Akan reprezintă cel mai mare grup etnic din țară.

Exploratorii europeni au sosit în Ghana în secolul al XV-lea și au înființat posturi comerciale pentru a face schimburi cu localnicii. Impresionați de resursele de aur din zonă, britanicii au numit teritoriul „Coasta de Aur Britanică”.

2. Aurul reprezintă aproape jumătate din totalul exporturilor din Ghana. De fapt, țara este cel mai mare producător de aur din Africa și al optulea producător de aur din lume.

3. La 6 martie 1957, Ghana a devenit prima țară subsahariană (și prima țară din „Africa neagră”) care a obținut independența față de regimul colonial. La această dată, țara a început să fie cunoscută sub numele său actual, care înseamnă „regele războinic” în limba Mande a comunității Sonike.

4. Atunci când ghanezii mor, mulți dintre ei sunt îngropați în sicrie tematice. Desenele de pe aceste sicrie iau de obicei forma unor obiecte strâns legate de viața persoanei respective.

De exemplu, în cazul în care ocupația defunctului era cea de șofer sau dacă acesta avea o pasiune pentru mașini, sicriul ar putea avea forma unei mașini. Dacă era cizmar, sicriul ar putea avea forma unui pantof, și așa mai departe…

5. După suprafață, Lacul Volta, care are o suprafață de 8.502 kilometri pătrați, este cel mai mare rezervor artificial din lume. Este, de asemenea, al treilea cel mai mare lac artificial din lume ca volum. Pentru a vă face o idee, acest lac acoperă 3.6% din suprafața țării.

6. Mâncarea ghaneză este un amestec de arome indigene și influențe externe, cum ar fi cele europene și indiene. La țară, este obișnuit să găsim tocănițe pe bază de roșii cu arome complexe. Tocănițele conțin, de obicei, un tip de pește marin sau de apă dulce și se servesc alături de orez sau paste care absorb sosul.

7. La naștere, copiii Akan primesc de obicei „numele zilei”, care corespunde zilei săptămânii în care s-au născut. De exemplu, un copil născut luni se va numi Adwoa sau Kwadwo (adică „Luni”). Adzoa pentru o fată și Kwadwo pentru un băiat.

De asemenea, copiii pot avea ca prenume descrierea circumstanțelor deosebite în care s-au născut, cum ar fi: „Pe drum”, „După sarcină grea”, „În vreme de război”, „După moartea tatălui”.

8. Fotbalul este o pasiune națională în Ghana. Echipa națională de fotbal, cunoscută și sub numele de Black Stars („Stelele Negre”), după steaua cu cinci colțuri de pe drapelul său, concurează la nivel internațional încă din anii 1940.

După ce a câștigat de mai multe ori Cupa Africii pe Națiuni, Ghana este una dintre cele mai puternice țări africane din acest sport.

9. Astăzi, majoritatea ghanezilor se identifică drept creștini. Cu toate acestea, religia influentului Imperiu Ashanti era o formă de politeism. Multe elemente ale acestei tradiții religioase sunt încă active și astăzi și formează o mare parte din cultura Ghanei, fiind adesea combinate cu tradițiile creștine prin sincretism religios.

10. Cel mai rapid om din lume la alergat cu spatele este ghanezul Ferdie Adoboe. El a stabilit recordul mondial, realizând o cursă de 100 de metri în linie dreaptă cu spatele în 13.6 secunde în anul 1983. 

11. Cedi este principala monedă a țării și este împărțită în unități mai mici numite pesewas. De exemplu, o sută de pesewas fac un cedi. Cuvântul cedi este derivat dintr-un termen african folosit pentru a descrie cochiliile de melci care erau folosite cândva ca monede.

12. Primul satelit dezvoltat în Ghana a fost lansat în spațiu în 2017. Rezultat al muncii desfășurate de o echipă de cercetători de la Universitatea All Nations, satelitul, denumit GhanaSat-1, a fost lansat de pe St ația Spațială Internațională.

***

 

ORHIDEEA MAIMUȚĂ (Dracula Simia)

Dracula simia, numită și orhideea maimuță sau Dracula, asemănătoare maimuței, este o orhidee epifitică descrisă în genul Dracula. Aranjamentul coloanei, petalelor și buzelor seamănă puternic cu fața unei maimuțe. Planta înflorește în orice anotimp cu mai multe flori pe inflorescența care se deschid succesiv. Florile sunt parfumate cu parfumul unei portocale coapte. Această orhidee rară poate fi crescută pe vreme rece până la caldă și înflorește tot anul.

***

 Edgar Degas, pictorul timid ale cărui tablouri „descriu perfect” viața pariziană, decedat pe 23 septembrie 1917

Pictura lui Edgar Degas are o virtute incontestabilă: aceea de a surprinde viața reală în scene populate de oameni în mișcare, cum ar fi dansatorii pe o scenă, înotătorii care petrec o zi la plajă, cursele de cai sau scene ale societății pariziene care se bucură de un moment plăcut în numeroasele cafenele care inundă capitala Franței.

Tablourile lui Degas par să fi fost pictate în decoruri foarte neobișnuite pentru epoca sa și vor sfârși prin a influența artiștii de mai târziu. Dar, pe lângă pictor, Degas a fost și gravor, fotograf, sculptor și unul dintre fondatorii mișcării impresioniste (deși el a preferat să o numească realism).

Stilul lui Degas îi datorează mult pictorului Jean-Auguste-Dominique Ingres, pe care l-a întâlnit în tinerețe. Puțina îndrumare pe care Ingres i-a putut-o da tânărului Degas a fost fundamentală pentru dezvoltarea artistică ulterioară a acestuia din urmă.

Dar, deși stilul său era radical diferit de cel al lui Ingres, Degas nu și-a pierdut niciodată dragostea pentru arta academică. Atât de mult, încât artistul parizian a mers până acolo încât a afirmat că opera sa este o fuziune între arta academică și noile tendințe impresioniste care începeau să triumfe la acea vreme.

Edgar Degas a fost un artist retras și sensibil

Edgar Degas s-a născut la Paris, la 19 iulie 1834. Tatăl său, Augustin de Gas, era un bancher francez înstărit, în timp ce mama sa, Célestine Musson, era o creolă americană de origine franceză din Louisiana.

Familia lui Edgar era destul de bogată, dar, în ciuda acestui fapt, nu a fost ușor să prospere în luxoasa societate pariziană. Părinții săi l-au încurajat să studieze arta și muzica, iar în 1853 a intrat în atelierul pictorului Félix-Joseph Barrias.

În 1855, după ce l-a întâlnit pe Ingres, Edgar s-a înscris la Ecole des Beaux-Arts, unde a fost îndrumat de artistul academic Louis Lamothe.

Edgar Degas a fost un tânăr timid, sensibil și oarecum retras, ceea ce a făcut ca relațiile sale cu ceilalți să fie deseori dificile, după cum se poate observa într-o serie de autoportrete pe care le-a pictat între 1854 și 1858.

În iulie 1856, Degas a călătorit în Italia, unde a locuit pentru următorii trei ani și a pictat prima sa lucrare, „Familia Bellelli” (1858), cunoscută și sub numele de „Portret de familie”, care a urmat primului său sejur la Florența și în care îi înfățișează pe mătușa sa Laura, pe cei doi verișori și pe unchiul său Gennaro.

După experiența italiană, Degas s-a întors la Paris, unde a descoperit lumea fascinantă a scenei, care avea să-i influențeze atât de mult opera. Tablouri precum „Mademoiselle Fiocre în baletul La Source” (1867-1868), expus la Salonul de la Paris, l-au introdus pe pictor pe scena artistică pariziană.

Un alt tablou al său, intitulat „Orchestra de operă” (1868-1869), cunoscut și sub numele de „Muzicienii din orchestră”, este un portret al fagotistului Désiré Dihau, care îi arată pe restul muzicienilor din jurul său, în semiîntuneric.

Pe scenă se află figurile dansatoarelor îmbrăcate în „tutu”-urile lor vaporoase și luminate de o lumină rece.

Dar poate că una dintre cele mai remarcabile lucrări ale lui Degas din această perioadă este „Tatăl lui Degas ascultându-l pe Lorenzo Pagans” (1869), un tablou care recreează una dintre serile muzicale organizate de tatăl artistului.

În ea, Degas înfățișează cu minuțiozitate gesturile muzicianului Lorenzo Pagans, care apare cu gura deschisă și cu privirea în față, în special mișcarea mâinilor sale în timp ce cântă o piesă la chitară.

Degas s-a înrolat în Garda Națională pentru a lupta în Războiul Franco-Prusac. Când s-a încheiat, în mai 1871, artistul s-a întors în capitala Franței, unde a început să frecventeze baletul de la Operă.

Aceste vizite continue îi vor inspira seria cu balerine, scene care vor deveni caracteristice artei sale. La scurt timp după aceea, în 1874, Degas a luat parte la prima expoziție de artă impresionistă organizată la Paris.

Acolo a trebuit să se lupte cu criticii de artă, deși pictura sa a fost una dintre cele mai puțin cenzurate, fiind chiar lăudată pentru ceea ce criticii considerau a fi „o descriere perfectă a vieții de zi cu zi”, datorită măiestriei lui Degas în desen.

În 1877 a avut loc la Paris cea de-a treia expoziție de artă impresionistă. Influențat de opera literară a lui Emile Zola și de întâlnirile la care participa la cafeneaua Guerbois, Degas a prezentat tablouri cu o orientare socială clară, printre care „Femei călcând” (1886) și „Absinthe” (1873), care prezintă un cerșetor și o prostituată.

În ciuda evoluției sale, opera lui Degas a rămas în istorie pentru efectele sale de mișcare, care sunt descrise cu măiestrie mai ales în tablourile sale cu dansatoare (de fapt, figura feminină a fost întotdeauna strâns legată de opera lui, dar și de viața sa privată), printre care se remarcă tabloul intitulat „Balerină cu un buchet de flori” (1876-1877), cunoscut și sub numele de „Steaua baletului”.

În ceea ce privește viața sa privată, Edgar Degas nu s-a căsătorit niciodată și nu se știe dacă a fost implicat în vreo relație amoroasă. Cert este că Degas a avut relații foarte complexe cu femeile, care au avut o influență decisivă asupra operei sale.

De fapt, curiozitatea sa față de figura feminină este evidentă în multe dintre tablourile sale în care femeile apar în atitudini care par a fi fost „furate” din intimitatea lor: „Clasa de dans” (1872), „Balerina așezată care își freacă glezna stângă” (1881-1883), „Dansatoare pe scenă” (1890), „Femeie care se piaptănă” (1887-1890) și „Femeie care își usucă părul în aer liber” (1903).

Edgar Degas și antisemitismul

Dar, deși Degas era apreciat de public pentru spiritul său, artistul avea și o latură întunecată. Degas a fost profund conservator în ceea ce privește problemele politice și s-a opus oricărei reforme sociale, manifestând un dezinteres total față de orice progres tehnologic.

De fapt, deși mai multe dintre lucrările sale prezintă teme evreiești, artistul a manifestat un anumit antisemitism în 1870, în tabloul „Portrete la Bursă”, care înfățișează un bancher care seamănă foarte mult cu o caricatură franceză antisemită celebră din acea vreme.

Mai mult, când a izbucnit Afacerea Dreyfus în Franța (1894 și 1906), antisemitismul artistului pare să se intensifice, iar la începutul secolului XX Degas a rupt orice relație cu evreii; chiar și-a respins public prietenii evrei și a refuzat să angajeze persoane de origine evreiască, rămânând un membru activ al unui grup antisemit numit „Anti-Dreyfusards”.

Cu toate acestea, ca artist, Degas a obținut mult mai multă recunoaștere decât majoritatea pictorilor din generația sa. Camile Pissarro a scris chiar despre el:

„Degas este, fără îndoială, cel mai mare artist al epocii noastre.”

Arta lui Degas a fost admirată și de Henri de Toulouse-Lautrec și de următoarea generație de artiști. Edgar Degas a murit la 27 septembrie 1917 din cauza unui anevrism vascular cerebral și a fost înmormântat în cimitirul Montmartre.

Va rămâne în istorie ca un mare desenator, un inovator al luminii și un maestru al tensiunii psihologice, toate acestea  fiind elemente care îi caracterizează opera.

***

 Târgul

      Juan José Arreola

Sperie-i doar, dar nu-i goni. Corbii sunt ca tine și ca mine. Zboară cu regret căutând și căutând cu ce s-au hrănit, când veneau zburând noaptea cu bobul de porumb în cioc. Sărmanii oameni, nu e vina lor că au căzut în ispită. Nu vă mai amintiți, dar corbii au adus din nou porumbul la Zapotlán, când ni l-au luat oamenii din Sayula, Autlán, Amula și Tamazula.  Au venit cu toții și ne-au blestemat recolta. Din pură invidie că lucrurile erau mai bune aici decât la ei.  Aici solul rodește mai bine decât oriunde altundeva și de aceea pământul nostru s-a numit Tlayolan, ceea ce înseamnă că porumbiștea seamănă viață. Dar vecinii ne-au declarat război tuturor. Ne-au luat mai întâi sarea și apoi au luat spicele, toate, fără să ne lase nici măcar un bob de plantat.  Și ne-au împresurat câmpia, păzind toate porturile ca să nu treacă nimeni.  Și atunci Tlayolan a fost numit Tzapotlan, pentru că nu mai mâncam porumb, ci sapote* și cherimoya*, dovleci și mezquites*.  Am fost devastați, nemaiavând putere de luptă.  Dar noi aveam un rege și nahual-ul lui era un corb.  A devenit pasăre când și-a dorit, cu puterile străvechi ale lui Topiltzin si Ometcutli.  Regele nostru s-a transformat într-un corb și urma să zboare peste câmpurile străine, printre corbii lui Sayula, Autlán, Amula și Tamazula.  Și am văzut că toți aveau porumbul pe care ni-l luară.  Și din moment ce nahual-ul* lui era corb, știa că corbii caută și îngropă lucrurile. Și cu puterile străvechi ale lui Topiltzin și Ometcutli, el ne-a învățat pe toți să devenim corbi.  Și într-un an am arat terenurile, care erau toate pline de chayotillo*, garañona* și capitaneja*. Aram și semănam pământul, de parcă am fi avut porumb de plantat. Iar când au început ploile, chiar înainte de apusul soarelui, am devenit corbi și am zburat să căutăm porumbul pe care îl plantau oamenii din Sayula, Autlán, Amula și Tamazula. Ne-am întors fiecare cu grânele în cioc, să-l ascundem în țara lui Zapotlán.  Dar din acel moment ne-a fost greu să găsim semințele și cu toții doream să mâncăm porumb, Regele nostru Corb a spus că cei care vor înghiți boabele pe drum vor rămâne corbi, zburând sau prinși în crușcă printre brazde, în căutarea veșnicei semințe îngropate. Și mulți dintre noi nu au putut aștepta și au înghițit boabele în loc să le semene în țărâna noastră. Și nu mai sunt bărbați asemeni nouă.

   — Nu trage în corbi, Layo, cu pușca ta.  Au adus din nou porumb la Zapotlán. Iar cei care au căzut în ispită nu sunt de vină. Voiau să mănânce altceva căci s-au săturat de sapoți, cherimoya, dovleci și mezquites.  De aceea încă zboară prin câmpuri.

Nota* 

Sapote, este o specie de copac originară din Mexic și America Centrală. Arborele este cultivat și în Caraibe. Fructul său este consumat în multe țări din America Latină.

Cherimoya aparține familiei Annonaceae și este cunoscut drept un fruct agregat. În traducere. „Chirimuya“ înseamnă semințe reci. Arborele acestui fruct poate crește până la o înălțime de zece metri, dar prima recoltă se poate culege abia după șapte ani. Cherimoya este originară din Columbia de Sud, Ecuador și nordul statului Peru și era un aliment foarte important și pentru incași.

Mesquites (din nahuatl mizquitl ) sunt specii de plante leguminoase din genul Prosopis . Se găsesc în principal în zonele aride și semi-aride ale Mexicului , acoperind partea central-sudică a țării, unde abundența lor dă nume unor regiuni, printre care se numără și Valea Mezquital , în statul Hidalgo.

Nahual (în mitologia mesoamericană) spirit animal care ocrotește fiecare persoană.

Chayotillo, plantă sălbatică în general din familia cucurbitaceelor; Este de obicei o viță de vie cățărătoare cu fructe spinoase, asemănătoare chayotei, care crește sub formă de buruiană.

Garañona este o specie de plantă erbacee, considerată buruiană, aparținând familiei Orobanchaceae. Este originară din sudul Statelor Unite și din Mexic.

Capitaneja este un arbust originar din Mexic. Frunzele sale sunt în formă de lance, iar florile îi cresc înăuntru.

    

La feria

Juan José Arreola

Nomás espántalos, pero no les tires. Los cuervos son como tú y como yo. Andan arrepentidos buscando y buscando lo que se comieron por el camino, cuando venían volando en la noche con su grano de maíz en el pico. Pobres, no tienen la culpa de haber caído en la tentación. Ustedes ya no se acuerdan, pero los cuervos trajeron otra vez el maíz a Zapotlán, cuando nos lo quitaron las gentes de Sayula, de Autlán, de Amula y de Tamazula. Todos vinieron y nos quitaron el maíz. De pura envidia de que aquí se daba mejor que allá. Aquí se da mejor que en todas partes y por eso nuestra tierra se llamaba Tlayolan, que quiere decir que el maíz nos da vida. Pero los vecinos nos hicieron guerra entre todos. Nos quitaron primero la sal y luego se llevaron las mazorcas, todas, sin dejarnos ya ni un grano para la siembra. Y nos cercaron el llano, guardando todos los puertos para que nadie pudiera pasar. Y entonces Tlayolan se llamó Tzapotlan, porque ya no comíamos maíz, sino zapotes y chirimoyas, calabazas y mezquites. Andábamos descriados, ya sin fuerzas para la guerra. Pero tuvimos un rey y su nahual era cuervo. Se hacía cuervo cuando quería, con los poderes antiguos de Topiltzin y Ometecutli. Se hacía cuervo nuestro rey, y se iba a volar sobre los sembrados ajenos, entre los cuervos de Sayula, de Autlán, de Amula y de Tamazula. Y veía que todos tenían el maíz que nos quitaron. Y como su nahual era cuervo, supo que los cuervos buscan y esconden las cosas. Y con los poderes antiguos de Topiltzin y Ometecutli, nos enseñó a todos para que nos volviéramos cuervos. Y un año limpiamos las tierras, que todas estaban llenas de chayotillo, de garañona y capitaneja. Limpiamos y labramos la tierra, como si tuviéramos maíz para sembrarla. Y cuando comenzaron las lluvias, ya para meterse el sol, nos hacíamos cuervos y nos íbamos volando para buscar el maíz que sembraban las gentes de Sayula, de Autlán, de Amula y de Tamazula. Volvíamos cada quien con su grano en el pico, a esconderlo en la tierra de Zapotlán. Pero como nos costaba mucho trabajo encontrar las semillas y todos teníamos ganas de comer maíz, nuestro Rey Cuervo dijo que los que se tragaran el grano por el camino, se quedarían ya de cuervos, volando y graznando entre los surcos, buscando para siempre el maíz enterrado. Y muchos de nosotros no se aguantaron las ganas y se tragaron el grano en vez de sembrarlo en nuestra tierra. Y ya no volvieron a ser hombres como nosotros…

  —No les tires a los cuervos, Layo, con tu escopeta. Ellos trajeron otra vez el maíz a Zapotlán. Y los que cayeron en la tentación, no tienen la culpa. Querían comer otra cosa, y ya estaban hartos de zapotes, de chirimoyas, calabazas y mezquites. Por eso andan volando todavía por los campos.

***

 Gravitația 

 Juan José Arreola

 Abisurile se atrag.

 Eu trăiesc la țărmul sufletului tău.

 Aplecat înspre tine,

 explorându-ți gândurile,

 investighez izvorul lucrărilor tale.

 Dorințe vagi se zbat în fundal,

 imprecise și ondulante în alcovul lor de reptile.

 Din ce se hrănește urmărirea mea feroce?

Îți contemplu abisul, te cufunzi în ființă.

 Nicio revelație.

 Nimic care să se asemene cu trezirea subită a conștiinței.

 Nimic în afară de ochiul crud care îmi întoarce privirea fără văl.

 Narcisă înfiorătoare, îmi contemplu sufletul pe fundul unei fântâni.

Câteodată vârtejul îmi ia ochii de la tine.

 Dar mă întorc mereu să te privesc în prăpastie.

 Alții, fericiți, se uită o clipă la sufletul tău

 și se duc.

 Eu rămân pe mal, rătăcit în gânduri.

 Multe ființe au ocolit depărtările.

 Rămășițele lor zac încețoșate,

 dizolvate în satisfacţie.

 Vrăjit de abis

 trăiesc certitudinea melancolică

 că nu voi cădea niciodată.

Traducere - Cornelia Cristea 

Gravitacion 

Juan José Arreola

Los abismos atraen.

Yo vivo en la orilla de tu alma.

Inclinado hacia ti,

sondeo tus pensamientos,

indago el germen de tus actos.

Vagos deseos se remueven en el fondo,

confusos y ondulantes en su lecho de reptiles.

¿De qué se nutre mi contemplación voraz?

Veo el abismo

y tú yaces en lo profundo de ti misma.

Ninguna revelación.

Nada que se parezca al brusco despertar de la conciencia.

Nada sino el ojo implacable  que me devuelve mi descubierta mirada.

Narciso repulsivo, me contemplo el alma en el fondo de un pozo.

A veces, el vértigo desvía los ojos de ti.

Pero siempre vuelvo a escrutar en la sima.

Otros, felices, miran un momento tu alma

y se van.

Yo sigo a la orilla, ensimismado.

Muchos seres se despeñan a lo lejos.

Sus restos yacen borrosos,

disueltos en la satisfacción.

Atraído por el abismo,

vivo la melancólica certeza

de que no voy a caer nunca.

Juan José Arreola Zúñiga (n. 21 septembrie 1918 în Ciudad Guzmán , Jalisco , Mexic ; † 3 decembrie 2001 în Guadalajara , Jalisco, Mexic) a fost un scriitor mexican care și-a atins faima în primul rând prin lucrarea sa ,, Conspirația". Această colecție plină de culoare de diverse piese de proză cu un ton constant ironic și satiric a fost publicată pentru prima dată în 1952, dar a fost ulterior revizuită de mai multe ori. Versiunea f inală este disponibilă din 1986 sub titlul ,, Conspirație definitivă ".

***

 Bestia de la Buchenwald: Ilse Koch, una dintre cele mai sinistre femei naziste din istorie

Margarete Ilse Köhler s-a născut pe 22 septembrie 1906 în Dresda, Germania, fiind fiica unui fost comandant militar. Era cunoscută ca un copil politicos și cuminte în școala elementară. La vârsta de 15 ani, a intrat într-o școală de contabilitate și mai târziu a lucrat în poziția de contabilă. În 1932, ea a devenit membră a Partidului Nazist și, prin intermediul unor prieteni din Schutzstaffel, organizație paramilitară nazistă care reprezenta baza partidului, și-a cunoscut viitorul soț, pe Karl-Otto Koch, în 1934.

În 1936, tânăra a început să lucreze ca gardian și secretară la lagărul de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin, unde logodnicul ei era comandant. Cuplul s-a căsătorit în același an, iar în 1937 soțul ei a fost detașat la Buchenwald, iar ea l-a urmat.

În timp ce se află la Buchenwald, Ilse Koch se presupune că s-a angajat în experimente înspăimântătoare. Prizonierii tatuați erau uciși și jupuiți pentru a fi recuperate părțile tatuate ale trupurilor lor, iar acest lucru ar fi fost făcut pentru a ajuta un medic care lucra în închisoare, Erich Wagner, în lucrarea sa privind tatuajele și criminalitatea.

În 1940, ea a construit o arenă sportivă în interiorul lagărului, care a costat peste 62.500 de dolari, cea mai mare parte din bani fiind confiscați de la deținuți. În 1941, Karl-Otto Koch a fost transferat la Lublin, unde a ajutat la înființarea lagărului de concentrare și exterminare Majdanek. Ilse Koch a rămas la Buchenwald până pe 24 august 1943, când femeia a fost arestată împreună cu soțul ei din ordinul lui Josias von Waldeck-Pyrmont, ofițer SS care avea autoritate de supraveghere asupra lagărului Buchenwald, fiind acuzați de îmbogățire nejustificată, deturnare de fonduri și uciderea prizonierilor pentru a-i împiedica să depună mărturie.

Ilse Koch a fost trimisă în închisoare unde a stat până în 1944, când a fost achitată din lipsă de probe, iar soțul ei a fost găsit vinovat și condamnat la moarte de un tribunal SS din München, fiind executat pe 5 aprilie 1945 în curtea lagărului pe care chiar el îl condusese. Ilse a locuit apoi cu familia ei în orașul Ludwigsburg și a fost arestată de autoritățile americane pe 30 iunie 1945.

Koch și alte 30 de persoane au fost puse sub acuzare în fața curții militare americane de la Dachau în 1947, fiind învinuită pentru complicitate și participare la crimele de la Buchenwald.

Femeia a declarat în sala de judecată că este însărcinată în opt luni, dar pe 19 august 1947 a fost condamnată la închisoare pe viață pentru “încălcarea legilor și obiceiurilor de război”.

Generalul Lucius D. Clay, pe atunci guvernator militar interimar al Zonei Americane din Germania, i-a redus pedeapsa la patru ani de închisoare pe 8 iunie 1948 motivând că “nu existau dovezi convingătoare că a ales deținuți pentru exterminare pentru a-și asigura pieile tatuate sau că deținea articole din piele umană”. Reducerea pedepsei a dus la declanșarea unui scandal public, dar Clay a rămas ferm prin decizia sa. Câțiva ani mai târziu generalul a declarat:

“Nu a existat absolut nicio dovadă în proces, alta decât că ea a fost o creatură dezgustătoare, care ar fi putut să sprijine condamnarea la moarte. O jurnalistă care o numea “Târfa de Buchenwald” a scris că Ilse Kokh avea în casă abajururi din piele umană, dar instanța a dovedit că abajururile erau făcute din piele de capră. În plus, crimele ei au fost în primul rând împotriva poporului german, nu erau crime de război împotriva prizonierilor americani sau aliați. Ulterior, ea a fost judecată de un tribunal german pentru crimele sale și condamnată la închisoare pe viață. Dar judecătorii aveau jurisdicție clară”.

Sub presiunea opiniei publice, Koch a fost arestată din nou în 1949 și judecată în fața unui tribunal din Germania de Vest. Audierea a început pe 27 noiembrie 1950 în fața Tribunalului Districtual din Augsburg și a durat șapte săptămâni, timp în care au fost audiați 250 de martori, dintre care 50 ai apărării. Cel puțin patru martori ai acuzării au mărturisit că au văzut-o pe Koch alegând prizonieri tatuați care au fost apoi uciși sau au fost implicați în procesul de fabricare a abajururilor din piele umană tatuată.

Pe 15 ianuarie 1951, Curtea a pronunțat verdictul, printr-o decizie de 111 pagini, dar Koch nu a fost prezentă în fața tribunalului la citirea sentinței. Femeia a fost condamnată pentru incitare la crimă, incitare la tentativă de omor și incitare la infracțiunea de vătămare corporală gravă, iar pe 15 ianuarie 1951 a fost condamnată la închisoare pe viață și la interzicerea permanentă a drepturilor civile.

Karl și Ilse Koch au avut un fiu și două fiice. Fiul lor s-a sinucis după război pentru că nu putea trăi cu rușinea crimelor părinților săi. Un alt fiu, Uwe, conceput în închisoarea de la Dachau, al cărui tată era un prizonier german, s-a născut în închisoarea Aichach și i-a fost luat imediat femeii. În adolescență, Uwe Köhler a aflat cine este mama lui și a început să o viziteze în mod regulat la penitenciar. Ilse Koch s-a spânzurat în închisoarea pentru femei din Aichach pe 1 septembrie 1967, la vârsta d e 60 de ani.

***

 Ana, 5 ani, vine acasa de la gradinita si spune ca a avut prima ei lecţie de viata. Mama ei, foarte interesata, o întreaba:

- Si care e aceasta lecţie ?

Ana răspunde:

- Am fost umilita! A fost vorba despre copii. Pavel a spus că parintii pot  cumpăra copii de la orfelinat. Maria a explicat faptul că poti cumpăra copii de la spital. Petrica a spus că poţi cumpăra copii din străinătate.

Mama ei a intrebat, râzând:

- Si de ce, ma rog, ai fost umilita?

- Pentru că nu am îndrăznit să le spun că tatăl meu şi mama mea sunt atât de săraci, incat a trebuit să faca sex  pentru a avea un cop il ...