luni, 23 septembrie 2024

***

 Ana de Austria, puternica regina a Franței, la moartea căreia Regele Soare a spus: “Mai mult decât o mare regină, ea a fost un mare rege”


Ana María Mauricia s-a născut pe 22 septembrie 1601 la palatul Benavente din Valladolid, în Spania și a fost fiica regelui Filip al III-lea al Spaniei și a arhiducesei Margareta de Austria.

Copila a fost crescută la Palatul Regal din Madrid de părinții ei și a trăit o viață destul de liniștită și de ordonată, în comparație cu alți copii regali. Părinții ei erau foarte religioși și ea a fost crescută la fel.

În 1611, când Ana avea 10 ani, și-a pierdut mama, care a murit în timpul unei nașteri, iar fetița a făcut tot ce-a putut pentru a avea grijă de frații ei mai mici, care îi spuneau “mama”: viitorul rege Filip al IV-lea al Spaniei, viitoarea împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Maria Ana a Spaniei, Arhiducele Carol de Austria și Ferdinand, Prinț al Spaniei.

La vârsta de 11 ani a fost logodită cu Ludovic al XIII-lea, fiul cel mare al regelui Henric al IV-lea al Franței și al Navarei și al Mariei de Medici, primind o zestre de 500.000 coroane și multe bijuterii.

De teamă că Ludovic al XIII-lea ar putea muri, curtea spaniolă a cerut semnarea unui contract care stipula că, dacă Ana va rămâne văduvă, ea să se întoarcă în Spania cu întreaga zestre, bijuteriile și garderoba cu care pleacă în țara soțului său.

Nunta a avut loc pe 18 octombrie 1615, la Burgos, iar Ana și Ludovic, amândoi în vârstă de 14 ani, au fost presați să-și desăvârșească căsătoria pentru a preveni orice posibilitate de anulare, însă Ludovic și-a ignorat mireasa, oferindu-i un rol minor la curte. Mama tânărului, Maria de Medici, a continuat să conducă ca regină a Franței fără nici o considerație pentru nora sa.

În 1617, Ludovic s-a înțeles cu Charles d'Albert, duce de Luynes, să îl ajute să renunțe la influența autoritarei sale mame, organizând o lovitură de palat. Cei doi au pus la cale asasinarea favoritului Mariei de Medici, Concino Concini, un italian ambițios și arogant. A urmat exilarea reginei Maria de Medici la Blois, iar ducele d'Albert a încercat să îl apropie pe Ludovic de micuța Ana.

El este cel care a trimis acasă doamnele de onoare spaniole și le-a înlocuit cu cele franceze, în special cu prințesa de Conti și cu soția sa, Marie de Rohan-Montbazon și a început să îl preseze pe rege să se culce cu regina pentru a produce un moștenitor. Au urmat patru avorturi care l-au dezamăgit însă pe rege.

De exemplu, pe 14 martie 1622, în timp ce era cu doamnele ei de companie, Ana a căzut pe scări și a suferit cel de-al doilea avort, iar Ludovic a învinovățit-o de neglijență.

Sub influența ducesei Marie de Rohan-Montbazon, care se va recăsători după moartea lui Charles d'Albert cu Claude de Lorena, Duce de Chevreuse, regina s-a lăsat atrasă în opoziția politică împotriva lui Richelieu și s-a implicat în multe intrigi împotriva politicilor duse de acesta. În 1635 Franța a declarat război Spaniei plasând-o pe regină într-o poziție defavorabilă.

Totuși, regina a rămas însărcinată încă o dată și a reușit să ducă la bun sfârșit sarcina. Fiul ei, Ludovic al XIV-lea, s-a născut la 5 septembrie 1638, asigurând linia de succesiune. Nașterea copilului a fost privită ca un miracol divin și, pentru a arăta recunoștință față de mult-aștepta venire pe lume a unui moștenitor, părinții săi l-au numit Louis-Dieudonné (darul lui Dumnezeu), iar Franța a fost închinată de tatăl său, Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria, care făcuse posibil miracolul. În acel moment Ana avea 37 de ani, iar doi ani mai târziu avea să vină nașterea celui de-al doilea fiu, Filip al Franței, duce de Anjou și fondatorul Casei de Orléans, care a restabilit relațiile armonioase în cuplul regal.

După decesul soțului ei, Ana a fost numită regentă, iar primul ei fiu, în vârstă de patru ani, a fost încoronat ca regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Ana și-a asumat regența, însă i-a încredințat guvernul Cardinalului Mazarin, care fusese un protejat al Cardinalului Richelieu.

Cu ajutorul lui Mazarin, regina a înăbușit revolta aristocraților condusă de Ludovic al II-lea de Bourbon, care a devenit cunoscută sub numele de Frondă. În 1651, când fiul ei Ludovic al XIV-lea a devenit major, regența a luat sfârșit, dar ea a continuat să dețină influență asupra fiului ei până la moartea lui Mazarin, desi apparent l-a lăsat pe acesta să-și desfășoare propriul proiect monarchic.

În 1661, Ana s-a retras la mănăstirea Val-de-Grâce, unde avea să moară de cancer de sân cinci ani mai târziu. Fiul ei, regele Ludovic al XIV-lea, care aștepta în anticameră în timpul agoniei mamei sale, a leșinat când a auzit că regina își trăia ultimele clipe. Un consilier a încercat să-l consoleze pe Ludovic al XIV-lea spunându-i „A fost o regină grozavă!”, dar acestea Ludovic i-a răspuns solemn: „Nu domnule, mai mult decât o mare regină, ea a fost  un mare rege”.

***

 Excentrica Elisabeta de Meuron, doamna din Berna îmbrăcată în negru care se plimba însoțită de ogarii ei barzoi


Louise Elisabeth de Meuron-Tscharner, cunoscută ca Madame de Meuron s-a născut pe 22 august 1882 la Berna, în Elveția, fiind fiica Annei von Wattenwyl și a lui Ludwig von Tscharner, doctor în drept și inginer militar. Fetița și-a petrecut copilăria doar între zidurile casei, stând deseori la fereastra de la etajul trei, pentru că nu avea voie să se joace cu copiii în stradă.

Tatăl său, își petrecea serile citindu-le cu voce tare celor doi copii, Louise Elisabeta și Ludwig Samuel, din poveștile biblice sau legendele și miturile grecești, în limba germană, iar aceste istorii i-au marcat copilăria și adolescența. Fetița vorbea excelent limba franceză, era foarte activă, permanent în căutarea unei noi activități și avea încă de la câțiva anișori episoade de furie care îi îngrozeau pe părinți. Pentru că i s-a interzis să meargă la facultate și i s-a pus un tutore acasă, ea a devenit din ce în ce mai rebelă. Trăind într-un mediu strict și autoritar, Elisabeta și-a orientat afecțiunea asupra animalelor din jurul ei: câini, porumbei și iepuri, mai ales în vizitele la castelul Rümligen unde mergea frecvent cu părinții ei.

Tatăl ei i-a interzis să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubea, pentru că acesta era din Zürich și considera că "nicio proprietate din Berna nu poate trece într-o familie din Zurich". Ea s-a resemnat și s-a supus dorinței tatălui ei, căsătorindu-se în 1905 cu un verișor îndepărtat, Frédéric-Alphonse de Meuron de Neuchâtel.

În fotografia de la nunta lor se poate observa că cei doi soți se află parcă din întâmplare unul lângă celălalt, ea se uită în pământ și el în cu totul altă parte decât la mireasă. Frédéric-Alphonse, de teama bolilor ereditare din cauza consangvinității, a vrut să aibă un singur copil, dar Elisabeta i-a dăruit o fiică în 1907, pe Louise, și un fiu în 1909, pe Roger.

În 1917, fratele tinerei, care era cu trei ani mai mare, a murit la vârsta de 37 de ani din cauza unui traumatism cranian, după ce căzuse accidental în grădină Anna von Wattenwyl-von Tscharner, mama ei, care era bolnavă de mult timp, nu a supraviețuit durerii provocate de veste și a murit câteva zile mai târziu, pe 14 mai, la vârsta de 57 de ani.

În 1923, căsătoria dintre Elisabeta și vărul ei, Fritz, s-a încheiat cu un divorț, dar cei doi au rămas îm relații foarte bune. Tatăl ei a murit în 1927, iar Elisabeta de Meuron a devenit moștenitoarea tuturor proprietăților imobiliare ale familiei din orașul vechi Berna, care erau compuse din mai multe castele și moșii.

Printre ele se aflau și castelul Amsoldingen, castelul Rümligen, cinci case pe Munstergasse, altele pe Spitalgasse și una în Vertmont, în partea de est a Bernei, precum și pășunea alpină a orașului Eggiwil situată în Emmental. Elisabeth de Meuron se va muta la Rümlige, care va deveni reședința sa principală pentru mulți ani.

O consecință a divorțului de Fritz pe care Elisabeta nu a avut-o în vedere a fost plasarea fiului lor, Roger, într-un internat din Zuoz, în cantonul Grisons. Copilul a fugit, dar poliția a venit la poarta castelului să-l ia și să-l ducă înapoi la internat. Ulterior, lui Roger i s-a permis să-și petreacă vacanța la proprietatea mamei, iar după terminarea școlii, s-a mutat la castel și a devenit atât de pasionat de viața pe moșie încât a vrut să devină agronom.

Treptat relația dintre Elisabeta și copiii ei, Louise și Roger, s-a deteriorat și a devenit tensionată. Se spune că ea arată mai multă afecțiune ogarilot ei barzoi decât celor doi copii. La fel cum a făcut și tatăl ei cu ea, Elisabeta a refuzat să-i permită lui Roger să căsătorească cu tânăra pe care acesta o iubea. Louise nu a mai putut suporta certurile cu mama ei, a intrat într-o depresie și s-a mută la Tanger pentru a-și reveni.

Roger voia să se întoarcă la internat în Zuoz și a decis să plece pe jos spre cantonul Grisons. S-a mutat separat o vreme, dar tânărul avea să se sinucidă în 1939 împușcându-se cu un pistol în pivnița castelului Rümligen. Din acel moment, Elisabeta a fost văzută îmbrăcată doar în negru, întotdeauna sprijinindu-se într-un baston, purtând o pălărie cu boruri largi și având în mână conul ei acustic. Oriunde mergea era însoțită de câinii ei.

La sfârșitul Primului Război Mondial ea a fost una dintre primele femei din Berna care și-a permis să-și cumpere propria mașină, o Lancia de culoare crem. A fost o femeie puternică și autoritară, cu o personalitate plină de contradicții, excentrică, arogantă, zgârcită și generoasă în același timp, irascibilă și mereu pusă pe ceartă. Îi hărțuia pe studenții care îi erau chiriași în Berna pentru că aceștia nu-și plăteau la timp chiria, dar în același timp îi invita la castelul ei din Rümligen, unde organiza concursuri hipice.

Modul de viață al Elizabetei de Meuron a dat naștere la nenumărate glume, mai ales despre conul ei acustic, accesoriu despre care ea spunea că o ajută să audă doar ceea ce vrea. Era văzută frecvent la plimbare cu ogarii ei barzoi în centrul vechi din Berna și se spunea că le-a impus șoferilor ei să parcheze mașinile oriunde doreau și, în cazul în care poliția venea să ceară mutarea lor, ea răspundea categoric: Acest lucru rămâne aici!

Dacă lua tramvaiul, venerabila doamnă nu-și cumpăra niciodată bilet, explicând: "Eu am fost aici înainte de apariția tramvaiului!" Adresându-se unor străini i-a întrebat: "Sunteți cineva sau câștigați un salariu?", iar când un fermier a vrut să se așeze în biserică pe bancheta  rezervată familiei sale, ea l-a pus să se ridice și i-a spus: "În cer, vom fi cu toții egali, dar între timp aici, pe pământ, trebuie să avem puțină disciplină".

Într-o zi a descoperit un adolescent care fura fructe din copacii din parcul castelului ei și l-a sechestrat într-o magazie timp de două zile. Acuzată de reținere ilegală de persoane, ea a mers la proces și a susținut că a acționat în baza dreptului ei, aducând ca argument un document din Evul Mediu care autoriza proprietarii Castelului Rümligen să decidă cum își fac dreptate. Femeia a fost condamnată să plătească o mică amendă și a fost obligată să urmeze un curs de drept modern.

Elisabeth de Meuron a murit pe 22 mai 1980 la vârsta de 97 de an i la Riggisberg.

***

 Moartea lui Sigmund Freud


Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856, la Freiberg, în Moravia, într-o familie de evrei așkenazi, și a fost primul din cei nouă copii ai Amaliei și ai lui Jacob Freud. Cu toate că părinții nu erau înstăriți și trăiau într-un apartament mic și aglomerat, au făcut sacrificii uriașe pentru ca Sigmund să primească o educație bună. A fost un copil precoce și deosebit de silitor, șase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea școlii vorbea greaca, latina, germana, ebraica, franceza și engleza.


Sigmund a studiat medicina la Universitatea din Viena, iar în timpul celui de al treilea an a început să lucreze în laboratorul de fiziologie al facultății. După alți doi ani a devenit medic de spital, fiind repartizat în secțiile de psihiatrie și dermatologie, iar în 1885 a obținut un post de docent în neuropatologie la Universitatea din Viena. Doctorul a primit apoi o bursă din partea statului austriac și a petrecut 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière condusă de Jean Martin Charcot, medicul care trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub coordonarea lui Charcot, Freud a început să studieze isteria.


În 1886, a revenit acasă și a deschis la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat în tulburări cerebrale și nervoase, dar, pentru că aplica metodele și concepțiile lui Charcot, considerate lipsite de etică de către corpul medical vienez, a fost privit cu mare reticență de către colegi.


În același an s-a căsătorit cu Martha Bernays, nepoata rabinului șef din Hamburg, Isaac Bernays. Cuplul a avut șase copii: Mathilde, Jean-Martin, Oliver, Ernst, Sophie și Anna. Din 1891 până când au părăsit Austria, în 1938, Freud și familia sa au locuit într-un apartament aflat pe Berggasse 19, lângă Innere Stadt, un cartier istoric din Viena.


Între anii 1895 și 1900, Freud a formulat cea mai mare parte a concepțiilor sale care au format nucleul psihanalizei teoretice și practice, s-a ocupat de semnificația viselor și a actelor ratate („lapsusuri”) și a ajuns la formularea conceptului de sexualitate infantilă și a „complexului Oedip”, care ar sta la baza legăturilor erotice inconștiente ale copilului cu părintele de sex opus. În 1938, cu puțin timp înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, s-a refugiat la Londra, unde și-a petrecut ultimul an al vieții. A plecat din Viena cu trenul Orient Express pe 4 iunie, însoțit de soția sa, Martha, fiica cea mică, Anna, menajera lor și un medic, sosind la Paris a doua zi.


Aici a fost oaspete al prințesei Marie Bonaparte, strănepoata unuia dintre frații mai mici ai lui Napoleon Bonaparte, devenită o renumită psihanalistă a epocii. În noaptea următoare, familia Freud a plecat în Marea Britanie, ajungând în Gara Victoria pe 6 iunie.


Printre vizitatorii psihanalistului refugiat la Londra s-au aflat Salvador Dalí, Ștefan Zweig, Leonard Woolf, Virginia Woolf și H. G. Wells. Marie Bonaparte, buna lui prietenă și admiratoare, a venit și ea spre sfârșitul lunii iunie în Marea Britanie, pentru a discuta despre soarta celor patru surori mai în vârstă ale lui Freud, care rămăseseră în Viena. Prințesa a încercat să obțină vize de ieșire din Austria pentru bătrânele doamne, dar intervențiile ei au eșuat și toate cele patru femei au murit în lagărele de concentrare naziste.


Din cauza fumatului excesiv, Sigmund Freud s-a luptat cu o formă agresivă de cancer. Ajuns la Londra, boala s-a agravat și, când chinurile au devenit de nesuportat, a apelat la vechiul său prieten, medicul Max Schur, amintindu-i că discutaseră anterior despre fazele terminale ale vieții:


– Schur, îți amintești “contractul” nostru de a nu mă lăsa să sufăr atunci când va veni vremea? Acum nu mai este decât tortură și nu are sens.


Când Schur i-a spus că nu a uitat, Freud i-a mulțumit și i-a zis: “Vorbește cu Anna și, dacă crede că este corect, atunci pune capăt”. Anna Freud a dorit inițial să amâne moartea tatălui ei, dar doctorul a convins-o că nu are rost să îi prelungească chinul, iar pe 22 septembrie i-a administrat o doză de morfină, care a dus la moartea psihanalistului în jurul orei 3 dimineața.


La trei zile după deces, trupul lui Freud a fost incinerat la Crematoriul Golders Green din nordul Londrei, Cenușa a fost așezată ulterior în Columbarul Ernest George și, după ce Martha, soția lui, a murit în 1951, cenușa acesteia a fost d epusă în aceeași urnă.

***

 Dinu Cocea, regizorul care a înviat “Haiducii”


Dinu Cocea s-a născut pe 22 septembrie 1929 în comuna Periș din județul Ilfov și a fost fiul judecătorului Ilie Cocea și al profesoarei Eugenia Cocea, nepot al jurnalistului N. D. Cocea și al actriței Alice Cocea și văr al lui Tanți și al Dinei Cocea. Datorită educației din familie, tânărul s-a îndreptat spre cinematografie, a absolvit Institutul de Teatru și Film în 1953 și a devenit, în anii ’60 –’70, unul dintre cei mai cunoscuți regizori români. Debutul său ca prim asistent de regie a venit în 1959, la vârsta de 30 de ani, când a lucrat la producția filmului „D-ale carnavalului”, realizat de Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi, rolurile principale fiind interpretate de Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru și Ion Lucian. Au urmat peliculele “Băieții noștri” (1960), “Mândrie” (1961) și “Tudor” (1963), în calitate de regizor second, și, în 1966, “Haiducii”, primul film regizat de el, după un scenariu de Eugen Barbu, Nicolae Mihail și Mihai Opriș. Cea dintâi producție din seria “Haiducii” i-a avut în distribuție pe Ion Besoiu, Marga Barbu, Amza Pellea, Toma Caragiu, Jean Constantin, Fory Etterle și Ion Finteșteanu, filmările exterioare fiind realizate la Slănic Prahova și Sinaia, iar cele interioare la Mogoșoaia, Golești și Buftea.


Dinu Cocea mărturisea la acel moment că are o veche și constantă pasiune pentru epoca fanariotă: „Nu m-a preocupat o reconstituire muzeografic-istorică, ci ideea de a reda spiritualitatea, psihologia şi obiceiurile specific româneşti. Epoca rămâne evident prezentă prin tot ce era inedit şi particular ei, dar într-o tratare stilizată, ce evită îmbâcseala şi prăfuiala aşternute de îndelungatul timp scurs, propunându-și folosirea aventurii istorice, a suspence-ului şi a unui ritm alert, doar ca modalităţi de expresie şi nu ca scop în sine”.


Regizorul care a coborât din legendă imaginea haiducului a folosit o serie de elemente folclorice precum muzica, dansul popular, costumele tradiționale, explicând: „Linia de înlăturare a tendinţei spectacular-fastuoase ne-a îndemnat să folosim numai decorul natural, atât pentru exterioare, cât şi pentru interioare. În loc să construim pe platoul de la Buftea Bucureştiul sfârşitului secolului al XVIII-lea, am folosit o uliţă din Sinaia care, prin completări ce ţineau de esenţa epocii şi prin filmări combinate, a creat un cadru natural acţiunii. Filmul realizat de noi este accesibil şi, cred, interesant pentru toate categoriile de spectatori. De fapt, asta este şi una din condiţiile operei de artă şi mai ales a cinematografiei”.


In următorii cinci ani, încă cinci filme din aceeași serie: Răpirea fecioarelor (1968), Răzbunarea haiducilor (1968), Haiducii lui Șaptecai (1971) și Zestrea domniței Ralu (1971), Săptămâna nebunilor (1971), toate cu un succes extraordinar la public, avându-i în distribuție pe cei mai iubiți actori români ai epocii: Florin Piersic, Marga Barbu, Emanoil Petruț, George Constantin, Toma Caragiu, Olga Tudorache, Colea Răutu și Jean Constantin, Constantin Codrescu, Aimée Iacobescu, Mihai Mereuță.


Regizorul “filmelor cu haiduci” spunea într-un interviu în 1973: “Eu consider că un regizor trebuie să fie în primul şi în primul rând un spectator. De altfel, totdeauna la lecţiile din institut, când am predat la anul I, primul lucru ce l-am spus studenţilor era invitaţia pe care le-o făceam de a fi în primul rând nişte buni spectatori înainte ca filmul să fi fost făcut, adică să aibă capacitatea de a-şi desfăşura filmul pe „ecranul“ minţii ca şi cum ar fi fost realizat. Şi de aici pornind, am văzut şi am simţit şi eu că tinerii au mare nevoie de filme de aventuri. Aparent, tineretul vine într-o sală de cinema pentru un film de aventuri, pentru că, de fapt, el asistă la un spectacol antrenant, captivant, dar, în acelaşi timp, profund educativ. La modul intim, spectatorul tânăr se confundă la un film de aventuri de bună calitate cu eroii cei buni. Este setea, dorinţa fiecărui tânăr de a fi frumos sufleteşte, trecând prin noţiunea de bărbăţie, înfruntând situaţiile tari cu calm şi cu putere, pentru a lupta cu demnitate pentru o cauză dreaptă.


După “Parașutiștii” (1972), “Stejar – extremă urgență” (1974), “Nu opriți ventilatorul” (1976), “Lanțul neglijențelor” (1976), “Instanța amână pronunțarea” (1976), Dinu Cocea a regizat, în 1978, pelicula “Ecaterina Teodoroiu”, distribuind-o în rolul principal pe debutanta Stela Furcovici.


Ultimele sale două filme, “Iancu Jianu zapciul” (1981) și “Iancu Jianu haiducul” (1981), i-au avut în rolurile principale pe Adrian Pintea și Stela Furcovici. Regizorul mărturisea la acel moment: “Am pornit la realizarea celor două filme despre Jianu după un scenariu de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă cu dorinţa de a exprima şi prin intermediul cinematografului trăsături specifice poporului nostru, cum ar fi spiritul de justiţie care nu s-a împăcat niciodată cu opresiunea. De data aceasta privesc haiducii printr-o altă prismă, Iancu Jianu fiind un precursor al lui Tudor Vladimirescu, iar haiducia în preajma revoluţiei de la 1848 ridicând alte probleme. (…) Dacă-mi amintesc bine, aveam vreo 8 ani și eram într-o excursie în Oltenia când am auzit un bătrân într-un car cu fân cântând balada lui Iancu Jianu, o variantă a acesteia. Era într-un defileu pe la peștera Polovraci… Încă din pornire, din scenariu, concepţia asupra personajului este cu totul alta decât cea tradiţională. Filmele prezintă devenirea lui Iancu Jianu, drumul pe care-l străbate până la acea conştiinţă superioară şi înţelegere a evenimentelor pe care le trăieşte. Să nu uităm că Iancu Jianu a fost la origine boier şi că a avut puterea să se rupă de clasa lui, să-şi pună toată energia, toate forţele sale în folosul maselor obidite. S-a identificat cu speranţa şi idealurile lor. Nimic mai firesc decât faptul că i s-au dedicat cântece”.


Despre alegerea eroului principal, Cocea spunea: “Determinantă a fost acea viziune inedită asupra eroului. Am descoperit la Adrian Pintea deosebite calităţi umane şi actoriceşti. Mă bizui mult pe el în reuşita filmului. Are o mare putere de transfigurare, care depăşeşte ecranul. Este un actor inteligent care arde tot timpul la cea mai înaltă tensiune spirituală; în plus, a reuşit cu multă uşurinţă să depăşească lipsa de antrenament în călărie, în acţiunile specifice cascadorului… Şi acesta a fost un lucru important, pentru că, aşa cum spune o vorbă veche românească: «Haiduc fără cal cine dracu’ a mai văzut?»


*** Cinema, 1979


Un an mai târziu, regizorul a propus un scenariu considerat subversiv pe responsabilii cu propaganda, „Pe apa sâmbetei”, și a primit interdicția de a mai face filme, deși producțiile sale încă rulau în cinematografele românești. Timp de câțiva ani, până, în 1985, nu și-a putut desfășura activitatea artistică și, la un moment dat, a făcut cerere de a pleca din țară (soția și fiica sa rămăseseră în Franța în 1982, după o excursie). Regimul comunist a ignorat solicitarea, dar autoritățile de la Paris i-au acordat cetățenia franceză și, astfel, regizorul a putut părăsi România. Stabilit inițial la Franconville, apoi în capitala Franței, Dinu Cocea a trăit în exil în ultimii ani ai regimului Ceaușescu și a lucrat pentru televiziunea franceză, revenind în țară după 1989. Presa a relatat, în anii ’90, că a încercat să-și recupereze casa din centrul Capitalei ce fusese ocupată între timp de un fost colonel de securitate. După un lung șir de procese costisitoare cu administrația locală de la București, regizorul a reușit de-abia în 2007 să-și primească locuința confiscată.


Dinu Cocea a încetat din viață după doar câțiva ani, pe 26 decembrie 2013, într-un spital din Paris. Conform dorinței sale, a fost incinerat, iar cenușa a fost depusă în cavoul familiei de la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti.


Surse:


Amfiteatru (1966)


Cinema (1 965, 1966, 1967, 1978, 1980)

***

 23 septembrie 490 i.Hr. - A avut loc Batalia de la Marathon, in urma careia, pentru prima dată, persii au fost înfrânți decisiv într-o lupta deschisă.


Ea a marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. Deși războaiele dintre greci și perși au continuat, cu unele întreruperi încă mulți ani, bătălia de la Maraton a demontat mitul invincibilității persane. O legendă relatează faptul că Fidipide un mesager atenian, a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor. În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen ! (am învins!), după care a murit pe loc.


Herodot datează evenimentele despre care a scris în „Istoriile” sale conform unui calendar lunisolar; dar fiecare oraş-stat (polis) din vremea sa utiliza o altă variantă. Prin calcule astronomice se poate obţine o dată corelată cu calendarul iulian – astfel, Philipp August Böckh (în 1855) a concluzionat că bătălia de la Maraton a avut loc pe 12 septembrie 490 î.Hr., conform calendarului iulian. Această dată este în general acceptată de către istorici. Există însă şi opinii diferite: dacă se ia în considerare faptul că spartanii nu au participat la luptă datorită motivelor religioase (ei nu s-au pus în mişcare înainte de a fi lună nouă, adică la şase zile după terminarea bătăliei), iar calendarul lor era decalat cu o lună faţă de cel atenian, ar rezulta că bătălia ar fi avut loc o luna mai devreme, adica pe 12 august 490 î .Hr.

duminică, 22 septembrie 2024

***

 "POVESTEA “IDIOTULUI”


Cica, intr-un bar dintr-un  sat, zilnic, un grup de oameni se distrau pe seama unui sarman pe care il poreclisera "idiotul satului".
Era un biet nefeticit,
care traia din ce primea cand facea mici servicii si din ce i se oferea de pomana.
In fiecare zi, grupul satenilor din bar intindeau pe o masa diferite bancnote: de 20, de 50, de 100, de 500 si de 1000 de pesos si il chemau sa isi aleaga una.
Intotdeauna el o alegea pe cea albastra, de 20 de pesos - era culoarea lui favorita, zicea.
Si acela era motiv  de batjocura si ras in hohote, pentru toti cei prezenti.
Intr-o zi, un domn care urmarea cum se distrau oamenii aceia pe seama bietului inocent, il cheama deoparte si il intreaba cum de inca nu si-a dat seama ca bancnota pe care o alege de fiecare data are cea mai mica valoare.
Iar acesta ii raspunde:
“- Stiu, sigur ca stiu, nu sunt atat de idiot.
Stiu ca bancnota pe care o aleg valoreaza doar 20 de pesos, dar in ziua in care aleg alta bancnota jocul se termina si nu voi mai putea castiga 20 de pesos zilnic, de la aceștia.”
Povestioara aceasta se poate incheia aici, ca o simpla gluma, dar ar fi cazul sa tragem niste invataminte:
Primul: Cine pare idiot, nu este intotdeauna.
Al doilea: Cine erau adevaratii idioti din poveste?
Al treilea: O ambitie disproportionata, poate ajunge sa iti  taie sursa de venit.
Al patrulea - si cel mai interesant:
Putem sa fim bine, chiar si atunci cand altii nu au o parere buna despre noi.
De aceea, nu ceea ce gandesc altii despre noi conteaza, ci doar ce gandim noi despre noi.
MORALA:
In fata idiotilor care se cred inteligenti, orice persoana inteligenta poate parea idioata.

sâmbătă, 21 septembrie 2024

***

 Povestea tragică a Elenei Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand al României


Una dintre cele mai mari poete de la începutul secolului XX a fost la un pas să devină Regina României. Este vorba de Elena Văcărescu, care a fost logodnica Principelui Moștenitor Ferdinand al României. Căsătoria dintre cei doi a devenit imposibilă din cauza opoziției Regelui Carol I și a elitei politice românești.Elena Văcărescu s-a născut în 21 septembrie 1864, la București. Ea și-a petrecut copilăria și adolescența pe moșia familiei boierești din care făcea parte, la Văcăreștii Dâmboviței, în apropiere de Târgoviște, vechea cetate de scaun a Valahiei. Apoi, ea a plecat la Paris, pentru a-și face studiile. Întoarsă în țară, Elena Văcărescu a fost prezentată Reginei Elisabeta a României de către unchiul său, Theodor Văcărescu, care era mareșal al Palatului. Regina Elisabeta a fost fermecată de frumusețea și de inteligența tinerei poete și i-a oferit postul de domnișoară de onoare, în 1888.Elena Văcărescu a stârnit o mare pasiune în inima Principelui Moștenitor Ferdinand al României, nepotul de frate al Regelui Carol I. Idila dintre cei doi a fost încurajată de Regina Elisabeta, astfel că Ferdinand și Elena s-au logodit în salonul de lectură al Reginei României. Însă căsătoria dintre cei doi a devenit imposibilă din cauza opoziției Regelui Carol I și a elitei politice românești.Jurnalul lui Carol I arată că Regele României își iubea nepotul și, în cele din urmă, ar fi consimțit la o căsătorie cu Elena Văcărescu. Însă politicienii de la București s-au opus. Ei își doreau ca Principele Moștenitor Ferdinand să se căsătorească cu o principesă dintr-o familie domnitoare a Europei, iar acest mariaj să consolideze prestigiul României, care își proclamase independența la 10 Mai 1877 și devenise Regat din 10 Mai 1881.În cele din urmă, voința politică a fost mai puternică decât idila de la palat. Regele Carol I le-a trimis în exil pe Regina Elisabeta și pe Elena Văcărescu, în anul 1891. O perioadă, cele două prietene au locuit la Veneția. Apoi, Regina Elisabeta s-a retras pe domeniul părintesc de la Neuwied, iar Elena Văcărescu s-a întors la Paris.Exilul Reginei Elisabeta s-a sfârșit abia după mariajul dintre Principele Moștenitor Ferdinand al României și Principesa Maria de Edinburgh, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, în 1893.Elena Văcărescu a rămas la Paris, unde a devenit una dintre cele mai cunoscute personalități literare. Ea a fost premiată de Academia Franceză. În timpul Primului Război Mondial, ea a militat pentru Marea Unire, iar din anul 1919 a devenit membru al delegației oficiale a României la Conferința de Pace. De data aceasta, elita politică de la București era onorată să se asocieze cu doamna care devenise faimoasă în întreaga Europă datorită operei sale literare.Regele Ferdinand I al României, care nu și-a uitat niciodată prima sa iubire, i-a oferit postul de secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor. Din 1925, Elena Văcărescu a devenit cavaler al Legiunii de Onoare, iar mai apoi a devenit membru al Academiei Române. Era prima femeie care avea această onoare.Elena Văcărescu a murit în 1947 la Paris, iar osemintele sale au fost aduse în țară în 1959 și se odihnesc în capela Văcăreștilor din cimitirul Bellu din Bucureșt i.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...