***

 Lady Diana Cooper, povestea celei mai frumoase fete din Londra

Diana Cooper s-a născut pe 29 august 1892 în luxosul cartier Mayfair din Londra. Mama ei, care era o admiratoare a scriitorului George Meredith, și-a numit fiica după personajul principal al romanului acestuia, “Diana din Crossways”. În mod oficial, copila era cea mai mică fiică a lui Henry Manners, cel de-al optulea duce de Rutland, și a soției sale, Violet Manners, ducesă de Rutland, dar, de fapt, tatăl ei biologic a fost scriitorul Henry Cust.

 

Încă din 1908, o fostă guvernantă a făcut această dezvăluire, iar David Lindsay, un văr îndepărtat al mamei Dianei, a notat în jurnalul său că asemănarea celor doi era izbitoare. Tânăra nu a știut secretul până când nu i l-a spus un binevoitor la o petrecere, dar ea a notat mai târziu în jurnal: “Nu contează, sunt devotată tatălui meu și îmi place și de Henry Cust”.

Ajunsă la adolescență,  și-a câștigat reputația de a fi cea mai frumoasă fată din Anglia, iar fotografia ei a apărut în nenumărate ziare și reviste. A devenit activă în The Coterie, un grup influent de tineri aristocrați și intelectuali englezi din anii 1910, care a funcționat până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Lady Diana era cea mai faimoasă din grup, iar printre prietenii ei se numărau Raymond Asquith, fiul premierului H. H. Asquith, Patrick Shaw-Stewart, Edward Horner, Sir Denis Anson și Duff Cooper. Diana s-a îndrăgostit fără șanse de Asquith, care era căsătorit și a respins-o, dar mai târziu a devenit prietenă apropiată cu soția lui, Katharine. Moartea bărbatului în război a fost o lovitură devastatoare pentru ea, mai ales ​​că în acea perioadă i-au murit și alți prieteni apropiați: Horner și Shaw-Stewart în război, iar Sir Anson s-a înecat.

Lady Diana s-a căsătorit cu Duff Cooper, unul dintre ultimii supraviețuitori ai cercului lor de influență, în iunie 1919. Părinții ei nu au fost deloc de acord cu alegerea, pentru că el nu avea nici titlu, nici avere, ba, mai mult, era consumator frecvent de alcool, un adept al jocurilor de noroc și era cunoscut ca afemeiat. În plus, familia spera să-i aranjeze o căsătorie cu prințul de Wales. Totuși Diana l-a ales pe Duff, iar în 1929 s-a născut singurul lor copil, John Julius Cooper, care avea să devină cel de-al doilea viconte Norwich și este cunoscut sub numele de John Julius Norwich.

În timpul războiului, Diana a lucrat ca asistentă voluntară la Guy’s Hospital, iar mai târziu la un spital pentru ofițeri înființat de mama ei la Londra, deși deseori își enerva colegii pentru că nu își respecta turele și fugea de la serviciu când o chemau prietenii la diferite evenimente.

De asemenea, a lucrat ca redactor la revista Femina și a ținut o rubrică în ziarul Beaverbrook înainte de a se apuca de actorie. Munca de asistentă medicală i-a sporit notorietatea, numele ei apărând într-un cântecel celebru în epocă: “Voi mânca o banană / Cu Lady Diana / Aristocrata care lucrează la Guy’s”.

În 1918, Lady Cooper a apărut în filmul “Marea Dragoste”, jucându-și propriul rol de femeie celebră. A fost distribuită apoi într-un film de propagandă pentru încurajarea eforturilor de război, “Hearts of the World”, în regia lui D.W. Griffith, care a ales-o pentru că o considera “cea mai iubită femeie din Anglia”. Câțiva ani mai târziu, a jucat în două dintre primele filme color britanice: “The Glorious Adventure” (1922) și “The Virgin Queen” (1923), în cel din urmă interpretând-o ​​pe regina Elisabeta I.

În 1924, numele ei extrem de cunoscut l-a ajutat pe Duff în alegerile pentru Parlament, soții Cooper ajungând în cercul de prieteni ai regelui Edward al VIII-lea, fiind chiar oaspeții acestuia într-o croazieră cu iahtul pe Adriatica în 1936.

Diana și-a susținut soțul în toate aspirațiile sale politice, călătorind cu el în Extremul Orient la sfârșitul anului 1941, chiar înainte de atacul japonez asupra statului Malaya. Întoarsă în Anglia, în timpul războiului Lady Diana și-a transformat proprietatea de la Bognor Regis într-o mică fermă pentru a putea oferi familiei extinse hrană din producția proprie în perioada penuriei și a raționalizării alimentelor.

Ajutată de prietenul ei, Conrad Russell, Lady Diana Cooper a crescut animale, a cultivat cereale, a practicat apicultura și a produs unt și brânzeturi. De asemenea, a fost voluntar la o cantină a unei fundații care ajuta muncitorii britanici și a lucrat pentru scurt timp într-un atelier unde se realizau plase de camuflaj pentru parașutiști.

Între ianuarie și august 1944, familia Cooper a locuit în Alger, unde Duff fusese numit reprezentant britanic în Comitetul liber francez de eliberare națională. Lady Diana și-a concentrat energia pentru a realiza unui loc agreabil pentru funcționarii britanici aflați în Alger care erau de regulă găzduiți în locuințe neîncălzite și fără apă. Casa Cooper oferea în permanență personalului britanic un loc de odihnă și de socializare, mâncare bună și recreere.

Reputația i s-a consolidat mai târziu, în timpul misiunii diplomatice a soțului ei în Franța, fiind considerată o susținătoare a culturii franceze în perioada în care Duff a fost ambasador al Marii Britanii la Paris. Cuplul era cunoscut pentru că avea “casa deschisă” în fiecare seară, iar personalitățile culturale și diplomații puteau veni fără invitație pentru a socializa, bucurându-se de mâncarea rafinată și de băuturile abundente oferite de guvernul britanic, ambele considerate un lux la Paris după anii de lipsuri provocate de război.

Duff Cooper a ieșit din diplomație în 1947, dar cuplul a continuat să locuiască în Franța, la Chantilly, până la moartea bărbatului, în 1954 (în urma unei hemoragii interne provocate cel mai probabil de consumul excesiv de alcool). Inițial decizia familiei Cooper de a rămâne în Franța a fost controversată, deoarece era împotriva protocolului diplomatic, iar popularitatea celor doi ca mari figuri sociale și gazde bune la Paris a făcut ca reședința lor să fie considerată o ambasadă britanică rivală celei oficiale.

După moartea soțului, Lady Diana Cooper s-a mutat în Marea Britanie și a publicat un anunț în The Times, afirmând: “am revenit la numele și titlul Lady Diana Cooper”. La sfârșitul anilor ’50, și-a redus brusc activitățile publice, dar a început să lucreze la trei volume de memorii: “Curcubeul vine și pleacă”, “Lumina zilei comune” și “Trompetele din abrupt”.

A murit în casa ei din cartierul Little Venice aflat în vestul Londrei pe 16 iunie 1986, la vârsta de 93 de ani, fiind înmormântată în mausoleul famili ei Manners de la Castelul Belvoir.

***

 Anița Nandriș, mărturii după 20 de ani în Siberia

Anița Nandriș s-a născut în anul 1904, într-o familie înstărită de țărani români din Bucovina, fiind singura fată dintre cei șapte frați. Satul natal, Mahala, făcea parte din Austro-Ungaria și în anii copilăriei copila a trăit din plin ororile Primului Război Mondial, linia frontului dintre Puterile centrale și Imperiul Țarist trecând de mai multe ori prin satul ei.

În 1917, în timpul ocupației rusești a satului, are loc un episod care avea să o marcheze pe viață: trei soldați au intrat în gospodăria familiei pentru a rechiziționa cei patru cai pe care îi aveau. Tatăl și frații mai mari erau plecați la război, mama s-a opus soldaților, dar a fost bătută cu bestialitate sub privirile celor patru copii mai mici, s-a îmbolnăvit și a rămas imobilizată la pat pentru tot restul vieții sale. Fetița a trebuit să renunțe la școală și să preia treburile gospodăriei și îngrijirea mamei, în timp ce frații ei mai mici au mers mai departe la învățătură. Anița s-a căsătorit cu Chirică Cudla, un țăran din Mahala, deși tatăl ei și-ar fi dorit să o căsătorească cu un băiat dintr-o familie mai bogată, dintr-un sat învecinat.  Din acest motiv cuplul a primit zestre doar două hectare de pământ de la părinții ei și tot două din partea părinților băiatului, dar tinerii și-au întemeiat o gospodărie pentru care au muncit din răsputeri, Anița împărțindu-și timpul între propria casă și îngrijirea mamei. Mai târziu, după ce a născut primul băiat, a mutat-o pe mama sa la ea.

După ultimatumul sovietic din iunie 1940, administrația românească a părăsit Basarabia și Bucovina, mulți români și-au abandonat gospodăriile și s-au refugiat în grabă în Vechiul Regat, și la fel a intenționat să procedeze și familia Cudla. Anița și soțul ei au încărcat o parte din bunuri în căruță și au mers la Cernăuți, apoi s-au îndreptat spre graniță, însă în cele din urmă au hotărât să rămână pe loc pentru că soțului Aniței i-a fost greu să-și abandoneze întreaga agoniseală.

Cei doi au revenit în sat, dar decizia lor s-a dovedit a fi total neispirată deoarece curând au năvălit soldații sovietici care aveau ordin să-i deporteze pe toți etnicii români. Momentele au fost descrise de Anița Nandriș mai târziu: soldații opreau în fața gospodăriilor, înconjurau casele, apoi citeau numele celor care urmau să fie deportați de pe o listă. După câteva zile cei doi soți și-au auzit și ei numele și inițial pe lista deportaților s-a aflat și mama femeii, însă, văzând că este netransportabilă, sovieticii au lăsat-o singură în casă.

Drumul care a urmat a fost extrem de greu, în primul rând pentru că oamenii nu știau care urma să le fie soarta. În gara din care au pornit cu trenurile spre Siberia, aflată într-o localitate apropiată de satul Mahala, Anița și copiii ei, Toader, Vasile și Mitruță, care aveau 11, 14 si respectiv 17 ani, au fost separați de capul familiei, despre care Anița avea să afle mai târziu doar că a murit, fără niciun fel de alt detaliu.

Femeia a fost urcată cu băieții într-un vagon de vite umplut până la refuz cu etnici români și evrei din Bucovina, femei, bărbați și copii din satul Mahala și din satele învecinate. Ajunși în Siberia, deportații au fost supuși unui regim de muncă forțată și de înfomatare, fiind hrăniți doar cu cantități infime de pâine și apă. Primele ierni au fost cele mai grele, iar lipsa fructelor și a legumelor a provocat o epidemie de scorbut, boală de care s-au vindecat culegând iagode, un fel de dude.

Cu timpul s-au obișnuit cu frigul și traiul din Rusia, iar băieții ei au reușit să-și facă un rost. După cinci ani în Siberia, dincolo de Cercul Polar, Anița Nandriș a putut trimite prima scrisoare la rudele rămase acasă.

Femeia și-a revăzut pentru prima dată satul natal după 15 ani, în 1957, când a făcut o călătorie la Mahala împreună cu fiul ei cel mic. În 1960 a decis să se întoarcă de tot cu copiii în Bucovina, dar redobândirea fostei sale gospodării nu a mai fost posibilă și Vasile, unul dintre băieții Aniței, s-a întors în timpul următoarele veri la muncă în Siberia, pentru a-și putea susține financiar familia ca să-și construiască o nouă locuință.

Anița Nadriș a decis să aștearnă pe hârtie calvarul prin care a trecut în timpul deportării în Siberia, iar povestea acestei femei simple a devenit una dintre cele mai importante mărturii scrise despre Gulagul sovietic.

Manuscrisul a ajuns clandestin în România chiar în perioada regimului comunist, fiind trecut peste graniță în 1982 de Gheorghe Nandriș, nepotul Aniței, pe care l-a pus să jure că îl va aduce în țară. Editura Humanitas a publicat în 1991 volumul “20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, după ce acesta i-a trimis o scrisoare impresionantă lui Gabriel Liiceanu. Anița Nandriș Cudla a murit pe 30 august 1986, la vârsta de 82 de ani, în satul ei natal, iar distinsul medic cardiolog Gheorghe Nandriș, care a fost mult timp şeful secţiei de cardiologie al Spitalului Judeţean Sibiu, a murit anul trecut, la vârsta de  87 de ani.

***

 Ororile prin care au trecut cele 72 de eleve poloneze folosite drept şoareci de laborator de nazişti: erau mutilate şi apoi infectate intenţionat, fără calmante.

 Erau eleve de la un liceu catolic din Polonia. Tabăra celor 72 de prizoniere mutilate într-o serie de experimente menite să testeze tehnici de tortură este unul din cele mai sumbre secrete ale sângerosului regim nazist. Tinerele, mutilate în cadrul unor experimente menite să testeze diverse tehnici de tortură, nu ar fi trebuit să supravieţuiască. De fapt, Heinrich Himmler, unul din cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler, plănuia să le ucidă înainte ca opinia publică să afle despre scopurile în care erau folosite, potrivit publicaţiei britanice „Daily Mail”.   În august 1942, femeile au fost aduse în Ravensbruck, la 80 de kilometri la nord de Berlin, unde au trecut printr-o serie de proceduri chirurgicale. În total, fiecare dintre ele a suferit câte şase operaţii, având oasele rupte, bucăţi de ţesut muscular îndepărtate, membre amputate şi alte intervenţii, toate acestea fiind realizate fără niciun fel de anestezice sau calmante. Rănile lor erau apoi infectate intenţionat, pentru ca doctorii nazişti să poată testa dacă sulfonamida – un soi de penicilină – poate vindeca infecţiile. Mail Naziştii au dat startul acestor experimente monstruoase după ce doctorul personal al lui Himmler, Karl Gebhardt, a dat greş în a-i salva viaţa unui alt ofiţer nazist, Reinhard Heydrich, un apropiat al lui Hitler care a murit din cauza gangrenei cauzate de explozia maşinii în care se afla. Gebhardt a refuzat să folosească sulfonamidă în tratarea rănii lui Heydrich, iar Hitler a crezut că această decizia l-a ucis pe ofiţer. Pentru a contrazice teoria lui Hitler şi pentru a-şi salva propria piele, doctorul a creat o serie de experimente: echipa lui din Ravensbruck mutila prizonierii şi le infecta în mod deliberat rănile pentru a verifica dacă medicamentele cu sulfat vindecă infecţiile. Mai întâi, victimele torturii au fost bărbaţii, însă apoi Gebhardt a trecut la femei, pentru că, spun unii istorici, femeile erau mai sănătoase. Alţii susţin că, de fapt, acestea erau mai docile şi submisive.  Vestea existenţei acestor prizonieri chinuiţi a ajuns în afara Ravensbruckului datorită paznicilor care, din milă, le transmiteau mesaje şi scrisori familiilor victimelor. Chiar şi aşa, tragedia celor 72 de tinere nu a primit atenţia publicului larg din varii motive. În primul rând, pentru că Ravensbruck a fost una din una din ultimele tabere de concentrare închise, aşa că liderii acesteia au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a scăpa de documentele incriminatorii, necesare în cazul unui proces. În al doilea rând, după Holocaust, atenţia s-a îndreptat asupra evreilor, catolicii nefiind un subiect de interes. În al treilea rând, victimele torturii lui Gebhardt erau femei fără relaţii şi fără bani.    La sfârşitul războiului, cele 58 de femei care au supravieţuit experimentelor barbare au fost salvate de Crucea Roşie. Cazul lor a ieşit însă la iveală abia în 1958, când Caroline Ferriday, o filantropistă americană a început să le aducă în Statele Unite pentru tratament medical de specialitat e.

***

 Fania Kaplan, femeia care l-a împușcat pe Lenin, a fost executată fără proces

Fania Efimovna Kaplan s-a născut pe 10 februarie 1890 în familia numeroasă a unor intelectuali evrei din provincia Volînia, având patru frați și trei surori. În 1906 a încercat să comită un atentat cu bombă în care a fost ea însăși rănită, fiind, mai apoi, condamnată la muncă silnică pe o perioadă nedeterminată. Primii ani i-a petrecut în închisoarea de muncă grea Malțev, lângă Orel, apoi a fost mutată la minele de argint de la Cita, din Siberia.

În timpul detenției, tânăra a renunțat la ideile anarhiste și a adoptat doctrina socialist revoluționară. A fost eliberată după Revoluția bolșevică din 1917, dar când a ieșit din lagărul de muncă a aflat că familia sa emigrase în America în 1911.

Atentatul împotriva lui Vladimir Ilici Lenin este cel care a făcut-o celebră. Acțiunea s-a petrecut pe 30 august 1918, în timp ce liderul bolșevic părăsea clădirea unei fabrici unde participase la un miting muncitoresc. Lenin a fost împușcat, conform martorilor, de trei ori, două gloanțe rănindu-l în umăr și în piept. Conform declarațiilor Faniei Kaplan, a încercat să-l ucidă pentru că îl considera un trădător, spunând deseori: “cu cât va trăi mai mult, cu atât va îngropa mai adânc ideea de socialism”.

Imediat după atentat, Lenin a fost dus în apartamentul său privat de la Kremlin pentru că se temea că ar putea exista și alți complotiști care intenționează să-l omoare, refuzând să meargă la spital. Medicii au fost aduși aici să-l trateze, dar au considerat că era prea riscant să îi extragă gloanțele într-un mediu nesteril. În ciuda stării grave, Lenin a supraviețuit, dar se crede că acest atentat a fost agravant pentru starea lui de sănătate care s-a deteriorat în perioada următoare și se pare că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale pe care le-a avut mai târziu.

Fania Kaplan nu a fost niciodată supusă unui proces pentru a fi judecată pentru fapta sa. A fost împușcată la ora 4 dimineața, în data de 4 septembrie 1918, de către comandantul militar al Kremlinului, într-un garaj, cu motorul unei mașini pornit, ca să nu se audă zgomotul gloanțelor.

În epocă a circulat legenda că Lenin ar fi cerut să i se cruțe viața atentatoarei, care ar fi fost văzută în 1932 și apoi în 1938 în gulagul de la Solovki sau Kolîma, dar acest scenariu nu a fost confirmat oficial.

Istoricii au multe semne de întrebare asupra vinovăției Faniei Kaplan. Se pare că femeia nu a făcut decât să ia vina asupra sa pentru că, de fapt, nimeni nu a văzut-o trăgând asupra lui Lenin. Toți martorii interogați au văzut „o mână de femeie” care ținea un pistol. În plus, Fania Kaplan era mioapă, în momentul atentatului nu purta ochelari, iar în conformitate cu mărturia unei colege de detenție, devenise în acea perioadă aproape oarbă, deci e puțin probabil să fi reușit să țintească.

În plus, toți cei 18 martori interogați au spus că au auzit trei focuri de armă, dar de la locul atentatului au fost ridicate patru tuburi goale și un pistol aruncat pe jos. La CEKA această armă a fost predată abia după trei zile. În momentul în care a fost arestată, după atentat, Fania Kaplan avea în poșetă un pistol cu care a pretins că l-a atacat pe Lenin.

Există unele dovezi că un anumit Protopopov, adjunctul șefului unei unități CEKA, ar fi participat sau chiar ar fi organizat atentatul, iar bărbatul ar fi fost arestat în aceeași zi, fiind executat o zi mai târziu.

În 1963, când autoritățile sovietice au încercat o redeschidere a dosarului tentativei de asasinat, lipseau pagini esențiale din depozițiile martorilor. Totuși, nu s-a făcut niciodată o încercare serioasă de refacere a anchetei inițiale, însă „tentativa Kaplan” le-a oferit bolșevicilor pretextul pentru a începe o serie de măsuri represive la nivelul întregii Uniuni  Sovietice.

***

 Curiozități despre Sigmund Freud, psihanalistul „îndrăgostit” de cocaină

Exceptându-l pe Carl Gustav Jung, nimeni nu a făcut mai mult pentru interpretarea viselor decât neurologul și psihiatrul austriac Sigmund Freud (1856-1939).

Deși este cunoscut ca fondator al psihanalizei, multe aspecte ale vieții lui Freud sunt mai puțin amintite, cum ar fi faptul că a fost curtat intens de Hollywood sau că a avut o adevărată fascinație pentru cocaină. Iată, deci, câteva curiozități despre Sigmund Freud.

Cea mai cunoscută carte a sa a fost inițial un eșec

Freud este cunoscut în zilele noastre pentru dezvoltarea tehnicii psihanalizei, pentru teoriile controversate și discutabile despre dezvoltarea sexuală a omului și pentru înclinația pentru interpretarea viselor.

Un amănunt surprinzător este că volumul considerat acum cel mai de impact și catalogat de însuși Freud drept „cea mai semnificativă contribuție” a lui în domeniu, „Interpretarea viselor”, a avut nevoie de aproape opt ani pentru a se vinde (în condițiile în care tirajul inițial a fost de doar 600 de exemplare).

Cu toate acestea, pe măsură ce deceniile au trecut, interpretarea viselor în psihanaliză a devenit o practică tot mai frecventă, iar Freud a trăit suficient de mult pentru a-și vedea cartea devenind un succes cultural și comercial.

Lui Sigmund Freud îi plăcea cocaina

În timpul experimentelor sale cu farmacologia, Freud a fost fascinat de beneficiile unui nou „leac miraculos”: cocaina. A descoperit că atunci când consuma apă amestecată cu cantități mici de pulbere de cocaină îi creștea productivitatea, simțea că starea de spirit i se înseninează și îi sporea încrederea în sine.

A început chiar să o recomande pacienților lui, cu rezultate dezastruoase, deoarece mulți dintre ei s-au luptat cu drogul, iar un pacient a dezvoltat chiar o dependență în toată regula.

Când, de-a lungul anilor, tot mai multe decese și cazuri de dependență au început să fie asociate cu acest drog, Freud a încetat să mai pledeze pentru beneficiile cocainei pentru sănătate și, în cele din urmă, a renunțat el însuși la această substanță.

Trebuie spus că Sigmund Freud nu a fost singurul care a avut o pasiune pentru acest drog. Până în 1903, chiar și Coca-Cola se prepara cu frunze de coca, ca să nu mai vorbim de vinul cu cocaină, o băutură recomandată de Vatican.

Pe Freud nu l-au atras nici banii, nici faima de la Hollywood

De-a lungul vieții, Freud a refuzat mulți bani de la mai multe instituții care au încercat să obțină părerea celebrului neurolog despre diverse celebrități sau figuri istorice.

Într-o astfel de ocazie, Samuel Goldwyn, de la studiourile M.G.M., i-a oferit lui Freud 100.000 de dolari (peste 1.5 milioane de dolari, la valoarea de astăzi) ca onorariu de consultant de scenariu pentru niște filme de dragoste ce urmau să fie produse, cum ar fi „Cleopatra”. În pofida sumei, Freud a refuzat oferta din lipsă de interes.

De asemenea, a primit o ofertă de 25.000 de dolari de la Chicago Tribune pentru a-i psihanaliza pe Nathan Leopold și Richard Albert Loeb, care fuseseră acuzați de uciderea unui copil după ce au susținut că au vrut să realizeze „crima perfectă”, dar, din nou, Freud a refuzat cererea.

Freud era evreu, așa că atunci când regimul nazist a anexat Austria, la 13 martie 1938, psihanalistul s-a aflat în pericol, fiind direct vizat de regimul lui Adolf Hitler.

A scăpat cu greu, cu ajutorul prințesei daneze Marie Bonaparte, ea însăși o pacientă a lui și psihoterapeut (după un tratament de succes, prințesa i-a dăruit lui Freud celebra canapea).

Cu ani în urmă, naziștii arseseră în public cărțile lui Freud, în Germania, iar după începerea războiului i-au arestat o mare parte din familie. Patru dintre surorile sale au fost trimise în lagăre de concentrare, unde toate au avut parte de o moarte prematură.

Sigmund Freud, care reușise să fugă din Austria alături de soție și fiică, a murit la câteva săptămâni d e la declanșarea conflictului.

***

 Alexandra, numele care aduce ghinion în familia Romanov. Micuța Alexandra Alexandrovna a murit la 6 ani și jumătate, iar alte trei Mari Ducese care au purtat acest nume au murit înainte de a împlini 21 de ani

Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei s-a născut pe 30 august 1842 în Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg și a fost fiica cea mare a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a primei sale soții, Maria de Hesse și de Rin, devenită țarina Maria Alexandrovna. 

Fetița a fost alintată "Lina" sau "Sashenka" în familie. Tatălui ei îi plăcea să-i țină companie în timp ce lucra în biroul său. Moartea ei din cauza meningitei la vârsta de șase ani și jumătate a fost devastatoare pentru părinți. Maria de Hesse plângea în fiecare zi și povestea despre fetiță la zeci de ani după moartea ei. Țarul Alexandru al II-lea a luat o floare de la una dintre coroanele funerare ale mucuței și a așezat-o între paginile jurnalului său la data de 10 iulie 1849, ziua dispariției micuței, pentru a marca doliul. 

Se spune că fantoma Alexandrei a apărut împreună cu cea a bunicului ei, țarul Nicolae I al Rusiei, de două ori la palat în anii 1860, în timpul sesiunilor de spiritism organizate de mătușa fetiței dispărute, Marea Ducesă Alexandra Iosifovna (căsătorită cu Marele Duce Constantin Nikolaevici, al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei). 

Țarul Alexandru și mulți nobili de la curtea imperială erau interesați de fenomenul spiritismului care era la modă în epocă, îmbrățișând spiritismul ca o explicație a realității și ca o formă de a comunica cu cei dispăruți. La una dintre întâlniri, masa de spiritism s-ar fi ridicat câțiva centimetri, s-ar fi învârtit și s-ar fi auzit cuvintele Alexandrei: "Dumnezeu să-l salveze pe țar!" 

Alexandru al II-lea și toți cei prezenți au susținut că au simțit atingerea degetelor fantomatice. Spiritele ar fi răspuns la întrebările adresate de Alexandru al II-lea, atingând literele alfabetarului care se afla pe masa de spiritism, iar țarul a transcris pe hârtie cuvintele. O doamnă de onoare a spus însă mai târziu că răspunsurile erau lipsite de sens și s-a întrebat de ce anturajul țarului era mai interesat să se joace de-a spiritismul decât să se roage pentru sufletul micuței dispărute. Mama Alexandrei a refuzat să vină la cea de-a doua ședință, după ce a declarat că fantomele sunt "spirite ale minciunilor" manipulate de diavol, iar fiica ei nu a apărut de fapt la prima sesiune de comunicare cu spiritele morților.

Alexandru al II-lea și Maria Alexandrovna au avut, în afara micuței Alexandra, încă șapte copii: Țareviciul Nicolae Alexandrovici, căruia în familie i se spunea Nixa și care a murit la doar 21 de ani de meningită cerebro-spinală, viitorul țar Alexandru al III-lea, Marele Duce Vladimir Alexandrovici, Marele Duce Alexei Alexandrovici, Marea Ducesă Maria Alexandrovna (care va deveni mama Reginei Maria a României), Marele Duce Serghei Alexandrovici și Marele Duce Paul Alexandrovici, a cărui prima soție, numită tot Alexandra, avea să moară la doar 21 de ani.

După durerea provocată de moartea timpurie a micuței Alexandra, Maria Alexandrovna și-a asumat un rol active în activități caritabile. Datorită ei a fost înființată Crucea Roșie în Rusia, care s-a transformat rapid în cea mai mare și mai bogată structură publică, a înființat 5 spitale, 12 case de caritate, 30 de adăposturi, 2 institute pentru fete, 38 de gimnazii, 156 de școli inferioare și 5 societăți de caritate private. 

O rochie albastră de mătase purtată de micuța Alexandra era încă expusă la Palatul de Iarnă la 50 de ani de la moartea ei, potrivit Margarettei Eagar, asistenta medicală a celor patru fiice ale lui Nicolae al II-lea și ale țarinei Alexandra Feodorovna.

Aceasta a mai spus că numele Alexandra era considerat ghinionist în familia Romanov începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, deoarece toate fetele Romanov care au purtat numele Alexandra au murit în adolescență. Spunea, de asemenea, că niciuna din fetele ultimului țar al Rusiei nu au purtat acest nume, în ciuda faptului că Alexandra era numele mamei lor, tocmai pentru că era considerat aducător de moarte, dând exemplul Marii Ducese Alexandra Pavlovna, al Marii Ducese Alexandra Nikolaevna și al Marii Ducese Alexandra Georgievna, toate decedate înainte de a împlini vârsta de 21 de ani.

Alexandra Pavlovna, prima fiică a Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții a acestuia, Sophie Dorothea de Württemberg, a murit la Viena, pe 16 martie 1801 de febră puerperală, la scurt timp după ce a născut o fetiță care a murit și ea în ziua nașterii. Alexandra avea numai 17 ani, iar moartea ei a avut loc în aceeași săptămână cu asasinarea tatălui ei. 

Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei a fost al patrulea copil și fiica cea mică din cei șapte copii ai Țarului Nicolae I al Rusiei și a soției lui, Prințesa Charlotte a Prusiei. Tânăra s-a căsătorit pe 28 ianuarie 1844, cu Prințul Frederic Wilhelm de Hesse la Sankt Petersburg și după nuntă cuplul a rămas la Sankt Petersburg din cauza sănătății Alexandrei care s-a înrăutățit rapid. Marea Ducesă a născut un fiu, Wilhelm, cu trei luni înainte de termen. Copilul a murit la scurt timp după naștere, iar Alexandra, după câteva ore, în aceeași zi. Părinții ei și întreaga familie au fost devastați. Alexandra Nicolaevna avea numai 19 ani.

Marea Ducesă Alexandra Georgievna a Rusiei a fost al treilea copil și prima fiică a regelui George I al Greciei și a reginei Olga. Când a împlinit 19 ani, s-a măritat cu Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei, al optulea copil al împăratului Alexandru al II-lea și al împărătesei Maria de Hesse. Cuplul a avut doi copii, Marea Ducesă Maria Pavlovna și Marele Duce Dmitri Pavlovici. Însărcinată în șapte luni cu al doilea copil, Alexandra a plecat la plimbare împreună cu prietenii ei cu o barcă pe râul Moscova, dar a căzut în timp ce sărea în ambarcațiune. A doua zi, s-a prăbușit în mijlocul unui bal cu dureri violente. L-a născut pe Dmitri, care a supraviețuit, dar Marea Ducesă a intrat în comă și a murit șase zile mai târziu, la do ar 21 de ani.

***

 Caii Przewalski: 10 lucruri interesante despre ultimii cai „sălbatici” de pe Pământ

Iată o serie de lucruri interesante caii Przewalski, o specie care mai există azi doar datorită celor 12 strămoși capturați în stepele Mongoliei în urmă cu un secol.

Considerăm caii animale domestice. Nu este de mirare, dat fiind faptul că creștem aceste animale de milenii întregi. Caii sunt folosiți la vânătoare, la curse, la munci agricole și la tractarea căruțelor.

De-a lungul secolelor, unii cai s-au sălbăticit, precum celebrul mustang american, caii Camargue din Franța și caii Brumby din Australia. Îi considerăm cai sălbatici, dar, de fapt, nu sunt.

Caii Przewalski sunt o subspecie (amenințată de dispariție) a calului sălbatic și au fost botezați după exploratorul rus Nikolai Przewalski. 

Totuși, spre deosebire de cabalinele pe care suntem obișnuiți să le vedem la ferme și hălăduind pe dealuri, caii Przewalski sunt cu adevărat sălbatici, fără a fi fost vreodată domesticiți de oameni.

Însă concluziile surprinzătoare ale unui studiu genetic publicat în 2018 în revista Science au arătat că rasa considerată mult timp a fi ultima specie de cal complet sălbatic este, de fapt, descendenta primilor cai domesticiți de oameni.

Caii moderni nu pot fi legați de aceștia, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, oamenii au domesticit caii pentru a doua oară.

„Suntem puțin triști, fiindcă credem că s-a pierdut din biodiversitate prin prisma faptului că nu mai există cai sălbatici. Însă realitatea este că au dispărut cu destul timp în urmă”, a declarat pentru NPR Sandra Olsen, arheolog la Universitatea din Kansas.

Fără a fi cu adevărat „sălbatic”, calul Przewalski, originar din stepele Asiei Centrale, este o specie în pericol de dispariție. Iată, deci, zece lucruri interesante despre acești cai și despre eforturile făcute pentru conservarea lor.

1. Calul Przewalski este o subspecie a Equus ferus și este considerat cea mai apropiată rudă a calului domestic. Este vărul zebrelor și al măgarilor sălbatici, care fac toți parte din familia Equidae. Caii Przewalski s-au desprins de strămoșii calului domestic cu 120.000 – 240.000 de ani în urmă.

2. Acești cai au fost botezați după colonelul Nikolai Przewalski, primul savant occidental care a descris specia în scris în 1878. Însă acest cal a fost văzut pentru prima dată de un european cu secole înainte, când Johann Schiltberger a consemnat faptul că văzuse un exemplar, la începutul secolului XV, în timpul unei călătorii în Mongolia sub prizonierat turcesc.

Toți caii Przewalski de azi sunt urmașii a doar 12 exemplare

3. Calii Przewalski au fost la un pas de dispariție. Foarte puțin exemplare aflate în captivitate au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial, iar ultimul exemplar sălbatic a fost văzut în 1969.

În anii ’60, specia a fost listată ca fiind dispărută, până în anii ’90, când un exemplar a fost (re)descoperit în sălbăticie. Apoi, alte exemplare crescute în captivitate au fost reintroduse cu succes în sălbăticie.

În momentul de față, în jur de 400 de cai trăiesc în sălbăticie și circa 2.000 de exemplare în captivitate și în grădini zoologice. Specia este listată ca fiind amenințată de dispariție.

4. Toate exemplarele care trăiesc azi descind din doar 12 cai: 11 capturați și aduși din Mongolia în jurul anului 1900 și o femelă capturată în 1947. Înmulțirea în captivitate a crescut numărul exemplarelor de la circa 30 la cele aproape 2.000 de exemplare din ziua de azi.

Prima carte de pedigree a fost creată de zoologul doctor Erna Mohr, iar o listă detaliată privitoare la armăsari a fost întocmită și adusă la zi de atunci. Scopul este minimizarea consangvinizării și maximizarea diversității genetice.

5. În ciuda programelor de înmulțire în captivitate, o amenințare majoră la adresa speciei o constituie azi pierderea diversității genetice, și, drept consecință, apariția bolilor.

Numărul acestor animale a scăzut din cauza vânătorii, pierderii resurselor de apă în favoarea animalelor domestice și reducerii habitatului. Hibridizarea cu caii domestici a fost (și este) o altă amenințare.

6. Precum caii domestici deveniți sălbatici, caii Przewalski trăiesc în mici grupuri familiale, compuse dintr-un armăsar și haremul lui de iepe și mânji, și în grupuri de burlaci care încă trebuie să-și formeze (sau care și-au pierdut) propriile haremuri.

Însă aceștia au un aspect diferit: sunt mai scunzi, mai îndesați, au gâturile mai scurte, coame „țepene”, fără buclă pe frunte și culori similare cu cele ale strămoșilor sălbatici, inclusiv boturi și pântece de culoare deschisă, o dungă dorsală neagră și tipare dungate pe picioare.

Caii sălbatici prosperă la Cernobîl

În timpul iernii, acestor cai le crește un strat de păr gros și des, alături de niște bărbi lungi și păr pe gât. Această adaptare este importantă pe timp de iarnă în deșerturile reci, unde temperaturile pot coborî până la limita înghețului.

Când bat vânturi puternice, acești cai se întorc cu spatele la furtună și își bagă coada între picioare. Acesta ar putea fi un comportament de adaptare care îi ajută să-și ferească ochii și nările, protejându-și totodată zonele genitale sensibile de vânturile puternice și de furtunile de nisip din deșertul Gobi.

7. Cele mai mari patru rezervații în care se află astfel de cai sunt Le Villaret, din Franța, Buchara, din Uzbekistan, Parcul Național Hortobagy, din Ungaria, și zona de excluziune Cernobîl, din Ucraina.

Caii eliberați în zona de excluziune au prosperat, iar numărul lor a crescut până aproape de 200, însă în ultimii ani braconierii au redus acest număr la 60 de exemplare.

În 2019, cercetătorii de la Universitatea din Georgia au folosit camere cu senzori de mișcare pentru a capta peste 11.000 de imagini cu caii care foloseau locuințele abandonate din zonă drept adăpost. Studiul, publicat în revista Mammal Research, sugerează faptul că acești cai foloseau clădirile pentru somn, împerechere și drept refugiu.

8. Cei mai mulți cunosc specia după denumirea de „cai Przewalski”, însă mai există și alte denumiri: calul sălbatic asiatic, calul sălbatic mongol și „Takh” (sau „Takchi” la plural).

9. În 2013, a fost adus pe lume primul cal Przewalski conceput prin inseminare artificială. Este un mare succes pentru conservarea speciei și pentru posibilitatea de sporire a diversității genetice fără să fie nevoie să fie transportați cai între complexele de înmulțire în captivitate.

10. Dacă vrei să vezi cu ochii tăi un astfel de cal, îl poți găsi în mai multe grădini zoologice din America de Nord, inclusiv la grădinile zoologice din San Diego, Denver și Toronto.

Însă pentru a studia istoria speciei și a te afla în inima eforturilor de conservare, trebuie să mergi la grădina zoologică din Praga. Acolo trăiește Len, nepotul ultimului cal Pr zewalski capturat în sălbăticie.