***

 Pe o canapea învechită şi plină de praf stătea un trup

neînsuflețit de femeie, cu o coroniță

strălucitoare pe cap şi înveşmântat într-o

rochie vişinie de catifea, cu margini aurii.

Un coridor întunecat şi îngust se prezenta

în față, iar pe pereți atârnau câteva tablouri antice, cu rame de culoarea bronzului şi

doar unul mai mic, aşezat între ele, în

partea de sus, era înrămat cu o ramă de

argint vechi. Un cufăr împăienjenit,

rostogolit pe covorul de mătase murdărit

de trecerea timpului, le atrase atenția. Era

o linişte tulburătoare, dar nici unul dintre

ei nu îndrăznea să o rupă. Tavanul

dărăpănat se degrada văzând cu ochii şi

era cât pe-aci să cadă peste ei, iar mobila

scârția din toate colțurile. Girl se asigură

că harta este la locul ei în rucsac şi scose

burduful cu apă, trase pe gât ultimele

picături şi respiră o secundă. Marth

deschide cufărul şi găseşte în interiorul

acestuia mai multe bijuterii şi pietre rare,

fel şi fel de perle neînsemnate, înşirate

într-un lung colier, apoi îşi aținti privirea

spre o fotografie, alb-negru, veche,

semnată Arthur. Îl cheamă pe Girl şi,

împreună, se îndreptară spre coridorul

strâmt şi lipsit de lumină, dar mai întâi

aprinseră cele două torțe ce le aveau la

îndemână.

Cu ochii îngroziți de spaimă şi cu

urechile ciulite, tresăreau la cel mai mic

zgomot auzit. Două bufnițe maronii,

pătate, cu ochii mari, ce le ocupau o mare

parte din craniu, scoaseră un scâncet şi îşi

luară înfuriate zborul. Fâlfâitul fioros al

aripilor făcu să le treacă fiori de moarte şi

să tremure din toate încheieturile. Își 

ziseră că alt semn rău avea să apară,

conform legendei, dar trebuiau cu orice

preț să găsească drumul spre iarba magică,

singura care putea să deschidă uşile

încuiate şi să aducă ținutul la fel cum era

odinioară.

– Marth, mai avem apă? întrebă Girl,

însetat.

Îi întinse butelca goală şi zâmbi,

răutăcios.

– Nu mai avem de băut! Iorg, cel care

era cel mai tânăr dintre ei, băgă mâna în

geanta lui, care aproape îi căzuse de pe

umăr, şi scoase plosca ce era pe jumătate

plină şi i-o întinde, să ia o înghițitură.

Făcliile împrăştiau o căldură intolerabilă

şi stropii reci ai transpirației se prelingeau

pe hainele lor murdare. Traversau temuți,

fără ca vreunul dintre ei să ştie încotro se

îndreaptă. Credeau cu sfințenie în desenul

de pe hartă. Pe unul dintre culoare, zăcea

cadavrul unui bărbat ce nu intrase încă în

putrefacție, dovadă că nu părea să fie de

multă vreme acolo. Peste el, un baros

mare, îi acoperea brațul stâng. Girl scoate

din nou harta şi însemnă încă o dată locul

unde îşi ancorase corabia. Deodată, se auzi

un glas, nişte gemete şi rămaseră cu toții

stană de piatră. Au încremenit, dar păstrau

tăcerea pentru a auzi mai bine de unde

provine glasul. Marth se îndepărtă vrei doi

metri şi zări trupul leşinat al unei fete

tinere, ce purta pe cap o diademă împodobită numai cu aur şi pietre strălucitoare,

iar de jur împrejurul ei ardeau făclii în

sfeşnice de aur, lucrate fin. Piciorul,

brațele şi cupele erau dintr-o bucată. Purta

o rochie lungă de culoarea murei, croită

strâmt pe trupul subțire, cu mânecile lungi

şi brodate cu dantelă neagră.

– Iorg, adu repede apă.

Iorg scoase repede plosca cu apă şi o

stropi de față, iar trupul ei a început să se

mişte. Bărbatul se apleacă şi, speriat, o

cuprinde de mijloc, ridicându-i trupul

rămas fără vlagă.

Îşi continuau drumul, iar în fața lor,

apăreau de fiecare dată tot felul de

ciudățenii, iar un hol minuscul adăpostea

o mulțime de obiecte pestrițe, din alte

epoci, ce compuneau pictura unui hotar

fantomatic. Fata, care abia putea să

meargă, îi privi neîncrezătoare, iar privirea ei ascundea o durere şi nu mai avea

puterea să o mascheze.

– Faceți cale întoarsă, dacă vreți să

rămâneți în viață! îi sfătui ea.

Buf! Buf! se auzi din nou. O făptură

monstruoasă, cu două capete, fără nas şi

fără urechi, îi atacă. Înmărmuriră de

groază, iar Girl ridică barosul, opunându-se în luptă şi îi zbură capetele,

lăsând arătania să zacă într-o baltă de

sânge de culoare gălbui-vinețiu.

– Vreau să rămânem vii, se adresă

grupului.

– Grăbiți paşii! De o parte şi de alta a

pereților stâncoşi ai Marelui Templu

zăceau trupuri descompuse ale ostaşilor,

intrate în putrefacție fără ritualuri de

înmormântare. Călcau peste oase şi

înaintau sufocați de mirosul înțepător al

hoiturilor. Girl se uită din nou pe hartă şi

le zice că trebuie să ajungă într-unul din

cele patru turnuri ale cetății.

– Îndreptați-vă într-acolo! Și le făcu

semn cu mâna dreaptă să ajungă la scări.

Pătrund aliniați pe un culoar de acces

către parterul orb al turnului-donjon şi

sparg cu barosul lacătul uşii de fier ce le

bloca intrarea. În pivnița abandonată, mai

multe depozite de alimente şi băuturi

stricate erau răvăşite şi roase de o mulțime

de şobolani roşcovani, cu cozi foarte lungi,

invadatori ce-şi însuşiseră rolul de unici

stăpâni ai locului. O fereastră biforă, de

dimensiuni medii, lumina insuficient încăperea. Doi păianjeni negri, uriaşi, cu

picioare groase şi gâtul alungit îşi țesuseră

pânză de mătase de jur împrejur şi îi

priveau inactivi. Au aşezat făcliile în cele

două sfeşnice aurite de pe pereții pivniței

şi se odihniră vreme de mai multe minute.

Iorg deschide câteva sticle şi umple cu vârf

butelcile pentru a-şi face provizii de apă.

dintr-odată, o duhoare le invadă nările.

– Marth, simți mirosul?

– Da, cred că sunt morți îngropați aici,

dedesubt.

– Să plecăm! Aruncară iute o privire

în jur şi părăsiră încăperea lăsând poarta

deschisă.

– Pe aici, zise Girl şi îşi îndreptă paşii

spre un hol larg cu multe uşi, unele

deschise, altele închise.

Pe ruinele pereților din dreapta

stăteau agățate desene cu personaje

schițate, iar peretele opus era gol. Strângeau din dinți la foşnetele hainelor şi

pocnetele oaselor ce le confirma prezența

a mai multor morți cu spiritele captive în

rămăşițele lor pământeşti. Cadavrele emiteau sunete gah! gah! şi parcă încercau să

le vorbească. Cu torțele aprinse şi

tremurând de spaimă simțeau tensiunea

accelerând cu viteză în ei.

lyle era palidă, iar părul bălan, cu

bucle mari, îi cădea uşor peste umerii goi

şi albi ca spuma laptelui. Ochii îi erau

împodobiți cu cearcăne întunecate şi puțin

tulburi, iar în azurul din adâncul lor zăreai

zbuciumul valului Mării de Sânge.

Epuizați, păşeau greoi pe cimentul rece ca

gheața cu încălțămintea făcută franjuri.

Deși nu se aşteptau la alte necazuri erau

conştienți că aveau încă de străbătut un

drum greu şi anevoios, cu multe noi

încercări. Și-au rotit capul cercetând locul

din jurul lor şi zăriră o încăpere cu o uşă

deschisă, de oțel rece, ce era vopsită în gri.

Se apropiară de colț şi văzură prin beznă

podeaua murdară. Un pat dublu, cu perne

cusute manual, dintr-o pânză naturală de

bumbac, cu motive vectoriale, era aşezat

pe podeaua din lemn masiv din mijlocul

dormitorului. Un fotoliu cu brațele din

stejar curbat făcea parte din mobilierul

antic al locuinței. Interiorul acesteia era de

asemenea umbrit de câteva sculpturi în

piatră, picturi portret şi porțelanuri fine.

Deasupra fotoliului, pe o fereastră

întredeschisă, antică şi de demult, adie o

pală de vânt, iar printre crăpături o planetă

fosforescentă ce ținea loc de Soare,

răspândea o lumină slabă.

Ochii lui Marth se îndreptară iute spre

uşa de culoare albă a băii care tocmai se

deschidea şi se închidea scârțiind. Se

apropie la un metru distanță şi văzu o

siluetă ce se apleca în afară, apoi se

retrăgea rapid.

– E timpul să o luăm din loc! lyle țipă

şi se sprijină câteva clipe de peretele

deteriorat al odăii, cade, se ridică şi o ia la

fugă.

Porniră din nou cu paşi rătăciți pe

holul sedițios al donjonului şi pătrund în

cea de-a doua încăpere, care era goală;

doar o ladă de metal stătea grea, aruncată

pe jos şi un singur covor devastat de valul

de invadatori, cu amprente de sânge uscat.

– Să deschidem cutia! zise Girl.

– Mai bine nu, îi răspunde Marth.

– Eu zic să o deschidem, poate găsim

ceva unelte ce ar putea să ne fie de

trebuință, ceva util. Girl scoate o agrafă

metalică curbată pe care o folosi pentru a

suci butucul, iar cu cea de-a doua agrafă

împinge rând pe rând bolțurile cu arcuri.

Ridică cu sufletul la gură capacul lăzii,

însoțit de particulele proaspete ale transpirației, şi o fulgerare albă ca o armată de

licurici străbătu încăperea, lăsând fiori de

coşmar în urma sa. Aproape că leşină de

spaimă când văd bucățile ciopârțite de

corp omenesc, strânse grămadă. Într-o

margine, un teanc de hârtii erau tăvălite

într-un dosar fără şină. Îl apucă cu

degetele şi-l trage afară grăbit şi înfricoşat

şi se zgârie adânc la mână. Șiroaie de

sânge lacome izvorau din pielea rănită.

lyle scoate îndată o bandă de pansament

din trusa sanitară ce abia a reuşit să o

găsească în învălmăşeala de pe fundul

traistei de piele şi îi leagă strâns mai multe

f âşii. Girl, ignorând sângele ce traversa

prin pansamentul alb încerca să descifreze

scrisul cu litere mari de mână de pe colile

îngălbenite. Dintr-odată simte o mişcare

ca un fâlfâit de aripi deasupra capului.

2019

***

 Constantin Brâncoveanu - Execuția de la Yaly-Kioșku

Doamna Marica Brâncoveanu, soția voievodului Brâncoveanu, a fost nepoata domnitorului Antonie din Popești și s-a căsătorit cu Constantin pe vremea când el era mare dregător și unul dintre cei mai influenți boieri din țară. La acel moment Marica avea 13 ani şi în scurt timp a devenit mamă, Stanca fiind primul copil din cei 11 ai cuplului: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda.

La 13 ani de la căsătorie, când a avut loc urcarea la tron a lui Brâncoveanu, Marica a devenit nu numai doamnă a Țării Românești, ci și cel mai de încredere om al voievodului, deoarece ea a administrat fabuloasa avere a familiei, a organizat activitatea pe moșii și a controlat marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneția sau Amsterdam.

Din pricina uneltirilor inițiate de boierii din familia Cantacuzino, care erau rivali ai Brâncovenilor, Înalta Poartă a luat decizia mazilirii domnitorului. În 1714, chiar în Săptămâna Patimilor, a sosit la Bucureşti Mustafa Aga, trimisul sultanului Ahmed al III-lea, i-a citit domnitorului firmanul prin care era declarat hain și l-a înștiințat că urmează să fie dus la Constantinopol, în caz de nesupunere fiind ameninţat că ţara va fi trecută prin foc şi sabie.

Familia Brâncoveanu a fost izolată de boierii şi slujitorii Curţii, a fost deposedată de toate bunurile, palatele de la Mogoşoaia, Potlogi şi Obileşti şi casele din Scheii Braşovului au fost jefuite, iar averile lor încărcate în 40 de care. Convoiul înconjurat de otomani călări a plecat în pribegie. În prima caretă se aflau domnitorul şi soţia sa, apoi urmau caretele cu cei patru fii, cu ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin.

Ajunşi la Constantinopol după un drum de trei săptămâni, membrii familiei domneşti au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în subteranele de la Fornetta, din cetatea celor şapte turnuri, Edicule, sau în turnul cel mare, numit Groapa sângelui.

În ziua de 15 august 1714 Constantin şi cei patru fii ai săi au fost condamnaţi la moarte, domnitorul fiind acuzat că a ținut corespondență secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția, iar în scrisori transmitea informații despre mișcările strategice ale Imperiului Otoman.

Era, de asemenea, învinuit pentru că făcuse presiuni pentru a primi diploma austriacă de recunoaștere a calității de principe al Sfântului Imperiu Roman, pentru că sărăcise țara în dauna îmbogățirii sale, pentru că locuia la Târgoviște jumătate din an aducând astfel pagube Bucureștiului și pentru că își cumpărase multe moșii, pregătind pe una dintre ele construirea unui mare palat. În plus, era acuzat că depusese sume mari de bani la Viena și Veneția, că își cumpărase instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda și că și-a bătut monede de aur.

Andrea Memmo, ambasadorul venețian la Constantinopole, care a asistat la execuţia domnului, a povestit:

“Încă de dimineață Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc și veni la seraiul zis foișorul Jalikiacs, pe canalul Mării Negre, în fața căruia era o piață mică, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieți ai lui și pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărare, apoi un gâde le-a scos căciulile din cap”.

Erau îmbrăcaţi în cămăși albe, lungi şi aveau picioarele goale. Cei șase au avut timp pentru a-și face o rugăciune creștinească, apoi muftiul le-a prezentat oferta sultanului: se pot lepăda de legea lor cea creștinească, se pot turci și sunt iertați ori, de nu, securea va cădea asupra capetelor lor.

“Glasul bătrânului Brâncoveanu răsună și zise înspăimântat de această insultă: “Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut, am pierdut. Să nu ne pierdem, însă, sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit!”, a descris Memmo episodul.

Enervat de vorbele domnitorului, Ahmed a poruncit să li se taie tuturor capetele, călăul a ridicat secura și capul marelui vistier Ianache Văcărescu, ginerele domnitorului,  a căzut primul. A urmat Constantin, care avea 31 de ani, Ștefan, în vârstă de 29 de ani, și Radu. “Beizadea Mateiaș, de numai 12 ani, văzând atâta sânge de la frații săi și de la Văcărescu, se ruga de Sultan să-l ierte, făgăduind-i că se va face turc”, mai scrie venețianul. Dar Constantin Brâncoveanu, cu lacrimi în ochi, a urlat: “Mai bine mori în legea creștinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ”. Atunci copilul a țipat și el: “Vreau să mor creștin! Lovește!”

Constantin Brâncoveanu a fost ultimul executat. Demna moarte a venit chiar în ziua în care împlinea vârsta de 60 de ani.

Marica Brâncoveanu a fost martora executației soțului și celor patru fii şi a batjocurii care a urmat, pentru că trupurile decapitate au fost târâte pe uliţe şi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini şi înfipte la poarta seraiului unde au stat trei zile, fiind apoi aruncate în mare, după cum povesteşte Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului.

Pe ascuns, la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii au cules din valuri «sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor», le-au dus în taină şi le-au îngropat nu departe de Constantinopol, pe insula Halchi, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului ce fusese zidită de împăratul Ioan Paleologul.

După uciderea domnului, Marica, ginerii ei, nora cea mare și Constantin, nepoțelul, au rămas prizonierii sultanului la Fornetta, fiind eliberați în cele din urmă datorită unei răscumpărări de 50.000 de galbeni și trimişi în surghiun la Kutahia, unde au stat trei ani și, în cele din urmă, au fost lăsați să vină în ţară. Marica a reușit să recupereze moșiile și palatele familiei și, cu ajutorul împăratului german Carol al VI-lea, a obținut banii ce fuseseră depuși la Viena. Datorită ajutorului patriarhului ecumenic a obținut tutela nepotului ei, Constantin, căruia i-a păstrat jumătate din avere după partajul făcut cu fiicele și ginerii ei. După șase ani de la tragica execuție de la Yaly-Kioșku, devotata doamnă a reînhumat rămășițele martirilor la București, în Biserica Sf. Gheorghe Nou, iar la moartea ei, în 1729, a fost înmormântată în același lăcaș de cult.

În timpul vieții, Marica Brâncoveanu şi-a sprijinit soţul în toate demersurile sale: tipărirea de cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene, dezvoltarea artelor decorative, ctitorirea de biserici şi mănăstiri și împodobirea lor cu obiectele liturgice necesare.

Timp de 26 de ani, Constantin şi Maria Brâncoveanu au sprijinit Academia Domnească de la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, s-au îngrijit de activitatea şcolilor de pe lângă Mănăstirea Sfântul Gheorghe Vechi şi Biserica Colțea şi a altor şcoli din oraşele Țării Românești. Datorită efortului familiei domnitoare s-au înfiinţat noi tipografii la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte, s-a fondat şcoala de zugravi de la Hurezi, s-a refăcut Mănăstirea Mamul din Oltenia, s-a zidit o biserică în satul Doiceşti din Dâmboviţa și s-a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat.

De asemenea, familia Brâncoveanu a zidit o biserică în Făgăraş, o alta în Ocna Sibiului, precum şi mănăstirea Sâmbăta de Sus, a acordat ajutoare permanente aşezămintelor bisericeşti din Balcani şi Orientul Apropiat căzute sub dominaţie turcească, a oferit sprijin material unor mănăstiri de la Muntele Athos și Muntele Sinai şi a încurajat activitatea cărturarilor greci ce deveniseră profesori la Ac ademia Sfântul Sava.

***

 Grigore Gheba, povestea unei vieti. 

Grigore Gheba, matematicianul luat prizionier de ruşi. Geniul a fost salvat din groapa comună de doctoriţa de care s-a îndrăgostit

A scris peste 30 de culegeri de matematică, într-un tiraj de şase milioane de exemplare, dar a fost şi prizonier de război, general în armata română şi prefect de Râmnicu Sărat.

Cu siguranţă, nu există român din generaţia după anul 1950 să nu fi auzit de ilustrul matematician Grigore Gheba, omul despre care se spune că a scos la tablă toţi elevii din ţară, datorită excepţionalei sale culegeri de matematică pentru învăţământul gimnazial.

Au fost vremuri când toţi profesorii de matematică din România îşi desfăşurau orele prin intermediul culegerii, elevii ajungând să viseze şi noaptea problemele din culegerea de “Gheba”.

„Aşa cum elevii din ziua de astăzi îl ‘înjură’ pe Bălăucă, pe vremea noastră elevii îl ‘înjurau’ pe Grigore Gheba, pentru excepţionala sa culegere de matematică, carte de căpătâi pentru clasele V-VIII. Generaţii întregi de matematicieni s-au format după culegerea lui, eu fiind unul dintre ei”, ne spune profesorul de matematică focşănean Dănuţ Popoiu.

Matematicianul a fost un personaj fabulos, cu o poveste de viaţă demnă de un scenariu de film. Grigore Gheba s-a născut pe 15 august 1912, în satul Poeniţa din comuna vrânceană Dumitreşti, într-o familie extrem de săracă, cu şapte copii. De mic copil a avut o predilecţie faţă de această ştiinţă a matematicii, moştenită probabil din familie, unchiul său fiind inspector de matematică şi cel care-i furniza cărţi după care lucra.

Sărac, dar talentat

„Interesantă este povestea cu micul Grigore care până la 12 ani a rezolvat toate problemele de matematică din manuale împrumutate, iar atunci mama sa l-a luat de mână şi l-a dus la un cunoscut liceu din Râmnicu Sărat, unde după cum era îmbrăcat a stârnit hohote de râs printre elevii de aici. Când directorul unităţii l-a întrebat cum se scrie trei milionimi şi a văzut cum micul ţăran a scrijelit la tablă fără ezitare 0,000.003, a rămas impresionat, iar toţi elevii care se umflau de râs până atunci au rămas fără grai, uimiţi de talentul zdrenţărosului”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.

Mai târziu, acesta urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău, devenind sublocotenent, din această calitate înrolându-se pe front, ca militar al Armatei Române. Grigore Gheba a participat la luptele de la cotul Donului, cea mai tragică operaţiune militară din istoria Armatei Române, unde au murit peste 150.000 de soldaţi. El a scăpat cu viaţă, dar a fost capturat de ruşi şi ţinut prizonier un an.

Prizonier la ruşi, îndrăgostit de medicul care i-a salvat viaţa

Despre acest episod povesteşte în cartea autobiografică „Între viaţă şi moarte”, scrisă înspre finalul vieţii sale.

„În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Într-un alt vagon, cei rămaşi în viaţă taiasera fesele morţilor şi le mincaseră. După ce am trecut prin trei lagăre, dintr-un barbat voinic, la 26 de ani, ajunsesem să cântaresc 39 de kilograme. Atunci a apărut îngerul vieţii mele”.

Îngerul descris de matematician era medicul lagărului, o frumoasă rusoaică, blondă cu ochi albaştri, Marusia Anka, care l-a recuperat mai mult mort decât viu dintr-o groapă comună în care l-au aruncat ruşii, gândind că este deja decedat. Între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste, sfârşită tragic, prin moartea Marusiei, exterminată de sovietici, din cauza idilei, chiar în lagărul în care s-au cunoscut.

Eliberat din lagăr, Gheba s-a înscris apoi în Divizia „Tudor Vladimirescu” şi a luptat împotriva nemţilor. A fost rănit de două ori şi a primit 8 decoraţii, iar la sfârşitul războiului a fost ridicat la rangul de general.

A dat administraţia pe matematică

Anul 1947 îl găseşte instalat pe funcţia de prefect, dar nu rezistă acestei misiuni, întrucât se opune aplicării unor măsuri dictate de regimul comunist.

A fost momentul în care şi-a reevaluat viaţa, înscriindu-se la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu brio. A refuzat în permanenţă să se înscrie în Partidul Comunist, fapt care a constituit un impediment în accederea într-o carieră universitară. Chiar din perioada studenţiei a scris cărţi de matematică, în special culegeri cu probleme complexe ce puteau fi rezolvate de acei elevi care stăpâneau bine noţiunile de bază ale algebrei şi geometriei.

“Pasiunea mea pentru matematici m-a subjugat de copil, marcându-mi întreaga existenţă. Ca elev, apoi ca student, iar mai târziu ca profesor, nu m-am împăcat defel cu însuşirea superficială a noţiunilor de matematică, dar mai ales cu modul de prezentare de către profesori, care sigur respectau manualele, neclare si confuze, pline de erori” , scria Grigore Gheba, în cartea “Între viaţă şi moarte”.

Interzis din cauza popularităţii uriaşe

În 1975 i s-a interzis să-şi mai publice culegerile, din cauză că devenise prea celebru în propria-i ţară, lucru care i-a deranjat pe şefii partidului comunist. Spune că acest lucru i s-a tras de la Zoe Ceauşescu, care era invidioasă pe popularitatea sa, astfel că pentru o perioadă a rămas fără slujbă şi a trăit din meditaţiile pe care le dădea acasă. După ce i s-a ridicat interdicţia de a mai publica, la intervenţia unor „tovarăşi de bine”, Grigore Gheba a publicat mai multe culegeri de matematică, succesul lor constând, conform propriilor mărturisiri, prin faptul că a arătat matematica la nivelul de înţelegere al elevilor şi că a putut descoperi greşelile pe care elevii le fac frecvent şi lipsurile pe care le au de la şcoală.

A scris culegeri pe întelesul elevilor

Statistica reţine 34 de culegeri scrise de matematician, tirajul acestora ridicându-se la peste şase milioane de exemplare.

„Am vrut ca elevii să înţeleagă matematică. Să o înţeleagă că pe un exerciţiu al minţii. Şi creierul are nevoie de gimnastică. Altfel, nu asimilezi nimic. Asta am învăţat-o de la savantul Moisil, care mi-a fost sfătuitor”, mărturisea Grigore Gheba.

Printre elevele sale s-au numărat Daniela Bartos, fost ministru al sănătăţii şi Ecaterina Andronescu, fost ministru al educaţiei.

Grigore Gheba a fost profesor la Şcoala Generală Nr. 146 din Bucureşti şi, începând din 2001, este înfiinţat concursul care-i poarta numele, pentru elevii claselor a IV-IX-a. Pentru întreaga sa activitate depusă în slujba învăţământului, marele creator de culegeri de matematica, Grigore Gheba, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.

Grigore Gheba a murit în anul 2004, la vârsta de 92 de ani, în urma unui atac de cord, pe birou l său de lucru rămânând neterminată o altă culegere.

***

 Margaret Mitchell, “Pe aripile vântului”

A murit la doar 48 de ani, in urma unui accident de masina, pe 16 august 1949...

Margaret Mitchell s-a născut pe 8 noiembrie 1900, în Atlanta, într-o familie bogată și activă din punct de vedere politic. Tatăl ei, Eugene Muse Mitchell, era avocat, iar mama ei, Mary Isabel “Maybelle” Stephens, a fost o susținătoare a dreptului la vot al femeilor.

La vârsta de 14 ani, copila a intrat la Washington Seminar, un colegiu pentru fete, și patru ani mai târziu s-a înscris la cursul superior de medicină de la Smith College din Massachusetts, dar și-a întrerupt studiile la moartea mamei sale.

Întoarsă la Atlanta, Margaret s-a căsătorește, în 1922, cu Berrien Kinnard Upshaw, dar căsătoria a fost un eșec și soțul ei i-a redat libertatea atât de necesară pentru planurile ei artistice.

În anii ’20, Margaret a colaborat cu Journal Sunday Magazine, unde scria articole foarte apreciate despre aproape orice subiect, de la modă la portrete ale generalilor din Războiul Civil, de la subiecte mondene la cele istorice și a devenit celebră dupa ce i-a luat un interviu memorabil actorului Rudolph Valentino.

În 1926 s-a căsătorit cu John Marsh, un agent publicitar, și a abandonat munca de jurnalistă pentru a se dedica scrisului. În același an a început sa lucreze la o biografie ficțională a unei femei din era Războiului Civil, Pansy O’Hara, care va fi baza romanului datorită căruia Margaret a devenit celebră în întreaga lume, “Pe aripile vântului”.

După șase ani, pe 30 iunie 1936, cartea a văzut lumina tiparului, eroina model a romanului pregătitor, Pansy O’Hara, devenind celebra Scarlett O’Hara.

Margaret a vândut 180.000 de exemplare în primele patru săptămâni de la publicarea cărții și a câștigat National Book Award pentru Most Distinguished Novel of 1936 și Premiul Pulitzer pentru ficțiune pe 3 mai 1937.

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, scriitoarea s-a alăturat organizației Crucea Roșie, în 1943 a înființat Recreation Room pentru soldații din Piedmont Park, iar după încheierea războiului s-a întors acasă hotărâtă să reînceapă să scrie.

Margaret Mitchell a murit la doar 48 de ani, în 1949, ca urmare a unui accident de mașină. În seara de 11 august 1949, în Atlanta, un taximetrist beat, aflat pe contrasens, nu i-a văzut pe Margaret și pe soțul său care tocmai traversau strada. Impactul a fost foarte puternic, iar scriitoarea s-a stins din viață pe 16 august 1949, după cinci zile de comă.

Cartea “Pe aripile vântului”, publicată în mai 1936, a câștigat Premiul Pulitzer un an mai târziu, pe 3 mai 1937. În România a fost publicată în anul 1970 de Editura Univers, în colecția Romanul secolului XX. Inițial, autoarea a numit romanul “Tomorrow is Another Day”, ultima replică a cărții, iar acest titlu a fost interpretat ca o metaforă a schimbării stilului de viață din Sud înaintea Războiului civil.

Premiera filmului “Pe aripile vântului” regizat de Victor Fleming a avut loc pe 15 decembrie 1939. Producția a primit zece premii Oscar, un record deținut timp de douăzeci de ani, s-a situat pe locul al IV-lea în lista “100 de ani…100 de filme”, iar actorii care au interpretat rolurile principale, Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard și Hattie McDaniel au fost mult timp identificați doar cu acest film.

Sursa: http://www.oldmagazin earticles.com/

***

 Viața și iubirile lui Ivan Meštrović, marele sculptor croat, autor al statuilor lui Carol I, Ferdinand și Ion I.C. Brătianu de la București

Ivan Meštrović s-a născut pe 15 august 1883 în satul Vrpolje din Croația și și-a petrecut copilăria în satul Otavice. Tatăl său era un țăran sărac care își întreținea familia din creșterea oilor, așa că la vârsta de șaisprezece ani Ivan a intrat ca ucenic la Pavle Blinić, proprietarul unei zidării din Split.

Tânărul a fost susținut de soția lui Bilinić, care era profesoară de liceu, și i-a dat primele lecții de desen și noțiuni despre arhitectură și artă, apoi proprietarul unei mine din Viena i-a oferit o bursă și Ivan s-a mutat în capitala imperiului, fiind admis la Academia de Arte Frumoase, unde a studiat cu Edmund von Hellmer și Otto Wagner. 

În 1904 a întâlnit-o pe Ruža Klein, o tânără născută într-o familie evreiască. Tatăl Ružei fusese administratorul moșiei contelui Janko Drašković din Donja Višnjica și apoi devenise negustor în Osijek. Familia s-a mutat în Viena, unde fata, care era foarte bine educată, a lucrat într-un salon de pălării pentru femei unde l-a cunoscut pe tânărul artist. Tatăl Ružei nu a fost de acord cu relația fiicei sale cu „țăranul” Ivan, cum l-a numit pe student. 

Pentru că Ruža nu a vrut să se despartă de Ivan, tatăl a alungat-o din casă în 1905 și ea a locuit cu Meštrović timp de doi ani, înainte de a se căsători, în 1907. În ciuda originilor evreiești ale fetei, aceștia au făcut nuntă în biserică, dar, din cauza sărăciei în care au fost nevoiți să trăiască la începutul căsniciei, tânăra nu a vrut să aibă copii, deși el își dorea foarte mult. Mai târziu, când situația lor financiară s-a îmbunătățit, Ruža nu a mai putut avea copii.

În 1905 sculptorul a avut prima sa expoziție cu Grupul secesiune din Viena, fiind influențat vizibil de stilul Art Nouveau. Operele sale au devenit rapid populare și a început să câștige suficient pentru a călători cu sculpturile sale la mai multe expoziții internaționale.

În 1908 cuplul s-a mutat la Paris, iar lucrările realizate de Meštrović în această perioadă i-au adus reputație internațională. A devenit prieten cu pictorul cubist Jelena Dorotka, în 1911 s-au mutat la Zagreb, iar în scurt timp la Roma, unde a primit Marele Premiu la Expoziția Universală din 1911. În următorii patru ani cei doi au rămas la Roma, pentru că Ivan voia să studieze sculptura greacă antică.

Meštrović a devenit un susținător al iugoslavismului și a identității iugoslave după ce a călătorit în Serbia, fiind impresionat de cultura sârbă. În această perioadă a creat o sculptură a eroului legendar sârb Marko Kralevici, rege al Serbiei în perioada 1371-1395, cunoscut și sub numele Prințul Marko.  

La începutul Primului Război Mondial, după asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo, Meštrović a încercat să se mute la Split, dar a fost descurajat de amenințările pe care le-a primit din cauza opoziției sale politice față de autoritățile austro-ungare. 

După încheierea războiului, sculptorul s-a mutat înapoi acasă, în regatul nou format al sârbilor, croaților și slovenilor și a cunoscut-o pe tânăra Olga Kesterčanek. S-a separat, apoi a divorțat de Ruža, iar aceasta avea să se implice apoi în acțiuni umanitare datorită compasiunii sale profunde pentru persoanele vulnerabile, cerșetori și persoane fără adăpost. 

Ivan Meštrović s-a căsătorit în scurt timp cu Olga, cuplul s-a stabilit la Zagreb în 1922 și au avut împreună patru copii: Marta, Tvrtko, Maria și Mate, devenind buni prieteni de familie cu Nikola Tesla. 

Sculptorul a devenit profesor și mai târziu director al Academiei de Arte Frumoase din Zagreb și a continuat să sculpteze, a realizat multe capele și biserici și a oferit din fonduri proprii burse pentru studenți.

Până în 1923 a proiectat capela memorială a familiei Racic din Cavtat, cunoscută și sub numele de Maica Domnului a Îngerilor și un set de statui pentru un templu național iugoslav care urma să fie ridicat în Kosovo pentru a comemora Bătălia de la 1389. 

Meštrović a continuat să călătorească și și-a dus operele la Muzeul Brooklyn din New York în 1924, la Chicago în 1925, a călătorit în Egipt și Palestina în 1927. 

În 1936 s-a organizat la Bucureşti un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I şi Ferdinand. Concursul a fost câştigat în ambele cazuri de către Oscar Han, dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuţie lui Ivan Meštrović.

Statuia ecvestră a Regelui Carol I al României avea să fie inaugurată pe 10 mai 1939, de Ziua Naţională a României, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a Marelui Voevod Mihai. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1947, la scurt timp după ce Regele Mihai a semnat abdicarea forţată şi România a devenit republică populară, guvernul comunist a dat jos de pe soclu statuia primului rege al României.

După demolare, statuia mutilată a ajuns din Piaţa Palatului în curtea Pirotehniei armatei, devenită ulterior Garajele Grozăveşti. Mai târziu, statuia a fost topită, iar din bronzul ei a fost turnată Statuia lui Lenin, realizată de sculptorul Boris Caragea, care s-a aflat în faţa Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până pe 3 martie 1990.

Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Meštrović locuia în Split, dar fiind avertizat că autoritățile croate nu îi pot garanta siguranța, s-a mutat la Zagreb în septembrie 1941. Aici, el și pictorul Jozo Kljakovici au fost arestați de Ustaše pe 7 noiembrie 1941, aparent din cauza temerilor regimului că cei doi vor emigra. 

Sculptorul a stat trei luni și jumătate în închisoarea Savska Cesta, dar, cu ajutorul arhiepiscopului orașului, Aloysius Stepinac, și, apoi, la intervenția Vaticanului, a fost eliberat, cu condiția să călătorească la Veneția pentru a participa la pavilionul Statului Independent al Croației la Bienala de la Veneția. 

De acolo s-a mutat la Roma, unde a lucrat la Colegiul Croat Pontifical Sf. Ieronim, fiind sponsorizat de Fra Dominik Mandić, având onoarea de a fi primit de Papa Pius al XII-lea. 

În iulie 1943, Meštrović a obținut o viză pentru Elveția datorită diplomatului Stijepo Perici și s-a mutat acolo. Din păcate, nu întreaga sa familie a reușit să scape. Prima sa soție, Ruža, a murit în 1942 la Zagreb, iar alți membrii ai familiei sale au fost uciși în Holocaust. Mai târziu, fratele său, Petar, a fost închis pentru că l-a sfătuit public pe Ivan să nu se întoarcă în țară.  

Guvernul mareșalului Josip Broz Tito l-a invitat în cele din urmă pe Meštrović să se întoarcă în Iugoslavia, dar el a refuzat categoric. În 1946, Universitatea Syracuse i-a oferit un post de profesor și s-a mutat în Statele Unite, devenind primul artist de origine croată care și-a expus lucrările la Metropolitan Museum of Art din New York în 1947, iar mai târziu președintele Dwight D. Eisenhower prezidând ceremonia prin care i s-a acordat cetățenia americană. 

La sfârșitul lunii ianuarie 1951, sculptorul s-a alăturat campaniei americane pentru eliberarea arhiepiscopului Aloysius Stepinac din închisoare. Fost cardinal al Zagrebului, cel care îl ajutase cu zece ani în urmă să fie eliberat din închisoare, fusese judecat de guvernul iugoslav comunist după război pentru trădare și colaborare cu regimul Ustaše și condamnat la 16 ani de închisoare.

Meštrović s-a întors în Iugoslavia pentru ultima dată pentru a-l vizita pe cardinalul Stepinac, cu acceptul lui Tito, care acceptase să îi comute cardinalului pedeapsa din închisoare în domiciliu obligatoriu. La întoarcerea în Statele Unite, sculptorul i-a promis prietenului său, pictorul Jozo Kljaković, că nu se va mai întoarce în țară atâta timp cât comuniștii vor fi la putere.

În 1960 Ivan Meštrović a suferit un accident vascular cerebral minor care i-a afectat vederea. La începutul anului 1962, ajuns la vârsta de 79 de ani, artistul a încetat din viață, rămășițele sale fiind transportate la Otavice, în satul natal. Autoritățile iugoslave comuniste promiseseră inițial familiei Meštrović că îi vor organiza funeralii naționale la catedralala din Zagreb, dar s-au răzgândit și nu mai au permis ca acest lucru să se întâmple. Astăzi, trupul marelui sculptor croat se află în capela familiei din Otavice, iar operele sale sunt găzduite în marile muzee ale lumii. 

La București a supraviețuit printr-o minune statuia lui Ion I C Brătianu, realizată în 1937, monument amplasat în curtea casei familiei, însă dat jos în anul 1947 de către autoritățile comuniste, fiind aruncat la Mogoșoaia, printre pietre. Sculptura a fost avariată în timp, urmele fiind vizibile și astăzi, câteva degete de la mâna stângă și o parte din reverul hainei fiind sparte. În 1991, din inițiativa Ioana Brătianu, statuia a fost adusă de la Conacul Goleștilor, unde fusese depozitată între timp, și reamplasată pe locul ei de altă dată, pe Bulevardul Dacia.

***

 Pe 16 august 1956 trecea la cele vesnice, Theodor Pallady...

„Pictura, domnule, e o transpunere a unui obiect prin filtrul unui suflet de artist, de aceea nudurile femeilor ce le vezi expuse aci nu sunt de natură a ațâța nervii cuiva, au calitatea pe care le-am expus-o de mai multe ori până acum, de a fi o reuniune interesantă de linii, curbe și valori”, scria Theodor Pallady într-un număr din iunie 1919 al ziarului Rampa, dând replică unei cronici despre o expoziția a lui, în care autorul spunea că sunt „nuduri care par ale morților înecați, pescuiți și care putrezesc pe masa morgii”.

Despre acest artist născut în Iași în 11 aprilie 1871, Zambaccian spunea că are „sensibilitate, un rafinament, o intransigență morală cu totul deosebită”. Tot de aici, dintr-o conversație a celor doi, Pallady mărturisea la un moment dat că Paul Verlaine e „minor” și că el îi admiră pe Baudelaire, „pe deasupra tuturor”, pe Alfred de Vigny și Mallarmé.

În 1925, în catalogul unei alte expoziții Pallady, Tudor Arghezi scria: „Delicat în nuanțe și splendori fragile, meșterul nostru ne povestește tainele culorile văzute pe dinăuntru, învăluite în borangic”.

Pallady și-a petrecut copilăria la Iași și la moșia părinților săi din Perieni, astăzi în județul Vaslui. Mama lui, Maria, a fost din familia Cantacuzino. Liceul l-a făcut la București, după care s-a înscris, ca să facă pe voia părinților, la Școala de Poduri și Șosele din București. Înainte de a termina studiile la acea școală, a plecat la Dresda, unde a urmat Politehnica.  În timpul studiilor inginerești în Germania, a mers la cursuri de pictură ținute de pictorul german Erwin Oehme, cunoscut în special pentru tablourile lui în ulei și acuarelă cu peisaje, scene arhitecturale și portrete. Acesta a observat talentul tânărului și l-a sfătuit să meargă la Paris. Pallady i-a urmat sfatul și, în 1889, a ajuns la Paris unde, în vreme ce a lucrat în atelierul unui pictor, a făcut și cursurile de la Académie des Beaux-Arts. În 1892, a fost primit în atelierul lui Gustave Moreau, unul dintre artiștii remarcabili ai simbolismului în pictură.

În atelierul lui Moreau, Pallady l-a avut printre colegi pe Henri Matisse, cu care a legat și păstrat peste ani o caldă și durabilă prietenie, în ciuda unor stiluri și viziuni diferite.

Mult mai târziu, când ambii au ajuns la maturitatea artistică, între cei doi a început o corespondență interesantă. A fost în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce Pallady nu a mai locuit în Franța, iar Matisse, bolnav, s-a retras în sud și a continuat să picteze de acolo. În acea perioadă, Pallady a revenit în România, la București, pentru a pregăti o expoziție retrospectivă a picturii lui, ce a avut loc în aprilie-mai 1940, la Ateneul Român, iar din cauza războiului, nu a mai putut obține viză pentru a pleca din România și a se reîntoarce în Franța.

Cele mai multe scrisori au fost trimise de Pallady. Între 1939 și 1940, Matisse a lucrat la tabloul lui numit La Blouse roumaine, fiind printre primii pictori care a ilustrat ia românească, și i-a scris lui Pallady despre stadiul muncii lui. Cele trei scrisori ale lui Matisse trimise lui Pallady se păstrează la Biblioteca Națională a României. Așa cum obișnuia Matisse în multe dintre scrisorile lui, le ilustra cu desene, portrete, autoportrete, natură statică.

Ideea de a picta un tablou pe care Matisse l-a numit La Blouse roumaine, în care ia românească este subiectul central al picturii, a fost inspirat din această prietenie pe care artistul francez a avut-o cu cel român. Pallady i-a dăruit lui Matisse o colecție de ii românești.

Matisse a mai pictat și făcut diferite schițe în care apare ia românească, însă tabloul în ulei La Blouse roumaine este cel mai cunoscut și originalul poate fi văzut la Muzeul de Artă Modernă din Paris.

„Tabloul a fost, fără îndoială, discutat, dacă nu inspirat de vizita vechiului său prieten, pictorul Theodor Pallady, al cărui portret Matisse l-a desenat în Nice, în 1940”, scria Constantin Roman în lucrarea La Blouse roumaine.

În contextul războiului, când Franța s-a aflat o perioadă sub ocupație nazistă, Matisse a notat în jurnalul său că munca la Bluza românească i-a fost ca un antidot, pentru că, prin veselia ei, reprezenta o licărire de optimism și speranță.

Înainte de lucrarea finală, Matisse a făcut sute de schițe și a studiat o serie de modele ce se țes tradițional pe ii.

Din jurnalul lui Matisse, o însemnare din 1940, despre tabloul Le rêve (Visul) (1940), ce înfățișează portretul unei femei care doarme și poartă o ie:

„Războiul, din nou. Trăim în gânduri atât de întunecate, e așa un urlet, așa o tristețe generală ce vine dn tot ceea ce se spune și se repetă despre iminenta ocupație germană în Nice. Toată starea aceasta mai degrabă mă afectează profund și îmi este dificil să lucrez. Din fericire, sunt în punctul de a termina un tablou pe care l-am început în urmă cu un an și care a fost aproape o aventură, de fapt fiecare tablou al meu reprezintă o aventură. Dincolo de toate, foarte realistic, o frumoasă femeie cu păr negru care a adormit pe masa mea de marmură, în mijlocul fructelor, s-a metamorfozat într-un înger care doarme pe o suprafață violetă – cea mai frumoasă culoare violetă pe care am văzut-o vreodată – pielea ei roz este bulbul florilor aprinse; corsetul rochiei a fost înlocuit cu  o bluză românească, un model vechi, tradițional, într-un pal, foarte dulce albastru, cu cusături vechi în ocru, ce trebuie să-i fi aparținut vreunei prințese… Cât de minunată ești, mesagerul mea adormit!”

La Paris, Pallady a avut atelierul într-o clădire veche din Place Dauphine, de unde „priveliștea spre Sena e încântătoare și i-a inspirat frumoase peisaje”, cum a notat Krikor H. Zambaccian. Tot el a adunat mai multe momente și replici ale pictorului Theodor Pallady, în diferite împrejurări, ce arată firea lui, „irascibilă”, a unui om incomod, care caută parcă mereu gâlceava, cum l-a caracterizat Zambaccian. Dar și un om cu un rafinat simț al umorului.

„La un prânz, la pictorul Aman Jean, la care asista și Albert Bernard, fericitul decorator al plafonului Comediei Franceze, soția acestuia, contrariată de observațiile pe care le făcea Pallady unora și altora, i se adresă:

– În definitiv, care este pictura ce vă place?

– Aceea pe care aș dori să o pot face.”

„Privind odată tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat Paznicul de la Chailly, Pallady fu contrariat:

– Ce rost are pistolul acesta?, mă întrebă Pallady.

– Dumneata găsești mai firesc un pistol într-o natură moartă, cum ai pictat în câteva, decât în mâna unui paznic?

– Hm!”

„Odată, o doamnă privind o pictură de a lui Pallady, observa că roșul din tablou contrariază natura.

– Dacă e ceva ce contrariază natura, e roșul de pe buzele matale, îi răspunse Pallady.”

„Într-o zi se prezentă la dânsul un amator, rugându-l să-i confirme dacă tabloul neiscălit pe care îl cumpărase de la un particular era original. Pictorul, luând tabloul în mână, îl iscăli cu următorul adaos: «De mine, parvenitule».”

„Într-o bună zi, Pallady a fost chemat la prefectura poliției să examineze niște tablouri cumpărate de un reclamant care aflase apoi că erau false. Pallady examinând tabloul spuse că nu era de dânsul, dar că lucrarea era interesantă și că falsificatorul avea talent.

– Ce pretenție aveți împotrivia falsificatorului?, îl întrebă inspectorul de poliție.

– Cred că trebuie arestat cumpărătorul, interveni Pallady, fiindcă a cumpărat un fals.”

Spre sfârșitul vieții, bolnav, a fost obligat să stea mai mult la pat, „imobilitate ce l-a exasperat”, cum scria Krikor H. Zambaccian și a redat probabil unul dintre ultimele lor dialoguri:

„Într-o zi mi-a spus:

– Ce fel de libertate e aia ce nu-ți permite să mori când dorești?

– Parcă ai avut odată puțină stricnină, i-am răspuns eu.

– S-a alterat de atunci. M-aș arunca pe fereastră, dar mi-e teamă că nu mor și rămân olog.

– N-o să mori până ce n-o să pictezi o scenă realistă!

– Zut alors! (La naiba!)”

În 11 aprilie 1956, când pictorul a împlinit 85 de ani, a primit titlul de Maestru emerit al artei și s-a organizat tot atunci expoziția retrospectivă. După patru luni, în 16 august, Theodor Pallady a părăsit această lume.

La sfârșitul anilor ’60, Serafina şi Gheorghe Răut au donat statului român colecția lor de pânze semnate de Theodor Pallady și peste 800 de desene și gravuri din perioada pariziană a artistului. Aceasta a stat la baza deschiderii Muzeului Theodor Pallady din București. Muzeul se află în Casa Melik, una dintre cele mai frumoase și bine păstrate case negustorești, datată din a dou a jumătate a a secolului al XVIII-lea.

***

 Scriitorul Ioan Slavici, trimis de trei ori la închisoare, a decedat pe 17 august 1925.

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848, la Șiria, în comitatul Arad, fiind fiul lui Sava Slavici, un maistru cojocar care avea propria afacere, și al Elenei Borlea. Familia a avut cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, dar părinții, care aveau o stare materială bună, mai creșteau șase orfani proveniți din familia extinsă. Ioan Slavici a fost un copil neastâmpărat, dar răsfățat de tatăl său. Bunicul patern, prezent în viața familiei, își dorea ca Ioan să devină cărturar și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească multe cărți populare cunoscute în epocă.

Slavici a urmat primele trei clase primare la satul natal, apoi a fost trimis să studieze la școala din Arad, a învățat limba maghiară de la alți copii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 a urmat primele cinci clase la liceul maghiar și în această perioadă a devenit membru al Societății de lectură a elevilor români.

În anul 1865 s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, dar, pentru că  tatăl său sărăcise investind într-o afacere eșuată și o parte a averii familiei îi fusese dată ca zestre surorii sale, Maria, s-a angajat ca preceptor al fetițelor unui german, proprietarul unui restaurant din Timișoara, care i-a oferit casă și masa, putând astfel să se întrețină singur.

Mai târziu tânărul s-a înscris ca elev particular la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 – 1868 și, pentru a se susține financiar, l-a meditat pe băiatul grofiței Konigsegg, care rămăsese repetent în clasa a IV-a, luând astfel contact cu viața aristocrației transilvănene.

În anul 1869 s-a înscris la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care doreau ca fiul lor să se angajeze copist la un notar pentru a fi aproape de ei. Slavici a rămas la Pesta doar pentru patru luni, timp pe care l-a petrecut mai mult prin cafenele. După ce s-a îmbolnăvit, a decis să se întoarcă acasă.

Ascultând sfaturile părinților, Slavici s-a angajat peste vară la notarul din Comlăuș și, deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, a profitat de calitatea sa de student și de o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena solicitând, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena, înscriindu-se la Facultatea de Drept.

Ajuns în capitala imperiului, primește, conform procedurilor, cazare și hrană de la Comandamentul militar, dimineața urmeză cursurile la universitate, iar după-amiaza merge la instrucție militară.

Aici îl cunoaște pe Eminescu și înființează împreună, în anul 1871, Societatea România Jună, al cărei președinte a fost ales, iar relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici s-a cimentat cu ocazia organizării Serbării de la Putna, organizată cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar, Slavici s-a întors la Șiria, deprimat și sărac, fără prea multe perspective.

La îndemnul lui Eminescu, tânărul a început să scrie amintiri și povestiri și a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău, apoi a publicat poveștile Zâna Zorilor, Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.

În vara lui 1872 a revenit din nou acasă, având prea multe datorii pentru a sta în străinătate și și-a găsit părinții bolnavi, moment în care a decis să se angajeze la Arad, la cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, pentru a le fi aproape.

La Arad scriitorul și-a regăsit dragostea din adolescență, o croitoreasă numită Luiza, apoi a acceptat un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Legăturile cu viața de la Arad s-au întrerupt în momentul morții părinților, mai ales că iubita sa îl părăsise și, la sfârșitul anului 1873, Slavici a plecat la Viena, primind ajutor financiar de la Junimea, Nu a reușit însă să-și reia studiile, fiind obligat să stea la pat câteva luni de zile din cauza unei infecții la brațul stâng.

Un an mai târziu scriitorul a plecat la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici s-a reîntâlnit cu Eminescu și s-a împrietenit cu Ion Creangă, a frecventat saloanele Veronicăi Micle și ale Matildei Cugler și a devenit redactor la Curierul din Iași. La sfârșitul anului Slavici s-a mutat la București, deoarece fusese numit de Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, însă în martie 1876 conservatorii s-au retrag din guvern. Maiorescu a fost dat în judecată de noul guvern liberal pentru sprijinul financiar pe care îl acordase lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar scriitorul este destituit din funcția de secretar al comisiei și de la catedra de filosofie a Liceului Matei Basarab unde fusese devenise suplinitor.

În 1875 Slavici s-a căsătorit cu Ecaterina Magyarosy și a început să lucreze la volumul Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, care a apărut în 1881, la scurt timp după Novele din popor.

În anul 1880 scriitorul a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, apoi a fost numit într-o comisie pentru reforma învățământul secundar și va preda ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Doi ani mai târziu, în vara lui 1882 a călătorit în Italia, susținut financiar de Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală, încercând în această perioadă, să pună capăt căsătoriei cu Ecaterina.

În 1883 s-a îmbolnăvit din nou și a fost trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. Pe 28 iunie, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, a avut primul acces de alienare și a fost internat la sanatoriu, iar scriitorul a fost foarte afectat de boala lui, încearcând din răsputeri să-l ajute.

În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna și viitoarea soție a scriitorului, a plecat la Sibiu, fiind numită directoarea unei școlii de fete. În același timp redactorii ziarului Telegraful român din Sibiu ua fost concediați, astfel că s-a pus la cale crearea unui ziar independent, capabil să se opună jocurilor politice guvernamentale.

În aprilie 1884 Slavici a plect și el la Sibiu, iar în aprilie a apărut primul număr al Tribunei sub conducerea sa și, în paralel cu activitatea de la ziar, a predat limba română la școala de fete și s-a apropiat din ce în ce mai mult de Eleonora, fosta sa elevă.

În noiembrie 1885 scriitorul a divorțat în sfârșit de Ecaterina Magyarosy, iar în primăvara lui 1886 s-a căsătorit cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care a avut șase copii, primul dintre ei, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886.

În 1887 a schițat proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va semna la Sibiu în 1892. În această perioadă a început o serie complicată de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului Tribunei. Ioan Slavici a fost condamnat la închisoare pentru un an în 1888, fiind acuzat de agitațiune. Își va executa pedeapsa la Vác, o localitate aflată în apropiere de Budapesta, iar soția sa, Eleonora, gravidă fiind cu cel de-al doilea copil al cuplului, s-a mutat lângă penitenciar, pentru a-i fi aproape.

După eliberarea din închisoare scriitorul a petrecut o lună la Grafenberg, iar la sfârșitul lui august 1889 s-a întors la Sibiu, fiind întâmpinat cu bucurie de foștii colegi.

În martie 1890 scriitorul a revenit la București, și-a continuat munca la documentele Hurmuzachi și a predat la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. Patru ani mai târziu, pe 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele. Alegerea lui Slavici pentru administrarea institutului de la Măgurele s-a făcut pentru că nu exista nicio persoană mai bine pregătită decât el, dar ideile politice ale scriitorului nu erau nici pe departe pe placul conservatorilor și nici pe cel al liberalilor, astfel că în 1908 a fost demis.

În paralel, între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și a fost nevoit să facă multe datorii. Din păcate, afacerea nu a avut succes, Slavici a intrat în faliment în 1912 și a fost obligat să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an, a început construcția unei case în București și, urcând pe schele să inspecteze lucrarea, a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, astfel că a fost imobilizat timp de mai multe luni.

În pragul izbucnirii Primului Război Mondial Slavici a devenit director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare și a fost un susținător înfocat al neutralității României, poziție aspru criticată  de foarte mulți dintre intelectualii epocii. În 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele sale, printre care și romanul Musculița, au fost confiscate, fiind pierdute pentru totdeauna.

Pe 28 septembrie 1916 a fost eliberat de autoritățile române pentru că faptele sale nu au putut fi încadrate în prevederile legii spionajului și, în perioada următoare, după ce Bucureștiul a fost ocupat de trupele mareșalului August von Mackensen, a rămas la București, devenind redactor al Gazetei Bucureștilor.

După încheierea războiului, în ianuarie 1919, scriitorul a fost arestat din nou, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaboraționism cu forțele inamice, dar a fost eliberat pe 19 decembrie în același an.

Ajuns la vârsta de 71 de ani, Slavici își pierduse prestigiul moral din cauza faptelor sale din timpul războiului, foștii prieteni începuseră să îl evite, starea sa de sănătate s-a agravat, avea frecvent amețeli, leșinuri, la un moment dat a căzut și, din cauza unei fracturi, a fost nevoit să stea trei luni la pat. În 1920 Slavici a scris prima versiune a volumului de memorii “Închisorile mele” (numit inițial “Întemnițările mele”), romanul “Cel din urmă armaș” și un nou volum de povești, iar în ultimii doi ani de viață a scris romanul “Din păcat în păcat”.

Obosit și bolnav, în 1925 Ioan Slavici s-a refugiat la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut care îi amintea de Șiria natală. Scriitorul a murit pe 17 august 1925 și a fost în mormântat la schitul Brazi.