***

 Jocul ielelor

Pinii gigantici, printre razele de fum, își plimbau umbrele de colo-colo, precum un evantai. Zările păreau șerpi striviți de un ciomag de lemn împodobit cu pietre prețioase. 

În zarea aceea, care se ondula ca într-un vis, Gabriel își vede mama în curtea casei sale părintești. Purta o cămașă galbenă cu mâneci scurte, brodate, înghesuită într-o fustă maronie, lungă până la pământ, iar pe cap avea o basma cu flori mărunte și frunze lunguiețe. 

În holul casei pâlpâia o candelă cu ulei care ardea tremurător, împletindu-se cu umbrele foșnitoare ale salcâmilor înfloriți.

Se vedea în copilărie, privind prin gardul de nuiele răsfirate, în grădina împodobită cu flori ce păreau acum părăsite. 

Puștiul Gabriel purta o bască pe cap, căzută într-o parte peste ureche. Avea pantaloni trei sferturi, deasupra unei perechi de ciorapi lungi de lână, și ghete asemănătoare celor de soldați, cu catarame argintii și șireturi groase. Purtând o cămașă îmbrăcată neglijent, cu colțul ieșit din pantalonii-salopetă, deasupra avea o haină fără mâneci, ca o mantie, mototolită și îmbâcsită cu praf.

Această viziune îi dădu putere lui Gabriel. Își aminti de zilele fericite ale copilăriei, de căldura și protecția mamei sale. 

Îi părea că mama lui, chiar și din lumea viselor, îi transmitea curaj și speranță, încurajându-l să își continue drumul.

*

O nouă zi, proaspătă și somnoroasă, se arată peste pădurea înghețată parcă sub influența unei Vrăji de Zăpadă. 

Deși era primăvară, copacii aveau în această dimineață flori argintii, iar frunzele erau alburii ca niște țurțuri. 

La poalele plopilor, ciuperci uriașe, numite urechi de lemn, se legănau în palma vântului. Aceste ciuperci, cu pălării mari și cărnoase, aveau un aspect gelatinos. 

Se auzeau ecourile stâncilor însetate într-un cor ce te înfiora și îți trezea în sânge tremurături, amintindu-ți de laptele supt la sânul mamei.

Păstorul pune șaua pe cal și strânge cele împrăștiate pe lutul alb al pădurii. Spune o rugăciune și pornește la drum, cufundându-se în veșnicia sălbatică a pădurii sidefate.

La jumătatea drumului către o nouă noapte, zărește o piatră mare, metalică, sculptată ca o catedrală, cu chipuri de îngeri și obiecte sacre. Era păzită de gardieni cu aripi de ceară, care țineau în mână muzicuțe și fluiere de lumină cu mânere din os. 

În văzduh se aude o melodie și Gabriel rămâne neclintit. De jur împrejurul pietrei, o horă mare, ca un zbor de fluturi fantastici, se desfășura în văzul ochilor săi. Bărbatul își șterge ochii cu dosul palmelor, crezând că are vedenii și delirează din cauza oboselii.

Dar nu, totul era aievea și sub privirea lui se înălțau trupuri albe, nude de iele, dezgolite de prejudecăți și inhibiții, cu părul despletit și lung. Toate erau la fel, toate, frumoase. Fecioarele dansau goale, prinse de mână, pe vânturile nopții. Cu fețele rotunde și ochii triști, albaștri sau căprui, se desprindeau din dans și își spălau fețele în rouă, cu trupurile ascunse sub văluri transparente. 

Gabriel le privea ca pe o minune cerească, ca pe entități luminoase din grădina lui Dumnezeu.

Robby nechează de trei ori și Gabriel tresare ca dintr-o dulce visare, într-o trezire descătușată.

— Ce s-a întâmplat, Robby? îl întreabă Gabriel cu glas amețit, cufundat încă în vrajă.

Calul nechează iar de trei ori, iar bărbatul înțelege că e semn să se îndepărteze de acele locuri, deși era cuprins încă de frumusețea strălucitoare a virginelor care au dispărut în neant tot la fel cum au apărut. 

În locul lor, păstorul zărește o baghetă care flutura prin fața ochilor săi, iar pe chipul lui se așterne un licăr de îndoială, întrebându-se dacă nu cumva începe să-și piardă mințile.

— Robby, trebuie să plecăm de aici, zice Gabriel, hotărât.

Vântul șuiera puternic și cei doi pornesc la drum, călcând pe urmele noroioase ale unor vietăți, dovadă clară că nu erau singurii care pășeau pe cărările bântuite și fremătătoare.

— Robby, simți asta? Nu suntem singuri aici.

Calul nechează ușor, ca și cum ar confirma spusele stăpânului său. 

Gabriel își amintește de Ileana, verișoara mamei lui, care apăruse în viziune. Ileana fusese disperată când s-a sinucis și forțele întunecate o preluaseră, folosind-o împotriva Femeii Zburătoare și a Vulturului, protectorii comunității de pescari.

— Ileana, ai ales să mă ajuți, murmură Gabriel. Ai trădat întunericul pentru lumină.

Robby nechează ușor, ca un semn de încurajare. Gabriel știa că trebuie să continue, că Ileana i-a oferit o șansă. 

În fața lor, se întindeau cărări necunoscute, dar păstorul era hotărât să le străbată, călăuzit de speranță și de promisiunea unui viitor mai bun.

— Să mergem, Robby. Avem un drum lung înaintea noastră.

Și astfel, păstorul și calul său își continuă călătoria prin pădurea plină de mistere, hotărâți să înfrunte orice pericol și să descifreze secretele ce îi așteptau. Viziunea cu mama și copilăria îi dăduseră puterea necesară să își continue drumul, în ciuda dificultăților ce îl așteptau.

Confuzie

În timp ce Gabriel continua drumul cu pași mici și nesiguri, fredonând o melodie de lume de-a lui Anton Pann, se gândea câte zile mai au până să ajungă la portal.

În același timp, Femeia-Zburătoare atrage atenția însoțitorului său în casa abandonată despre mulțimea de rochii de mireasă, mutate și împrăștiate în toată casa.

— Ție nu ți se pare că cineva se joacă cu noi? întrebă Femeia-Zburătoare, privind în jur cu atenție.

— Mie mi se pare la fel, răspunse însoțitorul ei, cercetând fiecare colț al sălii.

— Păstrătoarele comorilor întunericului se încolăcesc întocmai Stejarilor-Șerpi, meniți să protejeze Perla cea Lăptoasă, aducătoare de vindecare. Întunericul își furișează brațele lungi printre crăpăturile pereților cu o satisfacție stranie, încercând să ne sperie și să ne facă să părăsim sala nunților și să abandonăm ideea de a transforma întunericul în lumină, continuă Femeia-Zburătoare.

În acel moment, observă câteva păstrătoare ale comorilor întunericului. Aceste creaturi erau lungi și subțiri, asemănătoare unor șerpi gigantici, dar cu trăsături umanoide. Aveau pielea solzoasă și întunecată, cu ochii roșii și luminoși, iar mișcările lor erau lente și sinuoase. Se strecurau pe podeaua rece a casei, lăsând în urma lor o dâră lipicioasă și întunecată. Membrele lor superioare, deși rareori folosite, erau lungi și subțiri, terminate în gheare ascuțite. Gurile lor se deschideau într-un rânjet hidos, arătând rânduri de dinți ascuțiți.

— Ai observat ceva ciudat la nălucă în ultima vreme? Părea de partea răului, dar de ceva timp o simt veselă, cântând și îmbrăcând pe rând rochii de mireasă, spuse însoțitorul, privindu-și tovarășa cu speranță.

— Știu, și asta mă pune pe gânduri. Nu știm de partea cui este Ileana acum. Ar trebui să verificăm, zise Femeia-Zburătoare, concentrându-se asupra unui glob de cristal care se vedea printre copaci.

— Ai simțit? Știu că suntem aici, rosti Femeia-Zburătoare cu gravitate. Forțele întunericului ne cunosc prezența. Am activat lamele de oțel și soldații de ciment, care sunt doar proiecții holografice.

— Stai liniștită, spuse însoțitorul, încercând să o calmeze. În cel mai bun caz pentru ei, adversarii pot provoca scântei de semiîntuneric și pot ușura nașterile Viperelor de Foc.

Femeia-Zburătoare privi globul de cristal, observând proiecțiile holografice de flacără violet menite să ardă tot ce este malefic. 

Viperele de Foc, soldații armatei întunericului, se nășteau degeaba, căci nu aveau putere distructivă sub influența flăcărilor.

— Viperele de Foc nu sunt atât de puternice pe cât credeam, spuse ea cu un zâmbet satisfăcut.

— Hai să ne concentrăm să descifrăm intențiile Ilenei. S-ar putea să fie cheia pentru a obține Perla Tămăduitoare, zise însoțitorul, întorcându-și privirea către globul care strălucea printre copaci.

— Da, trebuie să aflăm de partea cui este. Nu putem risca să fim înșelați din nou, concluzionă Femeia-Zburătoare, privind globul de cristal și pădurea care părea să ascundă atât de multe secrete.

Focul sacru

Omul-păstor, chinuit de sete, se oprește din mers și trage cu greu de pe spinarea calului desagile îndesate.

Scoate un vas de lut, vechi și crăpat, maroniu, cu urme de pământ întărit, care păstrează răcoarea apei. Bea cu poftă aproape disperată, simțind cum lichidul rece îi alină setea chinuitoare.

— E arșiță mare azi, îi mărturisește el calului, care aproape că leșinase de la căldura soarelui ce pătrundea printre crengi cu razele sale lungi, galben-roșiatice, ce păreau că atacă sângerând.

— Ia și bea apă, Robby, își îndeamnă bărbatul calul cu un glas parcă lipsit de speranță.

Gândurile îi sunt copleșite de incertitudine și teamă, dar încearcă să rămână optimist.

— Ar fi bine după ce ne odihnim o vreme să nu ne îndepărtăm prea mult, căci simt miros de apă proaspătă în apropiere. Precis vom găsi un izvor din care te vei adăpa îndestulător, mulțumit și cu mare poftă, spune el, încercând să-și convingă atât calul, cât și pe el însuși că vor găsi o soluție în fața arșiței nemiloase.

Prin poieni, se amărau în dogoarea zilei frunze verzi fulgerate parcă de sulițe care bat în roșu de focuri.

După o pauză, un mic popas, cei doi pornesc din nou la drum în aventura lor primejdioasă pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea și promisiunea.

Dintr-odată, zăriră o oază plină albastru și verde, ce părea o pictură desprinsă din galeria nepământeană a Raiului. 

Dar nu era doar o oază obișnuită – se afla într-un plan astral, o halucinație născută din arșița necruțătoare ce îi chinuia în pădurile Deltei Dunării.

— Uite, Robby, a continuat el să-i vorbească calului. Exact cum am presimțit. Adapă-te în voie că simt că trebuie să mă rog. Voi aprinde un foc chiar dacă ne bântuie înăbușeala asta groaznică. Un foc sacru, viu, al doilea botez al Domnului.

În timp ce Robby se adăpa, Gabriel își văzu chipul reflectat în apa oazei. Era un chip zbuciumat, marcat de oboseală și îndoială, dar totuși hotărât. 

Era ca și cum oaza însăși îi vorbea, îndemnându-l să nu renunțe, să continue lupta pentru a-și îndeplini misiunea. 

Lui Gabriel îi crescuseră barba și părul de castană mătăsoasă, iar frumusețea lui devenea și mai cuceritoare până și pentru spiritele feminine, invizibilele duhuri fosforescente și pline de vrajă.

Pe măsură ce se privea în apa oazei, niște entități asemănătoare zânelor, începură să zboare seducător în jurul lui Gabriel. Duhuri fosforescente, cu aripi delicate și strălucitoare, îl înconjurau cu o vrajă senzuală, încercând parcă să-l ademenească. Fluturându-și aripile, ele șopteau promisiuni dulci și himerice, adăugând și mai multă tensiune interioară în sufletul bărbatului. Frumusețea lor eterică era deopotrivă fascinantă și tulburătoare, amplificându-i conflictele interioare și testându-i hotărârea.

Deodată, fără să-și dea seama, Gabriel a călcat pe ceva tare și s-a oprit brusc. Privind în jos, a văzut oase albe, strălucind macabru printre frunze.

— Doamne, ce-am găsit aici? a șoptit el, cu inima bătându-i nebunește.

Robby, simțind groaza stăpânului său, a început să sforăie și să dea înapoi, ochii mari și speriați ai calului fixându-se asupra scheletelor. 

Oasele erau împrăștiate peste tot, ca niște mărturii mute ale unei tragedii vechi și necunoscute.

Știa că trebuie să facă ceva. Aceste suflete pierdute aveau nevoie de pace. Și mai știa că, în acel moment, satul său, biserica plină de enoriași, avea să se roage împreună cu el. Se sincronizaseră în rugăciune când s-a întors de la stână. 

Cu ochii închiși, și-a imaginat cum sătenii îngenuncheau în biserica lor mică, șoptind rugăciunile, în timp ce el, în mijlocul pădurii, aprindea un foc sacru.

Cu mâini tremurânde, Gabriel aprinse un foc mic, sperând că flăcările acestuia vor alunga nu doar frigul nopții, ci și demonii interiori care îi bântuiau sufletul. 

Gabriel a făcut un pas înainte, pătrunzând în centrul poienii. 

În jurul lui, lumina zilei strălucea printre crengile copacilor, aruncând umbre jucăușe pe pământul acoperit de frunze. 

A ridicat încet brațele, cu palmele îndreptate către cer, într-un gest de supunere și venerare.

— Împlinesc ritualul de pomenire, a rostit el, vocea lui răsunând în liniștea pădurii. În amintirea celor care au plecat, ale căror oase ne însoțesc încă. Ne amintim de ei în acest loc sfânt, unde lumina soarelui pătrunde printre crengi, ca niște raze divine.

Ochii i se îndreptară către grămada de oase așezate cu grijă în mijlocul poienii. Oasele, de un alb străveziu, păreau să strălucească slab în lumina zilei. 

Inima îi bătea cu putere, ca și cum ar fi fost conectat la o forță mai mare, la o veche tradiție pe care trebuia să o împlinească. 

Simțea legătura mentală cu enoriașii din biserica satului său, care, la rândul lor, îngenuncheau și se rugau în același moment.

Pe măsură ce vorbea, un murmur răsuna în poiană, ca un ecou al rugăciunilor lor colective. 

Ceilalți participanți la ritual, spirite invizibile sau poate doar umbre ale trecutului, își plecau capetele în semn de respect. 

Formau un cerc imaginar în jurul lui Gabriel, fiecare suflet ținând în mână o lumânare aprinsă în biserica satului.

— Am venit aici să onorăm trecutul, a continuat Gabriel, vocea lui căpătând o nuanță solemnă. Să ne amintim de cei care au plecat și să căutăm confort în tradițiile noastre străvechi. În această zi, vom împlini ritualul și vom trimite rugăciunile noastre către cei plecați.

În timp ce vorbele lui Gabriel răsunau în poiană, un vânt ușor a suflat, făcând frunzele să freamăte și lumina să danseze. 

Totuși, el rămase nemișcat, cu privirea fixată asupra oaselor din centrul poienii. Parcă simțea prezența celor dispăruți în mijlocul lor, în acea zi încărcată de semnificații.

O lipitoare gri-deschis înaintează cu îndrăzneală urcând pe încălțămintea înnămolită a acestuia și greierii își cântă serenadele ca niște slujbe de pomenire. 

Gabriel își ridică mâinile spre cer, invocând puterea Veșniciei pentru a cuprinde inimile lor și a alina sufletele pierdute.

După ceva vreme de odihnă și rugăciune, Gabriel stinge focul cu apă rece, își strânge uneltele și vasele cu băutură și grâne, punându-se din nou la drum. Drumul era lung și plin de primejdii, dar cu fiecare pas simțea cum inima lui s e umple de o forță nouă, gata să înfrunte orice obstacol pentru a-și îndeplini obiectivul.

***

 DOAMNA ELENA ........nefericita soție a lui PETRU RAREȘ !!!

Doamna Elena, cunoscută și ca Ecaterina sau Cătălina, s-a născut în anul 1490 în Serbia și a fost cea de-a doua fiică a prințului Jovan Branković, viitor despot al Serbiei, și al soției sale, nobila Jelena Jakšić, și soră a Despinei Milița, soția lui Neagoe Basarab. Principesa s-a căsătorit cu Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare, la scurt timp după ce prima soție a acestuia, Maria, cu care avea o fiică, cea care va intra în istorie ca Doamna Chiajna, a murit pe 28 iunie 1529, după doar doi ani de mariaj.

Petru Rareș și Doamna Elena au avut patru copii, trei băieți, Iliaș, Ștefan și Constantin, și o fată numită Ruxandra, care a venit pe lume în anul 1538 și va deveni soția lui Alexandru Lăpușneanu.

Elena i-a fost alături lui Petru Rareș în perioada celor două domnii ale acestuia, adică între 1527 și 1538 și între 1541 și 1546. Primul mandat al domnitorului s-a încheiat după ce sultanul Soliman Magnificul l-a impus la tronul Moldovei pe Ștefan Lăcustă (un nepot al lui Petru Rareș), iar voievodul moldovean și-a trimis în aceste condiții soția și cei patru copii în Cetatea Ciceului din Transilvania, proprietate moldovenească în inima Ardealului. Deși se afla în posesia sa, fortăreața a fost în acea perioadă asediată de armatele lui Ioan I Zápolya, principele Transilvaniei, nemulțumit de exilul domnitorului moldovean.

Petru Rareș a fost ținut prizonier în propria sa cetate timp de un an și jumătate și, convins că nu are altă soluție decât să negocieze cu Imperiul Otoman, a pus-o pe Elena să scrie o scrisoare în limba sârbă către Înalta Poartă în care și-a cerut iertare sultanului pentru faptele sale și a promis că i se va supune dacă va fi sprijinit să ajungă din nou pe tron.

În ianuarie 1540 Petru Rareș a plecat la Constantinopole împreună cu secretarul său, Grigore Rosenberg din Hârlău, pentru a-și susține cauza, iar Elena Doamna și copiii au rămas într-o relativă siguranță la Ciceu. Voievodul a reușit să obțină sprijinul otoman pe care și-l dorea de-abia după un an, în primăvara anului 1541, timp în care a locuit la Pera, în cartierul genovez, și probabil a fost nevoit să ofere sume mari de bani pentru a facilita redobândirea tronului Moldovei, dar în cele din urmă și-a atins obiectivul. Prima măsură pe care a luat-o la începutul celei de-a doua domnii a fost să-i execute pe boierii trădători, apoi și-a recuperat familia de la Ciceu.

Petru Rareș nu a mai trăit însă decât cinci ani, moartea sa, în 1546, provocând o nouă criză la conducerea Moldovei. Pentru că primul său fiu, Iliaș, avea doar 15 ani în acel moment, Doamna Elena a preluat tronul Moldovei ca regentă, dar tânărul a abdicat după cinci ani, în 1551, s-a converti la islam și a plecat la Constantinopol, lăsând tronul fratelui său mai mic, Ștefan, pentru care Elena a devenit din nou regentă.

Despre destinul lui Iliaș, C. Gane scrie: “Fusese timp de doi ani (1544 – 1546) ostatec la Constantinopol, cum fusese și tatăl său în tinerețe. De unde i-a putut veni, în scurtul timp de doi ani, dragostea ce prinsese de turci, nu putem ști.

El se întoarse la Iași cu o ceată de mahomedani după el, bărbați și femei, cu care, după vorbele cronicei, ziua se dezmierda, iar noaptea cu turcoaice petrecând, de obiceiuri creștinești s-a depărtat. Și mai zic Letopiseții că altfel părea blând și milostiv, dar din afară se vedea pom înflorit și dinăuntru, lac împuțit!

După patru ani de destrăbălată viață și nedemnă domnie, abdică de bună voie și, trecând coroana fratelui său, Ștefan, plecă la Stambul pentru a se turci. Și în ce fel! A luat crucea lui Isus, de trei ori a scuipat-o, de trei ori a călcat-o în picioare și-apoi, cerând să i se dea Coranul, l-a sărutat. Numele lui cel nou a fost Mehemed, iar în istorie a rămas legată de făptura lui porecla de Turcitul, Iliaș Turcitul. 

De altfel, a murit curând, exilat fiind la Brusa, în Asia Mică”.

Domnia lui Ștefan al IV-lea Rareș a durat însă doar un an, tânărul fiind asasinat pe noaptea de 1 septembrie 1552 de un grup de boieri care au conspirat nemulțumiți de “obiceiurile turcești” ale domnului, căci și el avea obiceiul să chefuiască cu turcoaice.

În aceste condiții, Elenei Rareș i-a fost teamă să-l propună pe ultimul ei fiu, Constantin, pe tron, gânduindu-se la o soluție de compromis. Regenta Moldovei a decis să promoveze un domnitor pe care să-l poată dirija până la vârsta la care mezinul ei ajunge la vârsta adecvată domniei, așa că l-a sprijinit pe boierul Joldea, căruia i-a oferit mâna unicei ei fiice, domnița Ruxandra, care avea 17 ani, pentru a păstra astfel conducerea țării în familie.

Cei doi s-au logodit, ideea fiind susținută și de boierii conspiratori care îl uciseseră pe Ștefan, dar în această perioadă a sosit la curtea domnească Alexandru Lăpușneau, fiul lui Bogdan Orbul, care era nepotul lui Ștefan cel Mare, și care, cu sprijin polonez, l-a alungat și l-a călugărit cu forța pe Joldea, a preluat domnia Moldovei și s-a căsătorit cu Ruxandra, devenind ginerele Elenei Rareș.

Nemulțumită de felul în care se aranjaseră lucrurile, Doamna Elena a început să comploteze împotriva noului domn cu gândul de a-i oferi tronul fiului ei, Constantin, dar Alexandru Lăpușneanu a aflat de planuri și se pare că a ordonat ca soacra sa să fie sugrumată.

Femeia a murit în anul 1553, la vârsta de 62 de ani, cu suferința de a-și fi văzut unul dintre fii turcit, un altul ucis, iar pe fiica sa căsătorită cu forța. A fost înmormântată la Mănăstirea Probota, alături de defunctul ei soț, Petru Rareș, pe piatra ei de mormânt fiind inscripționate cuvintele: „Această groapă e a roabei lui Dumnezeu Elina, doamna lui Petru Voievod, fiica lui Despot țarul, care s-a strămutat în acest lăcaș și în veșnicele lăcașuri. Veșnica ei pomenire”.

Elena Doamna este creditată cu ridicarea mai multor lăcașe de cult în Moldova, printre care Biserica Sfântul Gheorghe și Uspenia din Botoșani și Sfânta Înviere din Suceava, dar este cunoscut și faptul că, din strădania ei, a fost realizat un Evanghelier prețios ce s-a aflat inițial la Probota, iar astăzi este păstrat la Bilblioteca Patriarhiei din Ierusalim.

Sursa: Trecute vieți de doamne și domnițe, Editura Ziarul ui Universul, 1933

7

 7  minuni ale lumii antice:

– Marea Piramidă de la Giza,

– Grădinile suspendate ale Semiramidei,

– Templul zeiţei Artemis din Efes,

– Statuia lui Zeus din Olimpia,

– Mausoleul din Halicarnas,

– Colosul din Rodos şi

– Farul din Alexandria !

                   7 minuni ale Evului Mediu,

– Colosseum-ul din Roma,

– Catacombele din Alexandria ,

– Marele Zid Chinezesc,

– Stonehenge ,

– Turnul din Pisa ,

– Turnul de Porţelan din Nanjing

– Moscheea de la Hagia !

                    7 minuni naturale ale lumii 

– muntele Everest,

– cascada Victoria ,

– Marele Canion,

– Marele Recif de Corali,

– Aurora Boreală,

– vulcanul Paricutin ,

– portul Rio de Janeiro !

                      Există 7 continente

– Europa,

– America de Nord,

– America de Sud,

– Africa ,

– Asia ,

– Antarctica ,

– Australia sau Oceania ...și 7 mări !

Curcubeul are 7 culori !

                          Cerul este împărţit în 7

– atmosfera,

– exosfera,

– ionosfera,

– termosfera,

– mezosfera,

– stratosfera şi

– troposfera

                      Cele 7 păcate capitale sunt 

– lăcomia,

– desfrâul,

– avariţia,

– invidia,

– mânia,

– lenea,

– trufia !

                    Cele şapte virtuţi ale omului sunt 

– smerenia,

– dărnicia,

– bunătatea,

– răbdarea,

– modestia,

– abstinenţa şi

– sârguinţa !

În Biblie se descriu cele 7 zile în care Dumnezeu a creat lumea

Grupul de 7 stele denumit “Pleiade” este singura constelaţie cunoscută în fiecare cultură de pe Pământ, actuală sau dispărută, datând de cel puţin 40.000 de ani; în mitologia greacă, Pleiadele erau şase surori împreună cu mama lor, care au fost fugărite prin păduri de Orion Vânătorul până ce Zeus s-a îndurat de ele şi le-a transformat în stele; Aborigenii numesc această constelaţie “Wurunna” şi o asociază cu zeul vânătorii, iar amerindienii o cunosc sub numele de “Constelaţia celor Şapte Fecioare” urmărite de un urs; Pleiadele se regăsesc şi în legendele aztecilor, ale incaşilor, polinezienilor, chinezilor, hinduşilor, africanilor, precum şi la egipteni.

Cobra de la Angkor Wat din Cambogia are 7 capete, copacul cosmic al şamanilor are 7 ramuri şi tot 7 sunt sferele sau treptele cereşti.

7 zile ale săptămânii denumite după cei 7 zei romani, care la rândul lor au fost numiţi după cele 7 planete ce se puteau observa cu ochiul liber.

7 este considerat un număr norocos în mai multe culturi; de exemplu, în Japonia, mitologia vorbeşte despre Cei Şapte Zei ai Norocului (Shichifukujin)

În cultura chinezilor, numărul 7 este proeminent; de exemplu, a şaptea zi după prima lună plină din an este Ziua Omului; această zi este considerată ziua universală a tuturor fiinţelor umane de pe planetă; de aceea fiecare chinez îşi sărbătoreşte ziua de naştere la data respectivă (nu înseamnă totuşi că nu o sărbătoreşte şi în ziua calendaristică în care a apărut pe Pământ).

Se spune că dacă visezi cifra 7 îţi vei întâlni sufletul pereche.

Cultura hindusă vedică susţine că omul are 7 puncte energetice sau chakre.

Vaca, un animal sacru în India , are 21 de nume, de trei ori cifra şapte.

Bushido sau “calea războinicului” din cultura japoneză este un cod care ajută samuraii să însuşească 7 virtuţi.

În legendele budiste se spune că după ce s-a născut, Buddha s-a ridicat în picioare şi a făcut 7 paşi.

Consiliul suprem al babilonienilor se compunea din 7 zei, fiecare legat de un astru.

În folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice; în folclorul românesc, acesta este vampir.

În folclorul iranian, pisica are 7 şi nu 9 vieţi şi îşi poartă pisoii de şapte ori în şapte locuri diferite.

Potrivit mai multor credinţe, există şapte trepte ale Raiului care corespund celor şapte corpuri cereşti (Pământ, Soare şi celelalte 5 planete care se pot vedea cu ochiul liber); în iudaism, al şaptelea Rai este denumit Araboth şi este casa Tronului Gloriei, care este păzit de cei şapte arhangheli.

La nunţile evreieşti, există şapte zile de binecuvântări (Sheva Brachot).

Dintre multele denumiri pe care vechii evrei le aveau pentru Dumnezeu, cele şapte nume ale acestei Divinităţi pe care scribii trebuiau să se îngrijească să le scrie corect erau: El, Elohim, Adonai, Yhwh (Yehova), Ehyeh-Asher-Ehyer, Shaddai şi Zebaot.

Templul lui Solomon avea 7 trepte.

Roma a fost construită pe şapte coline: Palatina, Capitolina, Quirinal, Viminal , Esquilina, Caelan, Aventina; Roma a fost de asemenea condusă, la început, de o linie de 7 şapte împăraţi.

Există 7 perioade ale elementelor în tabelul chimic al lui Mendeleev.

7 note muzicale

             7 compuşi principali ai celulei vii

– apă,

– substanţe proteice,

– lipide,

– polizaharide,

– acizi nucleici ADN şi ARN,

– molecule organic e,

– săruri minerale !

7 este neutru pe scara PH-ului; apa pură are PH-ul 7..

Preluare internet

**

 Grand Hôtel du Boulevard, București.

La 1692, când Vodă Brâncoveanu tăia Podul Mogoşoaiei de-a curmezişul curţii Bălăcenilor, familie ostilă domnitorului, terenul aparţinea marelui ban Vintilă Corbeanu. De la urmaşii acestuia trece pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în posesia familiei vel vornicului Grigore Băleanu, iar în 1865 este achiziţionat de Jaques Herdan, proprietarul fabricii de pâine de pe şoseaua Orhideelor. Construcţia hotelului, proiectat de Alexandru Orăscu, angajat din 1851 ca arhitect al statului în Direcţia Lucrărilor Publice, începe în anul 1869 şi durează câţiva ani buni, în paralel cu şantierul Academiei Sf. Sava, viitoarea Universitate (1857-1869). Cu aceste două lucrări, Alexandru Orăscu jalonează ampriza primului bulevard al capitalei.

În anul 1873, saloanele ample, bine luminate şi somptuos decorate ale hotelului recent inaugurat sunt desemnate să găzduiască o prestigioasă expoziţie cu picturi din colecţiile domnitorului Carol I, Mihail Kogălniceanu, Gh. Grigore Cantacuzino, Al. Odobescu, Cezar Bolliac, Theodor Aman, Carol Popp de Szathmary etc. Între pilaştri de marmură şi sub candelabre poleite puteau fi admirate lucrări de Lucas Cranach, Tiţian, Tintoretto, Watteau, Fragonnard. Recepţii diplomatice, dineuri de gală şi baluri simandicoase au învârtoşat faima stabilimentului. Înaintea primului Mare Război, restaurantul din sala de marmură era cel mai şic local bucureştean, iar în perioada interbelică tineretul high-life venea aici să exerseze noii paşi de foxtrot şi one-step într-un dichisit club de dans, numit „Pour toi et pour moi”.

Hotelul strălucea nu numai prin opulenţa decorului arhitectural, ci şi prin modernitatea tehnică: a fost primul hotel bucureştean dotat cu apă curentă în camere, iar după 1904 a fost echipat cu iluminat electric şi cu ascensor. Într-o vreme în care serviciile hoteliere nu erau etalonate cu stele, a fost gratulat cu medalii de aur la expoziţiile internaţionale de la Milano – în 1906 – şi de la Torino – în 1911. Interesant şi semnificativ pentru vocaţia sa internaţională e faptul că, până în 1937, hotelul, restaurantul şi cafeneaua au avut exclusiv manageri alogeni: John Muller, H. Horn, Fr. Schreiber, M. Bertola, S. Rosenthal.

De la bun început, clădirea situată la intersecţia principalelor artere ale capitalei, Podul Mogoşoaiei şi Bulevardul Academiei (numit din 1871 Bulevardul Elisabeta), a avut destinaţii multiple: hotel, localuri publice şi prăvălii. În timp, s-au adăugat şi altele: între 1941 şi 1944 a găzduit comandamentul trupelor germane din România, iar între 1950 şi 1974 a fost sediu ministerial. Actuala restaurare cumulează, într-o nouă configuraţie, aceste funcţiuni. Cazarea se regăseşte, parţial, la nivelul etajului IV. La etajele I, II şi III se găsesc birouri, săli de întrunire şi spaţii conexe – circulaţii, grupuri sanitare şi oficii. Păstrând amprenta funcţională anterioară – partiul în dublu tract şi nodurile de circulaţie verticală – prin eliminarea pereţilor dintre camerele de hotel au rezultat încăperi de dimensiuni diferenţiate, adecvate birourilor de tip de open-space.

Parterul etalează o gamă largă de funcţiuni, care beneficiază cu precădere de arsenalul decorativ, minuţios restaurat, ce conferă edificiului distincţie şi personalitate. Accesul oficial, din Bd. Elisabeta, se face printr-un larg vestibul, dotat cu garderobă şi punct de informare-control, care se deschide către holul central. Scara de onoare, cu trepte de marmură şi balustrada din fier forjat este componenta originară a holului, care a suferit în timp diverse modificări, mergând până la închiderea unor goluri. În partea opusă scării se află cafeneaua, care îşi păstrază configuraţia şi decorul concepute de Alexandru Orăscu: trei travee uşor inegale, cu coloane degajate şi pilaştri din stuco-marmură, scafe şi grinzi acoperite cu ciubuce şi medalioane din stuc policrom. Aceleaşi elemente neoclasice se regăsesc în salonul oval. Restaurarea lor, bazată pe analize stratigrafice şi probe de curăţare, a necesitat numeroase operaţiuni: eliminarea depunerilor şi a intervenţiilor anterioare, completări, chituiri, injectarea desprinderilor cu caseinat de calciu, reintegrare cromatică şi protejare cu verni semimat pe bază de paraloid.

Cel mai amplu şi mai spectaculos spaţiu interior este sala multifuncţională. Iniţial, o simplă curte interioară. În 1889 – anul inaugurării Turnului Eiffel – arhitectul Albert Galleron a acoperit-o cu o modernă structură metalică. În 1905 a fost amenajat salonul mare al restaurantului. Un imens plafon vitrat se reflectă în oglinzile veneţiene ce alternează cu vibraţiile stuco-marmurei din arcade. Stucaturi poleite cu foiţă de aur, candelabre de cristal, tacâmuri de argint, decolteuri cu diamanticale şi fracuri cu papioane neapărat albe completau ambianţa eclatantă. Dar şi vicisitudinile de care a avut parte salonul au fost pe măsură: ochiuri de geam s-au desprins din plafon, oglinzi înnegrite de timp au fost vopsite cu ulei, iar altele, sparte, au fost înlocuite cu panouri de lemn şi PAL travestit în marmură. Şi aici restauratorii au avut de lucru: refacerea stratului de argint, dizolvarea uleiului, înlocuirea vitrourilor şi a oglinzilor lipsă.

Dintre prăvăliile de la parter, numeroase şi schimbătoare precum negustoria, se remarca pe Calea Victoriei librăria lui Leon Alcalay, un meritoriu tipograf şi editor de carte românească şi universală. I-a urmat, după naţionalizarea din 1950 a imobilului, Librăria Academiei. În anii 1961-1963, lucrări de consolidare au mutilat acest spaţiu, ca şi pe cel dinspre bulevard, cu stâlpi şi grinzi din beton armat. Actuala restaurare prevede separarea funcţiunii principale de fluxul comercial, care dispune de accese proprii, din Calea Victoriei, pentru clienţi şi marfă, de spaţii de depozitare şi anexe. O altă intrare secundară, din str. Beldiman, e destinată aprovizionării şi personalului restaurantului.

Faţadele au păstrat intacte rigoarea neoclasică şi decorul copios, dar nu excesiv, impuse de autor. Registrele celor patru niveluri urmează o strictă gradaţie: la parter goluri mari, separate prin panouri cu bosaje proeminente; la primul etaj ferestre cu frontoane triunghiulare; la următorul, ferestrele au o simplă cornişă; la al treilea etaj, nici atât. Compoziţia e ferită de monotonie prin zona intrării, uşor decroşată, având la primele etaje balcoane cu o graţioasă feronerie, iar pe ultimul registru patru statui ceramice de mari dimensiuni, realizate la Viena, în cuptoare speciale. Neputând rezista timpului, intemperiilor şi poluării, au fost înlocuite cu replici, iar originalele conservate în interior. Mansarda iniţială, distrusă de un incendiu în 1887, a fost refăcută la restaurarea din 1976. Două cupole circulare şi una octogonală, cu lanternouri, încheie la colţuri silueta clădirii. Întreaga învelitoare e acoperită cu tablă de cupru.

Restaurarea faţadei a debutat cu laborioase decopertări şi investigaţii fizico-chimice. A fost identificat finisajul iniţial, un gri deschis, care acoperea unitar toate componentele: tencuieli, stucaturi, ornamente din teracotă. Elementele originare au fost curăţate şi s-au făcut mulaje pentru completarea lacunelor. Cele patru siluete feminine alegorice, precar ancorate de faţadă, au fost demontate şi restaurate. Din probitate metodologică au fost eliminate unele completări neavenite – braţe, drapaj, accesorii – realizate din materiale improprii şi într-o manieră stilistică diferită. A fost îndepărtat placajul de marmură al parterului, adăugat în 1976, revenindu-se la bosajele iniţiale din tencuială. Un aspect adesea ignorat, dar esenţial pentru orice restaurare, este cel al stucturii de rezistenţă. Puţine elemente ale construcţiei din 1873 mai pot fi luate în calcul: arce de cărămidă din subsol şi o parte din zidăria portantă. Plafoanele ce aveau grinzi din lemn sau metalice au fost înlocuite în 1974-1976 cu planşee şi grinzi din beton armat. Cu aceeaşi ocazie au fost restaurate numeroase elemente arhitecturale şi decorative şi s-a revenit la destinaţia iniţială a imobilului. Trebuie menţionat că această intervenţie, realizată de un colectiv al institutului Proiect Bucureşti, condus de arhitectul Nicolae Pruncu, a fost salutară pentru destinul monumentului. Pentru a aduce construcţia proiectată în 1879, cu distanţe de până la 5 m între planşee şi cu o planimetrie care la solicitări seismice generează torsiuni periculoase, la nivelul normativelor actuale au fost corelate diverse modalităţi. Demolarea unor pereţi despărţitori şi înlocuirea şapelor cimentice cu materiale mai uşoare a diminuat masa totală. S-au realizat stâlpi şi diafragme din beton armat, în special prin dublarea faţadelor, pe toată înălţimea clădirii. Au fost înlocuite şi suplimentate o serie de elemente structurale locale: buiandrugi, şpaleţi de zidărie, reazeme de grinzi. O dificultate suplimentară a rezultat din obligaţia asumată de a menaja decorul arhitectural omniprezent.

Reţelele de instalaţii, în bună parte deteriorate şi în totalitate depăşite moral, au fost integral înlocuite. S-au folosit pentru aceasta materiale şi echipamente provenind de la cei mai reputaţi producători europeni, dotarea tehnologică fiind un criteriu substanţial în evaluarea unui demers edilitar contemporan.

Timp de câteva decenii, Grand Hotel du Boulevard a fost nu numai un edificiu emblematic al Bucureştilor, ci şi un etalon de civilizaţie şi eleganţă. Acesta e capitalul de prestigiu pe care actuala restaurare îşi propune să-l resusciteze, la parametrii actuali de confort şi eficienţă.

 

Alexandru Hristea Orăscu ( n. 30 iulie 1817, București – d. 16 decembrie 1894, București) primul arhitect român modern, important, format în Germania în spiritul neoclasicismului arhitecților Karl Friedrich Schinkel și Leo von Klenze. Învață la Colegiul ”Sfântul Sava” din București (1833-1837) unde, în ultima clasă, se preda și arhitectura, astfel că la numai douăzeci de ani (1837) este numit ”Arhitecton ajutor al orașului București”.

Obține în 1840, diploma de inginer hotarnic din partea Eforiei spitalelor Principatului României, an în care pleacă la München și studiază la Școala de construcții (1840-1844). Își continuă studiile la Academia de arte frumoase din Berlin (diploma de arhitect, 1847). Întors în țară e numit profesor la Colegiul ”Sfântul Sava” și arhitect șef al orașului București (1848). Afirmându-se prestigios, devine profesor la Școala de inginerie (1851), la Facultatea de științe a noii Universități (1864) și conducătorul secției de arhitectură din cadrul Școlii de arte frumoase din București. Mai deține următoarele funcții: Ministrul Cultelor și Artelor (1876), Rectorul Universității din București (1885-1894), primul Președinte (1891-1894) al Societății Arhitecților români.

Lucrări proiectate:

- Vechea Universitate (1857-1869) din București.

- Grand Hôtel du Boulevard (1867), Calea Victoriei, București.

- Hotel ”Terminus” din Constanța (1882, devenit Hotel ”Carol” și, ulterior, sediul unor instituții de stat).

- Școală comercială la Ploiești.

- Biserica Domnița Bălașa din București (în colaborare cu arhitectul Carol Beniș, 1895).

- Termină noua Mitropolie din Iași (începută de Gheorghe Asachi și J. Freiwald).

- Actualul Cinema ”București” din București.

- Sistematizarea noului bulevard Pache Protopopescu (azi, Bulevardul Republicii) din București.

- A realizat "planul Orăscu" al Bucureștilor, un proiect de sistematizare a orașului, în anul 1893.

O stradă din București, aflată în cartierul Izvor, a purtat numele lui Alexandru Orăscu, până în 1984, când zona a fost demolată abuziv pentru proiectul "Casa Poporului".

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Orăscu

Dicționar Universal al Arhitecților, de Paul Constantin. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Prezentare grafică și colaj foto: Arh. Ciresica M. Micu

**

 CUM SA TRATEZI BARBATUL, POTRIVIT ACTRITEI SOPHIA LOREN 

SOPHIA LORENși soțul ei, CARLO PONTI, au trăit împreună o jumătate de secol. Dragostea lor a revoltat toată ITALIA, dar ei și-au permis să fie fericiți. În ciuda diferenței semnificative de vârstă (22 de ani), căsătoria lor a fost de invidiat: fiabilă și durabilă. În acest articol, dorim să publicăm citatele SOPHIEI LOREN despre relații, frumusețe și încercările vieții. Desigur, SOPHIA nu este un psiholog specializat în relațiile de familie. Cu toate acestea, experiența ei personală demonstrează că fiind o femeie înțeleaptă, poți realiza multe.

Citatele ei sunt simple și sincere. Această femeie legendară spune direct ceea ce gândește și își împărtășește în mod deschis sentimentele și experiențele. Ea nu a încercat niciodată să pară mai inteligentă, motiv pentru care a atras întotdeauna oamenii.

Orice femeie ar trebui să citească aceste citate înțelepte și încurajatoare.

Despre frumusețe și importanța stimei de sine

1. „Frumusețea – este cum te simți. Ea se reflectă în ochi.”

Actrița era sigură că modul în care te prezinți este mult mai important decât felul în care arăți. Nici gura prea mare și nasul lung nu au împiedicat-o să fie recunoscută drept una dintre cele mai frumoase femei din lume.

2. „Frumusețea nu se naște în cabinetele chirurgilor, în galeriile de modă și în studiourile de fitness, ci în interiorul tău. Aceasta este încrederea în tine, lumina, căldura și tandrețea. Pentru a fi frumoasă, trebuie să fii înțeleaptă și bună. Și să te prețuiești ca persoană.”

CUM SĂ TRATEZI UN BĂRBAT, POTRIVIT SOPHIEI LOREN

3. „Femeile așteaptă prea multe de la bărbatul pe care îl iubesc. Vor ca el să devină totul pentru ele. Vor ca el să le înțeleagă problemele și să le compătimească atunci când suferă. Dar acest lucru este nerealist. Nicio persoană nu este capabilă să umple complet viața cuiva. Întotdeauna vor exista gânduri și sentimente pe care nu le va putea înțelege.”

Vedeta le amintește femeilor despre importanța independenței. Atunci când bărbatul nu este sensul vieții femeii, relația devine mult mai ușoară și mai fericită. Dacă femeia depinde de cel pe care îl iubește, pune prea multă responsabilitate asupra lui. Iar dacă bărbatul nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor ei, atunci ea neapărat va cunoaște dezamăgirea.

DESPRE VIAȚĂ, SUCCES ȘI EȘEC.

4. „Când eram convinsă de eșecul meu, am câștigat. Când aveam cea mai mare nevoie de oameni, ei m-au părăsit. De îndată ce am învățat să-mi usuc lacrimile, am găsit un umăr pe care să plâng. Și de îndată ce am învățat să-mi stăpânesc ura, în viața mea a venit un om care a început să mă iubească din toată inima și să aștepte ore în șir zorii când adormeam odată cu răsăritul soarelui.

5. ”Nu contează ce planuri îți faci, pentru că nu știi niciodată ce ți-a rezervat viața. Succesul te prezintă lumii. Dar eșecul îți prezintă lumea.”

6. ”Fii întotdeauna fericită. Adesea, când ne pierdem speranța și credem că acesta este sfârșitul, Dumnezeu zâmbește de sus și spune că aceasta este doar o curbă, nu sfârșitul.”S ophia Loren...

***

 DACĂ AI UN CÂINE... 

Știai că pe lângă faptul că îți ține companie, câinele tău a venit cu o misiune spirituală care să te sprijine în cele mai dificile momente din viața ta?

Câinii sunt creaturi care se lasă duși de dragoste, afecțiune și grijă. Sunt sinceri, loiali și extrem de credincioși. Da, sunt animale, dar au un fel de a fi care i-a făcut să câștige titlul de "Cel mai bun prieten al omului". Atunci, poți crede și tu cățelușii pot fi îngeri care merg printre noi cu o misiune specială pentru umanitate.

Câinii sunt terapeuți emoționali, nu ar ezita niciodată să se apropie de tine și să-ți dea o limbă bună și să te însoțească dacă te simți trist sau descurajat. Misiunea ta poate fi dedicată unei persoane sau unui întreg colectiv. Mulți câini fac o muncă grozavă cu o singură persoană sau pot avea impact asupra unui întreg grup de oameni ca o familie. Un animal de companie de câine într-o familie devine un prieten nedespărțit, dar există câteva secrete în spatele acelei prietenii.

Ei sunt protectori energetici

Câinii sunt îngeri păzitori care vă absorb pe amândoi și locurile în care locuiți vibrațiile dezechilibrului. Apoi epurați cu apă, plante și alte elemente. Ba chiar se sacrifică pentru tine atunci când există energii rele care te pot afecta. Ei știu care este misiunea lor și nu ezită să te protejeze de orice. Unele morți subite ale câinilor se datorează acelor energii puternice pe care le absorb.

O modalitate bună de a curăța energia rea de la animale este să le oferi multă afecțiune și afecțiune. Mângâierile le redau bucuria.

Ei te aleg pe tine

Dincolo de ceea ce crezi, ei te aleg pe tine și nu invers. Chiar și atunci când ai ocazia să „alegi” dintre mulți cățeluși, cel care te-a ales se va apropia de tine și îți va câștiga încrederea și afecțiunea pentru ca tu să îl selectezi. Și vei ști că ai ales corect, dar nu tu ai fost cel care a ales.

Ei sunt purtători de iubire necondiționată

Câinii sunt credincioși. Zilnic ți se vor da mostre de umilință și iubire necondiționată. Nu vei simți niciodată că câinele tău te-a uitat pentru că vine mereu să te salute, își mișcă coada de fericire să te vadă chiar dacă au trecut doar 5 minute de când nu te-au mai văzut.

Îngerii canini pot crea o legătură atât de specială încât chiar și moartea persoanei pe care au iubit-o cel mai mult îi poate deprima până la punctul de a se lăsa să moară pentru că misiunea lor nu mai are un sfârșit în lume, nu mai găsesc sens vieții. S-au cunoscut cazuri ca pierderea prietenului omenesc determina acele animale de companie sa sufere de o asteptare "vesnica", speranta ca se va intoarce, iar daca vor intelege ca a plecat pentru totdeauna lasa-i sa moara pentru a se intalni cu el la un alt nivel de constiinta Încetează.

Sunt sensibili la vibrații de tot felul

Sunt conectați cu vibrații foarte înalte și sunt incredibil de sensibili. Ei sunt capabili să perceapă mult mai mult decât îți imaginezi, sunt radare energetice, sunt mereu în alertă chiar și când îi vezi odihnindu-se. Au o sensibilitate auditivă extraordinară, la fel ca mirosul și vederea lor. Ei pot vedea prin dimensiuni și planuri pe care oamenii nu le pot percepe. De aceea devin agitați și neliniștiți în fața unei prezențe ciudate.

Ei sunt terapeuții emoționali perfecți.

La nivel personal, vor avea mereu grijă de stăpânul lor și de familia care i-a găzduit. Asigură-te că totul este mereu în armonie. Când simt tristețe, depresie, frângere de inimă sau orice sentiment negativ, caută o modalitate de a-ți îmbunătăți starea de spirit. Mișcarea cozii sale emite unde vibraționale care armonizează atmosfera. Sunt semne de iubire.

Câinii sunt cei mai buni prieteni, cei mai buni parteneri de viață; sunt jucăuși și nevinovați, sunt doar niște îngeri care merg pe 4 picioare făcându-ți viața fericită.

CINSTE CUI  MERITĂ ONOARE....

***

 

În timpul unui razboi, soldații au intrat într-un sat și au violat toate femeile. Una singură i-a rezistat soldatului care intrase peste ea, pe care l-a ucis și decapitat! După ce soldații au plecat, toate femeile au ieșit din case și-și ridicau hainele rupte plângând, cu excepția celei care se luptase! Ea a plecat acasă și a venit cu capul soldatului în mâini. Privirea ei era plină de mândrie și spunea:

-Credeați că l-aș fi lăsat să mă violeze fără să-l omor sau să mă omoare???

Femeile din sat s-au uitat una la alta si au hotărât să o ucidă, pentru ca ea sa nu se mai mândrească cu onoarea ei si pentru ca soții lor sa nu le întrebe cand se intorc acasă de ce nu au rezistat ca ea! A fost atacată și ucisă.

(Au ucis onoarea ca să poată trăi rușinea! )

La fel se petrec lucrurile în cazul corupților din societatea noastră de astăzi. Ei ucid și izolează fiecare persoană cinstită, astfel încât să nu existe martor la corupția lor...!