***

 Cum și de ce a fost ucis Socrate?

Socrate, cel mai mare filosof al tuturor timpurilor, era de fapt cel mai urât om din Atena. 

Era acuzat de cruzime și de coruperea tinerilor. 

Curtea populară, Elia, l-a condamnat la moarte: iar Socrate, una dintre cele mai strălucite minți din istorie, a murit bând o cucută.

 Dar de ce atâta agitație?

Se pare că Socrate nu făcea nimic periculos: 

el punea întrebări, vorbea cu oricine, cu nobili, cu cetățeni obișnuiți, cu tineri.

 Dar întrebările sale, prin franchețea lor, prin simplitatea lor, demolau certitudinile interlocutorilor săi, forțându-i să se consoleze cu goliciunea propriilor lor certitudini, cu incoerența raționamentelor lor. 

I-au învățat să se îndoiască.

Socrate era prea incomod cu îndoielile pe care le insufla.

 A avut îndrăzneala de a-i demasca pe politicienii corupți și pe falșii învățători care, crezând că știu, presupuneau adevăruri false și cunoștințe false. 

Pentru aceasta a fost condamnat la moarte. El era o amenințare la adresa statutului, un pericol care trebuia eliminat.

În timpul procesului, Socrate a refuzat să se căiască sau să ceară îndurare. 

El a refuzat chiar să ceară ajutorul unui orator (anti semnele avocaților noștri). De ce? Pentru că, potrivit lui Socrate:

 Nu-ți poți folosi arta retorică jucându-te cu, cuvintele, fermecând mulțimea, poate mințind, chiar dacă viața mea este în joc. 

 Inteligența este incomodă, asta ne învață procesul împotriva lui Socrate. 

Masele vor iluzii și nu adevăr, vor să fie flatate în câteva cuvinte. 

Oamenii inteligenți sunt rușinați.

Sunt interziși, ostracizați, disprețuiți, pentru că tulbură somnul maselor, pun la îndoială autoritatea, dezvăluie înșelăciunile instituțiilor. (Text preluat)

Lovirea cu pietr e a Sfantului Stefan

***

 🌺.....................................

Răsăreau sub mâna mamei, macii roșii ca-n ponoare,

Romanițele sfioase, flori albastre de cicoare,

De-mi părea că dinspre scoarță vin miresme de câmpie

Și-n curând o să răsune triluri dulci de ciocârlie...

Mă-ntrebam de unde știe, maica mea, să nască flori

Și s-așeze peste ele boabele de rouă-n zori...

Parc-aș fi uitat vreodată că măicuța mea sărmană

A stat cu genunchii-n țărnă...și-anflorit ogoare-n palmă...

Dumnezeu cel milostiv truda ei o priveghea,

Îi ștergea fruntea de gânduri, trupul i-l învrednicea...

Și în ochi ca mura  coaptă aprindea acea lumină

Pe care o au doar sfinții, în privirea lor divină...

De când mama îngerește...eu îi răscolesc prin zestre...

Fiecare țol sau scoarță despre ea îmi povestește...

Între gene-nlăcrimate o cuprind atât de strâns...

Și mă rog s-o văd aievea...cu furca-n brâu...cu gândul dus...

Autor: Liliana Burac

***

 LEGENDA RĂNDUNICII !!! ❤

Se spune că atunci cănd avea numai câțiva anisori, Isus statea pe malul unei ape și se juca modeland mici păsarele din lutul moale, pe care le așeza apoi să se usuce la soare.

Trecănd pe acolo un fariseu, acesta a vrut să striveasca figurinele cu piciorul, dar intr-o clipa Isus a lovit pămăntul cu palma lui mica și , dintr-o data, păsările au prins viață luându-și zborul, ciripind vesele si jucause.

Fariseul a rămas uimit, nemaiștiind ce să creadă. 

Treizeci de ani mai tarziu, cand Mantuitorul se afla rastignit pe cruce, micile pasari nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viata si, venind si asezandu-se pe bratele crucii, pe capul si pe umerii lui Isus, incercau sa smulga cu cioculetele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mantuitorului, macar cu atat sa-i indulceasca chinul celui ce nu gresise niciodata nimănui. 

De asemenea, văzându-l atât de insetat, o randunica a venit la cruce si i-a adus in ciocul ei mic câteva picaturi de apa. Dar soldatul a observat-o si a strapuns-o cu sageata.

Mantuitorul s-a întristat mult pentru biata pasăre și a binecuvantat-o.

In clipa in care Isus a murit, penele lor s-au înnegrit de durere și asa au ramas pana in zilele noastre, pasari binecuvantate de Dumnezeu si iubite de oameni. 

Nimeni nu ar trebui sa le strice cuiburile și nici sa le alunge din preajma caselor.

***

 VOLOHII .....ROMĂNII UITAȚI DE ROMĂNIA !!!

RUMAN IESTE ? FRATE IESTE.......VOLOHII UITAȚI INTR-UN COLȚ AL LUMII !!!

Români care nu au auzit niciodată de România. Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără bise­rică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi. Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi. Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina pro­fundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slo­vacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit aceas­tă “insulă de vlahi”, în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: “O să vă fie greu, fără traducător de rusă…”. Sau pe cele ale profeso­rului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: ,,Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroş­covo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri…”.mai îndepărtate. Khust, Muka­chevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă… Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul as­cuns între culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată ,,capitală” a volohilor din Transcarpatia. La drumul mare, în ,,ţenter”, nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi… ro­mâni. “?????????”… Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrai­nenii ridică din umeri. Doar prin tele­fon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o fa­cem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri. Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în ,,partea ucrai­neană” a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Se vede că “s-a îm­părăţit” (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România. Coborâm şi ne îndrep­tăm spre el, stânjeniţi, încercând un ,,Bună ziua!” în româneşte. Imediat, omuleţul ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: ,,Sănătoooşi! Să fiţi să­nătoooşi! Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”. Ne face semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii. ,,E! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim!…”. Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie – zeci, sute – venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de “ru­mâni” trăiesc înaintea ochilor noştri! Am trecut de “graniţa ucraineană” a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume… O lume încă necunoscută a românilor…

,,Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră”

,,Tabără”, da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdea­una volohii. Margi­nali­zaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau ,,altfel”, fiind­că s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ?iudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine. Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ. Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. ,,Sănătooşi!… Sănătooşi!…”, ne răspund aidoma, când îi salutăm. ,,Işi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!”, ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii ,,fraţi” ai noştri. E un fel de ,,lider” al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. ,,E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?!… Am păzit limba nostră…. Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti!… Numa işi al fo’, n-am plecat arindinea (în altă parte)…”. Aşa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bu­cureşti. Până în urmă cu câţiva ani, niciunul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de ro­mânii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.

,,Rumân ieşte? Frate ieşte!”

Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. ?alcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copi­lime care îi iese în cale. Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea… Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. ,,Ru­mân ieşte? Frate ieşte!”, zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. ,,No şăzî şî tu, şăzi oleacă! Sufletu’ (inima) mă doare, mijlocu’ mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate…”.

– Baba Maria, ce sunt volohii? Cum aţi ajuns voi aici?

– Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint “de pă Cehuri” (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d’işi era, din Po­roşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?

– E (da)! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci? No, frate.Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea)

– Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata?

– No? No? Păi cum? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când “s-o culcat” (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-aldu­iască!

Un miracol al supravieţuirii

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului – îmi ex­plică Vasile Lacatuş – ca femeile să “rodească” mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăş­tia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. ,,Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim”, zice. Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să stator­niceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi – absolut toţi! – să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.

Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O me­die de opt-zece copii la o casă – satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o ade­vărată ,,ciudăţenie” a ma­pa­mondului. Dintre toţi locui­torii, cel mult 100 sunt ,,gra­motni” (ştiu să scrie şi să ci­tească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică – autorităţile ucrai­nene “au avut grijă” să înles­nească asta. N-au auzit de com­putere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. O altă lege, lăsată “de la moşi” – cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe. S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. Un adevărat “miracol” al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este ,,un erou”, un supravieţui­tor. 

Fiindcă ,,au păzit” atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri...

 Sursa : Wichipedia.ro.

***

 Astăzi , de Ziua Imnului Național al României 

vă propun spre lectură minunatul și înălțătorul poem patriotic al poetului timișorean  

Hetea Toader - Mărișel .

ETERNĂ FRUMUSEȚE - PATRIE ROMÂNĂ 

Eternă frumusețe - patrie română 

Ție fiii şi fiicele vrednici ți se-nchină

 La trecutu-ţi veşnic, demn de cinstire 

Ție ți se-nchină şi astăzi plini de iubire.

 

Pentru tot ce mişcă - n tine

Pentru al nevăzutelor ţărâne 

Pentru grâu, porumb şi pâine 

Şi al verdelui de pajişti pline. 

Stau şi azi de păvază 

Cei cu inimi şi cu mintea trează

 Mari ori mici , toți deopotrivă

 Când fruntariile ţi-au fost în derivă. 

Eterna-ți frumuseţe - patrie română !

 Fi - va românului supremul interes 

Şi - n viitor în ascendentu - ți mers

 Prin câte vremi veni - vor şi-o să rămână.

    

                    HETEA TOADER - MĂRIȘEL 

Poemul acesta atât de suav este o sublimă odă dedicată Patriei .

Există legături subtile care țin omul aproape de locul unde s-a născut, există acea chemare a pământului care prinde sufletele în strânsori nevăzute, în dor fără leac.   

     P-pământul sfânt al ţării.   

     A-aerul pe care-l respirăm. 

     T-trăirile (sentimentele noastre).

     R-ramul verde.

     I-imnurile de slavă ale străbunilor.

     A-albastrul infinit al cerului. 

Pentru fiecare, Patria este raportată la un anume spațiu, limitat cu steble de busuioc, cu fir de ape, cu coamele înălțimilor şi tot ce cuprinde acest perimetru este spațiu sacru al înrădăcinaților aici.  Sunt înălţătoarele versurile ,  poetului , versuri care traduc sentimentul dragostei față de Patrie.

Fără pământ arborele îşi usucă rădăcina. 

Fără cer pasărea îşi ofileşte aripa.

Fără apă fântâna îşi pierde numele. 

Fără izvor râurile îşi seacă albiile.

 lar omul - arbore și pasăre, izvor şi fântână, fără Patrie încetează să fie om. 

Aleco Russo zicea: ,,Patria e aducerea aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei... plăzmuirile inimii noastre... locul unde am iubit şi am fost iubiți." 

Pentru poet  Patria înseamnă cadrul pitoresc și binecuvântat, e  leagănul poporului român ;  înaintașii Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Avram Iancu , Mihai Eminescu. Ei au fost exemplu de dragoste şi slujire poporului şi Patriei.

 ,, Patriotism nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru"  scria M. Sadoveanu. 

Frumuseţi fără pereche te cheamă spre toate colțurile Patriei, pe drumuri şi poteci, printre dealuri liniştite inundate de ierburi mustoase, de flori mirositoare care sunt captivante de cu primăvara până toamna, prin codri răcoroşi, cu izvoare cu ape limpezi ca lacrima. 

Întâlneşti furnicare de oameni şi şiruri de căsuțe cu pereții albi ca neaua, ziduri înalte, zvelte şi cochete herghelii si turme cu pastori, ce stiu din moşi -  strămoşi să cânte ,,Miorița". 

Aş spune o cugetare a lui N.Iorga, din călătoriile sale prin ţară. Cică, fiecare loc de pe pământ are povestea sa. Dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s- o asculți și mai trebuie un gram de înțelegere ca s- o iubești .

Patria înseamnă cadrul pitoresc și binecuvântat ; e leagănul poporului român  , locul hărăzit de Dumnezeu pentru a fi fericiți.

***

 🌿🌺

Pe poteca șerpuită străjuită de salcâmi,

Un bunic și o fetiță merg, ținându-se de mâini.

Într-o mână moșul duce a sa coasă istovită,

Cu cealaltă-și ocrotește nepoțica cea iubită.

Merg, se-opresc și iarăși merg povestind de câte-n lună,

Moșul râde, fata-i  spune o poveste cu o zână.

La răscruce se opresc ca să-și odihnească trupul,

Până-acasă mai e mult, tot pe drum i-a prins apusul.

Istovit e bunicuțul. A cosit întreaga zi,

Iar fetița l-a urmat căutând fluturi zglobii

Ori maci roșii, albăstrele, dediței și păpădie.

Flori acuma poartă moșul, mândru foc, la pălărie!

Fata-i mângâie obrajii vlăguiți de anii grei,

Lacrimi multe și sudoare au tot curs în timp  pe ei....

A avut copii bătrânul...mulți. Puțini i-au mai rămas...

Moartea și-a luat tributul...Doamne, câte a mai tras!

Acum fii-s domni cu carte și-s plecați pe la oraș,

Nepoțica asta mică este tot ce i-a rămas...

Ea le umple bătrânețea cu povești și bucurii

Și le astâmpără  dorul lăsat dar, de-ai lor copii.

O privește cu iubire și o mângâie cu drag...

Noaptea se așază-n zare...bunicuța stă pe prag.

Îi așteaptă și zâmbește, ia buchetul cel de flori,

Ce-l întinde nepoțica cu bujori în obrăjori.

Cu-n buchet de flori de câmp și-o nepoțică frumoasă,

Bunicuții de poveste se întorc zâmbind în casă...

Timpu-n urma lor se-nchide...casa –acum n-o mai găsești....

Draga mea copilărie, te-ai ascuns! Pe unde ești?

Ai rămas pe deal cu flori ori prin iarba-abia cosită?

Te-ai ascuns în margarete ori pe-a timpului aripă?

Azi culeg din câmpuri maci, dediței și păpădie,

Tare-aș vrea să pot să pun flori, tataii-n pălărie...

Cu picioarele desculțe calc în  urma lor pierdută.

Le simt sufletele bune mângâind tâmpla-mi căruntă.

Pe poteca șerpuită cu salcâmi cu flori celeste,

Trece-a  mea copilărie cu bunicii din poveste.

___Munteanu Gabriela__

***

 La 14 aprilie 1457 incepe domnia lui STEFAN CEL MARE !!!

"Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri, şi a urmaşilor urmaşilor voştri, 

în veacul vecilor".

Barbu Ştefănescu Delavrancea ”Apus de Soare "

În timpul domniei lui, care a durat 47 de ani, a reorganizat administraţia, a impulsionat comerţul și a refăcut sistemul de apărare a ţării. 

A dus lupte pentru independență împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Din acea epocă datează primele cronici, ca şi mânăstirile pictate în "stilul moldovenesc".

 Au fost zidite 44 de mânăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată.

TESTAMENTUL LUI STEFAN CEL MARE

Bătrânul domnitor voia ca tronul țării să rămână pe mâini sigure. În țară era pace, dar ȘTEFAN simțea că pacea e relativă. Țările vecine, dar și unii dintre boierii țării așteptau să închidă ochii voievodul, ca să-si dicteze condițiile, să pună un domn pe care l-ar putea manevra și inclina să le facă toate hatârurile. 

Când simți ca puterile îl părăsesc de tot, ȘTEFAN a chemat “țara” la ultimul lui sfat:

“Boieri dumneavoastră, v-am chemat să mă mărturisesc înainte de moarte, să mă spovedesc țării. 

Rog să mă iertați că am fost prea bun cu voi și prea crunt.

Am moștenit o țară de țărani și vă las o țară de oșteni. În MOLDOVA, toată populația care știa să țină în mâini numai coarnele plugului, știe azi să țină în mâna și sabia.

Turcul ne-a dorit MOLDOVA un pașalic al Imperiului Otoman. Leșii (Polonezii) – un voievodat al Țării Leșești. Ungurii – un teritoriu al ȚĂRII UNGUREȘTI. Tătarii – un loc de pașune pentru caii lor. Dar n-au izbutit. Vă las o țară bine apărată. În cetatea noastră de la DUNĂRE – CHILIA, și de la MAREA NEAGRĂ – CETATEA ALBA, șed acum ca un spin în coasta țării pagânii cei fără de DUMNEZEU. Îmi pare rău de neputințele pe care mi le-a adus bătrânețea, căci visul meu era să vă las țara întreagă și neștirbită. Căci o țară, atâta timp cât își va avea hotarele știrbite, va sângera mereu. Și acum nu sângerez atât de rănile mele din bătăliile trecute, cât de aceste două răni vii – CHILIA și CETATEA ALBA. Ca să pot dormi liniștit în mormântul meu, aș vrea să-mi jurați că nu veți uita niciodată de ele și, atunci când va sosi clipa prielnică, veți face tot posibilul ca să le întoarceți MOLDOVEI. Nu ni s-a furat doua cetăți, ni s-a furat ceva mai mult – DUNAREA ne-a fost furată și MAREA NEAGRĂ ni s-a răpit. MOLDOVA fără de mare e țară numai pe jumătate.

Mulți ne-au vrut îngenuncheati. Mulți ni s-au dorit “eliberatori”. Turcii vroiau să ne elibereze de unguri, ungurii – de Leși (Polonezi), Leșii – de turci. Dar toți urmăreau alte scopuri: cum să ne facă robi și turcilor, dar și lor. Grea mi-a fost domnia. Timp de 47 de ani mă miram în fiecare zi că n-am murit. Dușmanul m-a îngenuncheat numai de doua ori: la CHILIA și la VALEA ALBA. El nu țintea moartea mea, el țintea moartea MOLDOVEI. 

Și când am avut noroc, MOLDOVA l-a avut.

Vă las o țară pe care mi-am dorit-o și v-ați dorit-o. Și nu aș vrea să închid ochii fără să stiu pe cine ați ales domn al țării în locul meu. Nu doresc ca mormântul meu să fie stropit cu sânge. Nu doresc să se certe din cauza tronului țării parinți și copii, frați și surori, nepoți și unchi. Vreau să mor împăcat. Vă rog, boieri dumneavoastră, să faceți alegere și să-l sprijiniți pe BOGDAN-VODĂ, fiul meu și domnul vostru. ȘTEFAN, cu mâinile tremurânde, își scoase coroana de pe creștetul încununat de plete cărunte și o așeză pe fruntea lui Bogdan, care sta în genunchi înaintea tronului.”

„Nu e o coroană de diamante, e o coroană de spini, fiule. Aș vrea să-ți dau câteva sfaturi, de care poți asculta, dar de care poți și să nu ții seamă. M-am temut să rostesc aceste cuvinte cu coroana pe cap, să nu le luați drept poruncă. Acum, când mi-am luat locul printre boieri, cred că le pot spune.

Trăim vremuri tulburi. Din toate părțile, fiare gata de pradă se uită cu ochi pohticioși către biata țară a MOLDOVEI. Eu și boierii și răzeșii mei am făcut tot ce mi-a stat în putință și am apărat-o, pe unde cu cuvântul, pe unde cu sabia, de dușmani. Iar dușmanii ei sunt mai ales vecinii ei, care vor să-și marească țările pe seama MOLDOVEI. Care vor țara MOLDOVEI ca pe o simplă regiune a țărilor lor. Și Leșii (Polonezii) jinduiesc să vă aibă birnici. Să vă facă pe cât se poate mai curând catolici. Ca și ungurii, care visează mereu gurile Dunării. Și tătarii nu s-ar da în lături s-o prefacă într-o pășune pentru caii lor sirepi. Și cazacii care ajung pâna aici cu gând să se bată cu păgânul pentru credință, dar se întorc înapoi cu turme și herghelii de-ale moldovenilor. Și rusul care a început să se lățească în toate părțile, dintr-o țară mică devenind o țară cu întinderi mari, pe seama vecinilor. Și turcul care a cuprins atâta lume.

Toți ne-ar vrea vasali si birnici. Și dacă tu, fiule, și voi boieri dumneavoastră, veți vedea că nu puteți ține țara, și-ți vedea că nu aveți încotro, să o închinați, dar să nu o închinați oricui. Dacă vreți ca fiii și nepoții voștri să mai vorbească limba noastră strămoșească, să nu o închinați vecinilor – nici Leșilor (Polonezilor), nici ungurilor, nici muscalilor (rușilor). Aceștia, dacă vin, nu se mai duc din țară și sub diferite pretexte au să vă treacă la alta credință și au să vă impună să le vorbiți limba și jugul va fi dublu. Vor găsi argumente că sunteti unguri sau slavi, că graiurile lor sunt mai nobile. Și nu veți fi stăpâni, ci străini în țara voastră.

Și din toți – cel mai tare astăzi e turcul. As vrea să vă știu liberi. Dar dacă veți vedea că nu vă puteți păstra libertatea, și gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea să rostească niciodată, să vă închinați celui cu care m-am războit întotdeauna – turcului; că acesta nu cumpără moșii în țară străină, nici moschei nu zidește și nici altă limbă decât turca turcul nu are dreptul să învețe. Și fiind TURCIA prea departe de MOLDOVA și peste ape, ea nu va dori niciodată să se mute în MOLDOVA, ca unele neamuri de la nord care caută regiuni mai călduroase și pământuri mai roditoare. Veți plati birul umilitor până veți găsi putere în voi să vă scuturați jugul nesuferit. Și aș dormi la locul meu de veci împăcat, dacă aș ști că mi-ați ascultat sfatul. Eu am ostenit. Și plec să mă culc. Nu aș vrea să dorm somn greu, însoțit de coșmaruri. Aș vrea să dorm în somnul cel de veci împăcat. Asta e ultima rugăminte a celuia care v-a fost mai mult decât un domn, v-a fost un părint e.”

Sursa: Historie.ro.