luni, 29 iulie 2024

🤔🤔🤔

 ÎN ȚARA MEA 


 Ion PRIBEAGU


În țara mea sunt văi și munți și flori,

Și diamante,

Și sunt sticleți atât de mulți în capete savante!

Poeții ritmului sărac slăvesc albastrul zării,

Și crește-atât de mult spanac pe lanurile țării.


În țara mea sunt tei și plopi,

Și zarea-i diafană,

Și-n țara mea jandarmi și popi iau lefuri de pomană;

Și-n țara mea sunt flori de myrt,

Principiu sau idee,

Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.


Din larg de crânguri vin zefiri și tuturor dau veste

Ca-n țara mea sunt trandafiri și fete

Ca-n poveste,

Idile nasc și se desfac subt luminiș de lună,

În țara mea onoarea-i fleac și dragostea

Minciună.


Și-n țara mea sunt mulți părinți ce plâng morminte

Multe

Și pribegesc scrâșniri din dinți

Dar cine să le-asculte,

Când e minciuna pe amvon și nedreptatea-i lege,

Când guvernanții-s de carton

Și nepăsarea Rege

,,,

 ZIUA IMNULUI  NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

 

 Prof. Dr. Dorin Stănescu 


Imnul de stat este o creație a Europei secolului națiunilor, adică a secolului al XIX-lea, atunci când, pe harta continentului, apar noi state ca rezultat al unor evenimente istorice petrecute în acea efervescentă perioadă. Alături de drapel, imnul s-a împământenit și el ca un simbol sacru al fiecărei națiuni. 


Particularitatea imnului este aceea că acesta are în conținutul său acorduri și versuri care îndeamnă la unitatea cetățenilor și este un catalizator al energiilor și dragostei cetățenilor față de țara lor.


Se cuvine, chiar dacă sună ușor didactic, să menționăm că imnul apare încă din Antichitate, ca o specie a genului liric care glorifică un erou, o țară, ori inițial, chiar frumusețile acestui pământ. 


De altfel, înțelesul pe care antichitatea greco-romană îl conferă cuvântului imn este acela de cântec de biruință, iar celebrii creatori de imnuri erau, în acele timpuri, Orfeu, Alceu, Pindar. 


Pe parcursul evului mediu și în zorii epocii moderne, imnul se diversifică, astfel apărând imnurile regale și, într-un final, imnurile naționale sau imnurile de stat.


O panoramă istorică și câteva curiozități


Cele mai vechi versuri ale unui imn sunt cele ale imnului Japoniei – Kimigayo, și datează din secolul al XII-lea, iar imnul cel mai vechi ar fi cel al Olandei, ale cărui versuri și muzică datează din secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, abia în 1932 a devenit imnul oficial al Olandei. 


Imnul de stat începe să fie utilizat oficial în Europa în secolul al XVIII-lea, iar startul l-a dat Anglia, în 1745, când o versiune a lui Thomas Arne a imnului „Dumnezeu să-l apere pe Rege” a fost intonat la Teatrul Regal din Londra. Din acel moment, și alți suverani europeni care aveau la curtea regală orchestre ori fanfare au început la anumite festivități să utilizeze intonarea unor imnuri regale.


Revoluția franceză de la 1789 avea să consacre și primul imn – „La Marseillaise”, care prin conținutul său a inspirat imnurile statelor care se vor naște în secolul următor din revoluții ori războaie de eliberare ce au condus, într-un final, la apariția statelor naționale


De aceea, foarte multe dintre imnurile răsărite în această perioadă vor avea mesaje mobilizatoare care vor purta îndemnul acum ori niciodată, subliniind faptul că ele izvorăsc din perioade ale luptei pentru unitate națională ori pentru independență. 


Toate aceste imnuri preamăresc libertatea, dorința de independență și lupta poporului pentru aceste idealuri înalte.


Cuvântul Dumnezeu apare în 77 de imnuri naționale


Într-o lucrare apărută acum un deceniu în cadrul Editurii Societății Culturale Ploiești Mileniul III, sub semnătura lui ¬Cristian Petru Bălan și intitulată „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale țărilor lumii”, acesta a consemnat un fapt foarte important reieșit din cercetările sale asupra imnurilor de stat, și anume că în 77 de imnuri naționale cuvântul Dumnezeu este invocat direct. 


În plus, imnurile unor țări precum Jamaica, Elveția, Serbia, Noua Zeelandă, Samoa, Swaziland, Islanda, Kenya, Marea Britanie, Fiji sunt, după cum afirmă autorul, „de-a dreptul niște frumoase și interesante rugăciuni religioase”. 


Inclusiv imnul țării noastre are în conținutul său cuvântul Dumnezeu în forma „martor ne e Domnul...”, dar și puternice referiri la apartenența la creștinism a poporului român subliniate prin versurile „Preoți, cu cruce-n frunte!/ căci oastea e creștină”.


Alte detalii interesante din acest fulgurant periplu prin istoria imnurilor de stat sunt legate de faptul că unele imnuri, cazul celor ale Germaniei și Austriei, sunt compuse de celebrii compozitori Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart, în vreme ce autorul „La Marseillaise”, imnul Franței, a fost un personaj necunoscut – Claude Joseph Rouget de Lisle. 


Pe același calapod, sunt imnuri care au versurile scrise de către laureați ai Premiului Nobel – așa cum este cazul Indiei –, ale cărui versuri sunt scrise de Rabindranath Tagore, și cel al Norvegiei, ale cărui versuri sunt scrise de către Bjørnstjerne Bjørnson, dar și state care au versuri compuse de poeți fără notorietate. 


La capitolul curiozități adăugăm și faptul că multe țări și-au schimbat de-a lungul timpului imnul, iar recordul este deținut de Malaiezia, care a avut nu mai puțin de 13 imnuri.


Alte țări se remarcă prin faptul că imnul lor se cântă doar de către orchestre, pentru că nu au texte scrise – cazul Emiratelor Arabe Unite și Spaniei, iar cel mai scurt imn este cel al Ugandei, în timp ce opusul este cel al Greciei. Imnul acesteia are 158 de strofe...


În secolul XX, intonarea imnului și utilizarea sa în cadrul tuturor ceremoniilor oficiale au devenit o cutumă. De asemenea, și folosirea imnului s-a extins, astăzi existând imnuri chiar și pentru organizații interstatale. 


Spre exemplu, ONU are propriul imn. Uniunea Europeană și-a ales în 1972 ca imn tema finală a celebrei Simfonii a IX-a a lui Beethoven – Oda Bucuriei.


Povestea imnurilor României


Revenind la spațiul românesc, trebuie să spunem că, pe parcursul istoriei, România a avut cinci imnuri. 


Primul dintre ele a fost desemnat prin concurs public în 1862, când s-a considerat necesar ca noul stat, format prin Unirea de la 1859, să aibă un imn. 


Câștigător a fost compozitorul Eduard Huselh cu piesa „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor”. 


În 1884 a fost adoptat primul imn național oficial – Imnul Regal Român, ale cărui versuri au fost scrise de Vasile Alecsandri.


Din acel moment, al încoronării din 1884, Imnul Regal a fost Imnul de stat al României, până în 1947, când monarhia a fost înlocuită cu republica. În 1948, noul imn a devenit: „Zdrobite cătuşe în urmă rămân”, pe versurile lui Aurel Baranga, melodia compusă de Matei Socor. 


Nefiind o compoziție prea reușită, aceasta a fost înlocuită cu alta, care a circulat între anii 1953 și 1975. Versurile noului imn au fost scrise de poeţii Eugen Frunză şi Dan Deşliu și erau intitulate „Te slăvim, Românie”. 


În 1975, Ceaușescu a dorit alt imn și așa pentru o scurtă perioadă au fost folosite versurile scrise de Andrei Bîrsan și melodia compusă de Ciprian Porumbescu – „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Din 1977 și până în 1989, Imnul de stat a fost varianta modificată a lui „Trei culori cunosc pe lume”, cântecul lui Ciprian Porumbescu.


După Revoluția din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a devenit noul imn al țării, iar acest fapt a fost înscris și în Constituția României, unde, la articolul 12, intitulat „Simboluri naționale”, la alineatul 3, stă scris că „Imnul naţional al României este «Deşteaptă-te, române»”.


 În ziua de 26 mai 1998, Parlamentul României a votat Legea nr. 99, care avea în conținutul său următoarea prevedere: „Se proclamă ziua de 29 iulie, Ziua Imnului Național al României – Deșteaptă-te, române!, simbol al unității Revo¬luției Române din anul 1848”.


Versurile imnului „Desteaptă-te, române!” au fost scrise de Andrei Mureșanu și aparțin poeziei „Un răsunet”, contextul în care a fost scrisă poezia fiind entuziasmul provocat poetului de către evenimentele revoluționare din Transilvania petrecute la Blaj în ziua de 3/15 mai 1848. 


În ceea ce privește linia melodică, aceasta a fost creată de Gheorghe Ucenescu, care a adaptat o linie melodică a unei compoziții aparținând lui Anton Pann.


 Din acest motiv, când se vorbește de imnul „Deșteaptă-te, române!”, Anton Pann este considerat autor al liniei melodice, și nu Ucenescu. În fapt, ambii autori ar trebui recunoscuți pentru contribuția lor la această reușită compoziție. Prima interpretare a acestui imn a fost la Râmnicu Vâlcea, în 29 iunie 1848.


„Deșteaptă-te, române!” a fost, fără îndoială, imnul Revoluției de la 1848, dar în egală măsură i-a însoțit pe români de-a lungul evenimentelor importante ale istoriei lor.


 Așa se face că, în decembrie 1989, acest imn a devenit imnul revoluției care ne-a eliberat de regimul comunist.

***

 Un imn francez lui Eminescu 

(după Lucien Bazin) 


Ştefan Octavian Iosif


"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.


Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.


Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.


Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!


De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!


Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere...


Durerea e obștească: acid e-al ei sărut...

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut...


S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază...

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.


În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,


În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,

În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă...


Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!"


Ştefan Octavian Iosif


Un zvon din sat în sat strabate

Si da poporului curaj,

El pleaca-n valuri tulburate

Si se îndreapta catre Blaj.


Sunt preoti si mireni, cu totii

Mânati de-acelasi ideal ?

În fruntea tuturora motii,

Mândria mândrului Ardeal.


Ei simt ca-ntâia oara-i leaga

Un dor adânc de neam întreg,

Alearga toti sa-l înteleaga ?

Si cât de bine-l înteleg!


Caci bat cincizeci de mii de piepturi,

Si-n ele inimi românesti

Cari striga: "Libertate! Drepturi

Pe plaiurile stramosesti!..."


O, sfânta zi de sarbatoare!

Popor voinic din vai si lunci,

Te-om mai vedea odata oare

Precum te-ai aratat atunci?


Povestea vremii ne învata

Ca orice rana are leac,

Dar o-ntâmplare-asa mareata

Zbucneste-o data la un veac!


Artişti


Ştefan Octavian Iosif


Trei vagabonzi la poarta-mi vin;

Artisti - o mica trupa:

Copiii dupa ei se tin,

Si câinii dau sa-i rupa...


Sunt doi micuti, e mama lor;

Ea, cu flasneta-n spate.

E-o zi de toamna, pic de nor,

Dar cât de triste-s toate!


Cu ochii dusi, ca în extaz,

Ea cânta, si ei joaca,

Îi cade parul pe obraz

Si praful o îneaca.


Ei joaca, sar si se-nvârtesc,

Împiedicati în zdrente;

Rasufla greu când se opresc

Si fac la reverente.


Întinde piciul istovit

O palarie sparta:

Comedia s-a ispravit,

De-acu - la alta poarta...


Pe urma celor ce s-au dus

Vârtej de frunze-alearga...

Ca multi mai poarta Cel-de-sus

Pe lumea asta larga!


Basm neisprăvit 


Ştefan Octavian Iosif


A fost o fata de-mparat

Frumoasa ca o zâna...

A fost o fata de-mparat

Cu ochi vicleni, cu par buclat,

Cu inima pagâna.


Sta visatoare-odata-n prag

Si-un paj trecea pe scara,

Sta visatoare-odata-n prag,

Si-n treacat îi sopti: ?Mi-esti drag,

Mi-esti drag din cale-afara!


A doua zi îi iese-n drum:

Mi-esti drag cât nu pot spune!î

A doua zi îi iese-n drum,

Si fuge, izbucnind acum

În hohote nebune...


Iubite, sa-ti mai spun ai vrea,

Cum s-a-ncheiat povestea?

Iubite, sa-ti mai spun ai vrea?...

Dar dac-ar fi povestea mea

În rândurile-acestea?


Când seara-n ceasuri de singurătate...


Ştefan Octavian Iosif


Când seara-n ceasuri de singuratate

Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,

Povesti strabune, cântece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepartate,

Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,

Si-atunci te vad plutind surâzatoare

Din negura de vremi basmuitoare...


Esti tu, izvor de noua poezie,

Prilej de gânduri vechi, urzite iara,

O, dragalasa muza populara!

În ochii tai e cer senin de vara,

Si fermecata mea copilarie

Mi-o readuci, de tine-ademenita...

Fii dar la vatra mea binevenita!


Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare

Asupra-mi iarasi linistea dorita,

Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,

Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,

Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,

Sa pot trai, strain de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...


Cântec sfânt 


Ştefan Octavian Iosif


Cântecul ce-ades ti-l cânt

Când te-adorm în fapt de seara,

Puiule, e-un cântec sfânt,

Vechi si simplu de la tara.


Mama mi-l cânta si ea,

Si, la versul lui cel dulce,

Puiul ei se potolea

Si-o lasa frumos sa-l culce.


Azi te-adorm cu dânsul eu,

Ieri - el m-adormea pe mine,

Si-adormi pe tatal meu

Când era copil ca tine...


Mâine, când voi fi pamânt,

Nu uita nici tu - si zi-le,

Zi-le doina, cântec sfânt,

La copiii tai, copile!


Cântec vechi 


Ştefan Octavian Iosif


Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Misca-ti tu poienele

Si-ti ridica genele,

De priveste pâna-n zare:

Nu s-arata sir de care,

Sir de care ferecate,

Scârtâind împiedicate,

De-angarale-mpovarate,

De neferi înconjurate?...


Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Scutura-ti tu pletele

Sa s-adune cetele:

Cetele haiducilor,

Spaimele rascrucilor,

Sa rastoarne carele,

Vânzolind covoarele,

Sa desfunde lazile,

Sa-si împarta prazile...


Clopotele din Nürnberg 


Ştefan Octavian Iosif


La Nürnberg, în vechiul castel,

Stateam rezemat de-o fereastra,

Privind cum se-mbraca sub el

Orasul în negura-albastra.


Si purpur plutea în fâsii

Prin negura vânata-a serii,

Pe uliti stravechi si pustii

Robite de vraja tacerii.


Si cum ramasesem visând,

Un clopot începe sa sune

Asa de duios si de blând

De parca o ruga ar spune...


El suna, si alte-i raspund

Cântând ca argintul de clare,

Si-odata s-aude, din fund,

Si clopotul domului mare!


Si valuri de-adânci armonii

Plutesc în fantastice zboruri,

Parând ca sunt sute si mii

De îngeri ce murmura-n coruri...


Dar eu, ca furat de un val,

Pierdut în concertul haotic,

Ma vad într-o sala de bal,

O sala-n maretul stil gotic.

Si alba ca albul din crin,


Ca umbra din umbra usoara,

De mine s-apropie lin

O falnica, blonda fecioara.

Eu stau si de-abia mai respir,


Cuprins de-o sfiala stângace,

Dar ochii ei mari de safir

Îmi spun ca doreste sa joace.

Si-ajunge doar bratul sa-ntind,


Ea bratu-i pe umar mi-asaza,

Si stam sa pornim dantuind...

Când muzica brusc înceteaza;

Cu pasul greoi, un strajer


Îmi tulbura singuratatea,

Iar glasul lui aspru: "Mein Herr

Îmi striga ? se-nchide cetatea!"


Doi prieteni


Ştefan Octavian Iosif


S-a stins pe uliti cel din urma zvon.

Arar un pas rasuna monoton

Pe trotuarul luciu si pustiu...


La colt, în umbra, micul vizitiu

Asteapta un tramvai întârziat:

El si calutul lui, doi bieti fârtati,

Batuti de vânt si ploi,

Ce bine se-nteleg ei amândoi!


Pe dupa gât el i-a trecut un brat,

Si fruntea si-a-ngropat-o-n coama

Tovarasului credincios si blând...


Iar calul, nemiscat si el de teama

Sa nu-i alunge visul prea curând,

Ciuleste doar urechea, când si când,

În linistea târzie ascultând...


Si ninge peste ei si nu-si dau seama.


Cântec de leagăn


Ştefan Octavian Iosif


O grădină îngeri meșteri

Zugrăvit-au la fereastră,

Și e frig în casa noastră,

Ca subt bolta unei peșteri

Dormi, copile, dormi!


Vântul în ogeag suspină,

Mișcă-ntruna clampa ușii;

Amorţit-au greieruşii

Sub căuşul de făină –

Dormi, copile, dormi!


Ce ridici mânuţa mică?…

Fulgii albi de nea se scutur:

Peste cap îți zboară-un flutur,

Ciripeşte-o rândunică…

Dormi, copile, dormi!


Elegie 


Ştefan Octavian Iosif


De ce asa de trist ramâi

Si trist înabusi un suspin,

Când rândunici în tara vin

Din tari cu rodii si lamâi

Si vezi cocorii cei dintâi

Rotindu-se sub cer senin?


De ce asa de trist revii

Si trist ramâi, suspini stingher,

Când negurile iernii pier

Si roua scânteie-n câmpii

Si mii de ciocârlii zglobii

S-avânta ciripind la cer?


De ce asa de trist suspini

Si trist ramâi atuncea când

Vezi florile-nflorind pe rând

(Si chiar macesii plini de spini)

Si vezi pe-alee, prin gradini,

Parechi de-ndragostiti trecând?


- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta

Când numai dragoste respiri

În tot cuprinsul mândrei firi,

Când toate râd în preajma ta

Si plânge-n tine inima

Însângerata de-amintiri?...


Acolo


Ştefan Octavian Iosif


Tu, singuratică şi-albastră,

Rătăcitoare-n infinit,

La ce mă chemi necontenit

Acolo-n colţul de fereastră,

Să te ador înmărmurit?...


Şi spune-mi ce-nrudită vrajă

Şi ce îndepărtat mister

Mă face pururi să te cer

Deasupra capului de strajă,

Stea singuratică pe cer?...


Mandolinate 


Ştefan Octavian Iosif


Cand l-a zarit venea in sus

Din rasarit, ea din apus

De nu ma-nsel era-n april,

Copil si el, si ea copil.


Cum s-au vazut, cum si-au zambit

Dragi si-au cazut si s-au iubit

Si-au hoinarit in jos si-n sus


Spre rasarit si spre apus.

Dar ceasul cel fatal veni

Ea rase, el ingalbeni.

S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.


S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.


Te prind fiori privind la flori,

Vai, cand mai treci pe vechi poteci

Si vezi trecand parechi la brat

Te-opresti din drum si cum oftezi

Si chemi in gand un bland profil

Si gemi plangand nebun ca un copil.


Eu stiu cat sunt de efemer,

Un fulg in vant dar, pana pier,

Vreau sa te cant, un cantec sfant

Cum n-a sunat mai minunat

Nici pe pamant si nici in cer

Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret

Doar sa zambesti cand, trist, pe drum

Il intalnesti pe cantaret

Tu numai cum sti sa zambesti.


Amintire


Ştefan Octavian Iosif


E seara, frig de toamna... O, palida icoana,

De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?

Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,

Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...


Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,

Era asa de trista, si buna, si cuminte,

Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara

Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.


Si martor mi-este cerul de dragostea curata

Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,

Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata

Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.


Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,

Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;

Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine

Mândria chinuita a dragostei ascunse...


Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,

Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.

Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,

Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...


Veselie


Ştefan Octavian Iosif


La orândă-i o beţie

Straşnică în astă-seară!

Nimeni nu mai vrea să ştie

Ce viforniţă e-afară...

Glasuri vesele răsună,


Zic vioare, urlă vântul...

Joacă toţi cu voie bună,

Duduie sub ei pământul!

Dând uitării grija, scârba,


Inima în piept le saltă...

Pân' şi popa-i trage sârba,

Cu creştinii laolaltă!

Bate-n cizme, stă să cadă,


Dând potcapul către ceafă...

Trei moşnegi aprinşi la sfadă

Se-ndulcesc din o garafă...

Şi petrec! E o urgie


A lui Dumnezeu afară,

Dar e-atâta veselie

La orândă-n astă-seară!...

Orândă — cârciumă.


Când seara-n ceasuri de singurătate... 


Ştefan Octavian Iosif


Când seara-n ceasuri de singuratate

Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,

Povesti strabune, cântece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepartate,

Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,

Si-atunci te vad plutind surâzatoare

Din negura de vremi basmuitoare...


Esti tu, izvor de noua poezie,

Prilej de gânduri vechi, urzite iara,

O, dragalasa muza populara!

În ochii tai e cer senin de vara,

Si fermecata mea copilarie

Mi-o readuci, de tine-ademenita...

Fii dar la vatra mea binevenita!


Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare

Asupra-mi iarasi linistea dorita,

Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,

Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,

Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,

Sa pot trai, strain de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...

***

 PĂPUȘA DE CÂRPĂ


Gabriel GARCIA MARQUEZ


Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă 

ca sunt o papusa de carpa,

si mi-ar darui o farama de viata,

probabil nu as spune tot ce gandesc,

dar cu siguranta as gandi tot ce spun.


As aprecia lucrurile nu prin ceea ce valoreaza,

ci prin ceea ce semnifica.


As dormi putin si as visa mult,

deoarece cu fiecare minut in care inchidem ochii pierdem 60 de secunde de lumina.


As merge cand altii se opresc,

m-as trezi cand altii dorm.


As asculta cand ceilalti vorbesc,

si cum as mai savura o inghetata cu ciocolata!


Daca Dumnezeu mi-ar darui putina viata,

mi-as pune haine simple, m-as intinde la soare pe burta, dezvelindu-mi nu numai corpul, ci si sufletul.


Doamne, daca as avea o inima, Ti-as scrie toata ura pe o bucata de gheatasi as astepta sa iasa soarele.


As picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,

cu un vis al lui Van Gogh si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care as oferi-o lunii.


As uda trandafirii cu lacrimile meleca sa simt intepatura dureroasa a spinilor si sarutul vindecator al petalelor.


Doamne, daca as avea un crampei de viata

nu as lasa sa treaca o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.


As convinge fiecare femeie si fiecare barbat

ca el imi este cel mai drag si as trai indragostita de iubire.


Le-as arata oamenilor cat de mult gresesc

daca cred ca nu se mai indragostesc cand incep sa imbatraneasca, nestiind ca, de fapt, imbatranesc atunci cand nu se mai indragostesc.


Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.


Pe cei in varsta i-as invata ca moartea nu vine o data cu batranetea, ci o data cu uitarea.


Am invatat atatea lucruri de la voi, oamenii.


Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe culmea muntelui nestiind ca adevarata fericire este sa urci panta.


Am invatat ca, atunci cand un nou-nascut

strange in pumn pentru prima data degetul tatalui sau, il va tine strans pentru totdeauna.


Am invatat ca un om are dreptul sa-l priveasca pe altul de sus numai atunci cand il ajuta sa se ridice.


Am invata atatea lucruri de la voi, dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc, caci din nefericire, cand ma vor pune in valiza aceea, o sa mor."

***

 Acum 84 de ani! 

Drama României!


Alesandru DUȚU 


30 iulie 1940. 


Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, dezinformează poporul român!


♦ După întâlnirile cu Adolf Hitler, Joachim von Ribbentrop, Benito Mussolini şi Galeazzo Ciano, la Berlin şi Roma, în timpul cărora liderii celor două mari puteri au făcut presiuni pentru cedarea de teritorii în favoarea Ungariei şi Bulgariei, Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, dezinformează poporul, prin declaraţiile făcute presei, ignorând esenţa problemei, vorbind despre înţelegerea simpatia acestora faţă de România, de libertate, independenţă şi suveranitate, pace şi bunăstare, bună convieţuire cu vecinii etc., afirmând că: 

• cei doi lideri au manifestat ,,înţelegere deplină pentru ţara noastră, pentru poziţia ei de astăzi şi pentru starea sufletească a poporului nostru în aceste vremuri grele” şi ,,s-au interesat cu vădită simpatie de toate aspectele vieţii noastre naţionale”;

• ,,prin contrast cu atâtea legende absurde şi interesante, libertatea noastră politică, precum şi independenţa noastră economică vor fi absolute în noul sistem sud-est european în devenire”;

• ,,România urmează să se organizeze singură în toate sectoarele sale economice, cu propriul său capital, cu proprii săi muncitori de toate specialităţile şi cu proprii săi tehnicieni, aceasta fiind însăşi condiţia unei dezvoltări din ce în ce mai frumoase a puterilor noastre naţionale”;

• ,,Puterile Axei nu au altă intenţiune decât de deveni clienţii noştri cei mai buni şi furnizorii noştri cei mai căutaţi”;

• ,,Grija de căpetenie a puterilor Axei este păstrarea păcii în Balcani şi în această grijă, cele două mari state, care stau astăzi în fruntea umanităţii, se întâlnesc pe acelaşi drum cu noi”;

• ,,Voim pace, dar pace cu dreptate românească”;

• ,,Guvernul crede şi afirmă, din propria sa iniţiativă... că a sosit momentul să facă odată mai mult dovada bunelor sale intenţii de convieţuire paşnică şi amicală cu vecinii săi”;

• ,,Guvernul ar dori să păşească, prin mijloace mai radicale, la rezolvarea definitivă a problemei minorităţilor prin... schimbul de populaţie”, care ar realiza ,,pentru fiecare ţară un grad de puritate etnică pe care întâmplările istoriei nu le-au putut niciodată produce”.

♦ Revoltaţi de conţinutul declaraţiilor făcute presei de Mihail Manoilescu s-au arătat a fi… chiar oficialii de la Budapesta, de vreme ce Carol al II-lea consemna în Jurnal, la 1 august 1940: ,,Ca evenimente importante este o notă de o obrăznicie nemaipomenită din partea ungurilor, în care zic că protestează împotriva declaraţiunilor lui Manoilescu, căci diferendul între noi nu este o chestiune de schimb de populaţie, ci una teritorială”.

♦ Semnificativă pentru modul de comportare a celor doi oficiali români la Roma, la 27 iulie 1940, este consemnarea făcută, în Jurnal, de Galeazzo Ciano: ,,Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase şi dezgustătoare. Au devenit cu toţii antifrancezi, antienglezi şi antigenovezi. Merg până la a le vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versalilles». Am o primă discuţie cu ei la Palatul Chigi şi le reamintesc cu o anumită brutalitate de politica lor trecută, ostilă ţării noastre”.


P.S. Postare se referă numai la contextul epocii! Concluziile aparţin cititorilor!

***

 

S-au scurs 131 de ani de la nasterea poetului DEMOSTENE BOTEZ


Demostene Botez s-a născut la 29 iulie 1893 în satul Hulub, din județul Botoșani. 


A fost fiul lui Anghel Botez, preotul satului și al Ecaterinei Botez, născută Chirica, fiică de preot. 


A urmat primele două clase la școala primară în satul natal. Este trimis apoi la școală la Botoșani în 1900, apoi la Iași.


 Studiile liceale le face mai întâi la un liceu particular, iar apoi la Liceul Internat din Iași, pe care îl absolvă în 1912. 


A urmat Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a obținut licența în drept în 1915. 


A început să practice avocatura la Iași, iar din 1934 la București. Până în 1950 a practicat avocatura în paralel cu activitatea literară. După 1950, a lucrat numai în domeniul literaturii și al publicisticii.


A debutat în literatură în 1911, cu o poezie publicată în revista ieșeană „Arhiva". Din 1921, a aderat de cercul de la revista „Viața românească", care i-a publicat o mare parte a creației sale. Debutul editorial a avut loc în 1918, cu volumul de poezii Munții, premiat de Academia Română.


A publicat multă literatura pentru copii și a desfășurat o bogată activitate de traducător[3].


Demostene Botez a fost o perioadă președinte al Uniunii Scriitorilor din România.[4] A fost membru al Partidului Muncitoresc Român.[5]


Demostene Botez este înscris pe baza cererii tatălui, ,,…om sever și închis într-un gând al său… inteligent, și un simț al realității și al vieții”(,,Memorii” D. Botez), în clasa I-a, ultimul din clasă, la Școala Hulub, în luna decembrie 1893, la șase ani și cinci luni , având ca învățător pe D. Lăzărescu. Trimestrul I nu este notat. Promovează primul din cei 9 elevi care au trecut clasa. Înscris în clasa a-II-a, la nr. matricol 60, pag.27 avem posibilitatea de a afla ziua nașterii, 2 iulie 1883, pe care o considerăm ca fiind cea autentică, deși în diferite lucrări de specialitate au fost veghiculate și alte date. Promovează clasa a-II-a tot primul, având înclinație pentru limba română, științe și alte discipline, după cum arată mediile sfârșitului de an școlar, prevestiind a fi un elev dotat, inteligent și silitor, confirmată de o strălucită carieră literară.


Urmează clasa a-III-a la Școala Marchian din Botoșani; clasa a -IV-a la Institutul Particular al profesorului Culian din Iași, după care își continuă studiile la Liceul Internat din Iași, unde va descoperi pentru tot restul vieții, înclinații asupra viitoarei activități literare de poet și prozator, ,,…un fel de epocă preliterară, cum o definește poetul, fără finalitate: temele școlii elementare de poezie”(,,Scrieri” D. Botez). Coleg cu frații Păstorel și Ionel Teodoreanu, de care va lega o mare prietenie, îi cunoaște pe străluciții profesori Garabet Ibrăileanu și Calistrat Hogaș.


După terminarea studiilor de drept în 1915 și a mobilizării din primul război mondial, se dedică avocaturii, dar care nu-i dădea satisfacția împlinirii, de aceea își găsește refugiu și liniștea în literatură. Primele poezii le publică în 1911 în revista ,,Arhiva” din Iași, prima ediție a revistei ,,Flacăra”, scoasă de C. Banu, ,,Convorbiri literare”, după care începe colaborarea permanentă la ,,Viața românească”. Din 1913 publică în ziarul ieșean ,,Opinia”, cronici la romanele franțuzești. Viața îi pare ca o cursă reciprocă, ,,…ca o vânătoare în care nu poți descifra care este vânătorul și care este victima, căci virtual fiecare poate să fie în mod egal și una și alta.”


Garabet Ibrăileanu, nașul literar al tânărului avocat, i-a prefațat placheta de debut editorial, ,,Munții” în 1918, o broșură cu șase poezii, inspirate din ,,…tragedia sufletului și a geografiei țării noastre…jalea străbunilor”, apărute în ziarul ,,Momentul”, datorită tensiunii patriotice a prevederii păcii de la Buftea. Cu aceste poezii a primit premiul literar al Academiei Române pe baza referatului lui Duiuliu Zamfirescu.


„Nu am învățat poezia de la Mallarme sau de la Baudlaire, afirmă Demostene Botez, „ ea a izvorât din mijlocul țăranilor, din filozofia vieții moldovenești, de la Molocea, de la Tizu, de la Grădinaru din satul Hulub, pe care zadarnic îi veți căuta prin encicloprdiile literare” .


În 1920 tipărește primul volum de versuri, ,,Floarea Pământului”la Editura ,,Viața românească „ din Iași.


Pendulând între întuneric și lumină, depresie și bucurie, tristețe provincială, egocentrism și evadare, la remarca mentorului său, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, realizează ,,… ieșirea din el însuși”:


,,Vers smuls din mine, eu te vreau bătut,


ca ritmul unui puls de om în mers,


ca viața însăși clocotind în mers,


ca pasul vremii care s-a născut” (Arta poetică)


Scrie poezii, ,,…esența din sufletul și ființa mea” nuvele, publicistică la mai multe ziare și reviste ale vremii, fiind primit cu simpatie de Tudor Arghezi și Teodorescu Braniște.


Copilăria și vacanțele și le-a petrecut în satul natal Hulub, locul ce-i va marca veșnicia, ,,…am fost tot timpul elevul țăranului din satul meu natal, al căror chipuri supte și cătrănite le purtam în ochi”.


După pierderea tatălui, printr-o întâmplare stupidă, cursul vieții tînărului Demostene se va schimba: ,,N-am mai putut ține casa părintească… S-a înstrăinat astfel și cuibul copilăriei, esența vieții mele”.


Vacanțele și le petrece la mănăstiri, în excursii în țară, în Deltă sau în jurul Bucureștiului, însoțit de Sadoveanu sau colindând ținuturile dintre M. Nordului, M. Baltică până în Egipt.


,,…Sunt ca un puf de păpădie


Pe care-l poartă veșnic vântul


…Pământul nu mă mai cunoaște


Nici țarina nu mă mai știe” (Deznădejde)


În ultimul sfert de veac al activității sale, a scris literatură pentru copii, cu un bogat conținut educativ, ce se răsfrânge ,,ca-n apa lacului poeziile acestui veac”:


,,Și-am învățat așa din grâu din pom,


Și care-i rost-u lume a fiecărui,


Și știu acum că rostul tău de om


E să te-mparți la oameni să te dărui”


(Poem pedagogic)


Activitatea literară a lui Demostene Botez cuprinde:


Volume de versuri: ,,Munții”(1918), , Floare pământului”(1920), ,,Povestea omului”(1924), ,,Zilele vieții”(1927), ,, Cuvinte de dincolo”(1934), ,,Povestea greierului” ,,Lanterna magică”, ,,Floarea soarelui,” ,,Carnet”, ,,Oglinzi”etc.


Nuvele: ,,Roman perpetuu”, ,,Dumnezeu”, ,,De dincolo”, ,, Obsesia”, ,,Domnul Leon”, ,,Tramvaiul de noapte” etc.


Romane: ,,Ghiocul”, ,,Înălțarea la cer”, ,,Bucuria tinereții”, Oameni de lut” etc.


Jurnale: ,,În căutarea mea”, ,,Curcubeu peste Dunăre” etc.


Activitatea publicistică de peste șase decenii a lui Demostene Botez cuprinde trei etape.


1911-1913, colaborarea la ,,Arhiva”, ,,Viața românească”, ,,Convorbiri literare”, ,,Teatrul”, ,,Flacăra”, ,,Cronica” ,,Momentul”, ,,Facla” etc.;


În perioada interbelică, Demostene Botez a avut o activitate prolifică, numele său fiind întâlnit mai în toate publicațiile vremii: ,,Însemnări literare”, ,,Viața românească”, ,,Dreptatea”, ,,Lumea”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,Reporter”, ,,Convorbiri literare”, ,,Adevărul”,,,Clopotul”, ,,Cuvântul liber” etc.șe regăsesc în volumul, ,,Comedia umană” publicat în 1940 la Editura SOCEL.


După cel De-Al Doilea Război Mondial colaborează la ,,Scânteia”, ,,România literară”, ,,Luceafărul”, ,,Viața românească” ( al cărui director este din 1964, și până în martie 1973, data morții sale), ,,Gazeta literară”, ,,Iașul literar”, ,,Tânărul scriitor”, ,,Gazeta”, ,,Contemporanul”, ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica” etc.


Scrie două volume de memorii; ultimul apare postum.


Pentru activitatea literară apreciată de contemporani, din 1963 devine Membru corespodent al Academiei Române, iar în anii 1964-1965 este ales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.


Cu ocazia împlinirea a 75 de ani este sărbătorit în 1968 de Academia Română. Mai revine pe locurile natale, mult îndrăgite pentru a se reculege la mormântul tatălui său, de lângă biserica pe care ctitorit-o (15 iulie 1889-21 mai 1891) și pentru a vedea satul, casa și a sta de vorbă cu localnicii.


Retoric poetul se întreabă: Ce-am făcut? Și ce-am lăsat clipei viitoare?


,,Eu n-am sădit în preajmă-mi nici un pom,


nici glia strămoșească n-am arat,


dar mi-am plinit destinul meu de om,


dacă-ntr-un an, cândva, îndepărtat


pe urma s-a mai găsi un tom


în care veacul acesta l-am cântat”


Poeziile, ca oricare artă, corespund unei epoci, spune autorul, ,,… așa se și explică faptul că unii poeți sunt dați uitării, un timp și apoi revin pe primul plan, de parcă de nici n-ar fi fost cunoscuți până atunci”


Casa în care s-a născut și a copilărit Demostene Botez, ,,…situată pe o muchie de deal, cu o vedere largă peste Valea Jijiei, de-a lungul cursului ei și de cealaltă parte, până la încălcirea neagră a unei păduri pe culmea din față” se păstrează și astăzi; a fost cumpărată de preotul Hrușcă, acesta vânzând-o unei familii din sat. Grajdul și foișorul din livadă, în care Anghel Botez găsea un loc de reculegere, au dispărut cu timpul.


La 3 iulie 1983, o comisie din Iași, formată din oameni de cultură, în frunte cu reputatul profesor Constantin Ciopraga a venit la Hulub pentru a evoca în fața sătenilor care l-au cunoscut, personalitatea concetățanului lor și a fixa o placă comemorativă pe casa în care s-a născut Demostene Botez.


Publicist


A desfășurat activitate ziaristică la Cronica, Arena și Momentul.


Scriitor


Volume publicate antum:[7]


Munții, 1918

Floarea pământului, 1920

Povestea omului, 1923

Zilele vieții, 1927

Ghiocul (roman),1931

Cuvinte de dincolo, 1934

Inălțarea la cer, (roman), 1937

Obsesia, 1946

Oameni de lut, (roman), 1947

Floarea soarelui (versuri), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1953

De azi și de demult, 1955

Versuri alese , Editura de Stat pentru literatură și artă, 1955

Oameni în lumină, (versuri), 1956

Picu și Gheorghiță, 1956

Bucuria tinerții (roman), Editura Tineretului, 1957

Prin ani (versuri scrise intre anii 1945-1957), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1958

Lanterna magică, 1959

Scriitor, carte, cititor (critică și istorie literară) Editura: Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii, 1961

Carnet (Versuri), 1961

Poezii Editura Tineretului, 1961

Hoinăreli prin natură, 1961, 1965, 1972

Sfredeluș, 1962

Noaptea luminată (Nuvele și povestiri), Editura pentru literatură, 1962

Prin U.R.S.S, Colecția În jurul lumii, Editura Tineretului, 1962

Amintiri despre oameni și religie, Editura Științifică, 1963

Șantier, 1964

Der Bauplatz (Șantier), traducere germană de Franz Johannes Bulhardt, Editura Tineretului, 1963

Epitunk (Șantier), traducere maghiară, 1963

Oglinzi (versuri), Editura pentru literatură, 1963

Document (nuvele), Editura Tineretului, 1964

Povestea greierului, 1964

Legszebb - versei, (versuri) Editura Ifjusagi Konyvkiado, 1964

Însemnările lui Andrei Chirică, (povestiri), Editura Tineretului, 1964

Chipuri și măști, (Articole. Note de călătorie), Editura pentru literatură, 1965

Povestea greierului, 1965

În fața timpului, 1967

Aproape de pământ (Versuri), Editura pentru literatură, 1968

Oameni de lut (roman), Editura pentru Literatură, 1968

Fapte diverse, Editura pentru literatură, 1969

Povestea Mărgicăi, 1970

Memorii, vol. 1, Editura Minerva, 1970

Memorii, vol. 2, Editura Minerva, 1970

Na greu' pământului(poezii), Editura Cartea Românească, 1970

Scrieri, Editura Minerva, 1971

Patria și oamenii ei (versuri), Editura Eminescu, 1972

Patriei, 1972

Ghiocul; Înălțarea la cer, 1973

Obsesia; Oameni de lut, 1973

Tramvaiul de noapte, (nuvele), Editura Cartea Românească, 1973

Traducător

Gustave Flaubert, Doamna Bovary : (moravuri de provincie), traducere Demostene Botez, 1) RAO clasic, 1995; 2) Grupul Editorial Art, 2006, ISBN 973-7678-19-2

Decorații

Ordinul Muncii cl. I (1963)[8]

titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[9]

medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[9]

duminică, 28 iulie 2024

***

 Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;

Mă cunoșteau vecinii toți –

Tu nu m-ai cunoscut.


La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nțelegea –

Tu nu m-ai înțeles.


De câte ori am așteptat

O șoaptă de răspuns!

O zi din viață să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;


O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, și să mor.


Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;


Ai fi trăit în veci de veci

Și rânduri de vieți,

Cu ale tale brațe reci

Înmărmureai măreț,


Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.


Căci te iubeam cu ochi păgâni

Și plini de suferinți,

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinții din părinți.


Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeță capul tău

Se-ntoarce în zadar,


Căci azi le semeni tuturor

La umblet și la port,

Și te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.


Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt,

Și noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...