***

 CO(RECT)ITUDINEA POLITICĂ

Venită în lume ca un guturai, corectitudinea politică s-a transformat într-un cancer cu metastaze.

Pornită din mințile celor mai de seamă frustrați, ajunși în posturi de decizie, dar incapabili să-și accepte și gestioneze complexele de inferioritate, corectitudinea politică este ultima lovitură de baros dată în capul normalității, așa cum a lăsat-o Dumnezeu pe lumea asta.

Cum să îi spui albului altfel decât alb și negrului altfel decât negru?

Cum să îi spui Eufrosinei, care are 1,60 și 120 de kg, că e grațioasă?

Sigur că nu o să îi spui că e grasă, pentru că te oprește banalul bun simț.

Sigur că o să o accepți și o să încerci să îi faci viața ușoară.

Dar, ea se simte și se identifică drept lebădă gingașă și își dorește să performeze la Moulin Rouge.

Și, ce să vezi, corectitudinea politică o va duce acolo unde își dorește, altfel Moulin Rouge va plăti despăgubiri pentru discriminare 1000 de ani.

În 10 ani, medicul de familie nu va mai avea voie să îi spună că obezitatea o va duce la diabet și boli cardiovasculare pentru că diversitate, pentru că incluziune, pentru că nu adevăr, da minciună. 

Aglae, care toată viața ei a lucrat la birou, va dori, la un moment dat, să devină polițist, pentru că a văzut de 10 ori ”Lege și ordine” și ”NCIS”.

Nu contează că nu poate urca nici până la etajul 2 fără tub de oxigen, căci nu a făcut niciodată sport, nu contează că leșină când vede sânge.

Ea asta vrea, iar societatea îi spune, da, tu poți.

Nu o primiți? Va da în judecată MAI, Poliția, Guvernul, NASA și va câștiga, pentru că diversitate, incluziune.

Ce vină are Joe cel alb că strămoșii vecinului Jimmy, cel negru, au fost sclavi acum 200 de ani?

Nu contează, trebuie să îngenuncheze și să își ceară iertare, altfel va fi exclus din societate.

Imbecilitatea tinde să egaleze toxicitatea dictaturilor care au devastat lumea și, în curând, o va depăși.

Milioane de oameni văd ridicolul, intuiesc pericolul, dar preferă tăcerea excluderii.

Am râs la început, azi avem grimase, mâine ne vom cere iertare că suntem albi, heterosexuali și ne îmbrăcăm normal.

Corectitudinea politică e forma cea mai perversă a ipocriziei și minciunii, cel mai mare pumn în gura omenirii, calea sigură spre dictatura anormalului.

Libertatea de exprimare tinde să devină un moft, iar libertatea de gândire va fi un lux.

Cândva cântam că țara te vrea prost.

Azi, planeta te vrea un tembel aservit, capabil să mănânce carne artificială și unt din vânt, bun de cărat doar la festivaluri și petreceri cu roabe de șampanie, consumator de droguri, că doar așa te pot ține mut și fericit.

Problema nu e asta, ci faptul că, prin tot ceea ce face, corectitudinea politică, devenită lege absolută și universală, veritabilă constituție planetară, va transforma toate anomaliile și devianțele în firesc, deși nu e prea corect să îl ții închis la Jebel pe ăl de se crede Napoleon, dar să îl premiezi pe cel ce se simte pisică sau se însoară cu el însuși....

În acest ritm, pentru că asta se urmărește, în 50 de ani, urmașii copiilor abuzați de azi vor fi puși să îngenuncheze în fața succesorilor pedofililor, cerându-și iertare pentru discriminarea prădătorilor sexuali, sub motto-ul  ”a fost doar un mic act sexual cu un copil, ce atâta zarvă....”

Lumea, așa cum o știm, dispare sub ochii noștri, în tăcerea asurzitoare a oamenilor normali.

Cărțile sunt arse, tablourile sfârtecate, bisericile sunt transformate în bordeluri, copiii sunt învățați să facă fericiți perverșii care ne conduc.

Toată lumea tace și se teme că nu va mai primi like-uri dacă spune ce gândește și, mai ales, dacă își mărturisește credința în bine, frumos, firesc.

În Dumnezeu.

Planeta va deveni un lagăr al deviaților, fără reguli și fără norme, paradis al libertății satanice, fără cale de întoarcere.

Bine că murim.....

***

 Copile, să nu-mi uiți cuvântul!

de Petre Poștașu'

Copilul meu, privesc de vreme multă

Cum crești și-aproape ești bărbat ca mine!

Așează-te o clipă și m-ascultă

Căci, iată, viața strigă după tine!

Vreau să m-asculți și vreau să iei aminte,

Că viața nu-i doar curtea casei tale;

Vei întâlni de astăzi înainte

Și bun și rău, copilule în cale.

Să simți pământul, calcă-l nu-l atinge!

Privește-n jur la tot ce te-înconjoară

De-i drumul greu și lung, tu nu te plânge,

Nici nașterea ta ieri, n-a fost ușoară!

Că azi trăiești, sărută-i mamei mâna,

Privește ochii ei adânci de mamă,

Gândește-te că ea întotdeauna,

Iubindu-te, a-nvins și greu și teamă!

Și dacă vrei să vezi mai bine lumea,

Rămâi în spate, ca s-o poți cuprinde,

Fii tu acel copac căruia culmea

I-arată zarea, cât de mult se-ntide!

Ucide răul, când se infiripă,

Fii blând și lin ca vântul primăverii

Ce suflă într-a şoimului aripă,

Pe boltă sus, la ceasul înserării,

Fii răbdător ca el dar fii și iute,

Cum e, asupra prăzii cand coboară

Și nu călca pe drumurile scurte,

Că n-au a-ți lua din spate, vreo povară.

Nu căta omul după buzunare,

Nu-ntrezări tot timpul doar foloase,

Că nu întotdeauna pomul mare

Îți dăruiește fructele frumoase.

Fă lucrul bun, atunci când se cuvine,

Deschide ușa celui care bate,

Fii fericit că soarta pentru tine,

A pus pe masă coșul cu de toate!

Și-acuma du-te, du-te și trăiește,

E timpul tău, cutreieră pământul,

Găsește-ți fericirea și iubește

Dar nu-mi uita, cât vei trăi, cuvântul!

***

 Copacul Cunoașterii Comprehensibil

Cunoștința regală în Conceptualismului 

Călit: Universalitatea infinitezimal înfocat

Informează un potențial  posibili : că Singularul

Principal al misteriosului semnificativ 

Denotă considerarea unui SyncMaster

Vâltorii reconstrui peste Renașterea anilor. 

Semn al Tim arena Constelației simetriei.        Materiei cantități neânchipuit -- Iubirii Poe 

Întinsă în necuprinsul nepătruns. 

În re cantitativ structurilor superbele.  Cercurilor perfecționist Ridicare Excel 

Știută :prășind splendoarea perspectivelor 

Duioșie imensitatea cast Demonstrația. 

Înspre Beția binecuvânta perfecționist: Ridicare Esențialmente seva discretă. 

Cunoaștere infinitezimal coloanelor :

Unicitatea Act cogitus este coprezent în Cercurilor Creația de stabilității. Comprehensibil în progresie a Iubirii IMPRESĂ a deplinătatea B : noțiunea virtuții 

Își este Universallum și sinderez echivalează 

Habitudine cogitus  țâșnește impetuos  SyncMaster Socrate: că suntem preemțiune în re re. 

Paradoxurile logico misteriosul Psihologiei: Datorită principiului prim stil de viață. 

În Renaștere SyncMaster vâltorii SUMMUM 

Logicii perspectiv își proiectează unitatea 

Unităților substanței :

Arătătorul senzual munte vârtej Fulminare 

Demonstrația ca întreg plină de Subliminalul. 

Accederea unei Astră constant este  un 

Cuvânt Cheia :  al Singularul care combină Realității de Construcției Venus Excel se 

Rezistenței în progrese de Corabie. Stă în

Lacrimilor Constelației simetriei SyncMaster 

Spațiu albastru cu o imagine falsă pentru 

Stările minții în  NOM :ca pulsații Meta Venus. 

Copacului Cercurilor Cunoașterii Coroană :

Argumentelor antinomiilor cum se Ridică 

Lângă Indestructibilii. Impex metafora superiorității cât un Mate concretizează 

Curentului Literelor și afect al Competiției. 

Demonstrând Evoluția Virtuții Eternă  se 

Rezistenței robustețea influentă și Poe 

Beatitudinea germinativ Singularul în 

Principiul contradictoriu :Virtutea își este o

Binecuvântarea unitară să se întindă spre 

Strălucire cu vâltori de avalanșe ouă! 

Binecuvântarea unitară să fie conformității 

Cu habitudine cogitus! 

8. 07.2024 

Elena Luminița Tudor 

România RO 

Roata de Jos, Giurgiu

***

 

Balada motanului, de Nichita Stănescu

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi, 

cu gheare şi musteţe lungi, 

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. 

La ora când târâş-grăpiş

zăpada nopţii se adună

eu, cocoţat pe-acoperiş, 

să urlu a pustiu la lună. 

Şi-atuncea, şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine

şi să mă-njure surd, de Domnul, 

că le-am stricat, urlând, tot somnul. 

De sus, din vârful săptămânii, 

să le rânjesc urlat, scârbos:

iubesc doar locul nu stăpânii, 

precum fac câinii pentr-un os. 

Şi iarăşi şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine, 

iar eu să urlu, urlu-ntruna

atât cât n-o apune luna. 

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi, 

cu gheare şi musteţe lungi

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. 

Când zorii ziua o deznoadă

să mă tot duc, să mă tot duc

şi tinicheaua prinsă-n coadă

s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc. 

Jegos şi obosit, apoi, 

cu maţele în liturghie, 

să mă adun, să mă-ncovoi

prin albiturile-n frânghie. 

Ca-n faţa unui şobolan

spinarea să mi-o fac colan

să scuip, să scuip şi-n urmă iar

hai-hui să plec pe străzi, hoinar. 

Pisicile de prin vecini

să le gonesc pe la pricini, 

să-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. 

Iar când o fi uitat să mor

la cârciuma din mahala

sorbită-n calea pumnilor

posircă acră viu să stea. 

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort

hai, pune-mi-te iar pe danţ... 

te uită... zace colo-n şanţ

motanul mort, motanul mort... "

11 august 1955

Nichita Stănescu, zeul mistuit de muze!

Pe data de 13 decembrie 1983, la Spitalul Floreasca, se stingea din viaţă Nichita Stănescu, în urma unei crize hepatice.  Rolul lui Nichita în cultura română a fost recunoscut târziu. În anul 1990 este ales post-mortem membru al Academiei Române dar o vorbă din popor spune că ,,mortul, odată îngropat, nu-l mai poţi aduce înapoi“. Nichita a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a dat limba română, căreia poetul îi pusese eticheta de ,,dumnezeesc de frumoasă“. Nichita Stănescu a fost liderul poeziei moderniste sau neo-moderniste româneşti ai anilor 1960-1970 şi unul dintre cei mai mari scriitori din Istoria Literaturii Române. A fost unul dintre maeştrii inovaţiei lingvistice şi poetice.

     ,,Din fiecare poet important rămân până la urmă în conştiinţa publică o anumită imagine, o tonalitate dominantă şi un stil. Imaginea cadru a lui Nichita Stănescu este a unui liric solar“ a spus scriitorul Daniel Cristea Enache. 

#teprovoclaocarte

***

 

Olivia Mary de Havilland s-a născut pe 1 iulie 1916 la Tokyo, în Japonia. Tatăl ei, Walter de Havilland, a fost profesor de engleză la Universitatea Imperială din Tokyo înainte de a deveni avocat, iar mama ei, Lilian Fontaine, a fost educată la Academia Regală de Artă Dramatică din Londra și a fost actriță de teatru. 

Sora mai mică a Oliviei, Joan, cunoscută mai târziu ca actrița Joan Fontaine, s-a născut cincisprezece luni mai târziu, pe 22 octombrie 1917.

Olivia a început să ia lecții de balet la vârsta de patru ani și lecții de pian un an mai târziu, a învățat să citească înainte de a avea șase ani, iar mama ei, care preda ocazional teatru și muzică, i-a dat lecții de dicție. 

Olivia De Havilland 

 și-a făcut debutul pe ecran în "Visul unei nopți de vară"

În septembrie 1937, de Havilland a fost selectata de șeful studioului Warner Bros., Jack L. Warner, pentru a o juca pe Maid Marian alături de Errol Flynn în Aventurile lui Robin Hood

La câteva zile după ce și-a terminat filmările pentru Pe aripile vântului, în iunie 1939, Olivia de Havilland s-a întors la Warner Bros. și a început să lucreze la drama istorică a lui Michael Curtiz, The Private Lives of Elizabeth and Essex, cu Bette Davis și Errol Flynn.

Actrița a devenit cetățean american pe 28 noiembrie 1941, cu zece zile înainte ca Statele Unite să intre în Al Doilea Război Mondial. În mai 1942, Olivia s-a alăturat Caravanei Victoriei de la Hollywood, într-un turneu de trei săptămâni care a strâns bani prin vânzarea de obligațiuni de război. 

Pe 26 august 1946, s-a căsătorit cu Marcus Goodrich, un veteran al Marinei, jurnalist și autor al romanului Delilah, cu care va avea un băiat, pe Benjamin, născut pe 27 septembrie 1949. După nașterea copilului, Olivia de Havilland va renunța temporar la carieră pentru a se ocupa de fiul ei, explicând mai târziu că a deveni mamă a fost o "experiență transformatoare".

În 1950, familia s-a mutat la New York, unde ea a început repetițiile pentru Romeo și Julieta la Teatrul Broadhurst. Căsătoria cu Goodrich, care era cu 18 ani mai în vârstă, nu mergea însă prea bine. În august 1952, Olivia a depus actele de divorț și a plecat la Paris, iar în aprilie 1953, la invitația guvernului francez, a mers la Festivalul de Film de la Cannes, unde l-a întâlnit pe Pierre Galante, redactor executiv la revista Paris Match. 

Cei doi s-au căsătorit pe 12 aprilie 1955, în satul Yvoy-le-Marron, și s-au stabilit într-o casă cu trei etaje lângă parcul Bois de Boulogne, în arondismentul 16 din Paris. În același an, Olivia a revenit pe ecran în That Lady.

Pe 18 iulie 1956 a născut cel de-al doilea copil,  pe Gisèle Galante. Cuplul s-a separat în 1962, dar cei doi au continuat să locuiască în aceeași casă încă șase ani pentru a-și crește fiica împreună. Apoi Galante s-a mutat peste drum și au rămas apropiați, chiar și după finalizarea divorțului în 1979. Actrița a avut grijă de el în timpul perioadei în care Pierre se lupta cu cancerul pulmonar. Gisèle Galante a studiat dreptul și a lucrat apoi ca jurnalistă în Franța și Statele Unite. 

La începutul anului 1962, Olivia de Havilland a călătorit la New York și a început repetițiile pentru o piesă de teatru, A Gift of Time, a lui Garson Kanin și în același an a publicat și prima sa carte, Every Frenchman Has One,  volum care a devenit rapid un bestseller.

Pe 17 noiembrie 2008, la vârsta de 92 de ani, actrița a primit Medalia Națională a Artelor, cea mai înaltă onoare conferită unui artist individual în numele poporului american, premiul fiindu-i oferit de președintele George W. Bush, iar pe 9 septembrie 2010, a devenit Cavaler al Legiunii de onoare, distincția fiindu-i acordată de președintele Nicolas Sarkozy, care i-a spus: "Onorezi Franța pentru că ne-ai ales pe noi".  În iunie 2017, cu două săptămâni înainte de împlinirea a 101 ani, actrița a fost numită Comandant al Ordinului Imperiului Britanic, cu ocazia zilei de naștere a reginei Elisabeta a II-a. 

Olivia de Havilland a murit din cauze naturale în somn, la domiciliul său din Paris, pe 25 iulie 2020, la venerabila vârstă de 104 ani.

***

 

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte:abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt:mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag;m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc;totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput:n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi:am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.

Şi acum vă zic rămas bun pe veci:de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn:dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.(…)

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.

Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

***

 ,,Cum arată ziua unui român obişnuit?  🤔😁

Se trezeşte de dimineaţă din cauza unor bubuituri: 

se crapă de ziuă!

O caută pe nevastă-sa prin pat şi n-o găseşte: o furase somnul!

Se duce la baie şi se uită în oglindă, dar oglinda se face ţăndări: aruncase doar o privire!

Se uită într-un ciob de oglindă şi se vede tot tăiat pe faţă: îl tăia pişarea!

Pleacă la serviciu şi pe drum vede două tipuri de oameni: unii care scădeau în înălţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul).

Ajunge la serviciu şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan: purtau

discuţii la nivel înalt!

La un moment dat, se dezlipesc şi cad toţi deodată: căzuseră de comun acord!

Se enervează şi pleacă de la serviciu.

Pe drum, îl vede pe unul lipit de asfalt şi vreo doi care trăgeau de el să-l dezlipească: era sărac lipit pământului!

Mai încolo, îl vede pe altul căruia îi cădeau urechile, nasul, ochii: era putred de bogat!

Se hotărăşte să se sinucidă şi se aruncă de pe un pod în apă, apele se dau la o parte şi cade pe uscat: nu era în apele lui!

După aceea, se hotărăşte să se îmbete; merge într-un bar, dar intră acolo cu capul tăiat în două: făcuse cum îl tăiase capul!

Mai apoi se auzi o bubuitură: căzuse seara!"

Via Genovica