luni, 22 iulie 2024

***

 10 lucruri pe care nu le ştiai despre Ernest Hemingway

De-a lungul vieţii, Ernest Hemingway, nascut pe 21 iulie 1899 (d. 1961), a pescuit cu mare plăcere peştii-spadă, a iubit la nebunie pisicile polidactile şi a transformat un pisoar într-o fântână artizanală. Este autorul unor romane celebre precum „Bătrânul şi marea“, „Grădina Raiului“ sau „Dealurile verzi ale Africii“, a obţinut Premiul Pulitzer în 1953 şi Nobelul în 1954, fiind unul dintre cei mai important şi influenţi prozatori ai secolului XX.

Felul în care a ales să trăiască, dincolo de literatură, a fost de asemenea inedit. Şi nici moartea lui nu a trecut neobservată – nu l-a omorât nimic, nici numeroasele afecţiuni, boli şi accidente, ci propria lui mână, apăsând pe trăgaci.

A fost un spion KGB ratatÎn ultimii ani de viaţă, Ernest Hemingway devenise paranoic şi credea că autorităţile de la FBI sunt pe urmele sale. El a fost supus mai multor terapii cu electroşoc, în 1960, la recomandarea medicului personal. Mai târziu s-a descoperit că Hemingway chiar fusese supravegheat, fiind pus sub urmărire de Edgard Hoover (primul director FBI).

În 2009, apariţia volumlui „Spies: The Rise and Fall of the KGB in America“ aduce dovezi pentru care FBI a fost îndreptăţit să-l urmărească pe Hemingway, deoarece scriitorul se afla pe lista agenţilor KGB din America. Pe baza unor însemnări ale unui ofiţer KGB care a avut acces la arhivele ruseşti din perioada lui Stalin, cartea arată că autorul american a fost recrutat în 1941, înainte de a face o călătorie în China, primind porecla „Argo“.

Potrivit documentelor sovietice, Hemingway s-a întâlnit cu agenţii ruşi în anii 1940, în Havana şi în Londra, „exprimându-şi dorinţa de a-i ajuta“. În final, s-a dovedit că scriitorul american nu le-a fost de prea mare ajutor sovieticilor, deoarece nu le-a servit niciun fel de informaţie politică şi nu a depus niciodată „muncă practică“. În 1950, „Argo“ nu mai era un om activ al ruşilor. Unii spun că escapadele lui Hemingway ca spion KGB a fost mai degrabă un pretext pentru a căpăta inspiraţie artistică. Alţii spun că paranoia de care suferea şi din cauza căreia credea că este urmărit de FBI a fost şi motivul pentru care şi-a pus capăt zilele.

A luat un pisoar din baia barului preferat şi l-a montat în curtea casei

Nu este un secret că lui Hemingway îi plăcea băutura foarte mult. În momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe's, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Motivul pentru care a făcut asta? Şi-a băut atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea. Pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care se adapă pisicile lui Hemingway.

A avut o pasiune neobşunită pentru pescuit şi urmărirea submarinelor

Ernest Hemingway folosea o armă împotriva rechinilor pentru a-i ţine departe de peştii-spadă, care erau captura lui preferată. În 1938, scriitorul a dobândit un record mondial prin cei şapte peşti-spadă capturaţi într-o singură zi. De asemenea, Hemingway a petrecut o perioadă considerabilă de timp, din vara anului 1942 până la sfârşitul lui 1943, pe o barcă de pescuit realizată din lemn.

S-a plimbat pe apele în zona de nord a Cubei, „vânând“ submarinele naziste cu echipamente de identificare a direcţiei, precum şi cu arma folosită pentru a alunga rechinii şi cu grenade de mână.

A supravieţuit antraxului, malariei, pneumoniei, hepatitei, cancerului de piele, diabetului, accidentelor de avion, rupturii de splină, fracturii de craniu şi de vertebre...

În final, s-a dovedit că singurul lucru care l-a putut omorî pe Hemingway a fost chiar el însuşi. În 1954, scriitorul american a trecut prin două accidente succesive de avion care i-au adus vătămări aproape fatale. Se afla în Africa, împreună cu soţia sa, Mary, când au pornit într-un zbor de agrement, drept cadou de Crăciun pentru Mary.

Avionul s-a prăbuşit, iar Hemingway s-a ales cu o rană la cap, în vreme ce soţia lui a avut două coaste rupte. A doua zi, în timp ce se pregăteau să zboare spre Entebbe (Uganda), unde urmau să primească îngrijiri medicale, avionul a explodat chiar înainte de decolare. Scriitorul a suferit mai multe arsuri, dar şi o comoţie cerebrală destul de serioasă. Când au ajuns în Entebbe, presa locală relata deja povestea morţii lui Hemingway.

S-a sinucis cu arma preferată

Există două presupuneri cu privire la modalitatea în care s-a sinucis autorul american: fie şi-a pus cele două ţevi ale armei în gură, aşa cum le-a arătat cândva unor prieteni, pe când se afla în locuinţa sa din Cuba („Uitaţi, aşa o să fac... Cerul gurii este cea mai moale parte a capului“), fie şi-a trans un glonţ în frunte, chiar deasupra ochilor. Indiferent cum şi-ar fi plasat arma-cumpărată de la Abercrombie &Fitch şi folosită anterior pentru a împuşca porumbei – după ce a apăsat trăgaciul, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1961, rezultatul a fost devastator:sânge, creier, oase, dinţi, carne şi păr, împrăştiate peste tot în foaierul casei sale din Ketchum, Idaho.

Şi-a zburat creierii, literalmente. Hemingway fusese acaparat de depresie, nesiguranţă şi alcoolism, care-l chinuiseră timp de decenii. În loc să-şi încheie viaţa în deplină împlinire literară, militară şi sportivă, precum şi în lumina numeroaselor mituri create în jurul propriei persoane, sinuciderea sa a fost un contrapunct pentru celebrarea perpetuă a unui om recunoscut, atunci şi acum, drept cel mai influent – şi mai imitat, totodată – prozator al secolului XX.

A condus un grup francez în războiul contra naziştilor

Tânărul soldat Ernest Hemingway Hemingway a fost corespondent de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El a declarat totuşi că singura contribuţie în contextul războiului a fost în materie de sfaturi şi că titulaturile care i s-au adus au fost simple dovezi de afecţiune din partea soldaţilor. Potrivit declaraţiei scriitorului, a fost primul care a pătruns în Paris, împreună cu unitatea sa, după eliberare şi au cucerit Hotelul şi Barul Ritz de sub ocupaţia nazistă, cu o zi înainte ca forţele Alianţei libere să pătrundă în oraş.

Pisicile cu şase pernuţe, marca lui Hemingway

Casa lui Hemingway din Florida este locuită de 50 de pisici Un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe. Din acel moment, scriitorul a devenit cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe.

Verdictul asupra mărimii organului genital al lui Fitzgerald? „În limite normale“

După ce Zelda Fitzgerald i-a spus lui Scott că penisul lui nu ar putea face nicio femeie fericită, Hemingway a vrut să verifice acest lucru. I-a spus că totul este în regulă cu mărimea organului său genital. „Te priveşti de sus în jos şi de aceea pare scurt“, i-a explicat Hemingway lui Scott Fitzgerald, în romanul „Sărbătoarea continuă“.

Fratele său a fondat o comunitate din şapte persoane, locuind pe o plută

Formaţiunea creată de fratele lui Hemingway, Leicester, în 1964, se numea The Republic of New Atlantis şi era alcătuită din şapte persoane care locuiau pe o plută realizată din oţel şi bambus, ancorată în apele Mării Caraibilor. Mica lor comunitate avea monedă, timbre şi constituţie proprii.

A fost distrusă doi ani mai târziu într-o furtună tropicală. În 1982, Leicester s-a sinucis, la fel cum au procedat Ernest Hemingway însuşi, dar şi sora, tatăl, bunicul şi nepoata lui.

Există o comunitate a celor care seamănă cu Hemingway

Heminglookalikes.com este o grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american. Toţi participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic sunt organizate întâlniri cu toţi membrii şi anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui He mingway.

Sursa: adevarul.ro

***

 Legendara Lee Miller a murit pe 21 iulie 1977...

 Fascinanta viața a unei femei fotograf care a fost corespondent de război, model pentru revista Vogue, s-a pozat în cada lui Hitler și a cunoscut-o pe regina-mamă Elena a României

Elizabeth Lee Miller s-a născut pe 23 aprilie 1907, în Poughkeepsie, New York, fiind fiica lui Theodore și a Florencei Miller. Tatăl ei era de origine germană, iar mama de origine scoțiană și irlandeză și a doi frați, Erik și John. Fetița a fost preferata tatălui, fotograf amator, care o punea deseori să-i pozeze. 

Pe când avea șapte ani, Lee a fost violată de un prieten de familie și infectată în urma acestui contact sexual cu gonoree.Tratamentul a durat aproape doi ani și a fost traumatic și invaziv pentru micuță, doctorii și familia fiind siguri că medicamentele îi vor provoca infertilitatea la maturitate. 

Copila a suferit o traumă psihologică majoră, a devenit o inadaptată, iar acest lucru a avut consecințe asupra educației ei, fiind expulzată din aproape toate școlile pe care le-a urmat în timp ce locuia în Poughkeepsie. În 1925, la vârsta de optsprezece ani, tânăra s-a mutat la Paris unde a studiat arta luminii și a costumelor și a luat lecții de design la Școala de scenă Ladislas Medgyes. A revenit la New York în 1926 și s-a implicat într-un program de teatru experimental la Vassar College, apoi s-a înscris în Art Students League din Manhattan, pentru a studia desenul și pictura.

În vârstă de 19 ani, în timp ce traversa o stradă din Manhattan, a fost oprită de Condé Nast, editorul revistei Vogue, care i-a propus o colaborare.  Astfel Lee și-a început cariera de model; apărând cu o pălărie albastră și perle într-un desen realizat de George Lepape pe coperta celebrei reviste Vogue pe 15 martie 1927, iar figura ei a fost catalogată de Edna Woolman Chase, redactorul-șef al lui Vogue, ca reprezentativă pentru "fata modernă a Americii anilor '20".

Pentru următorii doi ani, Miller a devenit unul dintre cele mai căutate modele din New York, pozând pentru cei mai cunoscuți fotografi ai epocii - Edward Steichen, Arnold Genthe, Nickolas Muray și George Hoyningen-Huene. O fotografie a tinerei a fost folosită pentru a face publicitate tampoanele igienice Kotex fără consimțământul ei, iar acest eveniment a determinat-o să renunțe la cariera sa de model. Lee a fost angajată în 1929 de un designer de modă pentru a realiza desene cu detalii de modele din picturile renascentiste, dar s-a plictisit de acest job și l-a abandonat în favoarea unei cariere ca fotograf. 

În 1929, Miller a plecat din nou la Paris pentru a-l cunoaște pe Man Ray, un celebru artist suprarealist și fotograf. Deși la început acesta i-a spus că nu o acceptă ca ucenică, Lee Miller a devenit curând modelul și colaboratoarea acestuia, dar și iubita și muza lui. În timp ce se afla la Paris, și-a deschis propriul studio fotografic și, împreună cu Ray, a redescoperit tehnica fotografică a solarizării. În cercul de prieteni ai tinerei Lee Miller se aflau Pablo, Paul Éluard și Jean Cocteau.

După ce l-a părăsit pe Ray, Lee Miller a plecat din Franța în 1932, a revenit la New York și a înființat un studio de fotografie, clienții ei fiind companii celebre precum BBDO, Henry Sell, Elizabeth Arden, Helena Rubinstein, Saks Fifth Avenue, I. Magnin and Co., și Jay Thorpe. Pe parcursul anului 1932, lucrările tinerei au fost incluse în expoziția Modern European Photography din New York și în expoziția Muzeului Brooklyn, alături de fotografi internaționali cu László Moholy-Nagy, Cecil Beaton, Margaret Bourke-White, Tina Modotti, Charles Sheeler, Man Ray și Edward Weston. 

În 1933, Julien Levy a organizat lui Miller singura expoziție personală din viața ei. Un an mai târziu, în 1934, Lee și-a abandonat studioul pentru a se căsători cu omul de afaceri și inginerul egiptean Aziz Eloui Bey, care venise în New York pentru a cumpăra echipamente pentru Căile Ferate Naționale Egiptene. Deși nu a lucrat ca fotograf profesionist în această perioadă, fotografiile pe care le-a făcut în timp ce locuia în Egipt cu Eloui, inclusiv Portretul spațiului, sunt considerate astăzi unele dintre cele mai marcante imagini suprarealiste ale artistei. 

Până în 1937, LeeMiller s-a plictisit de viața ei în Cairo. S-a întors la Paris, unde l-a cunoscut-o pe pictorul suprarealist britanic Roland Penrose cu care a început o relație. Patru dintre fotografiile ei - "Egipt", din 1939, "România", din 1938, "Libia", din 1939 și "Sinai", din 1939, au fost afișate la expoziția din 1940, Surrealism To-Day, găzduită de Galeria Zwemmer din Londra. 

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Miller locuia în Hampstead, la Londra, cu Roland Penrose. Deși prietenii și familia au rugat-o să se întoarcă în Statele Unite pentru a evita războiul, Lee a pornit într-o nouă aventură. S-a angajat ca fotograf oficial de război pentru revista Vogue, documentând operațiunea The Blitz, bombardarea continuă a Angliei de către Germania Nazistă în perioada 7 septembrie 1940 — 10 mai 1941. Lee Miller a a fost acreditată corespondent de război pentru Condé Nast Publications începând din decembrie 1942 și a făcut echipă cu fotograful american David E. Scherman. 

Artista a călătorit în Franța la mai puțin de o lună după Ziua-Z și a fost martoră la eliberarea Parisului, a asistat la bătălia din Alsacia și a surprins cele mai groaznice imagini ale lagărelor de concentrare naziste de la Buchenwald și Dachau. Fotografia lui Scherman care o înfățisează pe Lee Miller într-o cadă din apartamentul lui Adolf Hitler din Munchen este una dintre cele mai cunoscute imagini ale parteneriatul Miller-Scherman. Fiind unul dintre primii vizitatori care au ajuns în apartamentul secret al lui Hitler, Miller a recunoscut că a avut adresa aceea în buzunar ani de zile. După ce a făcut fotografia în cadă, Lee Miller a făcut o baie și a dormit în patul lui Hitler, avea să povestească mai târziu.

În această perioadă, Miller a fotografiat trupuri de copii decedați într-un spital din Viena, a surprins viața la țară din Ungaria postbelică și chiar execuția premierului László Bárdossy. După război, a continuat să lucreze pentru Vogue încă doi ani, devenind fotograf de modă și evenimente cu celebrități. În această perioadă a fost investigată de serviciul de securitate britanic MI5, sub suspiciunea că ar fi fost spioană sovietică. 

În 1946 fotografa a venit în România unde a realizat mai multe fotografii document. Portretul reginei-mamă Elena a României la Castelul Peleș realizat de către Lee Miller a fost publicat în Vogue în mai 1946, materialul despre România fiind un articol însoțit de zece fotografii excepționale reunite sub titlul "Romanian story". Pe regina Elena a descris-o ca fiind o femeie frumoasă, cu simțul umorului și cu o mare doză de farmec. 

După ce s-a întors în Marea Britanie din Europa centrală, Miller a început să sufere de episoade severe de depresie, ceea ce avea să se numească mai târziu tulburare de stres post traumatic (PTSD). A început să bea foarte mult și a devenit nesigură cu privire la cariera și viitorul ei. În 1946, a făcut o călătorie în Statele Unite împreună cu Roland Penrose și l-a reîntâlnit pe fostul ei iubit, Man Ray, în California. 

Când a descoperit că este însărcinată, Lee avea deja 40 de ani, a divorțat de inginerul egiptean Aziz Eloui Bey cu care rămăsese căsătorită legal și, pe 3 mai 1947, s-a căsătorit cu Roland. Fiul lor, Antony Penrose, s-a născut în septembrie 1947 și este astăzi fotograf și custode al impresionantei arhive a părinților săi.

În 1949, cuplul a cumpărat Farley Farm House în Chiddingly, East Sussex. În anii '50 -'60, Farley Farm a devenit un fel de Mecca artistică pentru artiști precum Picasso, Man Ray, Henry Moore, Eileen Agar, Jean Dubuffet, Dorothea Tanning și Max Ernst. Din când în când Lee mai făcea câte o ședință foto pentru Vogue, dar a devenit în timp pasionată de gastronomie. Mereu inovativă, artista s-a specializat în "mâncare istorică", dar imaginile din război, în special cele din lagărele de concentrare, au continuat să o bântuie și să îi provoace frecvente episoade de depresie.

Lee Miller a murit de cancer la Farley Farm House pe 21 iulie 1977, la vârsta de 70 de ani și, conform dorinței ei, a fost incinerată, cenușa fiindu-i împrăștiată în grădina din Farley. 

Arhivele Lee Miller conțin peste 60.000 de fotografii unice, cele mai multe alb-negru, dar și câteva color și înfățișează personalități și artiști, dar și imagini ale celui de-al Doi lea Război Mondial.

***

 Ionel Fernic, autorul nemuritoarei romanțe “Iubesc femeia” a decedat pe 22 iulie 1938, intr-un grav accident aviatic...


Ionel Fernic s-a născut pe 29 mai 1901 la Târgoviște, apoi familia sa s-a mutat la Galați, unde copilul a urmat liceul „Vasile Alecsandri”. Aici l-a cunoscut pe profesorul și compozitorul Teodor Fuchs, de la care a primit primele lecții de chitară și pian.

Pasionat de muzică și, în egală măsură de aparatele de zbor, Ionel Fernic a dat admitere la Conservatorul din București, a fost admis la clasa profesorilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriade, a absolvit universitatea în 1924, apoi și-a satisfăcut stagiului militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești, oraș în care a rămas timp de câțiva ani.

Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără: “Balada crucii de mesteacăn”, „Romanța celei care minte” (pe versuri de Ion Minulescu), „Iubito, cu ochii verzi ca marea” (1926), „Din ochii care-au plâns vreodată”, „Romanța de pe urmă”, „Rămâi, oh, nu pleca”, “Țiganca”, “Păi, calu’ bălan” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Să nu glumești cu ochi frumoși” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Minciuna” sau „Pe boltă când apare luna” (1931, voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Îți mai aduci aminte, doamnă” (1932, voce și pian, versuri de Cincinat Pavelescu), „Pe aceeași ulicioară” (voce și pian, versuri de Mihai Eminescu, „Iubesc femeia” (1933, pian și versuri de Ionel Fernic)

Pasionat de aviație, inspirat de vărul său, marele aviator George Fernic (care a încetat din viață într-un accident la Chicago), în 1935 Ionel s-a încris la şcoala de pilotaj de la Bănesa şi a primit brevetul de aviator. A făcut apoi cursuri de parașutism și a participat la o serie de demonstrații în țară: “Nu simt nici un fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Niciun zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio, ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului”, nota în jurnalul său.

Jurnaliștii revistei Ilustrațiunea română l-au însoțit într-unul din zborurile lui temerare și au consemnat într-un articol publicat în 1937:

“Ionel Fernic! Nume plin de rezonanțe, evocând câte una din melodiile pe care le-a născocit sensibilitatea acestui trubadur popular, ca să ne putem cânta cu toții mai minunat dorințele și tristețile noastre.

Poet, muzician, pamfletar, temerar parașutist și pilot, Ionel Fernic a putut să cunoască toate înălțimile, de pe care, privindu-ne, noi ceilalți suntem atât de mărunți…

Avem pe malurile Dâmboviței un autentic Cyrano de Bergerac, adică un om ce vrea neapărat să se ridice până la lună, fie cu ajutorul ouvântului și al melodiei, fie cu ajutorul aripilor de metal, care, mulțumită tehnicii moderne, înlocuiesc acum faimosul magnet zburător imaginat de eroul lui Rostand.

Dacă ar fi trăit acum câteva sute de ani, desigur Ionel Fernic ar fi purtat un panaș lung și semeț. Ghitara lui se urca alături de o spadă. Și ar fi ucis Ionel Fernic o mulțime de dusrnani…

Cel mai mic avion din Romania nu putea să fie decât avionul lui Ionel Fernic! Parcă nu e un avion, ci o glumă. Un planor, căruia i s-a atașat un motor și o elice.

Dar tocmai aceste dimensiuni reduse dau avionului aspectul unei bijuterii, în care totuși încăpem, și Fernic și subsemnatul.

Și zburăm, deasupra Bucureștilor, deasupra României, deasupra pământului… E cam strâmt în carlinga asta, dar, ce să facem, ne consolăm: dedesubtul nostrum e Capitala, cu toate palace-urile și catedralele ei, e un oraș micuț, de turtă dulce parcă. Văzduhul confirmă și de data asta virtuozitatea zburatorului nostru.

Dar perfecționarea în ale zburatului a impus lui Ionel Fernic o regulă care nu-mi place chiar în avion și care chiar lui i s-ar fi părut acum câțiva ani absurdă: prudența.

Chiar în momentele acestea suntem la 3.000 de metri și observ că Fernic a uitat “choc-ul” deschis și pârghia rămasă lânga motor într-o poziție nereglementară ne dă oricum emoțiile morții.

După câteva volute deschise pe fondul senin al cerului, aterizăm. E frumoasă lăcusta asta mecanica, e în stare să facă, cu noi cu tot, salturi peste o țară întreagă. Fernic își privește avioneta cu duioșie, cu orgoliu, cu pasiune. N-a botezat-o încă.

– E cât o brichetă. Cât un bibelou. Un moft.

– Ce-ar fi s-o botezăm „Moft”, Fernic?

Dar interlocutorul meu e vexat, pentru că vede totul în proporții uriașe:

– Am să-i spun “Pasărea gigantă”!

Apoi sincer și gradând:

– Sau „Bestia albastră…”

Ne luăm la revedere de la aripele azurii-azurii, ca să se topească mai ușor în văzduhul care-l absoarbe pe Fernic”.

Foarte iubit pentru muzica sa în anii ‘30, pentru pofta de viață pe care o avea în orice împrejurare, înconjurat în permanență de prieteni, Ionel Fernic s-a stins prematur la doar 37 de ani

Compozitorul a murit pe 22 iulie 1938, într-un accident aviatic. Se afla la Cernăuţi, unde conducea Școala de Pilotaj, dar a vrut să vină de urgență la Bucureşti pentru a participa la funeraliile Reginei Maria a României. A reuşit să găsească un loc în cursa companiei LOT, Varşovia–Cernăuţi–Bucureşti, convingându-şi un prieten să-i cedeze biletul, dar avionul s-a prăbuşit din motive necunoscute în pădurea Negrileasa, lângă satul Stulpicani, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc.

Revista “Ilustrațiunea română” a scris la acel moment:

“Fatalitatea a vrut ca în catastrofa de la Negrileasa să-și afle moartea o seamă de aviatori încercați, cum e cazul piloților polonezi, a căpitanului aviator George Ionescu și a lui Ionel Fernic, cunoscutul și șimpatizatul cupletist și parașutist. Îi închinăm acum o lacrimă de sincer regret, pentru sufletul lui bun și pentru posibilitățile ce mor odată cu dânsul”.

Trupurile pasagerilor au fost aduse cu trenul în Capitală și au fost incinerate la Crematoriul din București, marele compozitor Ionel Fernic fiind condus pe ultimul drum de zeci de prieteni și admiratori care au ascultat, cu mare jale, romanțele neuitate ale ilustrului compozitor. Piesele sale, imprimate pe discuri Columbia în anii ’30 și aflate acum în arhiva de aur Electrecord, au fost cântate de-a lungul timpului de Cristian Vasile, Ioana Radu, Jean Moscopol, Alexandru Giugaru, Titi Botez, Zavaidoc, Mia Braia, Gică Petrescu, Doina Badea sau Margareta Pâslaru.

Surse:

Realitatea ilustrată, Ilus trațiunea română, 1937 și 1938

***

 Buna seara, Pizza Hut?

- Nu, Google Pizza.

- Ahh, îmi pare rău ... am sunat la un număr greșit ...

- Nu, ați sunat bine. Google a cumparat lanțul de pizzerii Pizza Hut.

- Aa, ok ... atunci să vă spun ce vreau să comand ...

- Comanda obișnuită?

- Și de unde știi tu ce vreau eu să comand?

- Ținând cont de adresa dumneavoastră, numarul de telefon și ultimele 12 comenzi, acestea au fost Pizza Supremă.

- Da, așa e. Vreau o Pizza Supremă!

- Aș putea sugera o pizza fără sare, cu rucola, brocoli și roșii uscate?

- Nuu! Urăsc legumele.

- Dar nivelul dumneavoastră de colesterol este cam ridicat.

- De unde știi tu asta?

- Am verificat ultimele dumneavoastră rezultate de la testele de sânge efectuate la SINEVO și conform rezultatelor aveți colesterolul ridicat ...

- Gata! De ajuns! Vreau o pizza Supremă! Am medicamente pentru colesterol ridicat!

- Ne pare rău dar conform bazei noastre de date, nu luați medicamentele regulat. Ultima cutie de SORTIS cu 30 de tablete pe care ați cumpărat-o de la Farmaciile DONA a fost pe 2 ianuarie la ora 3:26 p.m.

- Am cumparat de la alta farmacie!

- Din extrasul de cont de la ING nu rezultă că ați cumpărat alt medicament pentru colesterol de la altă farmacie.

- Am plătit cash, am și alte surse de venit!

- Din ultimele declarații de venit, nu rezultă acest lucru. Ne pare rău dar nu vrem să aveți probleme cu cei de la ANAF.

- Bine, nu mai vreau nimic!

- Domnule, noi doar încercam să vă ajutăm.

- Să mă ajutați? M-am săturat de Google, Facebook, Whats App sau Instagram! O să mă mut pe o insulă pustie, fără acces la internet, cablu sau telefonie!

- Am înțeles domnule, dar se pare ca pașaportul dumneavoastră  a expirat acum 5 luni.

***

 Mireille Mathieu, zâna ridicată din sărăcie extremă şi ajunsă răsfăţata Franţei, s-a nascut la 22 iulie 1946.


”Încă de mică m-am simţit ca Albă ca Zăpada care întreţinea gospodăria celor şapte pitici, am cântat la fiecare activitate casnică simţindu-mă astfel ca o adevărată zână. Am luat asta foarte în serios crezând că în realitate sunt chiar o zână”. Viaţa cântăreței Mireille Mathieu pare cu adevărat desprinsă dintr-un film de ficţiune. S-a născut şi a crescut într-o familie extrem de săracă, a abandonat studiile la numai 13 ani ca să poată aduce bani în casă, dar a avut mereu sprijinul şi înţelegerea părinţilor, iar acestea au fost cele care i-au dat aripi.

Născută în mijlocul verii în sudul Franţei, la Avignon, Mireille Mathieu a fost cea mai mare dintre cei 14 fraţi ai familiei. Primii 15 ani din viaţă i-a petrecut într-o baracă din lemn în care ploua şi bătea vântul, fără încălzire sau duş. Surorile dormeau într-un pat, fraţii, în altul, iar părinţii dormeau cu bebeluşii în singurul colţ al barăcii în care exista o sobă. Cei mai mari primeau sub pături cărămizi încălzite ca să nu îngheţe peste noapte.

La 6 ani Mireille ştia deja să spele rufe şi să cureţe casa. Şi nu doar că ştia, dar ăsta era rostul ei în gospodăria cu atât de multe suflete. De spălat se spăla la şcoală, înainte de începerea cursurilor, iar felul principal de mâncare era pâinea. Mireille a spus mereu însă că nu resimţea sărăcia atât de greu precum ar părea din exterior pentru că familia o hrănea cu dragoste, empatie şi înţelegere.

La 13 ani copila cu ochi verzi a renunţat la şcoală şi s-a angajat într-o fabrică de hârtie. La 5 dimineaţa începea lucrul, dar nu se plângea ci era recunoscătoare că poate fi de ajutor. Banii câştigaţi de ea aduceau o gură de aer proaspăt familiei numeroase. Avea 15 ani când primăria le-a oferit o locuinţă socială, un apartament cu 4 camere ce pentru adolescenta muncitoare arăta ca un palat, aşa cum avea să mărturisească mai târziu. Avea baie, apă caldă, toaletă în casă, lucruri la care doar visase până atunci.

Tatăl său, Roger Mathieu era cioplitor în piatră, dar avea o voce extraordinară, de tenor. Nu a fost lăsat să urmeze o carieră în muzică. Tatăl acestuia, la rândul lui cioplitor, considera că muzica ar fi o pierdere de vreme. Roger nu a abandonat însă niciodată plăcerea de a cânta şi făcea asta oriunde se afla: în atelier, acasă sau în corul bisericii. Mica Mireille îl urma pretutindeni şi încerca să cânte la fel ca el, aşa că bărbatul încerca să o înveţe tot ce ştia şi o lua cu el pe scenă la spectacolele locale, organizate de sărbători. În timp ce mama credea că Mireille e prea mică pentru astfel de lucruri – avea doar 4 ani când a urcat prima dată pe scenă – tatăl îi repeta mereu că fiica lor va fi o privighetoare. Poate că dacă n-ar fi fost regretul lui că nu şi-a putut urma visul şi încercarea de a repara lucrurile cu ajutorul celui mai mare dintre copiii săi, lumea ar fi pierdut pe unul dintre cei mai mari artişti ai săi.

Crescută pe muzica altor două mari artiste, Edith Piaf şi Maria Callas, pentru Mireille Mathieu cântatul a devenit la fel ca respiraţia – un lucru vital şi pe care nu şi-l refuza niciodată. Cânta la grădiniţă, pe stradă, alături de prieteni, în familie.

O parte din banii câştigaţi din munca la fabrica de hârtie a decis să îi folosească pentru lecţii de canto, iar la 16 ani s-a înscris la cel mai mare concurs din Avignon, On chants dans mon Quartier (Se cântă în cartierul meu). Nu l-a câştigat atunci, nici pe cel din anul următor, dar la 18 ani marele premiu era al ei. Interpretarea piesei La vie en rose a impresionat teribil, iar melodia Edithei Piaf avea să devină nelipsită din concertele ei, de-a lungul carierei.

Dar concursul avea să îi aducă şi un sprijin nesperat. Impresionat de vocea lui Mireille, dar şi de perseverenţa ei, primarul adjunct din Avignon face din ea o prezenţă constantă la spectacolele locale, deloc puţine. Tot el a fost cel care a înscris-o la un concurs televizat, Jeu de la Chance (Jocul norocului). O Mireille Mathieu timidă păşea la vârsta de 19 ani pe scenă, urmărită de milioane de oameni. A cântat Jezebel, piesă a aceleiaşi Edith Piaf, ce murise în urmă cu doar 2 ani, iar o ţară întreagă era acum fascinată de noua minune a Franţei.

Fascinat a fost şi managerul lui Johnny Hallyday, Johnny Starck, care a decis că Mireille trebuia să fie noua stea a muzicii internaţionale. A învăţat-o să vorbească corect, să se exprime, să se mişte şi cum să cânte mai bine decât o făcea deja. Artista mărturisea mai târziu că începutul nu a fost deloc uşor. Starck nu era deloc blând cu ea, dar ea ştia că asta este calea către succes. Şi aşa a fost.

Albumul ei de debut, pe când avea doar 20 de ani, a transformat-o în vedetă, iar din acel moment drumul ei în muzică a mers doar în sus. A vândut 150 de milioane de albume de-a lungul carierei, a cântat 1200 de melodii în 11 limbi şi a încântat oamenii oriunde a mers. Charles Aznavour, Plácido Domingo, Julio Iglesias şi Tom Jones sunt doar câteva dintre numele extraordinare alături de care a cântat Mireille Mathieu. Iar printre cei care au putut să o asculte şi să o admire live s-au numărat Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi regina Elisabeta a II-a.

Mireille Mathieu a considerat mereu că este norocoasă pentru că a avut şansa unei asemenea voci şi pentru că a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii.

Orice apariţie, orice concert înseamna pentru ea o pregătire temeinică, ore întregi în care analiza totul, de la scenă la lumini, în care îşi încălzea vocea şi îşi măsura fiecare gest. Pentru ea muzica nu a fost doar talent, ci extrem de multă muncă şi dăruire. Iar pe lângă aceste lucruri nu a mai fost loc şi de o viaţă personală, de un iubit sau un copil, de o altă familie cu excepţia celei în care crescuse.

Avea 39 de ani când a primit prima grea lovitură. În vara lui 1985 tatăl ei se stingea din viaţă. Omul care îi dăduse vocea, omul care o învăţase şi o încurajase să cânte nu mai era. Fotografia lui i-a luat locul, iar pentru artista celebră internaţional, să vorbească cu imaginea tatălui său înainte de fiecare apariţie a devenit o necesitate.

După nici 4 ani o altă pierdere avea să o marcheze profund şi a fost la un pas să îi încheie cariera. Johnny Starck, managerul ei, cel care o transformase în idolul unei lumi întregi, se stingea şi el din viaţă. Şocul a fost prea mare pentru Mireille Mathieu, care a picat într-o depresie accentuată. Până la urmă una dintre surorile artistei, Monique, a decis să-i fie sprijin nu doar sufletesc, ci şi în carieră, aşa că i-a devenit manager. O ajută să-şi reia apariţiile şi concertele, să înregistreze un nou album dedicat lui Johnny Starck, precum şi o melodie compusă special în onoarea lui – Ce soir, je t’ai perdu.

La vârsta de 53 de ani primeşte cea mai înaltă distincţie franceză, Cavaler al Legiunii de Onoare şi este numită ambasador al culturii franceze. A continuat să cânte în toată lumea, în 2014 a susţinut un concert şi în România, şi să lanseze noi albume. Relaţiile ei apropiate cu Vladimir Putin au fost contestate de mulţi, însă Mireille Mathieu a spus că ea nu face altceva decât să-şi ducă muzica în toate colţurile lumii.

La finalul anului 2018 o revistă germană lansa ipoteza că artista suferă de cancer în fază terminală. Anunţul era preluat de presa din toată lumea, însă nu la fel s-a întâmplat şi cu cel în care Mireille Mathieu a negat  toate zvonurile.

😁😁😁

 

...Mi-a spus astăzi o prietenă că e în ,,a hurry”, că se grăbește la ,,job” pentru un ,,meeting office cu CEO”. De fapt a chemat-o directorul, să-i facă o cafea. Și am înțeles-o, lucrează la o multinațională, așa că jumătate dintre cuvinte îi vin în engleză. E ,,assistant manager”, adică secretara directorului, dar la așa denumire, când dă cu ochii de ea un instalator, acesta crede că ea e numărul 2 în companie. Alt amic, cu care m-am întâlnit la ,,bus” în stație, mergea la ,,training”. Pregătirea și instrucția sunt noțiuni perimate, acum se poartă ,,training”. Una e să zici: mă pregătesc să ajung magazioner-șef la Lactate și alta e: „fac un training să fiu operațional chief of Milk&Cheese Departament.” 

Acum lucrează ,,part-time” ca ,,promoter”. Adică, pentru cei mai puțini obișnuiți cu romgleza: împarte ,,flyere” (fostele pliante) pentru un ,,Gym” (fosta sală de sport) și este plătit pentru jumătate de normă.

Afară e un ,,freezing rain” de te omoară. Aș fi vrut să zic măzăriche, dar mi-e că nu mă mai înțelege nimeni. Intru la ,,supermarket” să ,,grab a snack”. ,,Snack”, pentru că ,,gustare” îmi pute.  Apropo, știu cum am preluat „supermarket” de la americani, dar nouă nu ne-a fost de-ajuns, așa că am inventat ,,hipermarket-ul.” Dacă există cineva care să îmi spună care e diferența dintre ,,supermarket” și ,,hypermarket”, îi dau 10 ,,apple juice!” că,... sucuri de mere am văzut că nu mai au la raft. Optez între un ,,snack cu steak” și unul cu ,,ham.” „Friptură” sună din secolul trecut, iar șuncă nu mai mănâncă nimeni azi. În definiția românească, ,,hypermarket”-ul cuprinde un ,,supermarket”, plus alte magazine. Atunci care mai este diferența între un ,,hypermarket” și un ,,mall”? 

Sau ,,mall”-ul e ,,gigamarket”? Ajung la birou, unde fetele vorbesc despre ,,fashion” și ,,make-up”. ,,Moda” nu mai este un cuvânt la modă, iar ,,machiajul” moare și el. Pentru că oricât de agramat ai fi, dacă știi trei cuvinte în engleză, păcălești 5 fraieri. E în ,,trend”, nu în ,,tendințe”, să folosești cuvinte în engleză. O colegă ,,account” și-a făcut un ,,tattoo” pe ,,body” (tatuaj pe corp ar suna de-a dreptul obscen, numai marinarii își fac tatuaje). O să ni-l arate la ,,party”-ul din ,,weekend”. Nu la ,,petrecere”, să nu înțeleagă cineva că e cu taraf. Doamne ferește! ,,For God’s sake!” În muzică, nu mai avem orchestre sau formații, ci ,,band”-uri. Pentru că, nu-i așa, orice mizerie ai cânta, altfel sună „Costel de la Calafat Band.” Care Costel Band, nu mai cântă trei manele și două melodii furate, ci efectuează un ,,performance fusion-evergreen” și manele! Cartelele sunt ,,prepay”, nu ,,preplătite”. Nu le mai cumpărăm, ci le ,,shopping”-uim (da, am auzit asta), după ce luăm ,,cereal bars” de la raionul ,,Diet” și ,,toast” de la ,,Bakery”. Un coleg de la ,,advertising”,( nu de la ,,publicitate” că e un cuvânt perimat), ne spune în ,,coffee break” că la televizor a văzut un ,,Breaking News”: Iohannis a ținut un scurt ,,briefing”, așa a zis prezentatorul. Nici măcar el nu mai face conferințe de presă, penduleaza între scurt ,,briefing” și ,,silent briefing”.

Vă las acum, mă duc să ajung la un ,,agreement” cu un coleg, dacă poate el să facă în locul meu un ,,meeting report.” Am luat din engleză cuvinte și le folosim prost. Confundăm la greu ,,a acomoda” și ,,to accomodate” (a asigura cuiva cazarea), ,,audiența” și ,,audience” (public), ,,suport” și ,,support” (sprijin financiar). Traducem prin ,,a observa o lege” expresia “to observe a law” (a respecta o lege), pentru că ni se pare un verb cunoscut. Nu contează cum vorbim, nu contează cât de prost combinăm limbile, important e să ,,sune bine"și să dăm impresia că știm engleză, chiar dacă nu știm corect limba română...

Un fel de ,,balenă -n borcan"  

Na...că formula asta nu știu cum se traduce - n engleză !


Ați înțeles ideea: uneori mi-e dor de George Pruteanu...

sâmbătă, 20 iulie 2024

***

 

Am căutat iubirea 


Costache Ioanid


Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă

Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă

Și-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.


Am căutat iubirea ca patrie voioasă,

Ca pe-un pământ edenic de pace troienit,

Să spun odată clipei: Rămâi, ești prea frumoasă!

Și-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.


Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Și-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,

Să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.

Și-am spart în țăndări cupa, căci n-am găsit nimic.


Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,

Am întâlnit în cale deodată un drumeț.

Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,

O sarcină de zdrențe și cioburi fără preț.


Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri

Lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.

Urca pe colți de stâncă. Și-n urma Lui, pe-alocuri,

Vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.


Și totuși în privire avea un cer de taină

Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.

Și-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,

Căci mult prea grea era povara Lui.


M-am ridicat degrabă și L-am ajuns din urmă

Să aflu ce comoară în sarcină a strâns.

Dar am simțit că viața ca de-un prăpăd se curmă,

Când am privit prin zdrențe cutremurat de plâns


Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,

Un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.

Tot ce-i murdar și putred în lumea asta-ntreagă

Vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.


- Dar unde duci străine povara Ta ciudată,

Povara de osândă sub care-atât Te-apleci?

Am întrebat, drumețul. Și El mi-a spus în șoaptă:

- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…


- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,

Dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?

- Eu… am soptit în silă, eu… căutam iubirea

- Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…


Costache Ioanid s-a nascut in anul 1912. In anul 1934 a absolvit  Academia de arta dramatica cu notă maximă. Poetul Mihai Codreanu îl recomandă Teatrului Naţional din Iaşi. In 1938 se mută în capitală. Lucrează sculptură şi regie pentru teatrele bucureştene. Ca urmare a unui diagnostic eronat, face peritonită şi este internat de urgenţă la Spitalul Brâncovenesc unde chirurgul şef îi sugerează să se roage înainte de operaţie.În timpul intervenţiei chirurgicale, trăieşte zguduitoarea experienţă a morţii clinice, eveniment care îi adânceşte predispoziţia meditativă. Se simte cercetat. Dupa ce in 1939 se căsătoreşte cu Elena Ştefănescu din Iaşi, in 1940 devine membru al Bisericii Lutherane a cărei pastor era Richard Wurmbrand. Scrie primele poezii creştine, pe care le şi recită în biserică. Intre 1941-1944, pe durata războiului este încadrat ca şi cartograf la Marele Stat Major.

1945-1953- Scrie poezii creştine, frecventează în mod regulat biserica şi deschide ultima expoziţie în aer liber, de sculptură caricaturală.

1958- Pastorul Richard Wurmbrand se întoarce în penitenciar pentru şapte ani, biserica se reduce la câţiva membri care se întâlnesc în secret.

1958-1961- Poezia evanghelică devine preocuparea sa principală şi scrierile sale circulă ilegal în toată ţara. Îşi câştigă existenţa din pictură peisagistică şi sculptură ornamentală.

1963- Se află în stare de arest la Malmaison. Poeziile sale reprezintă un pericol pentru ideologia comunistă, atee. Reacţia oficialităţilor dovedeşte din ce în ce mai clar cât de eficient este cuvântul inspirat de Cristos în vreme de prigoană. În tot cursul anului este urmărit în permanenţă şi ridicat pentru anchete, cel puţin odată pe săptămână. Este permanent susţinut de soţia sa Elena.

1966- Continuă să frecventeze cercuri de rugăciune şi studiu al Scripturii. Activitate poetică intensă. Este recunoscut ca unul dintre cei mai de seamă poeţi creştini alături de Traian Dorz şi alţii…

1981- Moartea soţiei sale.

1982- Imigrează în USA (Portland, Oregon)cu dorinţa de a ajuta la publicarea poeziilor sale.

1987- Noiembrie, de Ziua Recunoştinţei pionierilor americani, trece la Domnul.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...