Povestea ministrului meteor. Mihail Kogălniceanu: „N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume”
„Dacă scap, te voi anunța eu însumi; în caz contrar, doctorul Severeanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că nu, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta și, cât despre tine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-a-ntregul ție”, mărturisea Mihail Kogălniceanu într-o scrisoare trimisă soției lui, în iunie, pe 20, 1891. I-a scris de pe patul unui spital din Paris unde urma să fie operat, pentru a unsprezecea oară, de un cunoscut chirurg urolog din Franța acelui timp. S-a hotărât în ultimul moment să accepte operația și a plecat fără să-și ia rămas bun de la soție și copii. S-a dus cu presimțirea morții și cu 100 de franci în buzunar.
Născut în Iași, în ziua de 6 septembrie 1817, cum a fost însemnat în Ceaslovul nașterilor și morților familiei, într-o familie de basarabeni, Mihail a fost primul copil, din zece, al Catincăi și al lui Ilie Kogălniceanu. Tatăl lui a fost fiul unui răzeș boierit și, datorită lui, veniturile familiei au sporit considerabil. Acest lucru i-a permis să le ofere copiilor, celor care au supraviețuit primilor ani de viață, o educație aleasă.
La început, așa cum era obiceiul vremii în familiile înstărite, Mihail a învățat câte ceva acasă, cu educatori privați. A fost trimis apoi la Iași, la un pension francez, unde a studiat îndeosebi greacă, franceză și germană, fiindcă „acestea erau materiile ce s-au predat cel mai des”. A fost înscris apoi ca elev la Institutul de Educație pentru Fiii de Nobili care funcționa în Palatul Sturdza, aflat în satul Miroslava, în apropiere de Iași. A făcut parte din prima și ultima generație care a absolvit acea școală, deoarece s-a închis după patru ani, în 1834. Aici i-au fost colegi, printre alții, și i-au devenit prieteni Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.
„Puțin după venirea mea, pansionul a început a se împle de elevi, veniți din toate părțile Moldovei, mult mai vrâstnici decât mine, mulți mai învățați decât mine în tainele amorului; dar, prin contrast, eu eram cel mai învățat în limbile franceză, nemțască și elină, măcar că din aceasta din urmă nu știu acum măcar două cuvinte; în geografie, gramatică, compoziție și în istorie nimeni nu mă întrecea. De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă; și nici până astăzi încă nu știu a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sunt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe a aduna și a înmulți, fericit acela care știe ce însemnează semnele plus și minus. Un an de slujbă pentru dânsul este ca trei pentru alții. Eu, la sfârșitul anului, totdeauna mă trezesc cu – în pungă”, povestea mai târziu Mihail Kogălniceanu în scrierile lui.
În 1834, Grigore și Dumitru, fiii domnitorului de atunci în Moldova, Mihail Sturdza, și prietenul lor Mihail Kogălniceanu au plecat să-și continue studiile în Franța. Familia Kogălniceanu avea o legătură specială cu familia Sturdza – mama lui Mihail, Catinca (aceasta a murit în 1832), și-a pierdut, în vremea copilăriei, ambii părinți și a fost crescută de părinții lui Mihail Sturdza.
Pentru a-i feri pe cei tineri de Parisul „seducător și tulbure”, domnitorul a ales pentru studiile lor un orășel din Franța.
În timpul călătoriei spre Franța, Mihail a scris mereu familiei, tatălui său și surorilor sale, povestindu-le impresii despre locuri și oameni.
Într-o scrisoare, el nota: „Mă întrebați cum mă simt în Franța? Prost. E o țară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume.”
După numai un an, tot domnitorul Sturdza îi mută pe cei trei din Franța în Germania, la Berlin, „spre a face pe placul Rusiei care nu privea cu ochi buni creșterea românilor în Francia”, cum scria Dimitrie R. Rosetti.
Pasionat de istorie, Kogălniceanu s-a înscris în 1837 la universitatea din Berlin, după ce doi ani a asistat la diferite cursuri și a studiat în particular. A fost de-a dreptul revoltat, a scris el, când a descoperit că nici măcar cei învățați din Franța și Germania, colegi și profesori, oameni pe care i-a cunoscut, nu auziseră de Moldova și Muntenia. L-a întristat când a constatat că „în acest secol al luminilor, moldovenii și muntenii mai sînt priviți ca un popor sălbatic, abrutizat, nedemn de libertate”. Toate acestea l-au îndemnat să scrie și să publice Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni), lucrare apărută în limba franceză, în 1837, aceasta fiind, după cum nota istoricul Dan Berindei, „cea mai însemnată scriere” a lui Kogălniceanu. Al doilea volum a reușit să-l publice după mai bine de două decenii.
Anii de studii în Germania i-au fost baza formării intelectuale și politice. El mărturisea: „Toată viața mea, și tânăr, și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți, care au operat realțarea și unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea, și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”.
La Berlin, l-a cunoscut și pe Alfred Rudolf de Saligny, un tânăr învățător francez stabilit în Prusia împreună cu fratele lui. Kogălniceanu le povestea acestora, în limba lor, despre Moldova. Ion Ghica, prieten cu Kogălniceanu, aflat și el la Berlin, i-a făcut lui Alfred invitația de a se muta în Moldova ca să-i învețe franceză pe copiii săi. Acesta a acceptat imediat și s-a stabilit la Focșani. Acolo a cunoscut o poloneză cu care s-a căsătorit și au avut împreună trei copii. Unul dintre aceștia a fost Anghel, viitorul inginer Anghel Saligny.
Cei patru ani pe care Mihail Kogălniceanu i-a petrecut în străinătate, l-au pus față în față cu realități diferite. „Un an petrecut în străinătate mi-a adus mai multă experiență decât șaptesprezece ani petrecuți în Moldova”, mărturisea el.
La începutul anului 1838, a părăsit Berlinul și s-a reîntors în Moldova, la Iași, călătorind spre un viitor complet nesigur. Totuși, domnitorul Mihail Sturdza i-a oferit imediat o slujbă, l-a făcut aghiotant domnesc, însă relația celor doi nu mai era atât de apropiată ca la începuturi. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, instalat pe tronul Moldovei din 1849, l-a păstrat alături și i-a oferit diferite funcții administrative. În toți acei ani, Kogălniceanu s-a implicat intens în numeroase proiecte culturale – a scris, a tradus, a cercetat ca istoric, a publicat și, alături de alți tineri, a ajutat la lansarea revistei Dacia literară.
La 35 de ani, în luna noiembrie, s-a căsătorit cu Ecaterina Jora, văduva unui colonel de miliție, cu zece ani mai tânără. Au avut împreună opt copii, dintre care trei băieți „mărginiți”, cum spunea Kogălniceanu, și o fată, Lucia, „cu minte și voință de băiat”.
„Mihail Kogălniceanu a avut trei băieţi proşti şi pe această fată care moştenise toată inteligenţa şi tot farmecul lui. «Păcat că Lucia nu e băiat»”, scria Constantin Argetoianu în memoriile lui.
Kogălniceanu a fost unul dintre susținătorii în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor – acesta l-a răsplătit, numindu-l președinte al Consiliului de Miniștri de la Iași. A fost mulți ani unul dintre cei mai apropiați și de încredere oameni ai domnitorului.
A acceptat funcția de prim-ministru, în 1863, pentru că a considerat-o o oportunitate pentru a ajuta la modernizarea statului român după model occidental, așa cum și-a dorit. Kogălniceanu a contribuit și la fondarea Universității din Iași, care poartă numele domnitorului Al. I. Cuza. Marile reforme – eliminarea rangurilor boierești, secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor – l-au avut ca susținător și la toate, cum spunea el, „a pus pietrica”.
În 1864, în ziua de 5 decembrie, a fost publicată în Monitorul Oficial prima lege modernă a învățământului din Principate, Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române.
„Nu e o singură reformă, un singur act naţional în care să nu figure numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute şi contrasemnate de mine”, îl cita Nicolae Iorga.
În urma unor acuzații fabricate de opoziție, Cuza și-a pierdut încrederea în Kogălniceanu și acesta a demisionat. În cartea Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, istoricul literar Augustin Z.N.Pop scria că domnitorul a fost convins repede să renunțe la Mihail Kogălniceanu fără să-și dea seama atunci că, în acel moment, a primit și „semnalul de sfârșit al domniei lui”.
Întristat de ușurința cu care omul care altădată a avut deplină încredere în el a putut să fie atât de ușor convins și să nu-l mai considere un om drept, Mihail Kogălniceanu s-a retras un timp din viața publică. Nu a acceptat să intre în alt partid de opoziție și nici nu a luat parte la acțiunea prin care domnitorul Cuza a fost detronat.
Mihail Kogălniceanu, dar și Vasile Alecsandri, a fost un admirator al doamnei Elena Cuza. A respectat-o pentru demnitatea de care a dat dovadă în momente dificile, pentru puterea și bucuria ei cu care ajuta la educarea poporului, prin susținerea artei și culturii.
După un timp, Mihail Kogălniceanu a revenit în viața politică, hotărât de a moderniza profund România. La începutul domniei lui Carol I a fost desemnat ministru de externe. Una dintre marile provocări a fost atunci de a obține independența țării și recunoașterea internațională a României ca stat autonom.
„La congresul de la Berlin, el a apărat interesele României cu toată puterea talentului și elocuenței sale, fiind aprețiat de marii diplomați ai Europei întruniți în congres”, scria istoricul Dimitrie Onciul. Regele Carol I l-a prețuit și, potrivit unor relatări, se spune că ar fi comentat: „Doi miniștri de externe a avut țara, pe Kogălniceanu și pe Lahovary”.
După încheierea mandatului, a fost numit, în momentul reluării relațiilor la nivel de legație între statul român și cel francez, ministru plenipotențiar al României la Paris. A fost unul dintre cei mai simpatizați diplomați în Franța, „pentru farmecul personalității sale calde, pentru tact și atitudine înalt protocolară”, cum scria Augustin Z.N.Pop.
Tot Augustin Z.N.Pop scria despre Kogălniceanu că, în ultimii ani, avea sănătatea tot mai șubredă, atât de decepții, dar și de problemele gospodărești, „căci ajunsese sărac”.
În dimineața de 20 iunie, în anul 1891, într-o zi de joi, Mihail Kogălniceanu se afla într-un spital din Paris unde a fost programat pentru operație. Înainte, a scris o scrisoare pe care i-a trimis-o soției. Ceea ce nu a putut să-i spună prin cuvinte, față în față, a așternut pe hârtie. A fost dus apoi în sală și pregătit pentru operație.
La puțin timp, „sub efectul cloroformului, inima lui Kogălniceanu a încetat să bată”, a scris Augustin Z.N.Pop în cartea dedicată lui Mihail Kogălniceanu. Eforturile medicului de a-l reanima au fost inutile și, în cele din urmă, a fost nevoit să renunțe și să declare moartea pacientului.
„Telegrafiată în țară în aceeași zi, știrea morții căzu ca izbitura trăsnetelor. De la orașe, trecu cu și mai mari îndurerări la sate”, scria Augustin Z.N.Pop. Trupul lui Mihail Kogălniceanu a fost adus din Franța în România cu trenul.
„Trenul mortuar, după ce străbătu în sens invers – într-o simetrie a sorții oarbe – mediana Europei pe traseul primului drum de școlar al lui Kogălniceanu din toamna 1834, s-a oprit la punctul de frontieră Ițcani luni 1 iulie, ora 10,45.”
La Burdujeni, a așteptat familia și de acolo a fost transportat într-un vagon amenajat ca o capelă.
„În parcurgerea satelor, țăranii îngenuncheară de-o parte și de alta a liniei ferate. Pe peronul din vale al capitalei Moldovei așteptau și preluau sicriul, la ora 16, mii de ieșeni înlăcrimați, vîrstnici, sute de cadre didactice, studenți, școlari, după care rămășițele fură așezate pe un car mortuar și, cu onoruri militare, străbătură străzile…”
A fost înmormântat în cavoul familiei Kogălniceanu din cimitirul Eterninatea din Iași, format din două încăperi. În cea mai modestă, se află mormântul celui mai strălucit membru al familiei Kogălniceanu, istoricul și marele om politic Mihail Kogălniceanu.
Diplomatul, istoricul, publicistul, oratorul Mihail Kogălniceanu a fost mereu apreciat de contemporani și niciodată munca și activitatea lui nu i-a fost tăgăduită în vreun fel. Ministrul Mihail Kogălniceanu, „ministrul meteor”, cum își spunea, a fost permanent ținta celor mai dure atacuri din partea opoziției.
„Personalitate prestigioasă a istoriei moderne a României, unul dintre oamenii de cultură cei mai marcanți dăruiți umanității în secolul trecut de poporul român”, scria Dan Berindei; „Literator distins, istoric fruntaș, mare orator și încă mai mare om de stat”, îl caracteriza A.D.Xenopol; „… luptător indefectibil pentru democratizarea țării, Kogălniceanu a pus pecetea geniului său pe toate actele mari care au întemeiat România modernă”, spunea istoricul Andre Oțetea; „Era popular nu numai românilor, ci ajunsese un nume european. Națiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele înseși și să spere în bunul lor destin”, remarca Iosif Vulcan; „Era o forță covârșitoare care acapara și robea”, a sintetizat Constantin Bacalbașa pesonalitatea lui Kogălniceanu.
În 1907, când soția lui, Ecaterina, s-a aflat pe patul morții, la vârsta de 80 de ani, a cerut ca ultima scrisoare trimisă, în urmă cu 16 ani, de soțul ei de pe patul de spital din Paris să-i fie pusă alături de ea în sicriu. Una dintre fiice i-a îndeplinit această dorință și a pus scrisoarea originală în sicriu, lângă mama ei. O fotocopie a scrisorii a fost făcută de istoricul V.A. Urechia imediat după moartea lui Mihail Kogălniceanu și se află la Academia Română.
